Psalmii

PSALMII

PSALMII Traducere, note ºi comentarii de pr. Alois Bulai, pr. Anton Budãu, pr. Iosif Rãchiteanu

Sapientia Iaºi – 2005

Imprimatur a Petru GHERGHEL Episcop de Iaºi 26.11.2005 Tehnoredactare: pr. Iosif Rãchiteanu Copertã: Vincenþiu Balint

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României Psalmii / trad., note ºi comentarii de pr. Alois Bulai, pr. Anton Budãu, pr. Iosif Rãchiteanu. - Iaºi : Sapientia, 2005 ISBN 973-8474-63-9 I. Bulai, Alois (trad.) II. Budãu, Anton (trad.) III. Rãchiteanu, Iosif (trad.) 223.2=135.1

Pe copertã: Giuseppe Carta, Regele David (detaliu) Pictura se aflã în Catedrala romano-catolicã „Adormirea Maicii Domnului” din Iaºi

© 2005 Editura SAPIENTIA Institutul Teologic Romano-Catolic Str. Th. Vãscãuþeanu 6 RO – 700462 Iaºi Tel. 0232/225228 Fax 0232/211476 www.itrc.ro e-mail [email protected]

INTRODUCERE În limba ebraicã, tehillim, în limba greacã, psalmoi (în codicele Vaticanus) ºi psalterion (în codicele Alexandrinus) este o carte din Biblie care aparþine Scrierilor (ketubim), dupã canonul ebraic al Sfintei Scripturi, ºi Cãrþilor sapienþiale, dupã canonul grec al Septuagintei. Psaltirea canonicã conþine un numãr de 150 de psalmi. Culegerea actualã este rezultatul unei îndelungi activitãþi literare ºi a mai multor sistematizãri succesive de culegeri mai mici. Existã diferenþe de numerotare între textul masoretic ebraic ºi textul grec al Septuagintei, din cauza faptului cã uneori un psalm este împãrþit în douã sau doi psalmi sunt încorporaþi în unul singur. Numerotarea psalmilor, de la 1 la 8 ºi de la 148 la 150, este identicã. Ca regulã generalã, psalmii, de la 9 la 147, din textul ebraic sunt cu un numãr înainte faþã de textul grec. Noi vom folosi numerotarea din textul ebraic, indicând între paranteze numãrul din textul grec. Autorul – În textul ebraic, 48 de psalmi sunt anonimi, 73 îi sunt atribuiþi lui David, 12 lui Asaf, 11 fiilor lui Core, doi lui Solomon ºi câte unul lui Moise, Eman, Etan ºi, probabil, Idutun. Este posibil totuºi ca în multe cazuri sã fie vorba de pseudonimie. În general, psalmii sunt introduºi de „titlu”. Acesta indicã, de cele mai multe ori, autorul, genul literar, circumstanþa, instrumentul muzical de acompaniere, melodia, finalitatea sau sãrbãtoarea liturgicã cea mai adaptatã pentru psalmul respectiv. Dintre cei 150 de psalmi, nu au titlu 34 în textul ebraic masoretic, 19 în textul grec al Septuagintei ºi 20 în traducerea latinã, Vulgata.

6

INTRODUCERE

Limba ºi stilul – Limba originalã a psalmilor este ebraica. Poezia lor este reglatã de legi care se referã la materialul sonor (aliteraþia, asonanþa, rima, chiasmul, onomatopeia, paronomasia), la ritm, paralelism, sinonimie, repetiþii, antiteze, figuri retorice. Un element stilistic frecvent în psalmi este paralelismul, fie sinonimic, fie antitetic, fie sintetic sau climactic (gradual). Ritmul este dictat de numãrul de accente, ºi nu de cantitatea silabelor. Este folosit mult limbajul simbolic. Referitor la Dumnezeu, este folosit simbolismul teologic, antropoformic, somatic, psihologic, cosmic ºi militar. Referitor la om, simbolismul antropologic recurge cel mai des la regnul animal ºi la cel vegetal. Simbologia prezintã spaþiul divizat, pe verticalã, în cer, pãmânt ºi dedesubt (locuinþa morþilor, ºeol-ul), iar pe orizontalã, în pãmânt ºi mare. Data – Psaltirea actualã s-a format de-a lungul a mai bine de ºapte secole într-un ambient religios privat ºi public, în sfera cultului. O mãrturie cu privire la culegerea psalmilor este atestatã în 2Cr 29,30, unde se spune cã Ezechia (721-693 î.C.) le-a dat dispoziþie leviþilor „sã-l laude pe Domnul cu cuvintele lui David ºi ale profetului Asaf...” Culegerea actualã trebuie sã fi fost terminatã deja înainte de traducerea greacã a Septuagintei (sec. III-II î.C.), unde se aflã toþi psalmii. În 1Cr 16,7-36 ºi 1Mac 7,17 sunt citate fragmente din unii psalmi, iar în 2Mac 2,13 se spune cã Nehemia, „întemeind o bibliotecã, a adunat cele despre regi ºi despre profeþi ºi ale lui David...” Fiind folosiþi încontinuu de-a lungul timpurilor, psalmii au suferit reelaborãri, adaptãri ºi actualizãri, cele mai evidente fiind trecerile de la rugãciunea individualã la rugãciunea comunitarã, cu intervenþii de adaptare asupra textului originar. Structura – Cartea Psalmilor este împãrþitã, prin analogie cu Pentateuhul, în cinci pãrþi, fiecare parte marcatã fiind de o doxologie finalã: I. Ps 1–41; II. Ps 42–72; III. Ps 73–89; IV. Ps 90–106; V. Ps 107–150. În interiorul celor

INTRODUCERE

7

cinci pãrþi ale Psalmilor, care corespund sistematizãrii finale, sunt indicii ale unor colecþii parþiale dintr-o epocã mai veche. Avem grupãri de psalmi care se deosebesc în funcþie de preferinþa acordatã Numelui divin: Ps 3–41; 90–150 folosesc numele specific al Dumnezeului lui Israel, YHWH (Domnul), iar Ps 42–83 folosesc numele comun Elohim (Dumnezeu). Se pot identifica ºi alte colecþii mai mici: psaltirea fiilor lui Core, Ps 42–49; culegerea elohistã a rugãciunilor lui David, Ps 51–72; psaltirea lui Asaf, Ps 50;73–83; psalmii regalitãþii lui YHWH, Ps 93–99; psalmii aleluiatici, Ps 104–106; 111–117; 135; 146–150; psalmii graduali sau ai treptelor, Ps 120–134 etc. Teologia – Ar fi de preferat sã se vorbeascã mai degrabã de experienþa religioasã pe care psalmii o exprimã în modul cel mai variat, cãci psalmiºtii nu vorbesc despre Dumnezeu, ci i se adreseazã lui Dumnezeu în rugãciune. Întrucât în centrul religiei israelite se aflã Dumnezeu, tot interesul psalmiºtilor este atras de el, de gloria lui, ºi numai în plan secundar remarcã nevoile lor proprii sau ale poporului. Nu se gãsesc în Psalmi întrebãri despre existenþa lui Dumnezeu, pentru cã în tot Orientul antic ateismul teoretic este, practic, necunoscut, dar existau chiar ºi în Israel unele manifestãri ale ateismului practic (Ps 53,2; cf. 10,4.11), iar întrebarea este aceasta: este mai puternic YHWH decât divinitãþile pãgânilor? Credinþa psalmiºtilor rãspunde: Dumnezeu este prezent activ în lumea pe care el a creat-o (Ps 115,3; 135,6). Din înãlþimea cerurilor, el se intereseazã de lumea oamenilor, de purtarea lor moralã, de atitudinea lor religioasã (Ps 14,2). Un punct culminant al manifestãrii lui Dumnezeu faþã de om este dezvãluirea numelui sãu (Ex 3,13-15), adicã a propriei sale persoane din care iese o putere care este apãrare ºi mântuire pentru Israel (Ps 54,3; 20,2.6.8). O prerogativã care stã la baza diferenþierii totale a lui YHWH faþã de celelalte divinitãþi este viaþa care îi aparþine lui Dumnezeu în mod propriu

8

INTRODUCERE

(Ps 42,3), pentru cã nu a primit-o de la nimeni: el este veºnic, dintotdeauna ºi pentru totdeauna (Ps 90,2; 102,26-27) ºi tot el este izvorul vieþii (Ps 36,10). Cu omniprezenþa temporalã, eternitatea, se întâlneºte omniprezenþa localã, „în cer ºi pe pãmânt, în mãri ºi în toate abisurile”, echivalentã în acelaºi timp cu atotºtiinþa (Ps 139,1-3.5.7-8). Cu deosebitã insistenþã este celebratã în psalmi sfinþenia lui Dumnezeu, atât în sens negativ, transcendenþa, separarea lui Dumnezeu de tot ceea ce nu este el, cât ºi în sens pozitiv, ca plinãtate a puterii ºi a vieþii. Aceasta provoacã în om o teamã sfântã (Ps 111,9), dar ºi o atracþie irezistibilã faþã de cel care îi dã putere ºi orice bine (Ps 29,11). Apropiat de conceptul de sfinþenie, este cel al mãreþiei ºi al gloriei lui Dumnezeu, sinonime sau substitutive ale persoanei sale (Ps 113,4; 72,19). Creator prin cuvânt ºi suflul sãu (Ps 33,6.9; 104), Dumnezeu se îngrijeºte de tot ce a creat (Ps 33,7-8), dar providenþa sa este îndreptatã în chip special spre om ºi, mai ales, spre cei care se tem de Domnul (Ps 32,8; 33,18), faþã de care se dovedeºte refugiu în timp de încercare (Ps 37,39). Omul se simte în siguranþã la umbra aripilor sale (Ps 17,8). Dumnezeu este pentru om scut de apãrare, fortãreaþã, stâncã inaccesibilã ºi de nezdruncinat (Ps 18,2-3; 91,1), mai ales pentru cei sãrmani, triºti, pentru cei care se aflã în necaz, pentru cei umili ºi sãraci (Ps 25,16; 35,10; 40,18; 68,6; 113,7; 147,6). Mântuirea este prezentatã, în general, ca o eliberare, individualã sau colectivã, dintr-o nenorocire, pericol, boalã, catastrofã, dar acest aspect concret pãmântesc este treptat îmbogãþit cu sensul mai spiritual al eliberãrii de pãcat, cauza principalã a rãului, ºi de Cel Rãu (Ps 79,9; 130,8). Oamenii care îi rãspund lui Dumnezeu în mod pozitiv sunt sãracii, evidenþiindu-se vãduva, orfanul ºi strãinul, drepþii, oamenii pioºi, sfinþii, pe care Dumnezeu îi ia în grijã, îi protejeazã, îi apãrã (Ps 18,28; 22,25; 34,7 etc.). Cei

INTRODUCERE

9

care refuzã darul divin, intrã în opoziþie cu Dumnezeu ºi se opun planului sãu sunt clasificaþi ca duºmani, adversari, nelegiuiþi, fãcãtori de rele. În Psalmi, rãul apare sub douã aspecte, unul intern, ºi acesta este rãul moral, vinovãþia, pãcatul, ºi unul extern, ºi acesta este rãul fizic, boala, nenorocirea. Cele douã aspecte sunt legate între ele ºi se condiþioneazã. De aceea rugãciunea pentru eliberarea de rãul fizic este mereu amestecatã cu mãrturisirea propriilor pãcate ºi apelul la milostivirea divinã pentru iertare. Întâlnirea omului cu Dumnezeu se realizeazã în patru arii ale experienþei, semne ale prezenþei Domnului: natura, care dã mãrturie despre atotputernicia lui Dumnezeu ºi însoþeºte prezenþa sa în teofanii; istoria, care este epifania lui Dumnezeu în evenimente; templul, locul prezenþei lui Dumnezeu; Israelul, obiectul ºi vehiculul mântuirii divine. Existã în psalmi ºi un alt tip de întâlnire cu Dumnezeu, experienþa misticã, realizatã prin meditarea legii, tãcerea înaintea lui YHWH ºi iubirea lui Dumnezeu, manifestatã, mai ales, prin bucuria pe care psalmiºtii o simt ºi o proclamã în Domnul. Pe lângã numeroasele traduceri în limba românã apãrute pânã acum, ni s-a pãrut oportun sã îndrãznim a veni cu aceastã nouã ofertã, cu speranþa de a facilita o posibilã înþelegere mai aprofundatã a acestui tezaur inepuizabil de rugãciune ºi spiritualitate, plasând fiecare creaþie poetico-religioasã în cadrul istoric, în ambientul psihologic individual sau colectiv, în contextul cultual cel mai probabil originar, apelând la studiile istorico-literare, la interpretãrile ºi reinterpretãrile din Scriptura însãºi, la lectura fãcutã de poporul în cadrul cãruia s-a zãmislit ºi s-a creat Cartea Psalmilor, la modul în care percepe, se alimenteazã, trãieºte ºi oferã credincioºilor ºi tuturor celor de bunãvoinþã Biserica ºi liturgia creºtinã aceastã comoarã a revelaþiei.

10

INTRODUCERE

Versiunea în românã a textului Psalmilor este cea folositã de Liturgia orelor, cu unele mici diferenþe: sunt introduºi psalmii sau fragmentele de psalmi pe care nu le foloseºte liturgia ºi sunt semnalate diferenþele dintre textul masoretic ºi versiunea Noii Vulgate, textul oficial al liturgiei Bisericii Catolice. Traducerea a fost fãcutã de pr. Alois Bulai ºi † pr. Anton Budãu (psalmii 1–55) ºi pr. Alois Bulai ºi pr. Iosif Rãchiteanu (psalmii 56–150). Introducerile au fost alcãtuite de aceeaºi echipã. Am apelat la mai multe studii, comentarii ºi traduceri ale psalmilor, dar ne-am folosit cu preponderenþã pentru problemele legate de criticã literarã, de exegezã ºi ambientare istoricã de: Gianfranco Ravasi, Il Libro dei Salmi. Commento e attualizzazione, I-III, Edizioni Dehoniane, Bologna 1986; Leopold Sabourin, Le Livre des Psaumes. Traduit et interprété, Bellarmin, Montréal – Cerf, Paris 1988; Louis Jacquet, Les Psaumes et le coeur de l’homme. Etudes textuelle, litteraire et doctrinal, I-III, Duculot, Louvain-la-Neuve 1975-1977-1979, iar pentru lectura creºtinã, teologicã, cristologicã, ecleziologicã ºi antropologicã a Psalmilor ne-am folosit de Spirito Rinaudo, I Salmi, preghiera di Cristo e della Chiesa, ELLE DI CI, Torino-Leuman 19795.

PSALMUL 1 Cele douã cãi 1

Fericit omul care nu umblã dupã sfatul celor rãi, nu zãboveºte pe calea pãcãtoºilor ºi nu se aºazã în adunarea celor care batjocoresc, 2 dar îºi gãseºte plãcerea în legeaa Domnului ºi la legea lui cugetãb ziua ºi noaptea. 3 El este ca pomul sãdit pe malul apeic, care aduce rod la timpul potrivit; frunzele lui nu se veºtejesc ºi tot ce începe duce la bun sfârºit. 4 5

Nu tot aºa este cu cei rãi, nu tot aºad; ei sunt ca pleava pe care o spulberã vântule. De aceea nu se vor ridicaf cei rãi la judecatã, nici pãcãtoºii în adunarea drepþilor.

a Lit.: Tora. Înainte de a deveni termen tehnic pentru Legea lui Moise, Tora indicã toatã învãþãtura revelatã de Dumnezeu în diferite etape ºi transmisã atât în scris, cât ºi oral. b A cugeta. Termenul ebraic indicã acþiunea de a murmura, a recita în ºoaptã, cugetând asupra sensului cuvintelor. Imaginea se regãseºte în modul în care evreii pioºi recitã ºi azi textele sacre, în timp ce se miºcã din toate închieturile pentru a-l lãuda pe Dumnezeu ºi cu trupul. c Lit.: canal de apã folosit pentru irigaþie. Pe teritoriul Palestinei nu mai cad precipitaþii din aprilie pânã în noiembrie, de aceea, existã un sistem de irigaþii foarte dezvoltat. Spre deosebire de copacii de stepã destinaþi arderii, pomii fructiferi specifici climei mediteraneene au o vegetaþie foarte bogatã, având nevoie de irigaþii pentru a rodi. d Numai LXX ºi Vg adaugã aici: nu tot aºa, dar prezenþa expresiei este cerutã de metrica poeticã. e LXX ºi Vg adaugã: de pe faþa pãmântului. f LXX ºi Vg dau verbului o nuanþã escatologicã: nu vor învia. Însã psalmistul se referã la judecata pe care Dumnezeu o face de-a lungul

12 6

PSALMUL 1

Cãci Domnul cunoaºteg calea celor drepþi, iar calea celor rãi duce la pieireh.

Psalmul 1 este numit de sfântul Ieronim „prefatio Spiritus Sancti”. El reprezintã portalul de intrare în lumea bogatã a psalmilor. Este un poem sapienþial anonim. Sunt prezentate douã destine ale omului: al celui credincios ºi al nelegiuitului. Autorul se pare cã este un maestru al înþelepciunii (cf. Ier 8,9; 18,18; Prov 8,1 º.u.), care ºi-a propus sã-i iniþieze pe cei tineri în a cunoaºte viaþa ºi a fi capabili de a trãi prudent ºi corect, din punct de vedere religios. Psalmul îl preamãreºte pe omul care îºi gãseºte bucuria în meditarea revelaþiei divine, conþinutã în Sfintele Scripturi (v. 2). În acest om se concretizeazã imaginea „celui drept”, plin de harurile divine, în contrast clar cu „cei rãi”, destinaþi pieirii veºnice (v. 6). În primele secole ale creºtinismului, s-a evidenþiat un proces de fuziune între psalmul 1 ºi psalmul 2, gãsindu-se, astfel, o sintezã a celor douã perspective hermeneutice ale întregii Psaltiri: perspectiva antropologico-eticã a vieþii celui drept, (Ps 1) ºi cea teologico-mesianicã a speranþei, (Ps 2). Psalmul 1 ar fi, în acest caz, un fel de oglindã a suveranului, un portret ideal al celui care urma sã fie întronat, un fel de manual pentru o guvernare dreaptã, în timp ce psalmul 2 ar fi ritualul propriu-zis al încoronãrii. Imaginile simbolice ale psalmului fac apel la pomul vieþii, plantat, la început, de Dumnezeu, în paradisul pãmântesc, istoriei în desfãºurarea evenimentelor: nu se vor ridica la proces pentru a vorbi, pentru a se apãra. g Verbul „a cunoaºte” are în ebraicã o arie largã de semnificaþii, cuprinzând intelectul, voinþa, pasiunea, gingãºia, grija. Astfel se explicã varietatea de nuanþe din traducerile moderne: iubeºte, favorizeazã, are la inimã, are grijã, pãstreazã în siguranþã etc. h Lit.: va pieri.

PSALMUL 1

13

ºi la fluviul ce ieºea din Eden, pentru a iriga grãdina. Cursul de apã este simbolul vieþii divine ºi pomul este simbolul fecunditãþii aceleiaºi vieþi divine, participatã de om. În aceste simboluri este sugerat misterul întrupãrii prin care omenitatea lui Cristos, ca un pom viguros ºi prosper, îºi înfige rãdãcinile în viaþa divinã a Cuvântului. Roadele lui Cristos sunt misterele rãscumpãrãrii. Biserica îl recunoaºte pe Cristos în „cel drept” preamãrit de psalm, ºi orice creºtin care trãieºte în har poate sã se recunoascã în el. Împãrþirea: portretul celui drept (v. 1-3); soarta celor rãi (v. 4-5); concluzie; (v. 6).

PSALMUL 2 Regele Mesia 1

2

3

4

5

6

7

Pentru ce se frãmântã neamurile ºi pentru ce cugetã popoarele lucruri deºarte? Regii pãmântului se rãscoalã ºi cei puternici se sfãtuiesc împreunã împotriva Domnului ºi împotriva Unsului sãu: „Sã rupem legãturile lor ºi sã scãpãm de jugul lor!” Cel care locuieºte în ceruri surâde, Domnul îi face de ruºine. Apoi, în mânia sa, le vorbeºte ºi, în furia sa, îi înspãimântã: „Eu sunt acela care l-am unsa pe regele meu în Sion, pe muntele meu cel sfânt!” Voi vestib hotãrârea Domnului; el mi-a zis: „Tu eºti Fiul meu, eu astãzi te-am nãscutc.

a În LXX ºi Vg, versetul acesta îl are ca subiect nu pe Dumnezeu, ci pe regele mesianic: Eu am fost consacrat rege de el, pe Sion, muntele sãu cel sfânt. b Verbul mai are ºi sensul de „a numãra”, „a mãsura”. Aici este proclamarea solemnã a protocolului de numire a regelui, protocol care nu poate fi anulat, pentru cã e gravat în piatrã. c Nu este un act biologic (religia ebraicã refuzã în mod radical orice formã de panteism, adicã o emanare a regelui din divinitate; dupã teologia ebraicã nu numai regele este fiu al lui Dumnezeu, ci tot Israelul; folosirea adverbului astãzi aratã cã filiaþiunea regelui începe

PSALMUL 2

15

8

Cere-mi ºi-þi voi da popoarele ca moºtenire ºi marginile pãmântului în stãpânire! 9 Tu le vei zdrobid cu un toiag de fier ºi le vei sfãrâma ca pe vasul olarului!” 10 Acum, dar, regilor, purtaþi-vã cu înþelepciune, trageþi învãþãturã, judecãtori ai pãmântului! 11 Slujiþi-i Domnului cu fricã, bucuraþi-vã cu teamã!e 12 Luaþi aminte, ca nu cumva sã se mânie ºi sã pieriþi pe calef, cãci mânia lui se aprinde degrabã. Fericiþi toþi aceia care nãdãjduiesc în el. Constituie, împreunã cu psalmul 110, textul clasic al rugãciunii mesianice. Aparþine epocii regale a Israelului. Se pare cã a fost compus pentru sãrbãtoarea întronãrii regelui ºi fãcea parte din contextul celebrãrii liturgice. Nu se cunoaºte nici poetul care l-a compus, nici regele israelit cãruia îi în momentul celebrãrii liturgice a întronãrii), ci o adopþiune filialã în funcþie de fidelitatea faþã de misiunea încredinþatã regelui mesianic de cãtre Domnul. d LXX ºi Vg au interpretat termenul ebraic „a zdrobi” drept „a pãstori”, „a conduce”, modificând rãdãcina ebraicã. Totuºi, paralelismul cu verbul „a sfãrâma” ºi contextul de reprimare a rãsculaþilor, ca ºi celelalte locuri unde mai apare în Vechiul Testament, favorizeazã traducerea propusã. e Textul original ebraic a fost corectat de mai multe ori, iar traducerile vechi au mai multe variante. În principal, exegeþii reþin trei variante posibile: 1) Lit.: tresãltaþi cu teamã. 12 Sãrutaþi-l pe fiul – în acest caz, expresia „Sãrutaþi-l pe fiul” este interpretatã ca o supunere în care i se aduce regelui omagiu; 2) Lit.: Sãrutaþi-i picioarele cu teamã; 3) Sãrutaþi-l pe cel puternic, înþelegându-se aici regele. Prima variantã corespunde în mai mare mãsurã textului ebraic. f LXX are: calea cea dreaptã.

16

PSALMUL 2

este închinat. Probabil, este vorba despre un rege din Iuda, urcat pe tron la Ierusalim, într-o epocã posterioarã lui David. Acest rege se adreseazã principilor vasali, care ar vrea sã se elibereze de suveranitatea lui, ºi le aminteºte oracolul divin prin care a fost proclamat „fiu al lui Iahve” ºi pãrtaº la puterea lui regalã asupra tuturor popoarelor, ºi îi îndeamnã la supunere. Atmosfera de deschidere a poemului poate sã fie regãsitã în sistemul politic cultual al întronãrii. Se întrevede tensiune, se simt zgomote de rãzboi, se intuiesc miºcãri politice de revoltã, de atentate, de comploturi. Perioada care precedea încoronarea noului monarh era o perioadã de crizã politicã, nu numai din cauza golului de putere ºi a înfloririi intrigilor, ci, mai ales, pentru cã devenea un moment favorabil vasalilor de a se revolta. Bucuria ºi entuziasmul sãrbãtorilor pentru întronare erau, astfel, umbrite de coºmarul revoltelor de la marginile regatului ºi, de aici, trece în liturgia de încoronare dorinþa de victorie ºi de pace. Reelaborarea acestui poem a dus psalmul, prin idealizare, de la un ambient istoric la unul escatologic, textul proiectându-se asupra unei figuri ideale a unui rege sperat ºi aºteptat. A fost interpretat de tradiþia creºtinã ca referindu-se la naºterea lui Cristos (sfinþii Ciprian, Ambroziu, Ioan Crisostomul) sau la epifania de la Botez (sfinþii Iustin, Ilariu º.a.). Alþii îl considerã ca un imn pascal (Bossuet). Biserica vede în acest psalm nu numai misterele lui Cristos, ci se vede pe ea însãºi ºi propriul ei mister. Fiind încã peregrinã pe pãmânt, în timp ce merge pe urmele Domnului ei, în suferinþã ºi în persecuþie: în calitate de trup al Capului, ea este asociatã la suferinþele lui; în istoria umanã, se reînnoieºte, împotriva trupului mistic al lui Cristos, conspiraþia guvernanþilor de pe pãmânt ºi frãmântarea popoarelor. Nelegiuirea se organizeazã ºi fãrãdelegea se multiplicã. Satana continuã sã recruteze aliaþi în revolta

PSALMUL 2

17

sa. În aceastã atmosferã, cuvintele psalmului, deja împlinite în Cristos, întãresc ºi dau siguranþã Bisericii. Cei care suferã persecuþii sunt preamãriþi împreunã cu Cristos. Cei care refuzã regalitatea lui sunt condamnaþi la faliment ºi la ruinã. Progresul ºi bunãstarea temporarã, a împãrãþiilor pãmânteºti, nu pot sã caute alt fundament decât acesta: Cristos nu este numai judecãtorul indivizilor, ci ºi al împãrãþiilor, al naþiunilor ºi al stãpânitorilor lor. Împãrþirea: revolta principilor vasali (v. 1-3); reacþia lui Dumnezeu (v. 4-6); invitaþie la supunere (v. 7-12a); concluzie (v. 12b).

PSALMUL 3 Dumnezeu este ocrotitorul celui persecutat 1

Psalm. Al lui David. Pe când fugea din faþa lui Absalom, fiul sãu.

2

Doamne, cât de mulþi sunt vrãjmaºii mei! Mulþi se ridicã împotriva mea! Mulþi spun despre mine: „Nu mai este scãpare pentru el la Dumnezeu!” Selaha

3

4 5 6 7

8

Tu însã, Doamne, eºti scutul meu, tu eºti gloria mea, tu îmi înalþi capul. Cu glasul meu strig cãtre Domnul ºi el îmi rãspunde din muntele sãu cel sfânt. Mã culc ºi adorm ºi mã trezesc iarãºi, pentru cã Domnul mã susþine. Nu mã tem de mulþimile de popoare care mã împresoarã din toate pãrþile.

Selah

Ridicã-teb, Doamne, mântuieºte-mã, Dumnezeul meuc; pentru cã tu ai lovit peste obraz pe toþi duºmanii meid; tu ai zdrobit dinþiie pãcãtoºilor. a

Termenul ebraic selah apare de 71 de ori în Psalmi. Spre deosebire de indicaþiile masoretice, care sunt pe margine, acesta este inclus în textul psalmilor, fiind o indicaþie pentru a marca împãrþirea în strofe. Era o pauzã în care se cânta din instrumente sau, în lipsa lor, se repeta un refren. În liturgia creºtinã, termenul nu mai este o indicaþie muzicalã, de aceea, unele traduceri nici mãcar nu-l menþioneazã. b Deºi în context (v. 6) s-a vorbit de trezire din somn, în acest verset nu se face apel la un Dumnezeu care doarme, ci la comandantul

PSALMUL 3 9

A ta, Doamne, este mântuirea ºi binecuvântarea ta peste poporul tãu.

19

Selah

În liturgia orientalã, este considerat rugãciune de dimineaþã, iar în ritualul sinagogal al evreilor, este considerat ca o cântare la apusul soarelui, când se considerã cã este începutul unei noi zile. Este o rugãciune care oscileazã între lamentaþie ºi încredere. Se deduce din psalm cã cel care se roagã este un suveran care se aflã în faþa unui mare numãr de duºmani, într-o situaþie disperatã. Înconjurat de ostilitate ºi sarcasm, el îºi înalþã rugãciunea, plinã de încredere ºi de speranþã, spre Dumnezeu. Psalmul aparþine, probabil, ritualului regal (titlul psalmului ambienteazã rugãciunea într-unul dintre momentele cele mai dramatice ale existenþei lui David, rebeliunea condusã de fiul sãu, Absalom), în care ideea rãzboiului lui Iahve împotriva duºmanilor constituie situaþia istorico-salvificã ce ne permite înþelegerea stãrii specifice a celui care se roagã. Dar, de la emoþia ºi invocaþia personalã, poezia se tipizeazã, progresiv, astfel încât toþi se pot recunoaºte în aceastã rugãciune. Faþã de aceastã lecturã, un pic romanticã, trebuie sã þinem cont ºi de atmosfera comunitarã legatã de ceremonialul de

oºtirilor lui Israel, aºa cum îl invoca ºi Moise (Num 10,35). Acesta era strigãtul cu care israeliþii se aruncau în luptã împotriva duºmanilor, purtând arca alianþei ca pe un stindard al victoriei. Aici, suferinþa celui drept devine suferinþa întregului Israel, la strigãtul cãruia Dumnezeu trebuie sã intervinã. Forma gramaticalã a celui de al doilea verb, „salveazã-mã”, este un perfect deprecativ sau optativ care exprimã certitudinea eficacitãþii intervenþiei eliberatoare a lui Dumnezeu. c În LXX ºi Vg, v. 8 începe la: pentru cã tu ai lovit. d LXX ºi Vg au: pe cei care mã duºmãnesc fãrã motiv. e Nu trebuie sã ne ºocheze descrierea antropomorficã a intervenþiei lui Dumnezeu. Cel care se roagã, dupã ce a suferit atâta nedreptate ºi prigoanã, îºi imagineazã o intervenþie rãzbunãtoare a lui Dumnezeu, al cãrei rezultat este total ºi definitiv.

20

PSALMUL 3

la templu. Probabil, „a se culca” ºi „a dormi” pot sã fie o referinþã tehnicã, cultualã precisã, la un rit, prin care un suveran sau un deservent al cultului petrece noaptea în templu, în rugãciune, aºteptând o comunicare din partea lui Dumnezeu (este experienþa pe care o face noul rege, Solomon, la Gabaon: 1Rg 3,4-16). Prin psalmul 3, liturgia celebreazã învierea lui Cristos. Tatãl l-a fãcut pe Fiul victorios asupra unei mulþimi de duºmani. Chiar dacã sunt, în continuare, numeroºi duºmanii ºi cei care se ridicã împotriva ei, Biserica este acum întãritã de învierea ºi victoria lui Cristos. Existenþa umanã este, în totalitatea ei, ca un câmp de luptã, aflându-se mereu între pericole, capcane ºi mizerii de tot felul. Omul se aflã, în el însuºi, împãrþit. De aceea, orice viaþã umanã, atât individualã, cât ºi colectivã, prezintã caracteristicile unei lupte dramatice dintre bine ºi rãu, dintre luminã ºi întuneric. Acest psalm, care este o rugãciune înflãcãratã, este expresia omului cãzut în puterea Celui Rãu, prizonier al legii pãcatului, în luptã cu el însuºi, cu semenii sãi ºi cu lumea exterioarã. Împãrþire: titlu (v. 1); presiunea duºmanilor (v. 2-3); certitudinea ajutorului divin (v. 4-7); rugãciune împotriva duºmanilor (v. 8); concluzie (v. 9).

PSALMUL 4 Încrederea în Dumnezeu dã pace sufletului 1

Maestrului de cor. Pentru instrumente cu coardea. Psalm. Al lui David.

2

Când strig cãtre tine, rãspunde-mi, Dumnezeul dreptãþii mele; din strâmtorare, m-ai scos în largb: ai milã de mine ºi ascultã-mi rugãciunea.

3

Fii ai oamenilor, pânã când veþi fi cu inima împietritã? Pânã când veþi iubi deºertãciuneac ºi veþi alerga dupã minciunã? a

Selah

Aceastã indicaþie apare în 55 de psalmi ºi este interpretatã ca fiind o indicaþie datã de conducãtorul corului sau al formaþiei de instrumente. Rãdãcina verbalã ebraicã indicã strãlucirea, dar ºi „conducerea”, dirijarea. b Expresia descrie sentimentul de libertate pe care îl simte pãstorul nomad la ieºirea din „strâmtorarea” zidurilor cetãþii ºi din aglomeraþie spre câmpul deschis, având în faþa sa întinderea pajiºtei pânã spre munþi. c Este evidentã polemica antiidolatricã a termenilor din acest verset. Întrucât mentalitatea ebraicã nu dispune de o formulare concretã a conceptului de nimic pentru a exprima negaþia, se recurge la simbolismul golului (zãdãrnicie, deºertãciune). Apare astfel clar contrastul dintre „a fi” ºi „nimic”, dintre Dumnezeu ºi idoli. De altfel, idolul este numit uneori, în Vechiul Testament, „minciunã” (cf. Am 2,4; Ps 40,5). Prin faptul cã adorã (iubeºte) idolul, care nu are o realitate consistentã, ci una înºelãtoare ºi iluzorie, pãcãtosul dispreþuieºte „gloria” (existenþa stabilã, bazatã pe Dumnezeu) ºi îºi construieºte viaþa pe golul care în curând îl va nãrui ºi-l va duce la pieire.

PSALMUL 4

22 4

5

6

7

8

9

Sã ºtiþi cã Dumnezeu face minuni pentru cel credincios: când strig cãtre el, Domnul mã aude. Cutremuraþi-vã ºi nu pãcãtuiþi! Meditaþi acestea în inimile voastre, în aºternuturile voastre, ºi fiþi liniºtiþi. Aduceþi jertfe de dreptate ºi nãdãjduiþi în Domnul. Mulþi spun: „Cine ne va arãta ce este bine?” Fã sã rãsarãd peste noi, Doamne, lumina feþei tale! Tu pui mai multã bucurie în inima mea decât au ei atunci când li se înmulþeºte grâul ºi vinule.

Selah

Eu mã culc în pace ºi adorm îndatã, cãci numai tu, Doamne, îmi dai liniºte deplinã.

Psalmul este mãrturia unei conºtiinþe pure ºi senine. Este un imn în cinstea bucuriei interioare, o rugãciune de încredere, un imn de searã (cf. v. 9). Cel care se roagã este un martor privilegiat al iubirii lui Dumnezeu ºi mesajul sãu de încredere trece, intact, dincolo de frigul ºi întunericul nopþii. Aceastã rugãciune individualã este, totodatã, un îndemn cãtre cei care, fiind lipsiþi de un bine sau altul, nu au încredere în Dumnezeu ºi se îndreaptã spre idoli. Îndemnul este întãrit de experienþa psalmistului, a cãrui rugãciune nu a rãmas niciodatã neascultatã, în timp ce peste vãlul nopþii se desfãºoarã, strãlucitoare, „lumina feþei” Domnului, semn al prezenþei sale pline de luminã ºi dispusã la dialog ºi comuniune.

d e

LXX ºi Vg au: fã sã aparã ca un semn. LXX ºi Vg adaugã: ºi untdelemn.

PSALMUL 4

23

Sublinierea ritualã a îndemnului de „a aduce jertfe de dreptate” ne face sã credem cã autorul ar putea sã aparþinã personalului din templu, un preot sau un profet cultual. Rugãciunea din acest psalm, personalã, dar care ar putea fi ºi comunitarã, ce cuprinde o serie de gânduri ºi de sentimente elementare, prin simplitatea poeziei, captiveazã ºi dã încredere în protecþia lui Dumnezeu. Unii considerã cã ar putea fi vorba de o rugãciune pentru a obþine ploaie. În timp ce oamenii influenþi se îndoiesc de faptul cã Dumnezeu îi va asculta ºi se îndreaptã spre idoli, psalmistul recomandã încrederea necondiþionatã în Dumnezeu, spre care îºi îndreaptã rugãciunea, recunoscându-ºi slãbiciunile ºi oferind jertfele potrivite. Biserica, citind aceastã rugãciune, mediteazã asupra misterelor vieþii lui Cristos, invocã lumina Domnului înviat ºi se hrãneºte cu sentimente de încredere ºi de abandon în Dumnezeu. În felul acesta, Biserica dã mãrturie în lume despre bunãtatea cu care Domnul îi înconjoarã pe credincioºii sãi ºi le ascultã rugãciunile. Aceastã mãrturie este, în ea însãºi, un reproº ºi un avertisment pentru cei care se încãpãþâneazã sã comitã rãul ºi sã lupte împotriva adevãrului. Mãrturia de bucurie ºi de pace supraumanã, pe care Biserica o îndreaptã spre lume, poate sã devinã un motiv de speranþã ºi de încurajare pentru cei care trãiesc în dubiu ºi cãrora le lipseºte încrederea în Domnul. Împãrþirea: titlu (v. 1); introducere în stil de lamentaþie (v. 2); îndemn cãtre cei neîncrezãtori (v. 3-6); bucuria interioarã (v. 7-8); concluzie (v. 9).

PSALMUL 5 Rugãciune de dimineaþã pentru ajutor 1

Maestrului de cor. Pentru flaut. Psalm. Al lui David.

2

Pleacã-þi urechea la cuvintele mele, Doamne! Ascultã-mi suspinele! 3 Ia aminte la strigãtelea mele, regele meu ºi Dumnezeul meu, 4 pentru cã mã rog cãtre tine, Doamne! Dimineaþa vei auzi glasul meu; de dimineaþã voi sta înaintea tab ºi voi aºtepta, 5

cãci tu nu eºti un Dumnezeu cãruia sã-i placã rãul, cel nelegiuit nu-ºi aflã adãpostc în preajma ta; 6 cei mândri nu pot sta înaintea ochilor tãi. Tu îi urãºti pe toþi cei care sãvârºesc fãrãdelegea 7 ºi-i nimiceºti pe cei mincinoºi. Domnul îl dispreþuieºte pe cel care varsã sânge ºi pe cel care înºalã.

a

Termenul ebraic folosit aici este destul de rar întâlnit ºi indicã douã atitudini: 1) strigãt sfâºietor, prin care omul, conºtient de situaþia sa de pãcãtos, i se adreseazã lui Dumnezeu în mod direct, prin expresia tipicã lamentãrilor orientale; 2) o rugãciune specificã liturgiei sinagogale, în care recitarea se uneºte cu meditaþia, cu participarea întregii fiinþe (vezi nota de la Ps 1,2). b Expresia poate indica fie poziþia pentru prezentarea unei cereri, fie prezentarea unor daruri pentru jertfã. Aici nu este indicat complementul direct. c Rãdãcina verbalã ebraicã provine de la „strãin”, cel care nu avea cetãþenie, considerat, împreunã cu vãduva ºi orfanul, printre cei de care Dumnezeu se îngrijeºte în mod special.

PSALMUL 5 8

9

10

11

12

13

25

Dar eu, prin îndurarea ta cea mare, voi intra în casa ta ºi te voi adora cu teamã în templul tãu cel sfânt. Doamne, povãþuieºte-mã în dreptatea ta, înaintea duºmanilor mei! Netezeºte calea ta înaintea mea. Pentru cã nu este adevãr în gura lor, inima lor nu este decât o capcanã; mormânt deschis este gâtul lor, iar limbile lor sunt înºelãtoared. Judecã-i, Dumnezeule, sã cadã ei în uneltirile lor. Alungã-i, pentru mulþimea nelegiuirilor lor, pentru cã s-au rãzvrãtit împotriva ta. Sã se bucure toþi cei care se încred în tine ºi în veci sã tresalte. Cãci tu îi ocroteºti ºi toþi cei care iubesc numele tãu se vor bucura în tine. Tu îl binecuvântezi pe cel drept, Doamne, ca un scut îl încoronezi cu bunãvoinþa ta.

Tonul dominant al psalmului este cel de lamentaþie ºi era recitat, în templu (v. 8), în timpul sacrificiului de dimineaþã (4; cf. 2Rg 3,20; Am 4,4). Autorul aparþine comunitãþii celor drepþi ameninþaþi de un grup de nelegiuiþi ºi cere, în rugãciune, judecata lui Dumnezeu (v. 11) împotriva atentatelor celor intriganþi, punându-ºi speranþa în protecþia lui Dumnezeu (v. 12-13). Numai cel drept poate fi oaspete al Domnului (v. 8.12-13). Probabil, aici, este o

d

Imaginile din acest verset sunt deosebit de expresive: sunt evidenþiate lipsa de „sinceritate”, interiorul lor ca un abis, în care victima cade ca într-un „mormânt”, fãrã nici o posibilitate de a se agãþa de ceva, limbile lor fiind lunecoase.

26

PSALMUL 5

aluzie la dreptul de azil al celui nevinovat, în sanctuar ºi în spaþiul lui sacru, inviolabil. Tonalitatea prevalentã este aceea a unei lamentaþiuni intense. Dacã existã un ateism pãcãtos, al celor nedrepþi ºi al celor violenþi, împotriva cãrora se ridicã protestul sever al celui care se roagã, existã ºi o absenþã a lui Dumnezeu, nevinovatã ºi neimputabilã omului. În gândirea biblicã, privarea de Dumnezeu ºi ateismul nu coincid. Psalmul 5 este, în felul acesta, ºi strigãtul amar înaintea unui Dumnezeu mut ºi surd, ca sã reaparã la orizontul gol ºi dezolat al celui care „crede fãrã Dumnezeu”. Toatã atmosfera psalmului poate sã se nascã, în inima poetului, numai când se aflã în templu, sub aripa protectoare a cortului divin. Deºi, substanþial, clima psalmului este cea cultualã, textul nu pierde referinþa precisã ºi punctualã la existenþã ºi la societate. O tradiþie veche considerã psalmul 5 ca fiind o rugãciune a lui Cristos. La începutul misiunii sale, el îºi îndreaptã rugãciunea spre Tatãl, proclamã sfinþenia lui înaintea oamenilor care zac cu toþii sub stãpânirea pãcatului, ºi îºi aratã dorinþa de a împlini voinþa Tatãlui, pentru a da mãrturie despre adevãr în faþa duºmanilor sãi. Cristos denunþã corupþia lor ºi invocã asupra lor condamnarea meritatã. Rugãciunea lui Isus este iluminatã de siguranþa cã binecuvântarea Tatãlui îl însoþeºte ºi îl protejeazã, ºi acest fapt va fi motiv de bucurie ºi de speranþã pentru toþi cei care vor fi învãþat de la el sã-l iubeascã pe Tatãl. Sfinþii pãrinþi comenteazã, în general, acest psalm ca rugãciune a Bisericii ºi identificã duºmanii despre care este vorba în psalm cu ereticii ºi schismaticii. Motivul principal pe care îl dezvoltã psalmistul în rugãciunea lui este acesta: Dumnezeu urãºte rãul, duce la pieire pe cel mincinos ºi-i detestã pe vãrsãtorii de sânge; el binecuvânteazã pe cel drept ºi-l protejeazã cu scutul bunãvoinþei sale. Acest motiv ne ajutã ºi pe noi sã ne adecvãm rugãciunea ºi viaþa în

PSALMUL 5

27

funcþie de acest mod de a acþiona al lui Dumnezeu ºi de a colabora cu el pentru triumful dreptãþii ºi al iubirii, împotriva oricãrei forme de corupþie ºi de rãu. Împãrþirea: titlu (v. 1); rugãciune (v. 2-4); dreptul de acces la prezenþa lui Dumnezeu (v. 5-9); cei nelegiuiþi sunt aspru judecaþi (v. 10-11); binecuvântarea celor drepþi (v. 12-13).

PSALMUL 6 Rugãciune în timp de încercare 1

Maestrului de cor. Pentru instrumente cu coarde. Pe harfa cu opt coarde a. Psalm. Al lui David.

2

Doamne, în mânia ta, nu mã mustra ºi, în furia ta, nu mã pedepsi.

3

Ai milã de mine, Dumnezeule, cãci am ajuns fãrã putere; vindecã-mã, Doamne, cã-mi tremurã oasele 4 ºi sufletul mi-i tare zbuciumat. Iar tu, Doamne, pânã când... ?b 5 Întoarce-te, Doamne, mântuieºte sufletul meu, salveazã-mã pentru milostivirea ta. 6 Pentru cã nimeni dintre cei morþi nu-ºi aminteºte de tinec; în locuinþa morþilor, cine te va preamãri? 7

8

Sunt istovit de atâta geamãt, în fiecare noapte mã înec în plâns în patul meu ºi cu lacrimi scald aºternutul meu. Mi s-au împãienjenit ochii de durere, am îmbãtrânit între toþi duºmanii mei.

a Lit.: pentru a opta. Expresia poate însemna: instrument cu opt coarde, octava de sus, octava de jos etc. b În unele traduceri, fraza elipticã este completatã cu: vei întârzia. c Lit.: pentru cã în moarte nu este amintirea ta.

PSALMUL 6 9

10

11

29

Depãrtaþi-vã de la mine toþi cei care sãvârºiþi nelegiuire, cãci a auzit Domnul glasul plângerii mele. A auzit Domnul cererea mea, Domnul a primit rugãciunea mea. Sã se ruºineze ºi sã se tulbure toþi duºmanii mei; sã se retragã ºi sã se ruºineze îndatã.

Psalmistul îi prezintã lui Dumnezeu suferinþa cea mai simplã ºi elementarã: suferinþa fizicã. El este lovit de o boalã grea ºi cere îndepãrtarea mâniei divine, care se manifestã în boalã. Nu este posibil de ºtiut cu siguranþã dacã este vorba numai de boalã, sau dacã autorul nu vorbeºte, în sens figurat, de suferinþele pe care i le provoacã atacurile sãlbatice ale duºmanilor. Probabil este vorba despre amândouã. Implorarea ajutorului divin se transformã în strigãt de victorie asupra duºmanilor, pentru certitudinea cã Dumnezeu va asculta rugãciunea. Rugãciunea simplã a individului devine rugãciune liturgicã ºi comunitarã; dintr-o lamentaþie individualã, se extinde într-o invocaþie pe care tot poporul poate sã o înalþe spre un Dumnezeu care tace ºi este aparent absent. Alãturi de plângerea individualã, apare, în subfond, un al doilea element, mai ascuns, dar tot atât de hotãrâtor: suferinþa din cauza pãcatului. Încercarea ce vine asupra celui care se roagã este vãzutã, în lumina dogmei retribuþiei, ca pedeapsã pentru un pãcat. Spre deosebire de Iob ºi de autorul psalmului 17 (v. 2-3), autorul nostru nu are nimic bun cu care sã se prezinte înaintea Domnului în apãrarea sa. Nu-i mai rãmâne decât sã apeleze la iubirea îndurãtoare a lui Dumnezeu. Numai aruncându-se în braþele lui ºi invocând iertarea sa, cel credincios va putea fi salvat. Limite ºi culpabilitate, suferinþã fizicã ºi amãrãciune interioarã, simþul durerii ºi pofta de viaþã, febra ºi

30

PSALMUL 6

singurãtatea sunt elementele în jurul cãrora este construitã aceastã rugãciune, ca implorare a iertãrii ºi a vindecãrii. Tradiþia creºtinã a plasat acest psalm în culegerea celor ºapte psalmi penitenþiali (Ps 6; 32; 38; 51; 102; 130; 143), deºi recunoaºterea pãcatului este numai implicitã ºi lipseºte complet mãrturisirea sa. Psalmul 6 este înþeles de evanghelii ca rugãciunea lui Cristos în timpul pãtimirii ºi ca un cuvânt prin care el, judecãtorul suprem, va face dreptate împotriva celor nelegiuiþi ºi va pronunþa condamnarea celor care l-au târât la moarte. Biserica, întrucât cuprinde în sânul ei ºi pãcãtoºi, ea, care este, în acelaºi timp, sfântã, dar are nevoie de purificare, apeleazã la acest psalm pentru reînnoirea spiritualã. Cu gemete ºi lacrimi, Biserica implorã iertare ºi milostivire pentru membrele sale zdrobite de pãcat. Prezenþa pãcatului în viaþa umanã este cauzã de neliniºte ºi de angoasã. Pãcatul învãluie existenþa într-o atmosferã de infern, pentru cã este privare de Dumnezeu, de lumina lui, de libertatea ºi de iubirea lui. Împãrþirea: titlu (v. 1); antifona de început (v. 2); rugãciune de implorare (v. 3-6); suferinþa psihico-fizicã (v. 7-8); certitudinea ascultãrii (v. 9-10); concluzie (v. 11).

PSALMUL 7 Rugãciunea celui drept vorbit de rãu 1

Lamentare. A lui David. Pe care a cântat-o Domnului din cauza lui Cuº beniamitul.

2

Doamne, Dumnezeul meu, în tine mi-am pus speranþa. Mântuieºte-mã de toþi prigonitorii mei ºi elibereazã-mã, ca nu cumva sã-mi rãpeascã viaþa, sã mã sfâºie, ca leul, fãrã ca cineva sã mã salveze!

3

4

5 6

Doamne, Dumnezeul meu, dacã am sãvârºit aceasta, dacã este nedreptate în mâinile mele, dacã am rãspuns prietenului meu cu rãu ºi fãrã motiv mi-am jefuit duºmanul, atunci duºmanul sã mã prigoneascã ºi sã mã ajungã ºi sã culce la pãmânt viaþa mea, Selah ºi cinstea mea în praf sã o arunce.

7

Ridicã-te, Doamne, în mânia ta, înalþã-te împotriva furiei asupritorilor mei ºi scoalã-tea, Dumnezeul meu, la judecata pe care ai rânduit-o! 8 Adunarea neamurilor sã te înconjoare: întoarce-teb asupra ei din înãlþime! a LXX ºi Vg au: Scoalã-te, Doamne, Dumnezeul meu, cu porunca cu care ai poruncit. b Citind aici o altã rãdãcinã, unii traduc: Aºazã-te în înãlþime.

32 9

10

11 12

13 14

15 16 17

18

PSALMUL 7

Domnul judecã popoarele; judecã-mã, Doamne, dupã dreptatea ºi dupã nevinovãþia care este în mine! Pune capãt rãutãþii pãcãtoºilor ºi întãreºte-l pe cel drept, tu, care pãtrunzi cu privirea inimile ºi rãrunchii, Dumnezeule preadrept. Ajutorul meu este la Dumnezeu, cel care îi mântuieºte pe cei drepþi cu inima. Dumnezeu este un judecãtor dreptc, cared se poate mânia în fiecare zi. Oare nu este el cel care îºi ascute din nou sabia, îºi întinde arcul ºi þinteºte? κi pregãteºte armele morþii ºi îºi încinge sãgeþile în foc. Iatã, cel rãu a urzit fãrãdelegea, a zãmislit silnicia ºi a nãscute nelegiuirea. A sãpat groapã ºi a adâncit-o ºi a cãzut în groapa pe care a fãcut-o. Se întoarce rãutatea lui asupra capului sãu ºi pe creºtetul lui coboarã nedreptatea. Îl voi lãuda pe Domnul pentru dreptatea lui ºi voi cânta numele Domnului Preaînalt.

c

LXX ºi Vg adaugã: încet la mânie. Textul ebraic foloseºte cuvântul „’el”, care poate însemna: negaþia „nu”, „Dumnezeu” sau „puternic”. LXX ºi Vg folosesc atât negaþia „nu”, cât ºi „puternic”. e Psalmistul foloseºte imaginea vieþii care trebuie sã aparã pentru a arãta monstruozitatea crimei ce distruge: acþiunea criminalã pleacã de la gând, trece parcã printr-o perioadã de gestaþie în premeditare ºi ajunge la moarte. d

PSALMUL 7

33

Genul literar al psalmului oscileazã între lamentaþia individualã, apelul pasionant la mântuire, declararea nevinovãþiei ºi liturgia judecãþii lui Dumnezeu în templu. De teama unui adversar care îi ameninþã viaþa, psalmistul îºi cautã refugiul la Dumnezeu (v. 2-3), îºi declarã nevinovãþia (v. 4-6) ºi invocã judecata lui Dumnezeu (v. 7-9). Ar putea fi vorba de o situaþie asemãnãtoare cu cea din 1Rg 8,31-32. Un acuzat pe nedrept invocã judecata lui Dumnezeu în templu, Dumnezeu îi face dreptate ºi îl pedepseºte pe duºmanul calomniator (v. 10-17). S-ar putea ca psalmul sã fie, în anumite aspecte, rodul unei redactãri unitare de formule diferite incluse într-o singurã rugãciune. Elementul dominant este „jurãmântul de nevinovãþie”. Acesta reprezenta una dintre instituþiile fundamentale în ambientul juridic al dreptului sacral al alianþei cu Dumnezeu. Atunci când cercetarea unui caz nu reuºea sã ajungã la o concluzie, sau atunci când acuzatul nu putea sã aducã martori, pentru a-l dezvinovãþi, fãcea acest jurãmânt. În felul acesta, Dumnezeu este chemat în cauzã pentru a atesta cã omul este nevinovat. Declaraþia celui care se roagã, în psalmul 7, adresatã tribunalului suprem de la templu, accentueazã, în special, aspectul moral ºi social, mai mult decât cel ritual sau, pur ºi simplu, juridic. Capetele mãrturisirii negative se referã la acþiuni de moralã socialã ºi propun un ideal etic, animat de teologia Decalogului ºi a alianþei ºi confirmat de rigoarea „Legii talionului”, care este un apel exigent la dreptatea distributivã ºi la echilibru în raporturile interpersonale. Pornind de la acest jurãmânt, psalmul se dezvoltã într-o lamentaþie al cãrei centru este de nezdruncinat: intervenþia lui Iahve, judecãtorul cel drept. Dreptul calomniat, care îºi prezintã nevinovãþia ºi face apel la dreptatea lui Dumnezeu, este Cristos. El, singurul drept ºi nevinovat dintre oameni, poate sã facã apel la judecarea duºmanilor sãi din partea lui Dumnezeu. Putem,

34

PSALMUL 7

acum, sã înþelegem în ce sens Cristos continuã sã recite psalmul 7 în cadrul Bisericii. El se întruchipeazã în acele membre care suferã nedreptãþi ºi sunt judecate de lume pe bazã de minciuni ºi de judecãþi nedrepte. Totodatã, acest psalm este expresia unui sentiment profund de dreptate ºi de adevãr, pe care Dumnezeu l-a pus în fiecare om, creându-l dupã chipul ºi imaginea sa. Dumnezeu însuºi se face garant ºi apãrãtor al acestui sentiment ºi îl rãzbunã, atunci când el este încãlcat, atât în exterior, cât ºi în intimitatea omului. Împãrþirea: titlu (v. 1); rugãciune de început (v. 2-3); apãrarea nevinovãþiei proprii (v. 4-6); invocarea judecãþii lui Dumnezeu (v. 7-12); sancþiuni împotriva celor rãi (v. 13-14); reflecþie sapienþialã asupra rãului (v. 15-17); laudã finalã (v. 18).

PSALMUL 8 Maiestatea lui Dumnezeu ºi demnitatea omului 1

Maestrului de cor. Pe gittita. Psalm. Al lui David.

2

Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tãu pe tot pãmântul!

Slava ta se înalþãb mai presus de ceruri. 3 Din gura copiilor ºi a pruncilor þi-ai pregãtit laudã împotriva vrãjmaºilor tãi, ca sã nimiceºti pe cel rãzvrãtit ºi pe duºman. 4 Când privesc cerurile, lucrãrile mâinilor tale, luna ºi stelele pe care le-ai fãcut, 5 mã întreb: „Ce este omul, cã te gândeºti la el, sau fiul omului, cã-l iei în seamã?” 6 7

L-ai fãcut cu puþin mai mic decât pe îngeric, l-ai încununat cu cinste ºi mãreþie. I-ai dat în stãpânire lucrãrile mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele lui:

a

Înþelesul cuvântului gittit este nesigur. El poate însemna: 1) melodie, ton sau instrument din Gat; 2) cântec legat de culesul ºi tescuitul strugurilor. b Semnificaþia verbului ebraic este nesigurã. LXX ºi Vg au s-a înãlþat. Exegeþii propun verbul „a da” sau „a cânta”, „a lãuda”, „a celebra”. De aici, ºi diversitatea traducerilor: Aº vrea sã cânt maiestatea ta acolo, sus, în ceruri, 3 gângurind ca un copil ºi ca un sugar (Ravasi, Paolini). c Lit.: decât Dumnezeu. Omul este comparat cu Dumnezeu, ºi nu cu fiinþe intermediare, totuºi LXX ºi Vg au forma redatã mai sus.

36 8 9

10

PSALMUL 8

oile ºi boii laolaltã, precum ºi fiarele câmpului, pãsãrile cerului ºi peºtii mãrii, tot ce strãbate cãile apelor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tãu pe tot pãmântul!

Fãrã îndoialã, puþini alþi psalmi se reveleazã atât de încuiaþi în paradigme conceptuale ca psalmul 8. Ceea ce ne transmite autorul poemului nu sunt doar senzaþii ºi emoþii nãscute din fantezie, ci sunt concepte de o limpezime unicã, concepte meditate ºi hrãnite îndelung, pânã când devin foc incandescent, poezie, rugãciune, „strãfulgerãri de luminã” (Pascal), „picãturi de etern ºi de infinit” (Leopardi). Încrângãtura celor trei protagoniºti ai psalmului – Dumnezeu, omul ºi cosmosul – este nucleul tainic al fiinþei ºi al existenþei. Psalmul este obiectul multor discuþii ºi suspiciuni în aplicarea lor, pentru cã în centrul acestui poem se aflã figura scandaloasã a omului. Într-adevãr, psalmul 8 este o rugãciune riscantã, mai ales dacã este cititã în spiritul tehnicist al timpului nostru. Stãpânirea omului pãcãtos asupra planetei se reveleazã a fi, mai degrabã, o tiranie vanitoasã, oarbã, adesea crudã. Este un imn de laudã pentru mãrirea lui Dumnezeu care se manifestã în creaþie. Observãm, aici, o mare sensibilitate pentru frumuseþea nobilã a naturii ºi un simþ profund al revelaþiei lui Dumnezeu, care se ascunde în aceastã frumuseþe. Departe de a fi cãutatã pentru ea însãºi, natura este contemplatã doar ca un mijloc pentru a-l înþelege mai bine pe Dumnezeu, creatorul, ºi pe om, creatura lui privilegiatã. Psalmistul nu este un iubitor al naturii, în sens romantic sau modern, ci este un gânditor religios, care mediteazã ºi se roagã într-un ambient de recunoºtinþã admirativã. Acest psalm poate fi considerat ca o meditaþie seninã asupra relatãrii creaþiei din Gen 1.

PSALMUL 8

37

Omul despre care vorbeºte psalmul, preamãrind mãreþia ºi demnitatea Creatorului, este Cristos. Tradiþia creºtinã ºi liturgia recitã psalmul ca pe un imn de laudã adus lui Cristos, celebrând glorificarea ºi înãlþarea lui la cer. Biserica contemplã mãreþia ºi strãlucirea lui Cristos, omul perfect, reflectate pe chipul sfinþilor sãi. Însufleþitã de Duhul lui Cristos, Biserica este în cãutarea acestei perfecþiuni pentru ea însãºi ºi se îndreaptã spre perfecþiunea finalã a istoriei umane care corespunde pe deplin planului divin de recapitulare a tuturor lucrurilor în Cristos, cele din cer, ca ºi cele de pe pãmânt. Pornind de la aceastã încredere, Biserica propune tuturor acea doctrinã care poate salva demnitatea omului ºi-l poate ajuta sã ajungã, prin activitatea sa, la mãreþia ºi perfecþiunea proclamate în psalm ºi actualizate în Cristos ºi în sfinþii sãi. Ea învaþã, cu Sfânta Scripturã, cã omul a fost creat dupã chipul lui Dumnezeu, capabil sã-l cunoascã ºi sã-l iubeascã pe Creatorul sãu ºi a fost constituit de el deasupra tuturor creaturilor, pentru a le stãpâni ºi a se folosi de ele spre gloria lui Dumnezeu. Din demnitatea omului derivã sensul ºi valoarea activitãþilor sale. Împãrþirea: titlu (v. 1); aclamarea numelui lui Dumnezeu (v. 2a); atotputernicia divinã ºi omul (v. 2b-5); puterea umanã ºi Dumnezeu (v. 6-9); aclamarea numelui lui Dumnezeu (v. 10).

PSALMUL 9 (9 A) Dumnezeu, judecãtorul cel drept, este refugiul celui asuprit 1

Maestrului de cor. Dupã [cântecul] „A murit fiul” a. Psalm. Al lui David.

2

Teb voi lãuda, Doamne, din toatã inima, Alef voi vesti toate faptele tale minunate! Mã voi bucura ºi voi tresãlta de veselie în tine, voi preamãri numele tãu, Dumnezeule preaînalt!

3

4

Duºmanii mei dau înapoi, Bet se clatinã ºi pier dinaintea feþei tale, 5 cãci tu ai judecat pricina mea ºi mi-ai fãcut dreptate, te-ai aºezat pe tron ca judecãtor al dreptãþii. 6 Ai mustrat neamurile, l-ai distrus pe cel nelegiuit, Ghimel le-ai ºters numele în veci, pentru totdeauna. 7 Au fost distruºi duºmaniic, nimiciþi pe vecie, le-ai dãrâmat cetãþile, a dispãrut, o datã cu ei, ºi amintirea lord. a

Majoritatea exegeþilor considerã expresia drept titlu al unui cântec cunoscut de evrei, dar nu lipsesc încercãri de traducere: „în surdinã” (CEI); „pentru voci de copii”, „pentru tinere fete”, „pentru oboi ºi harpã” (BJ ºi TOB). b În textul ebraic nu avem pronume, însã apare în tot contextul ºi în traducerile vechi: LXX ºi Vg. c LXX ºi Vg au singularul. Termenul ebraic „goyim” înseamnã, literal, „naþiunile”, dar are ºi un sens puternic negativ: „atei”, „necredincioºi”, „nelegiuiþi”. d LXX ºi Vg adaugã: cu sunet.

PSALMUL 9 (9 A) 8 9

10 11

12 13

14

15

16 17

39

Dar Domnul stãpâneºtee în veci, He ºi-a aºezat scaunul lui de domnie pentru judecatã; el va judeca lumea cu dreptate, fãrã pãrtinire va pronunþa sentinþa pentru popoare. Domnul este refugiul celui asuprit, scãpare sigurã în vreme de strâmtorare. Cei care cunosc numele tãu se încred în tine, cãci tu nu-i pãrãseºti pe cei care te cautã pe tine, Doamne! Cântaþi Domnului care locuieºte în Sion, vestiþi printre popoare faptele sale. Cãci el, care rãzbunã sângele vãrsat, îºi aduce aminte de cei nenorociþi, nu uitã strigãtele lor. Ai milã de mine, Doamne, priveºte la nenorocirea pe care mi-au fãcut-o cei care mã urãsc; tu mã ridici de la porþile morþii, ca sã vestesc toate laudele tale la porþile fiicei Sionului, sã tresalt de bucurie pentru mântuirea ta.

Waw

Zain

Het

Popoarele pãgâne cad în groapa pe care au fãcut-o Tet ºi li se prinde piciorul în laþul pe care l-au ascuns. Domnul s-a arãtat, a þinut judecata: pãcãtosul a cãzut în capcana În surdinã f pe care a fãcut-o cu mâinile sale. Selah

e

Lit.: ºade. Deºi majoritatea exegeþilor considerã cã termenul ebraic este o indicaþie muzicalã, interpretarea lui variazã: cu toatã orchestra, intermezzo muzical etc. g LXX ºi Vg au: Pune, Doamne, judecãtori peste ei... f

40 18

19

20

21

PSALMUL 9 (9 A)

Sã se întoarcã pãcãtoºii în locuinþa morþilor, Iod toþi pãgânii, cei care uitã de Dumnezeu. Dar cel sãrman nu rãmâne în uitare la nesfârºit, Kaf nãdejdea celor sãraci nu va pieri pentru totdeauna. Ridicã-te, Doamne, sã nu se trufeascã omul; sã fie judecaþi pãgânii înaintea feþei tale. Aºterne, Doamne, fricãg peste ei, sã ºtie neamurile cã nu sunt decât oameni!

Selah

Psalmul este o rugãciune a sãracilor, incredibil de bogatã în cuvinte, reluãri tematice, probleme de interpretare, nedumeriri textuale ºi exegetice. Tot psalmul se desfãºoarã pe o schemã triunghiularã, care îi are ca protagoniºti pe cel sãrac, pe Dumnezeu, rege ºi judecãtor, precum ºi naþiunile pãgâne. Sãracul este cel care stã la dispoziþia celor puternici, cãrora nu le poate opune vreo rezistenþã ºi care este, în substanþã, un oprimat, victimã a puterii care are deseori conotaþii de tip religios. În indiferenþa comunã faþã de situaþia sãracilor, se ridicã vocea psalmistului, care îºi înalþã strigãtul sãu la Dumnezeu pentru a interveni împotriva acestor opresori. Gama de sentimente exprimatã în acest psalm (speranþã, neliniºte, încredere, coºmar, bucurie ºi suferinþã) ºi varietatea motivelor (eliberare-oprimare, sãrac-puternic, Dumnezeu judecãtor ºi rege, dar absent, mãrturia de credinþã ºi criza) fac din acest psalm unul dintre cei mai dificili pentru lectura unitarã a textului. Psalmul 9 este un psalm de mulþumire pentru o victorie decisivã pe care psalmistul, care trebuie sã fi fost un rege sau un conducãtor de armatã, o dobândise asupra duºmanilor sãi. Iahve, care locuieºte în Sion, este Cel Preaînalt (v. 3.12), judecãtorul lumii (v. 5.9.17.20), regele veºnic. Psalmistul doreºte ca toþi sã ia parte la imnul sãu de recunoºtinþã ºi de laudã a lui Dumnezeu (v. 12-13) ºi implorã din nou ajutorul împotriva duºmanilor sãi (v. 14-15),

PSALMUL 9 (9 A)

41

descriind nenorocirea pe care ei au suportat-o din partea dreptãþii divine (v. 16-17). În lectura creºtinã a psalmului, Cristos îi mulþumeºte Tatãlui dupã învierea sa. El vrea ca Biserica sã ia parte la acþiunea lui de mulþumire. Judecata lui Dumnezeu va fi clarã, în ziua de pe urmã, când cei sãraci vor vedea, împreunã cu Cristos, ruinarea celor nelegiuiþi ºi condamnarea lor veºnicã. Biserica îi mulþumeºte Domnului pentru nenumãratele minuni sãvârºite în folosul ei ºi alimenteazã credinþa în cel care ºade la dreapta lui Dumnezeu, care nu-l abandoneazã niciodatã pe cel care, aflându-se în necaz, îl cheamã pe Domnul. Împãrþirea: titlu (v. 1); mulþumire adusã lui Dumnezeu (v. 2-3); judecarea celor nelegiuiþi (v. 4-7); mulþumire adusã lui Dumnezeu judecãtorul (v. 8-9); salvarea celui sãrac (10-13); mizeria, opera duºmanilor (v. 14-15); Iahve sãvârºeºte dreptatea pentru cel sãrman (v. 16-17); cei nelegiuiþi sunt pedepsiþi în ºeol (v. 18-19); Iahve se ridicã ºi se face dreptate (v. 20-21).

PSALMUL 10 (9 B) 1 (22)

Pentru ce, Doamne, stai departe, de ce te ascunzi la vreme de restriºte?

Lamed

2 (23)

Cel rãu, în mândria lui, asupreºte pe cel sãrman, care cade în cursele pe care acesta i le întinde. 3 (24) Cãci nelegiuitul se laudã în orgoliul sãu, iar cel lacom de câºtig se considerã binecuvântat. 4 (25) Pãcãtosul îl dispreþuieºte cu aroganþã pe Domnul: „Nu va cerceta Dumnezeu; nu este Dumnezeu!” 5 (26) Acestea sunt toate gândurile lui. La fiecare pas îi merge bine întotdeauna, judecãþile tale sunt prea înalte pentru el; îi dispreþuieºte pe toþi duºmanii sãi. 6 (27) El spune în inima sa: „Nu mã clatin, din neam în neam nu mi se va întâmpla nici un rãu!” 7 (28) Gura lui e plinã de blasfemii, Pe de înºelãciune ºi asuprire; sub limba lui este rãutate ºi violenþã. 8 (29) Stã la pândã dupã tufiºuria, ca sã-l ucidã, din ascunzãtori, pe cel nevinovat; Ain 9 (30) ochii lui îl iscodesc pe cel asuprit. Stã pitit în ascunzãtoare ca un leu în vizuinã, stã pitit ca sã-l prindã pe cel sãrman. Îl prinde pe cel sãrman ºi îl trage în laþul sãu. 10 (31) Cel rãu se nãpusteºte, stã la pândã ºi cei sãraci se prãbuºesc sub puterea braþului sãu.

a Textul ebraic se referã la un „cãtun”, „sat”. LXX are: „cu cei bogaþi”. Multe traduceri recente, presupunând o vocalizare diferitã pentru termenul ebraic, interpreteazã cuvântul drept „tufiº”, „gard viu”.

PSALMUL 10 (9 B)

43

11 (32)

El spune în inima lui: „Dumnezeu uitã, îºi întoarce faþa ºi nu vede nimic”. 12 (33) Scoalã-te, Doamne Dumnezeule, ridicã-þi mâna Qof ºi nu uita de cel sãrman. 13 (34) De ce sã-l dispreþuiascã cel nelegiuit pe Dumnezeu, spunând în inima lui: „Nu va cere socotealã”? 14 (35)

Dar tu vezi, tu iei în seamã truda ºi durerea Reº ºi le iei în mâinile tale. În tine se abandoneazã cel nenorocit; tu vii în ajutorul orfanului. 15 (36) Zdrobeºte braþul celui pãcãtos ºi al celui nelegiuit, Sin pedepseºte-i rãutatea, ca sã nu mai fie. 16 (37) Domnul este rege în veac ºi în veacul veacului; vor pieri pãgânii de pe pãmântul lui. 17 (38) Doamne, tu ai ascultat dorinþa celor sãraci, Tau le întãreºti inima ºi îþi pleci spre ei urechea, 18 (39) ca sã faci dreptate celui orfan ºi celui asuprit ºi sã nu-i mai înspãimânte omul fãcut din þãrânã. Psalmul începe cu un apel dramatic: „Pentru ce, Doamne, stai departe, de ce te ascunzi la vreme de restriºte?” Este o paginã dominatã în mod explicit de motivul rãului, care triumfã, ºi al binelui, care este umilit ºi ofensat (Iob; Ps 49; 73). Este o lamentaþie dominatã de scandalizanta întrebare despre tãcerea lui Dumnezeu, un punct de pornire poetic prezent frecvent ºi denunþat de Psaltire (Ps 22,2.12.20; 35,22; 42,10; 43,2; 44,24-25; 74,1; 88,15). Dumnezeu este departe, izolat în lumea lui seninã, iar lumea pãmânteascã este încredinþatã trufiei celui nedrept. De aici izvorãºte rugãciunea-întrebare a psalmului 10 (9 B). Logica de fond care gestioneazã textul este cea a rãsturnãrii de situaþii, la fel ca în „fericiri-blesteme”, din Lc 6,20-26, ºi în parabola bogatului ºi a lui Lazãr cel sãrac, Lc 16,19-31. Judecata divinã schimbã radical echilibrele pãmânteºti bazate pe forþa economicã ºi politicã, pe alegerile celor puternici

44

PSALMUL 10 (9 B)

ºi pe oprimarea celor sãraci. Aceasta este situaþia lumii, descrisã cu amãrãciune de psalmist (v. 2-11). Intervenþia lui Dumnezeu rãstoarnã logica celor puternici ºi este cântatã ca speranþã ºi siguranþã, în ultima parte, de o intensitate rarã. Iahve, apãrãtorul celui sãrac, „vede”, ba, mai mult, privirea lui este pãtrunzãtoare ºi totalã. Privirea lui se îndreaptã spre cel aflat în suferinþã, de care nimeni dintre cei puternici nu se ocupã. Rãdãcina acestei schimbãri a echilibrelor mondiale stã în faptul cã Iahve este regele cosmic ºi veºnic, afirmaþie de credinþã fundamentalã a psalmului 10 (9 B). Rugãciunea pasionalã din acest psalm aminteºte strigãtul lui Isus de pe cruce. El este sãrmanul împotriva cãruia s-a descãtuºat violenþa celor nelegiuiþi, care i-au umilit omenitatea ºi i-au negat divinitatea. În pãtimirea sa, Cristos s-a rugat ºi a suferit pentru toþi cei umili, pentru toþi cei care, asemenea lui, sunt victime ale prepotenþei ºi sunt persecutaþi din cauza credinþei lor. Tradiþia a considerat psalmul ca o profeþie a morþii ºi învierii lui Cristos. Psalmul 10 (9 B) prezintã douã imagini diferite: în prima, apare o lume rãvãºitã de dezordine, invadatã de rãu, în care se agitã cei nelegiuiþi, care conspirã ºi întind curse celor nevinovaþi (v. 1-3); în a doua, Dumnezeu, din tronul sãu ceresc, controleazã fiecare lucru ºi este hotãrât sã intervinã pentru a face dreptate. În aceste douã imagini se reflectã existenþa creºtinã pe pãmânt ºi viaþa fiecãrui credincios: când se cutremurã temelia, ce poate face cel drept? Biserica invocã întoarcerea Domnului, în timp ce diavolul face ultimele sale tentative, pentru a crea iluzia cã în lume totul este sub puterea lui, cã s-ar putea comite, fãrã a fi pedepsiþi, orice tip de violenþã ºi cã ar putea fi cãlcaþi în picioare sãracii care nu se pot apãra. Împãrþirea: strigãt pentru ajutor (v. 1); situaþia prezentã: cel puternic triumfã, cel drept este oprimat (v. 2-11); al doilea strigãt de implorare (v. 12-13); intervenþia divinã: cel prepotent este umilit, dreptul este mãrit (v. 14-18).

PSALMUL 11 (10) Încrederea neclintitã în Dumnezeu 1

Maestrului de cor. Al lui David.

În Domnul îmi gãsesc refugiul, cum spuneþi sufletului meu: „Fugi în munþii voºtri ca o pasãre”? 2 Cãci, iatã, pãcãtoºii îºi încordeazã arcul, pe coardã îºi potrivesc sãgeata, ca sã tragã pe întuneric în cei drepþi cu inima. 3 Când se clatinã temeliile, ce poate face cel drept? 4

Domnul locuieºte în templul sãu cel sfânt, Domnul îºi are scaunul de domnie în ceruri. Ochii lui privesca, pleoapele lui îi cerceteazã pe fiii oamenilor. 5 Domnul cerceteazã pe cel drept ºi pe cel nelegiuit. Duhul lui îl urãºte pe acela care iubeºte violenþa. 6 El va face sã plouã peste cei rãi cãrbuni aprinºi, foc ºi pucioasãb ºi suflare de foc este partea lor de moºtenire. 7 Cãci Domnul este drept ºi iubeºte dreptatea; cei drepþi vor vedea faþa lui.

a LXX ºi Vg adaugã: la cel sãrac; alte manuscrise vechi adaugã: la lume. b Textul ebraic are trei elemente: laþuri, cãrbuni ºi pucioasã. Dupã versiunea greacã a lui Simmacus, traducerile moderne corecteazã cu: tãciuni, cãrbuni aprinºi.

46

PSALMUL 11 (10)

Subfondul acestui imn curajos este contrastul dintre cei credincioºi ºi cei nelegiuiþi. Este o poezie delicioasã, plinã de pace ºi seninãtate. Deschide seria rugãciunilor de încredere. Iahve este cel drept, care iubeºte faptele drepte. Omul drept contemplã chipul lui Iahve cel drept. El este un Dumnezeu moral ºi nu rãmâne indiferent faþã de bine sau de rãu. Iahve este Dumnezeul iubirii ºi îi mântuieºte pe cei care îºi gãsesc refugiul într-însul. Dumnezeu îl protejeazã pe cel drept, spune una dintre tezele fundamentale ale teologiei alianþei. Este un fel de asemãnare naturalã între Dumnezeu ºi cel care îi este credincios. Cel drept este imaginea Dumnezeului celui drept. De aceea, destinul celui drept este contemplarea chipului lui Dumnezeu, intrarea lui în comuniune vitalã cu Dumnezeu. Dumnezeu se oferã pe sine însuºi celui care îi este credincios. Pentru unii, expresia „vor vedea faþa lui Dumnezeu” (v. 7b) pare sã indice accesul la templu, vãzut ºi evocat ca spaþiu sacru care tuteleazã paza credinciosului în faþa asalturilor persecutorilor. Este un fel de oazã de pace. Alþii considerã expresia ca o sugestie a nemuririi ºi ar defini viziunea deplinã ºi beatificã a credinciosului pios, rãpit de Dumnezeu, asemenea lui Enoh ºi Ilie. Totuºi, ambientul concret în care se poate experimenta aceastã apropiere, în mentalitatea viguros simbolicã semiticã, este, cu siguranþã, templul. Nu este vorba numai despre o liturgie, ci este o experienþã religioasã ºi existenþialã pe care am putea sã o numim „escatologie anticipatã sau realizatã”. În tradiþia creºtinã, pãtimirea lui Cristos reveleazã concluzia luptei dintre minciuna insinuatã de Satana, în inima omului, ºi adevãrul lui Dumnezeu, manifestat în Isus. Iubirea, cultul ºi respectul adevãrului, precum ºi folosirea corectã a cuvântului trebuie sã fie semnul distinctiv al creºtinului. În psalmul 11 (10) avem douã tablouri diferite: în primul se vede o lume rãvãºitã de dezordine în care rãul ºi rãufãcãtorii

PSALMUL 11 (10)

47

se agitã, fac conspiraþii ºi întind curse împotriva celor cinstiþi (v. 1-3); în al doilea tablou, Dumnezeu, de pe tronul sãu inaccesibil din ceruri, observã orice lucru, hotãrât ºi prompt în a interveni pentru a face dreptate (v. 4-7). În aceste douã tablouri gãsim imaginea existenþei creºtine pe pãmânt ºi a vieþii oricãrui credincios: asediat ºi sub presiunea exterioarã a mii de pericole ºi contraste ajunge, în interior, în lumina ºi în pacea lui Dumnezeu ºi devine o cetate de necucerit, întrucât Dumnezeu este apãrarea ei. Împãrþirea: titlu (v. 1a); cel nelegiuit ºi succesul lui (v. 1b-3); cel drept ºi succesul lui (v. 4-7).

PSALMUL 12 (11) Rugãciune împotriva clevetirilor 1

Maestrului de cor. Pe harpa cu opt coarde. Psalm. Al lui David.

2

Mântuieºte-mã, Doamne, cãci nu mai este nici un drept; au dispãrut cei credincioºi dintre fiii oamenilor. Oamenii îºi spun minciuni unii altora, pe buze au numai cuvinte înºelãtoare, vorbesc cu inimã prefãcutã.

3

4 5

Sã nimiceascã Domnul toate buzele mincinoase ºi limba care vorbeºte cu îngâmfare, pe cei care zic: „Prin limbile noastre vom fi puternici, buzele noastre sunt armelea noastre; cine va fi stãpân peste noi?”

6

„Pentru necazul celor sãrmani ºi pentru suspinul celor sãraci, mã voi ridica acum, zice Domnul; voi aduce mântuire celui pe care ei îl dispreþuiesc”.

7

Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, ca argintul purificat în foc ºi curãþat de pãmânt de ºapte orib; tu, Doamne, ne vei þine ºi ne vei apãra de generaþia aceasta, pentru totdeauna.

8

a b

Lit.: sunt la noi. Alþii traduc: purificat în cuptor de pãmânt, de ºapte ori.

PSALMUL 12 (11) 9

49

Cãci nelegiuiþii umblã împrejur atunci când se ridicã la putere ticãloºii printre fiii oamenilor.

Psalmul poate fi considerat o lamentaþie naþionalã, o promisiune a eliberãrii Israelului de opresiunea puterii strãine. Delimitarea între caracterul comunitar ºi cel individual este nesigurã. În totalitatea lui, psalmul este o rugãciune pornitã din comunitatea celor pioºi (v. 2), care se numesc ºi fideli, sãraci ºi neajutoraþi (v. 6). Conþinutul lamentaþiei (v. 2-5) este decadenþa generalã cauzatã de minciunã, care se rãspândeºte mereu mai mult în cercurile influente ºi din cauza cãreia cei mai mulþi au de suferit. Tema fundamentalã este, de fapt, cea a relaþiilor sociale care, într-o structurã oralã, cum era cea semiticã, sunt bazate pe funcþiunea indispensabilã ºi esenþialã a cuvântului. De aceea, psalmul nu poate fi redus la un banal apel la sinceritate, nici la o condamnare a plãgii minciunii. În schimb, este un act dur de acuzã împotriva unei structuri sociale viciate ºi nedrepte, un act de acuzã paralel cu cele incandescente ale profeþilor. Dând la o parte adevãrul cuvântului, se viciazã legãtura ordonatã a drepturilor ºi a libertãþilor. Aºadar, nu ne aflãm în faþa unei descoperiri romantice a deziluziei pentru trãdare a unui prieten, sau pentru o falsitate care distruge dialogul interpersonal ºi care genereazã neîncredere ºi singurãtate. Dedublarea, ipocrizia, perfidia sunt, pentru psalmist, calea idealã pe care se construieºte o putere nedreaptã (v. 5) ºi o arhitecturã perversã a statului ºi a societãþii. Rugãciunii îi rãspunde cuvântul lui Dumnezeu, care promite mântuirea celor ce se roagã, la fel ca în Is 33,10. Rãspunsul comunitãþii se transformã în imn ce preamãreºte fidelitatea cuvântului lui Dumnezeu ºi certitudinea ascultãrii (v. 8-9). Domnul a menþinut promisiunea formulatã în psalm (v. 6). El s-a ridicat, în mijlocul celor sãrmani ºi sãraci,

50

PSALMUL 12 (11)

trimiþându-l pe Cuvântul adevãrului, în lumea care zãcea în puterea Celui Rãu. Venit într-o lume dominatã de tatãl minciunii, Isus a trebuit sã lupte împotriva falsitãþii ºi a ipocriziei oamenilor, aserviþi puterii întunericului. A fost persecutat de gurile lor mincinoase ºi a fost condamnat la moarte de mãrturiile lor false. Dar, înviind din morþi, Cristos ne-a eliberat de minciunã, a nimicit buzele mincinoase (v. 4-5) ºi ne-a dat puterea sã-l cunoaºtem pe Dumnezeul adevãrat. Psalmul 12 (11) este o rugãciune potrivitã pentru momentele de ispitã, de ariditate spiritualã, de suferinþã fizicã ºi moralã. Insistenþa lamentaþiei ne aminteºte cuvântul lui Isus: „Cereþi ºi vi se va da, cãutaþi ºi veþi gãsi, bateþi ºi vi se va deschide” (Mt 7,7). Împãrþirea: titlu (v. 1); duplicitatea în relaþiile sociale (v. 2-3); rugãciune adresatã lui Dumnezeu, cu strigãt puternic (v. 4-5); oracol divin: rãspunsul oficial al lui Dumnezeu în liturgie (v. 6); comentariu asupra oracolului (v. 7-9).

PSALMUL 13 (12) Strigãtul celui disperat 1

Maestrului de cor. Psalm. Al lui David.

2

Pânã când, Doamne, mã vei uita cu totul? Pânã când îþi vei întoarce faþa de la mine? Pânã când vei pune în sufletul meu neliniºti ºi mâhnire în inima mea zi de zi?a Pânã când se va înãlþa duºmanul meu deasupra mea?

3

4

5

6

Priveºte, rãspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu! Dã luminã ochilor mei, ca sã nu mã cuprindã somnul morþii; sã nu zicã vrãjmaºul meu: „L-am biruit!” ºi sã nu se bucure potrivnicii mei când mã clatin. Eu am încredere în bunãtatea ta! Inima mea tresaltã de bucurie pentru mântuirea ta! Voi cânta Domnului, pentru cã m-a copleºit cu darurib.

Aceastã poezie scurtã, de o neliniºte tulburãtoare ºi de o nesfârºitã durere, pentru rana morþii care se apropie, poate fi simþitã ca personalã de fiecare cititor ºi pentru faptul cã este un text mai sec, mai puþin lucrat, mai esenþial, mai puþin „profesional” decât multe alte rugãciuni mai complexe ºi mai întortocheate.

a

Unele manuscrise greceºti ºi siriace adaugã: ºi noaptea. LXX ºi Vg adaugã: ºi voi cânta psalmi numelui Domnului preaînalt. b

52

PSALMUL 13 (12)

Întrebarea îndrãzneaþã, directã ºi categoricã: „Doamne, pânã când?”, repetatã de patru ori, defineºte psalmul 13 (12) ca pe o lamentaþie personalã. Este strigãtul unui credincios care se simte abandonat de Dumnezeul sãu, devenit indiferent ºi ostil. Este ecoul respiraþiei durerii, care se ridicã încontinuu din mijlocul omenirii. Tonul crescendo al acestui protest, îndreptat împotriva lui Dumnezeu, nu ºterge intimitatea ºi speranþa: Iahve este invocat printr-o formulã ce exprimã credinþa ºi încrederea personalã: „Priveºte, rãspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!” Chiar dacã inima celui care se roagã, în acest model perfect de rugãciune, este agitatã de încercare ºi de teamã, el are o stâncã în care sã-ºi gãseascã refugiul: siguranþa cã are un Dumnezeu-persoanã care îl ascultã. Problema cea mai profundã a neliniºtii lui este aceea cã se simte uitat. Intensitatea rugãciunii este cauzatã de un coºmar cutremurãtor ce nu este simpla ameninþare a unui pericol sau a unei ostilitãþi nedefinite. „Duºmanii tradiþionali” ai lamentaþiunilor lasã aici locul unei prezenþe, unui duºman prin excelenþã, moartea, al cãrei suflu este rãspândit în mod difuz în toatã poezia. În acest caz, ascultarea din partea lui Dumnezeu rãmâne, într-adevãr, ultimul punct de referinþã. Neliniºtea extremã, în faþa destinului, de neîndepãrtat, al morþii, nu lasã spaþiu cererii tradiþionale de rãzbunare asupra duºmanilor. Aici este un singur duºman ºi numai Dumnezeu poate sã-l învingã în mod definitiv. Pentru autor, moartea nu este un simplu eveniment fiziologic. Ea este vãzutã ca o putere transformatã într-o personificare apocalipticã, îngerul morþii (1Cr 21,15). De la Dumnezeu, gândul lui se îndreaptã cãtre inima proprie, neliniºtitã, ºi cãtre duºman, a cãrui aroganþã ºi bucurie perversã îi fac durerea ºi mai acutã. Sfântul Paul citeazã acest psalm pentru a arãta cã, înaintea lui Dumnezeu, toþi oamenii trebuie sã se considere pãcãtoºi (Rom 3,9-12). Totuºi, moartea lui Cristos a fãcut

PSALMUL 13 (12)

53

ca pe pãmânt sã aparã o generaþie de oameni drepþi ºi temãtori de Dumnezeu. Dar ºi aceastã omenire nouã, care formeazã Biserica, trebuie sã lupte împotriva generaþiei celor nebuni care îl neagã pe Dumnezeu. Împãrþirea: titlu (v. 1); lamentaþie (v. 2-3); rugãciune (v. 4-5); mulþumire ºi încredere în eficacitatea rugãciunii (v. 6).

PSALMUL 14 (13) Nebunia celor fãrã Dumnezeu 1

Maestrului de cor. Al lui David.

A spus nebunul în inima sa: „Nu este Dumnezeu!” S-au corupt, au sãvârºit lucruri oribile; nu-i nimeni care sã facã binele. 2 Domnul din ceruri priveºte spre fiii oamenilor, ca sã vadã dacã este un înþelept, vreunul care sã-l caute pe Dumnezeu. 3 Toþi au rãtãcit, s-au pervertit cu toþii; nu-i nimeni care sã facã binele, nu este nici mãcar unula. 4 Oare nu ºtiu toþi cei ce sãvârºesc fãrãdelegea, care devoreazã poporul meu cum ar mânca o pâine ºi pe Domnul nu l-au invocat? 5 Acolo vor tremura de spaimã, cãci Dumnezeu este cu neamul celor drepþi. 6 Aþi râs de nãdejdea celui sãrmanb, dar Domnul este refugiul sãu. 7

Cine va da din Sion mântuirea lui Israel? Când va întoarce Domnul poporul sãu din robie, va tresãlta Iacob ºi se va bucura Israel.

a LXX ºi unele manuscrise greceºti mai târzii introduc aici textul citat de sfântul Paul în Rom 3,13-18. De fapt, acest text este compus din Ps 5,10; 140,4; 10,7; Prov 1,16; Is 59,7-8; Ps 36,1. b Alþii traduc: asuprindu-l pe cel sãrac, veþi fi fãcuþi de ruºine, cãci...

PSALMUL 14 (13)

55

Protagonistul psalmului este ateul. Cuvântul ebraic nabal, cu care este desemnat acesta, este un termen clasic al vocabularului sapienþial, a cãrui semnificaþie este multiplã: persoanã inconºtientã, iresponsabilã, nebunã, absurdã, rea, imoralã. Declaraþia acestui personaj este emblematicã: „Nu este Dumnezeu!” (v. 1). Este vorba de o declaraþie de ateism practic: Dumnezeu nu este, acum, aici, în aceastã situaþie istoricã; nu se intereseazã ºi este departe, indiferent faþã de problemele omului ºi faþã de lume. Nici un angajament nu-l mai leagã de om, nici o alianþã nu-l mai reveleazã ca o fiinþã personalã, vie ºi operantã. Acest scepticism practic, aceastã indiferenþã religioasã au ca urmare imediatã indiferenþa moralã; adicã, negarea lui Dumnezeu înseamnã acþiune perversã, din punct de vedere social ºi moral. Psalmul nostru, asemenea teologiei profetice, nu pune problema în termeni de „cunoaºtere-ignoranþã”, ci în termeni existenþiali. Cercetãrile cele mai recente au subliniat mai mult tonalitatea de rugãciune care însoþeºte protestul autorului împotriva celui nebun. Psalmul este o „constatare în ton de lamentaþie” strãbãtutã de numeroase influenþe, provenite din materiale ºi ideologii profetice ºi sapienþiale. Cristos îºi întinde mâna sa milostivã cãtre toþi oamenii care, din diferite motive, în mod conºtient sau nu, sunt victime ale acestei înºelãtorii diabolice care este ateismul, ºi care îi pune împotriva lui Dumnezeu, a lui Cristos ºi a Bisericii sale. Negarea lui Dumnezeu a luat, în viaþa lui Cristos, aspecte dramatice. Oamenii au reuºit sã-l subjuge pe Fiul lui Dumnezeu ºi l-au condus înaintea tribunalelor lor, l-au judecat, l-au condamnat ºi, în cele din urmã, l-au fãcut sã moarã pe cruce. Dar moartea lui Cristos a dat naºtere, pe pãmânt, unei generaþii de oameni drepþi ºi temãtori de Dumnezeu. ªi aceastã omenire nouã, care formeazã Biserica, trebuie sã

56

PSALMUL 14 (13)

lupte împotriva generaþiei celor „nebuni” care îl neagã pe Dumnezeu. Lupta este în plinã desfãºurare; psalmul prezice rezultatul: Dumnezeu este cu cei drepþi ºi este refugiul lor ºi va face sã se întoarcã poporul prizonier; în ziua aceea, „va tresãlta Iacob ºi se va bucura Israel” (v. 7), adicã poporul celor credincioºi. Împãrþirea: titlu (v. 1a); lamentaþie cu privire la corupþia generalã (v. 1b-3); judecata divinã (v. 4-6); antifona finalã (v. 7).

PSALMUL 15 (14) Condiþiile necesare pentru a fi în casa Domnului 1

Psalm. Al lui David. Doamne, cine va locui în cortul tãu? Cine se va odihni pe muntele tãu cel sfânt?

2

Cel care umblã fãrã prihanã, face dreptatea ºi spune adevãrul din inimã; 3 cel care nu calomniazã cu limba ºi nu face rãu semenului sãu, nici nu aruncã ocarã asupra aproapelui. 4 În ochii sãi, cel nelegiuit e vrednic de dispreþ, dar îi cinsteºte pe cei care se tem de Domnul. Chiar dacã i-ar fi spre pagubã, nu-ºi calcã jurãmântula. 5 Nu-ºi împrumutã banii pentru dobândã ºi nu ia mitã împotriva celui nevinovat. Cel care trãieºte astfel nu se va clãtina în veci! Psalmul 15 (14) este o liturgie de intrare sau un act penitenþial care pregãteºte pentru celebrarea liturgicã: la intrarea în templul lui Dumnezeu, trebuie sã ne purificãm în mod corespunzãtor; pune problema condiþiilor necesare pentru a locui în casa Domnului. Astfel de condiþii sunt date de preot (2Sam 21,1 º.u.; Zah 7,3; Ag 2,11 º.u.) ºi erau

a

LXX, Vg ºi tradiþia rabinicã au: când face un jurãmânt aproapelui sãu, nu ºi-l retrage.

58

PSALMUL 15 (14)

în uz ºi în timpul lui Isus, când preoþii trebuiau sã decidã puritatea buzelor ºi, în consecinþã, idoneitatea pentru cult (cf. Lc 17,14). Grupul de pelerini ce vine la templu întreabã care sunt condiþiile de intrare în sanctuar (v. 1), iar preoþii dau rãspuns în numele lui Dumnezeu (v. 2-5b). Însã puritatea ritualã ºi exterioarã tinde sã devinã, mereu mai mult, eticã ºi existenþialã. În felul acesta, alianþa dintre Dumnezeu ºi Israel (Ex 20) devine fondul examinãrii de conºtiinþã al credincioºilor care se apropie de cult. Ideologia alianþei fãcea sã se încruciºeze în inima omului orizontalitatea angajãrii sociale cu verticalitatea angajãrii religioase. În felul acesta, era configurat în mod ideal spiritul cultului ebraic, aºa cum au subliniat profeþii ºi ºcoala deuteronomistã. În aceastã opticã, ºi psalmul acesta reclamã, cu insistenþã, legãtura dintre rugãciune ºi viaþã, dintre liturgie ºi existenþã, dintre cult ºi societate (cf. Is 1; Am 5,21-24; Ier 6,20; 7; Os 6,6). În felul acesta, psalmul ar putea sã fie ºi un exemplu preþios de catehezã sapienþialã ºi un ritual monarhic pentru ziua de întronare ºi o învãþãturã profeticã. În Vechiul Testament, cortul este semnul prezenþei lui Dumnezeu, iar muntele sãu cel sfânt este locul unde aceastã prezenþã îºi stabileºte locuinþa ºi se manifestã. Noul Testament ne descoperã cã umanitatea lui Cristos este templul lui Dumnezeu: ea este ºi cortul, ºi muntele cel sfânt. Cortul Domnului, în care suntem chemaþi acum sã-i aducem cult lui Dumnezeu, este Biserica în care am intrat prin Botez. Paul, în Ef 2,14, aminteºte cã „zidul” de separare, care împiedica accesul pãgânilor în zona sacrã a templului, acolo unde numai evreul pur avea posibilitatea de a intra, a fost dãrâmat. Prefigurãrile din Vechiul Testament sunt înlocuite de realitatea celui nou. Într-însul vedem omenitatea lui Cristos crescând în trupul sãu mistic; Biserica este formatã din

PSALMUL 15 (14)

59

toþi oamenii drepþi, adoratori în duh ºi adevãr, în care îºi fixeazã locuinþa Preasfânta Treime. Acest templu sfânt al lui Dumnezeu se dilatã pe tot pãmântul ºi creºte în ceruri. Aici, pe pãmânt, este cortul în care Dumnezeu se face pelerin împreunã cu oamenii. Acolo, sus, este muntele cel sfânt. Când Biserica, pelerinã acum, va fi intrat definitiv în ceruri, va fi cu adevãrat „cortul lui Dumnezeu împreunã cu oamenii. El va locui împreunã cu ei, iar ei vor fi poporul lui ºi el, Dumnezeu-cu-ei, va fi Dumnezeul lor” (Ap 21,3). Împãrþirea: titlu (1a); cererea oficialã de intrare (v. 1bc); normele fundamentale de eticã, sociologie ºi drept pentru acces în templul Domnului (v. 2-5b); siguranþa în templu (v. 5cd).

PSALMUL 16 (15) Domnul este partea mea de moºtenire 1

Imna. Al lui David. Pãzeºte-mã, Dumnezeule, pentru cã mã încred în tine.

2

3

4

I-am spus Domnului: „Tu eºti Dumnezeul meu, fericirea mea e numai la tine”b. În sfinþii care sunt pe pãmânt, în cei puternicic, în ei era toatã plãcerea mead. κi înmulþesc durerile cei care umblã dupã zei strãini, dar eu nu le voi aduce nici o jertfã cu vãrsare de sângee, nici nu voi rosti numele lor cu buzele mele.

a

Termenul ebraic mictam are o semnificaþie nesigurã. Poate însemna: în ºoaptã (în perioada dominaþiei elenistice, evreii nu mai puteau recita psalmii cu glas tare), inscripþie cu caractere aurite etc. b LXX ºi Vg au: tu nu ai nevoie de bunurile mele. c LXX înlocuieºte expresia cei puternici cu a fãcut minunatã toatã bunãvoinþa în ei. d Dupã ce, în v. 2, psalmistul dã o mãrturie de credinþã, aici, el îºi recunoaºte pãcatul din trecut. Sfinþii de pe pãmânt ºi cei puternici reprezintã în limbaj biblic zeii, idolii, autoritãþile pãgâne în care el îºi pusese încrederea. e Traducerea corectã ar fi: „libaþie” de sânge. Este o aluzie la ritualurile pãgâne în care sângele uman era jertfit zeilor. Este cunoscutã practica jertfelor umane aduse lui Moloh (Ier 7,31; 19,4-6; Is 57,5-6).

PSALMUL 16 (15) 5

6

61

Domnul este partea mea de moºteniref ºi cupa mea cu sorþi, tu eºti acela care ai în mânã soarta mea. Sorþiig mei au cãzut pe terenul cel mai bun, într-adevãr, moºtenirea mea e minunatã.

7

Îl binecuvântez pe Domnul care mi-a dat înþelepciune, la aceasta pânã ºi noaptea mã îndeamnã inimah. 8 Îl am mereu în faþa ochilor pe Domnul; dacã el este la dreapta mea, nu mã clatin. 9 De aceea, inima mea se bucurã ºi sufletuli meu tresaltã de bucurie; ba chiar ºi trupul meu se va odihni în speranþã, 10 deoarece nu vei lãsa sufletul meu în locuinþa morþilor, nici nu vei îngãdui ca sfântul tãu sã vadã putrezireaj.

f

Dupã ce psalmistul spune un nu hotãrât idolatriei, el mãrturiseºte o încredere totalã în Dumnezeul cel adevãrat, pe care îl alege ca moºtenire veºnicã. Gãsim aici o aluzie la moºtenirea leviticã. Pãmântul dat ca moºtenire devine subzistenþã, libertate. Tribul lui Levi nu primeºte nici un teritoriu, ci subzistenþa lui este asiguratã din jertfele de la templu. Idealizând aceastã situaþie, psalmistul face o interpretare misticã: cel consacrat îl alege pe Dumnezeu ca parcelã, lot de moºtenire. Acest lot rezultat din tragerea la sorþi ºi mãsurare este partea cea mai bunã care îl saturã de fericire. g Lit.: funiile. Sunt evocate instrumentele de mãsurat folosite la atribuirea lotului de pãmânt obþinut prin moºtenire. Termenul poate indica ºi lotul primit. h Lit.: rãrunchii. În unele traduceri moderne se modificã subiectul: chiar ºi noaptea el îmi învaþã rãrunchii. i LXX are: limba mea. Textul ebraic are: gloria mea. Dar cei mai mulþi exegeþi considerã cã este o greºealã de vocalizare în textul ebraic ºi termenul se referã, de fapt, la interiorul omului, la sediul sentimentelor ºi pasiunilor. j Termenul ebraic poate însemna ºi „groapã”, „mormânt”.

62 11

PSALMUL 16 (15)

Tu îmi vei arãta cãrarea vieþii; în faþa ta sunt bucurii nespuse ºi desfãtãri veºnice la dreapta ta.

Psalmul are forma unei mãrturisiri de încredere. Stilul este cel al rugãciunii, al invocãrii lui Dumnezeu, al meditaþiei ºi al dialogului. Nu avem o interpretare unitarã a situaþiei în care se aflã cel care se roagã, deºi cei mai mulþi exegeþi cautã sã interpreteze psalmul considerând cã ar fi creat în timpul imediat de dupã întoarcerea poporului din exilul babilonian. Alþii considerã cã referinþele la sãrbãtoarea alianþei, cum ar fi prezenþa lui Dumnezeu (v. 1.8.11), adorarea lui Dumnezeu în adunarea sfântã (v. 3), separarea de idolatri (v. 4), determinarea destinului ºi dãruirea proprietãþii (v. 5-6) ºi asigurarea mântuirii (v. 8-11) ar putea sã indice originea psalmului în celebrarea preexilicã a alianþei. Psalmul a fost considerat ca fiind „mistica cea mai purã” (P. Grelot). Prietenia cu Dumnezeu (v. 7), apropierea de el, (v. 8), bucuria de a crede (v. 9), comuniunea deplinã cu el (v. 10-11) constituie biografia spiritualã a unui suflet care trãieºte beþia extazului intimitãþii divine. În aceastã perspectivã, se poate adãuga ºi dimensiunea escatologicã ce se amestecã cu cea misticã: Dumnezeu poate sã-l facã pe cel care este deja în comuniune cu Cel Veºnic, în timpul vieþii pãmânteºti, sã treacã ºi frontiera decisivã ºi extremã, aceea a morþii, pentru a-l introduce în comuniunea definitivã cu el, deja gustatã cu anticipaþie ºi în embrion. Vocabularul, imaginile ºi construcþia psalmului ne fac sã ne gândim la un autor levit sau preot, pentru care mãrturisirea de credinþã dobândeºte o dimensiune „mai eclezialã ºi pareneticã”. Sensul mesianic al psalmului ne este revelat în Noul Testament de sfântul Petru (Fap 2,22-32) ºi de sfântul Paul (Fap 13,32-37).

PSALMUL 16 (15)

63

Sfinþii pãrinþi ai Bisericii au continuat aceastã interpretare considerând psalmul ca rugãciunea lui Cristos ºi vestirea învierii ºi a glorificãrii lui la dreapta Tatãlui. Dupã ce a ales ca partea lui de moºtenire împlinirea voinþei Tatãlui, murind pentru mântuirea tuturor, Cristos a primit ca moºtenire împãrãþia acelora cãrora el le-a dobândit rãscumpãrarea ºi viaþa. O tradiþie creºtinã a simþit în psalmul 16 (15) vocea Bisericii întrepãtrunzându-se cu cea a lui Cristos. În realitate, unde este Capul, acolo este ºi trupul pentru care el a împlinit voinþa Tatãlui ºi a înviat din morþi. În celebrarea euharisticã pentru vocaþii la sfânta Preoþie ºi la viaþa consacratã, Biserica propune psalmul 16 (15) pentru aceia care rãspund chemãrii divine: „Tu, Doamne, eºti partea mea de moºtenire”. Dar ºi pentru fiecare creºtin, Dumnezeu este unicul ºi supremul bine, partea sa de moºtenire; el þine în mânã destinul fiecãrui om. Numai în Domnul putem sã gãsim izvorul bucuriei, al pãcii ºi al promisiunii sigure a unei vieþi veºnice dincolo de moarte. Împãrþirea: titlu (1a); antifona introductivã (v. 1bc); mãrturisirea de credinþã (v. 2-4); fericirea pentru situaþia dobânditã (v. 5-6); încrederea în Dumnezeu în faþa morþii (v. 7-10); calea vieþii (v. 11).

PSALMUL 17 (16) Rugãciunea celui nevinovat împotriva persecutorilor 1

Rugãciune. A lui David. Ascultã, Doamne, dreptatea mea, ia aminte la strigarea mea; pleacã-þi urechea la rugãciunea mea, de pe buze care nu au înºelãciune.

2 3

4

5

6 7

Judecata mea sã vinã de la tine, ochii tãi sã vadã dreptatea. Pune la încercare inima mea, cerceteaz-o noaptea, încearcã-mã în foc, dar nu vei gãsi în mine nedreptate. Gura mea nu a pãcãtuit, fiind pãrtaºã la faptele oamenilora; pentru cuvintele buzelor tale, m-am pãzit de cãile fãcãtorilor de rele. Tu îmi pãstrezi paºii siguri pe cãile tale, ca sã nu se clatine picioarele mele. Strig cãtre tine, Dumnezeule, cãci tu mã asculþi, pleacã-þi urechea spre mine ºi ascultã cuvintele mele. Aratã-þi bunãtatea ta cea mare, tu, care cu dreapta ta îi scapi de duºmani pe cei care se încred în tineb.

a În LXX ºi Vg, împãrþirea frazei este diferitã: 4 Ca sã nu vorbeascã gura mea lucruri omeneºti, pentru cuvintele buzelor tale, eu am pãzit cãi aspre. b LXX are: îi salvezi pe cei care sperã în tine de cei care se împotrivesc dreptei tale.

PSALMUL 17 (16)

65

8

Pãzeºte-mã ca pe lumina ochilorc; adãposteºte-mã la umbra aripilor tale, 9 de faþa celor rãi care mã prigonesc. Duºmanii sufletului meu mã împresoarã cu furie, 10

11

12

13

14

15

ei ºi-au închis inimad, gura lor vorbeºte cu aroganþã. Acum, vin asupra mea, mã înconjoarã, ochii lor mã aþintesc, ca sã mã doboare la pãmânt, cu înfãþiºare ca de leu gata de pradã ºi ca un pui de leu ce stã la pândã în ascunziºuri. Ridicã-te, Doamne! Ieºi în calea lor ºi împiedicã-i! Cu sabia ta, scapã sufletul meu de cel nelegiuit. Mântuieºte-mã, Doamne, cu mâna ta de aceºti morþi, de muritorii ce ºi-au luat partea în viaþa aceasta. Din rezervele tale, tu umpli stomacul lor, se vor sãtura fiii lor ºi va rãmâne destul ºi pentru copiii lore. Dar eu, în dreptate, voi vedea faþa ta, când mã voi sculaf mã voi sãtura de chipul tãu.

c

Lit.: pupila ochilor. Psalmistul prezintã duºmanii închiºi în grãsime, adicã persoane cu inima cufundatã în „grãsime”; un semn tradiþional al unei bunãstãri scandaloase la nivel social ºi al obtuzitãþii intelectuale ºi umane la nivel personal. e Textul este foarte vechi ºi existã zeci de interpretãri. Interpretarea tradiþionalã este cã psalmistul, care îºi pune toatã speranþa în Domnul, cere ca duºmanii care îºi cautã mulþumirea doar în aceastã viaþã sã primeascã toate satisfacþiile doar în lumea aceasta. LXX înþelege cã ei se vor sãtura de fii. În unele traduceri, aceastã interpretare capãtã o nuanþã ironicã. Traducerile moderne interpreteazã textul ca pe un blestem: Dumnezeu sã-i sature pe duºmani ºi descendenþa lor din mânia sa ascunsã. f LXX ºi Vg au: când va apãrea gloria ta. d

66

PSALMUL 17 (16)

Psalmul 17 (16) este rugãciunea unui drept care, acuzat pe nedrept, îºi prezintã rugãciunea ºi cauza, cu încredere, la Dumnezeu ºi aºteaptã de la el o intervenþie salvificã, prin care sã fie îndepãrtat duºmanul ºi sã i se redea bucuria prezenþei lui Dumnezeu. Aceastã rugãciune subliniazã multe stãri sufleteºti: fricã, încredere, protest împotriva nedreptãþii, pasiune. Textul este dificil. De aceea, au ºi apãrut multe interpretãri divergente. În substanþã, rugãciunea este consideratã a fi o rugãciune personalã, dar poate fi interpretatã ºi ca un jurãmânt de nevinovãþie, dupã modelul psalmului 7. Dreptul denunþat pe nedrept ºi-ar prezenta situaþia la tribunalul suprem din templu. În acest caz, putem sã adãugãm o nouã nuanþã, vãzând în lectura acestui strigãt din inimã o cerere a dreptului de azil în templu. Punând toate interpretãrile cap la cap, putem observa cã psalmul 17 (16) este o rugãciune foarte coloratã: o cerere plinã de fricã, dar ºi de încredere; un strigãt sincer din partea celui care are conºtiinþa nevinovatã, ºi, de aceea, protestul puternic împotriva nedreptãþii care continuã; este o cântare plinã de fantezie ºi de pasiune. Ultimul verset ar putea fi considerat ca o afirmare a viziunii beatifice. Tocmai aceastã pluralitate de tonuri ne permite sã-l citim ºi sã-l ascultãm ca pe o realitate comunã tuturor. Câteva indicaþii din sfinþii pãrinþi ºi liturgia Bisericii ne descoperã sensul creºtin al psalmului: Cristos se adreseazã Tatãlui ca sã i se facã dreptate conform nevinovãþiei sale (v. 1-5), sã fie eliberat de cursele iudeilor (v. 6-12), sã se apropie ziua învierii, aºa încât duºmanii sã nu mai aibã posibilitatea sã-l insulte. Biserica foloseºte psalmul ca rugãciune la pregãtirea pentru Paºti, pentru a se putea prezenta înaintea lui Dumnezeu purificatã ºi a se putea sãtura de contemplarea Domnului înviat, în aºteptarea propriei învieri finale. Ea se roagã Domnului sã o aibã în pazã, în timpul persecuþiilor

PSALMUL 17 (16)

67

pe care le suferã pe nedrept, rãmânând mereu fidelã lui Dumnezeu ºi cuvântului sãu. În încercãrile vieþii, acest psalm este o mare mângâiere ºi putem sã-i vorbim prin el lui Dumnezeu, mai ales atunci când conºtiinþa ne este curatã: el este drept ºi bun, ne ascultã ºi ne rãspunde în aceeaºi clipã în care îl rugãm. Rugãciunea fãcutã cu inimã curatã nu este niciodatã un monolog, ci un dialog adevãrat cu Dumnezeu. În rugãciune, Domnul ne întãreºte, ne însenineazã, ne dã posibilitatea sã-i simþim prezenþa aproape. În timp ce ne rugãm, el ne pãzeºte ca pe „lumina ochilor” sãi ºi „ne adãposteºte la umbra aripilor sale” (v. 8). Aparentul succes material al celor rãi nu trebuie sã ne tulbure credinþa (v 14). Împãrþirea: titlu (1a); invocaþie de început (v. 1b-e); declararea nevinovãþiei (v. 2-5); încredere în protecþia lui Dumnezeu (v. 6-9); asaltarea duºmanului (v. 10-12); apel la pedeapsa divinã (v. 13-14); încheiere (v. 15).

PSALMUL 18 (17) Imn regal de mulþumire adusã lui Dumnezeu pentru eliberare ºi victorie 1

Maestrului de cor. Slujitorului Domnului, David, care a spus Domnului cuvintele acestui imn în ziua în care Domnul l-a eliberat din mâna tuturor duºmanilor sãi ºi din mâna lui Saul.

2

ªi a spus: Te iubesc, Doamne, tãria mea, 3 Doamne, stânca mea, fortãreaþa mea ºi eliberatorul meu; Dumnezeul meu, ajutorul meu, în care mi-am pus speranþa, scutul meu, cornul mântuirii mele ºi scãparea mea. 4 Îl invoc pe Domnul, cel vrednic de laudã, ºi sunt eliberat de duºmanii mei. 5

M-au înconjurat legãturile morþii ºi m-au îngrozit râurile pieirii; 6 m-au înfãºurat lanþurile infernului ºi m-au prins laþurile morþii. 7 Dar, în strâmtorarea mea, l-am chemat pe Domnul ºi am strigat cãtre Dumnezeul meu; din lãcaºul lui, el mi-a auzit glasul ºi strigãtul meu a ajuns pânã la urechea lui. 8

S-a zguduit ºi s-a cutremurat pãmântul; temeliile munþilor s-au zdruncinat ºi s-au zguduit, pentru cã el s-a mâniat.

PSALMUL 18 (17) 9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

S-a ridicat fuma din nãrile lui ºi foc mistuitor din gura lui; cãrbuni aprinºi þâºneau din el. A aplecat cerurile ºi s-a coborât ºi negura era sub picioarele lui. A încãlecat pe un heruvim ºi a zburat, era purtat pe aripile vântului. ªi-a pus întunericul împrejur ca un vãl, s-a înconjurat ca de un cort de ape întunecoase ºi de nori deºi. În faþa strãlucirii chipului sãu, s-au împrãºtiat norii, grindina ºi cãrbunii de focb. ªi a tunat din cer Domnul, Cel Preaînalt ºi-a fãcut auzit glasul: grindinã ºi cãrbuni de foc. ªi-a trimis sãgeþile ºi i-a risipit, a aruncat fulgere ºi i-a umplut de groazã; ºi au apãrut izvoarele apelor ºi s-au descoperit temeliile lumii la mustrarea ta, Doamne, la suflarea duhului mâniei tale. A trimis din înãlþime ºi m-a luat, m-a salvat din apele cele mari. M-a mântuit de duºmanii mei puternici ºi de cei care mã urãsc, deºi erau mai tari decât mine. M-au împresurat în ziua necazului meu, dar Domnul mi-a fost sprijinitor; m-a scos la loc larg, m-a mântuit, pentru cã ºi-a gãsit bucuria în mine.

a b

LXX are: în mânia lui. LXX omite acest vers.

69

70 21

22

23

24

25

26

27

28

29

30

31

32

33

34

35

PSALMUL 18 (17)

Domnul m-a rãsplãtit dupã dreptatea mea, dupã curãþia mâinilor mele îmi va da înapoi, pentru cã am pãzit cãile Domnului, n-am pãcãtuit depãrtându-mã de Dumnezeul meu. Cãci toate judecãþile lui sunt înaintea mea ºi îndreptãrile lui nu le-am lãsat deoparte, ci am fost fãrã prihanã înaintea lui ºi m-am pãzit de fãrãdelege. Iar Domnul mi-a rãsplãtit dupã dreptatea mea ºi dupã puritatea mâinilor mele înaintea ochilor sãi. Cu cel credincios, tu eºti credincios, cu omul nevinovat, eºti nevinovat; cu cel curat, eºti curat, dar cu cel viclean te arãþi iscusit. Cãci tu mântuieºti poporul celor sãrmani ºi ochii celor trufaºi îi umileºti. Într-adevãr, tu aprinzi lumina mea, Doamne; Dumnezeul meu schimbã în strãlucire întunericul meu. Prin tine înfrunt trupele duºmane ºi cu Dumnezeul meu trec ºi peste ziduri. Calea lui Dumnezeu este desãvârºitã. Cuvântul Domnului este lãmurit în foc, el este un scut pentru toþi cei care sperã într-însul. Cine este Dumnezeu în afarã de Domnul? Sau cine e stâncã în afarã de Dumnezeul nostru? Dumnezeu mã încinge cu tãrie ºi face desãvârºitã calea mea, el face picioarele mele ca ale cerbului ºi mã aºazã pe înãlþimi; el învaþã mâinile mele la rãzboi ºi braþele mele întind arcul de aramã.

PSALMUL 18 (17) 36

Tu mi-ai dat scutul mântuirii tale, dreapta ta mã sprijinã ºi bunãvoinþac ta m-a ajutat sã cresc. 37 Ai lãrgit calea sub paºii mei ºi nu s-au clãtinat gleznele mele. 38 Îi voi urmãri pe duºmani ºi îi voi prinde ºi nu mã voi întoarce pânã nu-i voi nimici. 39 Îi voi lovi ºi nu vor mai putea sã se ridice, se vor prãbuºi sub picioarele mele. 40 M-ai încins cu tãrie pentru luptã, ai rãpus pe potrivnicii mei înaintea mea. 41 Pe duºmanii mei i-ai pus pe fugãd ºi pe cei ce mã urãsc i-am nimicit. 42 Au strigat, dar nu era nimeni ca sã-i salveze, au strigat cãtre Domnul, dar nu le-a dat rãspuns. 43 I-am zdrobit ca pulberea în bãtaia vântului, ca pe noroiul din uliþe i-am cãlcat. 44 Tu m-ai scãpat de rãzvrãtirea poporului, m-ai aºezat în fruntea neamurilor. Un popor pe care nu-l cunoºteam a ajuns sã mã slujeascã; 45 cu luare-aminte îmi dau ascultare, fiii strãinilor mã linguºesc; 46 fiii strãinilor ºi-au pierdut vlagae: ies tremurând din locurile lor de refugiu. 47

48

Viu este Domnul ºi binecuvântatã este stânca mea ºi preaînãlþat este Dumnezeul mântuirii mele! Dumnezeu este cel care îmi dã revanºa ºi îmi supune popoarele; c

TM are, lit.: umilinþa, iar LXX: educaþia ta mã învaþã. Lit.: i-ai fãcut pe duºmanii mei sã-mi arate spatele. e LXX are: au îmbãtrânit. d

71

72 49

50

51

PSALMUL 18 (17)

el mã elibereazã de duºmanii mei înfuriaþi. Tu mã înalþi mai presus de duºmanii mei, tu mã mântuieºti de omul violent. De aceea, Doamne, te voi preamãri înaintea popoarelor ºi numele tãu în psalmi îl voi cânta. El dã mari izbânzi regelui sãu, îºi aratã bunãvoinþa faþã de unsul sãu, faþã de David ºi urmaºii lui pe veci.

Ca formã, este un imn de mulþumire al regelui care se gândeºte la salvarea dintr-o grea încercare ºi la victoria asupra duºmanilor. Textul este paralel cu 2Sam 22 ºi cu Ps 144,1-11. Conþine multe genuri literare diferite: lamentaþiuni (v. 5-7), teofanie (v. 8-16), mãrturisirea nevinovãþiei (v. 21-28), relatarea faptelor divine de rãscumpãrare (v. 29-46) ºi doxologia (v. 47-51). Este un psalm solemn, dar vivace, cu mare putere expresivã ºi creatoare, pitoresc ºi curajos, irigat cu multe antropomorfisme ºi susþinut de o reþea simbolicã bogatã, în care este luminatã figura unui Dumnezeu transcendent ºi irezistibil, ºi totuºi, aproape ºi atent faþã de om. Compunerea acestui psalm în timpul lui David, pentru a celebra faptele acestui rege, ºi atribuirea psalmului lui David nu sunt contrazise nici de conþinut, nici de forma textului, chiar dacã în transmiterea psalmului de-a lungul veacurilor au mai putut interveni mici modificãri. Aceastã realitate nu exclude faptul ca acest Te Deum regal sã fi putut fi cântat în epoci succesive ºi ritualizat dupã noi coordonate istorico-literare. Dupã unii comentatori, a fost reluat ca imn naþional teocratic dupã exilul din Babilon ºi, probabil, a fost cântat ºi în timpul epopeii macabeilor ºi pe timpul dinastiei succesive a asmoneilor. Poemul devenise atunci un text liturgic naþional ºi primea ºi nuanþe escatologice.

PSALMUL 18 (17)

73

Sfântul Paul pune în gura lui Cristos versetul 50 (Rom 15,9). Urmându-l, sfinþii pãrinþi ºi tradiþia au interpretat psalmul 18 (17) ca pe o rugãciune de mulþumire a lui Cristos înviat cãtre Tatãl. Persecuþiile ºi luptele susþinute de David au apãrut în ochii sfinþilor pãrinþi ca o profeþie a pãtimirii Domnului. În duºmanii lui David, ei au identificat puterile rãului. Victoriile regelui au vestit pentru tradiþia patristicã victoria lui Cristos asupra Satanei ºi asupra instrumentelor lui, care lucreazã în lume. ªi cum luptele, victoriile ºi succesele regelui erau în acelaºi timp luptele, victoriile ºi succesele poporului, este clar cã acestea sunt interpretate ca luptele ºi triumfurile noului popor al lui Dumnezeu, Biserica. În descendenþa promisã de Dumnezeu lui David, pãrinþii Bisericii au vãzut descendenþa glorioasã a lui Cristos, exprimatã în trupul sãu mistic. Împãrþirea: titlu (v. 1); introducere (v. 2-4); lamentaþie (v. 5-7); intervenþia divinã (v. 8-20); mãrturisirea nevinovãþiei (v. 21-28); mulþumire (v. 29-46); concluzie doxologicã (v. 47-51).

PSALMUL 19 (18) Gloria lui Dumnezeu în naturã ºi în lege 1

Maestrului de cor. Psalm. Al lui David.

2

Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu ºi firmamentul vesteºte lucrarea mâinilor sale. Ziua încredinþeazã zilei mesajul, iar noaptea transmite nopþii înþelegerea. Nu e vorbire, nu sunt cuvinte ale cãror glasuri sã se poatã auzi, ºi totuºi vocea lor strãbate tot pãmântul, vesteaa lor ajunge la marginile lumii. În ele, acolo a fixat un cort pentru soareb, ºi el, ca un mire, iese din camera sa nupþialã, se bucurã ca un viteaz ce porneºte la drum în grabã. Rãsare la un capãt al cerurilor ºi-l strãbate pânã la celãlalt capãt, ºi nimic nu se poate ascunde de cãldura lui.

3

4

5

6

7

8

Legea Domnului este desãvârºitã, învioreazã sufletul; mãrturia Domnului este adevãratã, îl face înþelept pe cel neºtiutor.

a LXX ºi unele variante greceºti au: ecoul. Rabinii interpreteazã cu: legea. b Prin expresia în ele, psalmistul se referã la marginile pãmântului. LXX ºi Vg au introdus: în soare ºi-a pus lãcaºul. Maniheii, citind ad litteram, au considerat cã Biblia neagã întruparea pãmânteascã a Cuvântului, propunând întruparea solarã.

PSALMUL 19 (18) 9

10

11

12 13 14

15

75

Orânduirile Domnului sunt drepte, înveselesc inima, poruncile Domnului sunt strãlucitoare, lumineazã ochii. Frica de Domnul este curatã, rãmâne pentru totdeauna; judecãþile Domnului sunt adevãrate, toate sunt drepte. Ele sunt mai de dorit decât aurul ºi decât mult aur curat, mai dulci decât mierea ºi decât fagurele proaspãt. Slujitorul tãu primeºte înþelepciunea prin ele; pentru cel care le pãzeºte, rãsplata este mare. Cine îºi dã seama de greºelile fãcute din neatenþie? Curãþã-mã de pãcatele ascunsec. Mai presus de toate, pãzeºte-l pe slujitorul tãu de mândried, ca ea sã nu mã stãpâneascã niciodatã. Atunci voi fi fãrã vinã ºi curãþat de pãcatul cel mare. Plãcute sã-þi fie cuvintele gurii mele ºi gândurile inimii mele sã ajungã înaintea tae, Doamne, stânca mea ºi mântuitorul meu!

Deºi, prin conþinut, ton, limbã ºi metricã, la prima vedere par a fi douã compoziþii (v. 2-7 ºi 8-15), psalmul 19 (18) c

În v. 13-14, avem patru termeni pentru pãcat. Primul este pãcatul involuntar, prin contractarea unei boli considerate impure, ce apare spontan sau prin molipsire. Al doilea termen indicã pãcatul necunoscut, sãvârºit fãrã ºtiinþã. Al treilea indicã nuanþa de pãcat din orgoliu, prin care omul se revoltã conºtient împotriva planului lui Dumnezeu. Ultimul, pãcatul cel mare, este, pentru psalmist, idolatria care distruge raportul dintre om ºi Dumnezeul cel adevãrat. d LXX ºi Vg au: de cei strãini. e LXX adaugã: întotdeauna.

76

PSALMUL 19 (18)

este o unitate literarã: nu se poate vorbi despre mãreþia cursului aºtrilor fãrã a ne gândi la mãreþia mai evidentã a revelaþiei Legii. Aºa cum lumea nu este iluminatã ºi nu are viaþã decât prin lucrarea soarelui, la fel, sufletul nu se dezvoltã ºi nu ajunge la plinãtatea vieþii decât prin Tora. Genul literar dominant, cel imnic, este unic ºi situaþia pe care o presupune psalmul este unicã, aceea a cultului: lauda lui Dumnezeu în naturã ºi în Lege aparþine repertoriului motivelor liturgice (în naturã: Ps 8; 29; 104; 148; în Lege: Ps 119; Neh 8). Dumnezeu lumineazã universul cu strãlucirea soarelui ºi lumineazã omul cu strãlucirea cuvântului sãu conþinut în legea revelatã. De fapt, ºi legea este pictatã în acest psalm cu atribute solare: „Orânduirile Domnului sunt drepte, înveselesc inima, poruncile Domnului sunt strãlucitoare, lumineazã ochii” (v. 9). Aºa cum soarele oferã lumina lui fizicã orizontului fermecãtor al universului (v. 6-7), tot la fel, legea este fãclia care dã luminã orizontului moral al omului (v. 8-9.12). Legea este mai stabilã decât soarele (Ier 31,35). Din universul soarelui apar douã concepte de laudã, cel al naturii ºi cel al legii trãite cu iubire. Poemul subliniazã semnificaþia religioasã a creaþiei, la fel ca psalmul 8, dar cu un gust artistic mai dezvoltat. Sfântul Paul scrie (Col 1,15-17) cã Isus Cristos, Cuvântul creator al lui Dumnezeu, este raþiunea intimã ºi universalã a tuturor lucrurilor, principiul absolut al ordinii ºi al armoniei universului. Liturgia vede în Cristos soarele dreptãþii lumii, rãscumpãratã ºi reînnoitã de el. Venit ca sã împlineascã Legea, Cristos este el însuºi Legea noului popor al lui Dumnezeu. Biserica este noul firmament supranatural pe care l-a iniþiat Cristos prin rãscumpãrarea omenirii. Pe acest firmament aleargã vestea mãririi lui Dumnezeu: apostolii o proclamã în mod irezistibil pânã la marginile pãmântului, pe toatã durata istoriei; o generaþie încredinþeazã mesajul altei generaþii.

PSALMUL 19 (18)

77

Slujitoare fidelã a lui Cristos, Biserica se lasã învãþatã de el ºi, pentru observarea preceptelor lui Cristos, îºi gãseºte rãsplata ºi premiul în el însuºi. Lui îi mãrturiseºte slãbiciunea, îi cere iertare pentru pãcatele ascunse ºi eliberarea de orgoliu. Asemenea psalmistului, ºi Biserica îºi doreºte sã-i fie plãcute Domnului cuvintele gurii sale ºi gândurile inimii sale (cf. v. 15). Împãrþirea: titlu (v. 1); revelarea lui Dumnezeu în ceruri (v. 2-7); revelarea lui Dumnezeu în Lege (v. 8-11); fidelitatea psalmistului în pãstrarea Legii (v. 12-14); concluzie (v. 15).

PSALMUL 20 (19) Rugãciune pentru rege înaintea unei bãtãlii 1

Maestrului de cor. Psalm. Al lui David.

2

Sã te asculte Domnul în ziua necazului, sã te ocroteascã numele Dumnezeului lui Iacob! Sã-þi trimitã ajutor din sanctuarul sãu ºi din Sion sã te întãreascã! Sã-ºi aminteascã de toate jertfelea tale ºi arderile tale de tot sã fie bine primite! Selah Sã-þi dea þie dupã inima ta ºi toate planurile tale sã se împlineascã. Ne vom bucura de mântuirea ta ºi vom înãlþa stindardul în numele Dumnezeului nostru; sã împlineascã Domnul toate cererile tale.

3 4 5 6

7

8

9

10

Acum ºtiu cã Domnul mântuieºte pe unsul sãu, îi rãspunde din cerul sãu sfânt cu puterea mântuitoare a dreptei sale. Unii se încred în carele de luptã ºi alþii în caii lor, însã noi suntem puternicib în numele Domnului Dumnezeului nostru. Ei s-au împiedicat ºi au cãzut, iar noi ne-am ridicat în picioare ºi rãmânem neclintiþi. Doamne, mântuieºte-l pe regec ºi ascultã-ne în ziua în care te vom invoca. a

LXX are singularul. LXX ºi Vg au: ne vom lãuda. c Termenul ebraic diferã: Doamne, mântuieºte! Regele ne va asculta în ziua în care îl vom aclama. Urmãm aici versiunea LXX ºi Vg, aºa cum propun ºi traducerile moderne. b

PSALMUL 20 (19)

79

În acest psalm apar mai mulþi interlocutori. Adevãraþii actori ai psalmului sunt numai evocaþi ºi nu apar direct în scenã, dar dominã fundalul poemului: sunt Iahve ºi regele. Scena însã este ocupatã de adunarea lui Israel, din care se desprind soliºtii ºi corul. Psalmul se pare cã face parte dintr-o liturgie sacrificalã care are loc la templu în prezenþa regelui, înaintea plecãrii acestuia într-o expediþie militarã (cf. 1Sam 7,9; 1Rg 8,44; 2Cr 20,18-19). Gândul dominant este victoria cerutã de la Dumnezeu pentru unsul sãu, victorie aºteptatã nu atât de la mijloacele de rãzboi, cât de la puterea mâinii Domnului. Dupã cum mãrturiseºte interpretarea mesianicã mai târzie, aºa cum apare în Septuaginta ºi în versiunile latine, psalmul este, cu siguranþã, vechi ºi din perioada monarhiei, dar a suferit diferite actualizãri, prezentându-se acum ca o liturgie pentru starea de rãzboi sau pentru expediþiile militare sau, în sens mai general, o liturgie pentru momentele decisive ale naþiunii ebraice. Sfântul Augustin prezintã rugãciunea din acest psalm ca pe o profeþie fãcutã cu privire la Cristos. Aceastã rugãciune intereseazã Biserica, întrucât ea este poporul peste care domneºte Cristos ºi ea este armata prin care Cristos îºi continuã lupta. Cu acest psalm, Biserica se roagã pentru venirea împãrãþiei lui Cristos în lume, pentru victoria ei asupra rãului. Bucuria victoriei lui va fi ºi bucuria ei; Biserica se roagã pentru fiii ei angajaþi în aceeaºi luptã pe care a dus-o Domnul prin pãtimirea ºi moartea sa ºi-l roagã pe Tatãl sã-ºi aminteascã de oferta ºi sacrificiul pe care ea îl aduce împreunã cu Cristos pentru mântuirea oamenilor. Împãrþirea: titlu (v. 1); rugãciune de implorare (v. 2-6); certitudinea ascultãrii rugãciunii (v. 7-9); rugãciune pentru rege (v. 10).

PSALMUL 21 (20) Imn pentru încoronarea regelui 1

Maestrului de cor. Psalm. Al lui David.

2

Doamne, regele se veseleºte de puterea ta ºi de mântuirea ta se bucurã atât de mult!

3

Tu i-ai împlinit dorinþa inimii Selah ºi cererea buzelor sale tu n-ai respins-o. L-ai întâmpinat cu binecuvântãri alese ºi i-ai pus pe frunte o cununã de aur curat. El a cerut de la tine viaþã ºi tu i-ai dat-o, lungime de zile în veac ºi de-a pururi. Slava lui este mare datoritã mântuirii tale, strãlucire ºi mãreþie aºezi deasupra lui. L-ai rânduit pe el ca binecuvântare pentru totdeauna; tu l-ai umplut de bucurie înaintea feþei tale. Cãci regele se încrede în Domnul ºi, prin bunãvoinþa Celui Preaînalt, nu se va clãtina.

4 5 6 7 8

9 10 11 12 13

Îi va ajunge mâna ta pe toþi duºmanii tãi, dreapta ta îi va ajunge pe cei ce te urãsc. Îi vei face ca pe un cuptor aprins în ziua arãtãrii talea; Domnul îi va mistui în mânia sa ºi focul îi va înghiþi. Rodul lor, îl vei nimici de pe pãmânt, ºi urmaºii lor, dintre fiii oamenilor. Pentru cã au uneltit rãul împotriva ta, au urzit un plan, dar nu vor reuºi. Îi vei pune pe fugã, cu arcul vei þinti asupra lorb. a b

Lit.: în timpul feþei tale. Lit.: asupra feþelor lor.

PSALMUL 21 (20) 14

81

Înalþã-te, Doamne, în tãria ta; vom cânta ºi vom lãuda puterea ta!

ªi acest psalm presupune o acþiune liturgicã ce se referã, în primul rând, la rege ca principalul protagonist. În centrul psalmului nostru se aflã, strãlucitoare, figura suveranului evreu, cu coroana lui de aur curat (v. 4), un centru simbolic, ºi nu teologic, întrucât punctul culminant ideologic ºi structural se aflã în profesiunea de credinþã din v. 8. Circumstanþa acþiunii liturgice este vagã. Ar putea fi întronarea, ar putea fi sãrbãtoarea anualã a întronãrii sau ar putea fi o altã sãrbãtoare regalã în Sion. Unii interpreteazã psalmul ca pe o mulþumire pentru victoria regelui, deºi lipsesc indiciile concrete pentru o victorie trecutã. Despre înfrângerea duºmanilor se vorbeºte numai în partea a doua, ºi nu ca despre un eveniment trecut, ci ca despre un act aºteptat în viitor. Tonusul este pozitiv ºi optimist, pe cale de a deveni elogiu; fundalul negativ al duºmanilor este estompat; real sau simbolic, coroana este semnul monarhic dominant, la care se adaugã aclamaþiile poporului (v. 2. 8. 14). La fel ca psalmul 20 (19), ºi psalmul 21 (20) este compus din douã pãrþi, dintre care prima este o rugãciune adresatã lui Dumnezeu, iar a doua este asigurarea victoriei, fãcutã regelui de cãtre preotul celebrant sau de cãtre profetul cultual. Ca timp al redactãrii, cei mai mulþi considerã epoca târzie a Regatului lui Iuda. Dupã sfântul Augustin, prima parte a psalmului vorbeºte despre Cristos, iar a doua parte este o rugãciune îndreptatã spre Cristos-rege. Sfânta Bisericã se complace sã contemple ºi sã preamãreascã, în psalmul 21 (20), gloria Domnului ei, în care vede exprimatã propria sa glorie. Ea este rodul victoriei lui ºi, de-a lungul secolelor, trece neatinsã prin cuptorul arzãtor al mâniei divine, care îi devoreazã ºi îi consumã pe

82

PSALMUL 21 (20)

persecutorii ei, pentru a o înãlþa la gloria lui Cristos care se va întoarce în mijlocul fiilor ei pentru judecata finalã. Încã de pe acum, Biserica este înãlþatã în gloria Domnului ei prin sfinþii ºi, mai ales, prin martirii ei, care l-au urmat pe regele divin în luptã ºi în victorie, participând la pãtimirea, moartea ºi învierea lui. Ei sunt bucuria ºi coroana Domnului Isus care ºade de-a dreapta Tatãlui în ceruri. Psalmul subliniazã douã aspecte fundamentale ale vieþii creºtine: unul este cel al luptei, al pãtimirii ºi al morþii; celãlalt este cel al bucuriei, al vieþii, al gloriei ºi al triumfului. Împãrþirea: titlu (v. 1); introducere (v. 2); rugãciune (v. 3-8); oracol profetic (v. 9-13); invocaþie finalã (v. 14).

PSALMUL 22 (21) Pãtimirea ºi triumful lui Mesia 1

Maestrului de cor. Dupã „Cerboaica din zori”a. Psalm. Al lui David.

2

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai pãrãsit? Departe sunt de a-mi aduce mântuirea cuvintele strigãtuluib meu. Dumnezeul meu, strig ziua ºi tu nu-mi rãspunzi, ºi noaptea ºi nu am liniºte. Iar tu eºti Cel Sfânt ºi locuieºti în mijlocul laudelorc lui Israel. În tine ºi-au pus speranþa pãrinþii noºtri, au sperat ºi tu i-ai eliberat; cãtre tine au strigat ºi au fost mântuiþi, în tine au nãdãjduit ºi n-au fost fãcuþi de ruºine. Dar eu sunt vierme, ºi nu om, ocara oamenilor ºi batjocura poporului. Toþi care mã vãd îºi bat joc de mine, strâmbã din buze ºi dau din cap:

3

4

5

6

7

8

a

Traducerile moderne considerã cã este titlul unui cântec cunoscut. Dupã LXX ºi unele versiuni siriace, titlul ar fi: „Pentru înviorarea de dimineaþã”, la care adaugã „Spre sfârºit”, expresie interpretatã de Origene ca o indicaþie cristologicã. b LXX ºi Vg au: greºelilor. c Textul ebraic este neclar. LXX are: Tu locuieºti în sanctuar, tu, lauda lui Israel. Poate fi o aluzie la prezenþa lui Dumnezeu în templu în timpul adunãrii liturgice.

84 9 10 11 12

13 14 15

16

17

PSALMUL 22 (21)

„S-a încrezutd în Domnul, sã-l mântuiascã, sã-l elibereze, dacã îl iubeºte”. Cãci tu m-ai scos la luminã din sânul mamei, m-ai pus în siguranþãe la pieptul mamei mele. Spre tine m-am îndreptat de când m-am nãscut; din sânul mamei mele, tu eºti Dumnezeul meu. Nu te îndepãrta de mine, pentru cã strâmtorarea este aproape ºi nu este cine sã mã ajute. Mã înconjoarã tauri mulþi, tauri puternici din Basanf m-au împresurat ºi cascã spre mine gura lor, ca leul care sfâºie ºi rage. Mã scurg ca apa, mi se desfac toate oasele, inima mea este ca ceara, se topeºte printre mãruntaiele mele. Mi se usucã cerul gurii ca un ciob de oalã ºi limba mi se lipeºte de gâtlej; m-ai aºezat în praful morþii. Iatã, mã înconjoarã câiniig, o bandã de rãufãcãtori mã împresoarã;

d Forma gramaticalã ebraicã este nesigurã, putând fi interpretatã ºi ca imperativ: încrede-te... e LXX ºi unele versiuni greceºti au: tu eºti speranþa mea... f Basan (pãmânt gras) este þinutul aºezat în partea de nord-est a Palestinei, între lacul Genezaret la sud ºi muntele Hermon la nord, râul Iordan la vest ºi Siria la est, cu un sol vulcanic foarte roditor, cu pãºuni întinse care favorizeazã o creºtere intensivã a animalelor. g LXX ºi Vg adaugã: mulþi. În Orientul antic, câinii erau dispreþuiþi pentru agresivitatea ºi periculozitatea lor. În Israel, noþiunea implicã ideea de impuritate ºi obscenitate: cei care practicau prostituþia la locurile de cult canaaneene închinate zeilor fertilitãþii erau numiþi de evrei câini ºi cãþele. A fi muºcat de câine era cea mai mare infamie ºi dezonoare (Ex 22,31; Mt 7,6; Lc 16,21; Fil 3,2; Ap 22,15).

PSALMUL 22 (21)

18

19

20

21

22

23

24

25

26

27

85

mi-au strãpunsh mâinile ºi picioarele, mi-au numãrat toate oasele. Ei mã iscodesc ºi mã cerceteazã; îºi împart între ei hainele mele ºi au aruncat sorþii pentru tunica mea. Dar tu, Doamne, nu sta deoparte, tãria mea, grãbeºte-te sã mã ajuþi. Scapã de sabie viaþa mea, din gheara câinelui, singurul meu bine! Salveazã-mã din gura leului ºi de coarnele bivolilor, pe mine, sãrmanul!i Voi vesti numele tãu fraþilor mei, în mijlocul adunãrii te voi lãuda. Cei care vã temeþi de Domnul, lãudaþi-l, toatã seminþia lui Iacob, preamãriþi-l; sã se teamã de el toatã seminþia lui Israel. Cãci el nu dispreþuieºte ºi nici nu respinge cererea sãracului ºi nu-ºi întoarce faþa de la el, iar când strigã cãtre el, îl ascultã. La tine este lauda mea în adunarea cea mare; îmi voi împlini fãgãduinþele în faþa celor ce se tem de el. Cei sãraci vor mânca ºi se vor sãtura; vor lãuda pe Domnul cei care îl cautã: „Inimile lor sã trãiascã în vecii vecilor!”

h Textul ebraic luat literal înseamnã: ca un leu. Câteva versiuni greceºti au: au legat. Considerând forma verbalã ca un participiu plural, exegeþii moderni traduc: au mutilat, au desfigurat. Forma adoptatã de noi este cunoscutã în tradiþia catolicã din rugãciunea Iatã, o, bune ºi preadulce Isuse, în care textul citat este dupã Vulgata. i Termenul ebraic este greu de înþeles. Sensul poate fi: rãspunde-mi. LXX ºi Vg au: umilinþa mea.

86 28

29 30

31 32

PSALMUL 22 (21)

κi vor aduce aminte ºi se vor întoarce la Domnul toate marginile pãmântului, se vor prosterna în faþa lui toate familiile popoarelor. Cãci a Domnului este împãrãþia ºi el va stãpâni naþiunile. Lui i se vor închina toþi cei care dorm în pãmântj, în faþa lui se vor prosterna toþi cei care coboarã în þãrânã. Dar sufletul meu va trãi pentru elk ºi urmaºii mei îl vor sluji. Se va povesti despre Domnul generaþiei viitoarel ºi vor vesti dreptatea lui poporului care se va naºte: „Domnul a fãcut acestea!”

Dupã expresia lui Karl Rahner, psalmul 22 (21) dã mãrturie despre calitatea înaltã a spiritualitãþii iahviste, care uneºte îndrãzneala cea mai înaltã cu umilinþa cea mai profundã. Psalmul presupune marea miºcare ce, din profunzimi, se înalþã spre plinãtatea laudei lui Dumnezeu care umple viaþa ºi lumea. Unde Dumnezeu pare cel mai departe, acolo este cel mai aproape.

j Ultimele versete ale psalmului sunt considerate contradictorii în TM ºi, de aceea, exegeþii propun o serie de modificãri. Textul ebraic ad litteram este: Vor mânca ºi-l vor adora toþi graºii (puternicii) pãmântului. Exegeþii considerã cã verbul ebraic a mânca ar fi, de fapt, copierea greºitã a expresiei numai pe el. În continuare, termenul graºi este interpretat cu cei care dorm pentru a se obþine paralele la rândul urmãtor. k TM are: dar sufletul lui nu va trãi. În acest caz, sensul ar fi cã el nu va trãi, dar descendenþa lui îl va sluji. LXX ºi Vg ºi toate traducerile moderne au: dar sufletul meu va trãi pentru el. l În TM termenul este inclus în rândul urmãtor cu sensul: vor veni ºi vor vesti...

PSALMUL 22 (21)

87

Psalmul ne prezintã un drept în agonie, un om care s-a nãscut ºi a trãit în credinþa pãrinþilor sãi, abandonat complet în mâinile Dumnezeului sãu, cufundat într-un abis de suferinþã ºi care se simte apãsat de o neliniºte de moarte. Pe marginea mormântului, îºi ridicã strigãtul spre Dumnezeu care pare departe ºi pare cã a uitat de credinciosul sãu, abandonându-l în voia durerilor ºi în mâinile duºmanilor. Însã stãrii iniþiale de lamentaþie individualã i s-au fãcut douã adaosuri, unul liturgic, ce dezvoltã tema promisiunii, ºi unul escatologico-ecumenic, ce are ca temã regalitatea universalã a lui Dumnezeu, destinatã sã ajungã pânã la marginile pãmântului ºi sã fie recunoscutã de toate familiile popoarelor. Lucrul cel mai dificil este sã speri; lucrul uºor este sã disperi, ºi aceasta este ispita cea mare. Protagonistul psalmului, care se roagã, spre deosebire de multe alte rugãciuni, nu încearcã sã-ºi demonstreze nevinovãþia pentru a-l face pe Dumnezeu sã intervinã în numele justiþiei; în ciuda durerilor ºi a strigãtelor, atunci când trupul i se sfâºie ºi duhul sãu agonizeazã, în adâncul sufletului sãu domneºte o pace profundã. El geme, se zvârcoleºte, îºi urlã suferinþa; dar considerã cã este inutil ºi ar fi lipsã de reverenþã voinþa de a-l opri pe Dumnezeul bun ºi drept prin altceva decât prin simpla expunere a mizeriei sale: ea este singurul motiv suficient al rugãciunii. Dumnezeu vede condiþia celui suferind ºi intervine. Din acest motiv, nu întâlnim în psalm nici un fel de apel la resurse patetice uºoare ºi ostentative: este o prezentare sfâºietoare pe deplin umanã a faptelor, ºi asta e totul. Cel care suferã trãieºte o dramã, dar nu are nimic de a face cu eroul unei melodrame. Psalmul 22 (21) a fost considerat întotdeauna, de toatã tradiþia creºtinã, ca o profeþie clarã a pãtimirii lui Cristos ºi a mântuirii universale realizate de el. Pãtimirii dureroase a lui Cristos îi urmeazã bucuria învierii. Eliberarea lui din moarte este mântuire pentru toþi

88

PSALMUL 22 (21)

oamenii. Însuºi Cristos a vestit bucuria învierii ucenicilor sãi în multe apariþii. Reunirile ucenicilor, îmbucurate de apariþiile lui Cristos dupã înviere, au devenit, dupã Rusalii, marea adunare a Bisericii în care Cristos îºi oferã sacrificiul sãu de mulþumire prin Euharistie (cf. v. 26). Din acest sacrificiu mãnâncã ºi sunt hrãniþi sãracii pe care Domnul a venit sã-i evanghelizeze ºi sã-i elibereze (v. 27). Mântuirea este vestitã de Bisericã ºi împãrtãºitã tuturor popoarelor pãmântului: „Cãci a Domnului este împãrãþia ºi el va stãpâni naþiunile” (v. 29). O generaþie vesteºte altei generaþii faptele minunate ale Domnului, iar adunarea celor credincioºi se dilatã pânã la marginile pãmântului. Tradiþia patristicã vede în partea a doua a psalmului o profeþie a chemãrii tuturor popoarelor la credinþã. Împãrþirea: titlu (v. 1); lamentaþie (v. 2-23); mulþumire în cadrul liturgic (v. 24-27); imn escatologico-ecumenic (v. 28-32).

PSALMUL 23 (22) Domnul este pãstorul cel bun 1

Psalm. Al lui David. Domnul este pãstorula meu, nu voi duce lipsã de nimic;

2

el mã paºteb pe pãºuni verzi, mã conduce la ape de odihnãc, 3 îmi învioreazã sufletul. Mã cãlãuzeºte pe cãrãri drepte de dragul numelui sãu. 4 Chiar dacã ar fi sã umblu prin valea întunecatã a morþii, nu mã tem de nici un rãu, cãci tu eºti cu mine, toiagul ºi nuiaua ta mã mângâied 5

Tu pregãteºti masã pentru mine în faþa duºmanilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn ºi paharul meu e plin de se revarsãe. a

LXX ºi Vg au o formã verbalã: mã paºte. Verbul ebraic ar putea avea ºi sensul de mã lasã sã mã odihnesc. c Conceptul de odihnã este legat întotdeauna de darul lui Dumnezeu: pe timpul lui Iosue, David, Solomon etc., Israelul cunoaºte un timp de odihnã, de pace (Ios 21,43-44; 2Sam 7,10-11; 1Rg 8,56). Pãcatul îl îndepãrteazã pe om de odihna lui Dumnezeu (Ps 95,11), o odihnã sabaticã ce-l umple pe cel credincios cu acea pace ºi seninãtate pe care liturgia o exprimã prin odihna veºnicã. d O altã traducere posibilã: îmi dau siguranþã. e LXX are: paharul tãu este îmbãtãtor foarte tare. b

PSALMUL 23 (22)

90 6

Da, fericirea ºi îndurarea mã vor însoþi în toate zilele vieþii mele ºi voi locui în casa Domnului pânã la sfârºitul zilelor melef.

Acest psalm a fost fãcut nemuritor de delicateþea trãsãturilor ºi a imaginilor ºi de interioritatea sentimentului religios. Se evidenþiazã prin respiraþia seninã a unei pãci netulburate, care izvorãºte dintr-o încredere de nestrãmutat în Dumnezeu. Aceastã seninãtate este rodul matur al unei inimi care, dupã numeroase ºi amare experienþe ºi lupte (v. 4-5), a reuºit, în sfârºit, sã descopere liniºtea sufletului (v. 6) ºi tãria, în comuniunea cu Dumnezeu, în ciuda tuturor pericolelor (v. 6). Aceastã scurtã compoziþie este consideratã ca fiind versiunea veterotestamentarã a parabolei evanghelice a bunului pãstor (In 10,11-15), amintind în acelaºi timp cã imaginea lui Dumnezeu, pãstorul lui Israel, apare des în literatura profeticã, descriind toatã grija ºi iubirea lui Dumnezeu pentru poporul sãu ºi pentru toþi membrii lui (cf. Is 40,11; Ez 34). Argumentul psalmului este dublu: siguranþa sub conducerea lui Dumnezeu ºi plinãtatea vieþii la masa lui. Nimic nu-i lipseºte celui care-i unit cu Iahve. Aceastã declaraþie presupune o imagine a lui Dumnezeu ºi o definire a sensului vieþii. Sentimentul primar este cel al încrederii, dar poate însemna ºi intrarea în lumea inefabilã a misticii. Cuvântul decisiv al psalmului este în v. 4: „Tu eºti cu mine”. Încrederea se naºte spontan ºi nu se mai stinge, în ciuda obscuritãþii pe care ne-o rezervã itinerarul existenþei umane. Centralitatea acestei declaraþii poate fi punctul de pornire pentru definirea genului literar al psalmului. Psalmul aparþine genului cântãrilor de încredere în care se celebreazã

f

Lit.: lungime de zile.

PSALMUL 23 (22)

91

abandonarea seninã ºi totalã Dumnezeului mântuitor cãruia i se oferã întreaga existenþã. Am putea numi acest poem ºi o mãrturisire de încredere care se insereazã într-o lamentaþie. Specific psalmului 23 (22) este faptul cã menþionarea duºmanilor, coºmarul încercãrii, teama, care ocupã mult spaþiu în celelalte compoziþii de încredere, sunt aici abia schiþate ºi aproape estompate de forþa prevalentã a credinþei. În persoana lui Cristos, Dumnezeu, care a fost pãstorul ºi oaspetele lui Israel, a venit în întâmpinarea oamenilor cu chip uman ºi cu o iubire ºi bunãtate ce depãºesc orice înþelegere. Biserica este turma lui Cristos reunitã de sacrificiul lui, purificatã în apa Botezului, nutritã cu pâinea ºi vinul ceresc, fortificatã cu untdelemnul Duhului Sfânt. Prin sentimentele de încredere exprimate în acest psalm, Biserica îi însoþeºte pe credincioºii sãi în trecerea spre eternitate, prin valea întunecoasã a morþii, cãtre pãºunile verzi ºi apele de odihnã ale vieþii veºnice, întrucât ea ºtie cã Domnul, care a deschis calea spre patrie, este împreunã cu ei ºi-i însoþeºte în cãlãtoria cea mare: el este, în acelaºi timp, calea ºi scopul. Împãrþirea: titlu (v. 1a); declaraþie de început (v. 1bc); cântul pãstorului (v. 2-4); masa abundentã (v. 5); aclamaþie finalã (v. 6).

PSALMUL 24 (23) Intrarea solemnã a Domnului în templu 1

Al lui David.

Al Domnului este pãmântul ºi tot ce este pe el, lumea ºi cei care locuiesc în ea. 2 Cãci el l-a întemeiat pe mãri ºi l-a stabilit peste râuri. 3 4

5 6

7

8

9

Cine va urca pe muntele Domnului? Cine va sta în locul sãu cel sfânt? Cel care are mâinile nepãtate ºi inima curatã, cel care nu-ºi înalþã sufletul spre lucruri deºartea ºi nu jurã cu viclenie. Acesta va primi binecuvântare de la Domnul ºi dreptate de la Dumnezeu, mântuitorul sãu. Acesta este neamul celor care-l cautã pe el, al celor care cautã faþa Dumnezeului lui Iacobb. Selah Ridicaþi-vã, porþilor, pragurile voastre de sus, deschideþi-vã, voi, porþi veºnice, ca sã intre regele mãririi! Cine este acest rege al mãririi? E Domnul cel tare ºi puternic, Domnul cel viteaz în luptã! Ridicaþi-vã, porþilor, pragurile voastre de sus, deschideþi-vã, voi, porþi veºnice, ca sã intre regele mãririi!

a

Sensul expresiei este: nu se închinã la un idol. În TM lipseºte Dumnezeul lui; în unele traduceri greceºti ºi latine, precum ºi în Vg, este: faþa Dumnezeului lui Iacob. b

PSALMUL 24 (23) 10

Cine este acest rege al mãririi? Domnul oºtirilor: el este regele mãririi.

93

Selah

Psalmul se prezintã ca o compoziþie complexã formatã din mai multe unitãþi literare ºi ca un document dintre cele mai vechi ale liturgiei ebraice. Prima parte a psalmului are forma unui imn înãlþat Creatorului ºi Stãpânitorului lumii; a doua parte este o proclamare a dreptului lui Dumnezeu asupra intrãrii în templu ºi ultima parte este un dialog între purtãtorii arcei alianþei ºi preoþi, la poarta de intrare în templu. Trei sunt temele fundamentale ale psalmului. Prima: Dumnezeu a creat lumea ºi este stãpânitorul ei. A doua: trebuie sã ne prezentãm înaintea lui Dumnezeu ºi vom fi întrebaþi despre ceea ce am realizat. A treia: Dumnezeu vine la locul pe care el îl posedã ºi vrea sã aibã intrare liberã. Pe scurt, noi trãim prin lucrarea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu ºi putem sã trãim cu Dumnezeu. Intrarea simbolicã a lui Dumnezeu-rege în sanctuarul sãu este precedatã de cercetarea preliminarã cu privire la dispoziþiile recerute de la credincioºi pentru a-l urma în locul sãu cel sfânt. Fundalul templului din Ierusalim ºi al ritualului sãu constituie punctul unificator al celor trei strofe ale poemului. Unificarea lor este foarte bine lucratã, probabil în atmosfera vie a liturgiei. Liturgia Bisericii descoperã în psalmul 24 (23) vestirea profeticã a misterului întrupãrii ºi celebreazã cu acest psalm intrarea Fiului lui Dumnezeu în lume. Totodatã, Biserica celebreazã cu acest psalm intrarea triumfalã a lui Isus în Ierusalim în Duminica Floriilor ºi îl foloseºte la oficiul lecturilor din Sâmbãta Sfântã, indicând prin aceasta apropierea victorioasã a Domnului de porþile veºnice ale cerului. În acelaºi psalm, Biserica descoperã profeþia misterului înãlþãrii lui Isus Cristos la ceruri. Psalmul 24 (23) este

94

PSALMUL 24 (23)

folosit ºi la începutul ritului de consacrare a unei biserici. Pentru fiecare credincios, acest psalm aratã condiþiile necesare pentru a ne apropia de Dumnezeu, în Bisericã, în adunãrile liturgice ºi în sanctuarul intim al inimii noastre. Împãrþirea: titlu (1a); imn adresat creatorului (v. 1b-2); liturgia Legii (v. 3-6); celebrarea regalitãþii lui Dumnezeu (v. 7-10).

PSALMUL 25 (24) Rugãciunea plinã de încredere a celui care a cãzut 1

Al lui David.

Cãtre tine, Doamne, înalþ sufletul meu, Dumnezeul meu, mã încred în tine; sã nu fiu fãcut de ruºine, ca sã nu râdãa de mine duºmanii mei. 3 Toþi cei care se încred în tine nu vor fi fãcuþi de ruºine. Vor fi fãcuþi de ruºine cei care te trãdeazã pentru lucruri de nimic.

Alef

2

Bet Ghimel

4

Fã-mi cunoscute, Doamne, cãile tale, Dalet ºi învaþã-mã cãrãrile tale. 5 Cãlãuzeºte-mã în adevãrul tãu ºi învaþã-mã, He cãci tu eºti Dumnezeul mântuirii mele ºi pe tine te-am aºteptat ziua întreagã. Waw 6 Aminteºte-þi, Doamne, de bunãtatea ºi iubirea ta, Zain pentru cã ele sunt din veºnicie. 7 Nu-þi aduce aminte de pãcatele tinereþii mele Het ºi de fãrãdelegileb mele; adu-þi aminte de mine în îndurarea ta, pentru bunãtatea ta, Doamne. 8

Domnul este bun ºi drept, el aratã pãcãtoºilor calea; a

Tet

TM, LXX ºi Vg au: sã nu se bucure. LXX are: ºi cele din neºtiinþã, iar BJ, dupã traducerea siriacã, omite: ºi de fãrãdelegile mele. b

96 9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

PSALMUL 25 (24)

îi face pe cei sãraci sã umble dupã dreptate, îi învaþã pe cei smeriþi cãile sale. Toate cãile Domnului sunt adevãr ºi îndurare pentru cei ce pãzesc legãmântul ºi legile sale. Pentru numele tãu, Doamne, iartã-mi pãcatul meu, pentru cã este mare. Cine este omul care se teme de Domnul? Lui îi aratã calea pe care s-o aleagã. Sufletul lui va locui în fericirec ºi urmaºii lui vor moºteni pãmântul. Domnul descoperã taina sa celor care se tem de el ºi îi învaþã legãmântul sãu. Ochii mei sunt pururea spre Domnul, cãci el scoate din laþ picioarele mele. Întoarce-te spre mine ºi aratã-þi îndurarea, cãci sunt singur ºi nefericit. Elibereazã de neliniºte inima mea, scoate-mã din necazurile mele. Priveºte la umilirea ºi suferinþa mea ºi iartã-mi toate pãcatele. Vezi cã duºmanii mei se înmulþesc ºi cu urã înverºunatã mã urãsc. Pãzeºte sufletul meu ºi mântuieºte-mã; sã nu fiu fãcut de ruºine pentru cã mi-am pus speranþa în tine.

21

Nevinovãþia ºi dreptatea sã mã ocroteascã, pentru cã am sperat în tined.

22

Elibereazã-l, Dumnezeule, pe Israel din toate strâmtorãrile sale. c d

Lit.: va sãlãºlui în bine. LXX are: în cele bune. LXX adaugã: Doamne.

Iod Kaf Lamed Mem Nun Samek

Ain Pe Þade

Reº Sin

Tau

PSALMUL 25 (24)

97

Construcþia exterioarã a psalmului este un acrostih alfabetic, iar ca temã dominantã este o lamentaþie personalã împletitã cu declaraþii de încredere ºi cu reflecþii sapienþiale. Protagoniºtii psalmului sunt trei: eu, Dumnezeu ºi duºmanul. Acest duºman nu e numai cineva exterior celui care se roagã (v. 2.19), dar e ºi în interiorul lui, este pãcatul care dã naºtere suferinþei ºi creeazã o rupturã între credincios ºi Dumnezeu. Totuºi, cel care se roagã, în ciuda pãcatului sãu, rãmâne, în opþiunea lui fundamentalã, un credincios. Se face, astfel, o distincþie clarã între pãcatul voit, de moarte, perspectiva globalã de a trãi, ºi pãcatul care provine din slãbiciunea umanã, dar nu este ales ca normã moralã generalã. Chiar dacã actul pãcãtos este în sine „mare” (v. 11), rãmâne totuºi „un pãcat al tinereþii” (v. 7), adicã nãscut din slãbiciune ºi din incapacitate, ºi nu poate sã întrerupã complet comunicarea cu Dumnezeu care continuã sã arate pãcãtoºilor „calea” (v. 8). Construcþia exterioarã, încorsetatã de modelul acrostihului, împiedicã în parte libertatea totalã a rugãciunii ºi a sentimentelor; totuºi, sinceritatea spiritului este liberã sã se manifeste ºi, la sfârºit, sã învingã. Mai mult, psalmul 25 (24) reuºeºte sã creeze un anumit progres logic, fãcând sã strãluceascã, ici-colo, frânturi de înaltã poezie ºi de umanism intens. Acest psalm traseazã aproape o definiþie a „sãracului lui Dumnezeu”, în acelaºi timp, drept ºi pãcãtos. Este un om care „se încrede” în Dumnezeu (v. 3), este unul care „pãzeºte legãmântul ºi legile lui” (cf. v. 10), este unul care „se teme de Domnul” (v. 12.14). Pornind de la versetele 10.13.15, psalmul se pare cã era folosit la sãrbãtoarea alianþei ºi constituie un izvor de mângâiere pentru persoanele singure ºi abandonate. Sfântul Augustin spune cã, în acest psalm, Cristos vorbeºte ºi se roagã „in persona Ecclesiae suae” (în persoana Bisericii sale). Prin rugãciunea acestui psalm, Biserica iese în întâmpinarea lui Cristos care vine ºi se dispune sã

98

PSALMUL 25 (24)

înceapã drumul sacru strãbãtut de Domnul în misterele vieþii sale muritoare, atunci când a trecut printre noi sãvârºind binele. Toatã istoria umanã iese în întâmpinarea lui, a celui care se aflã în glorie: el este raþiunea ei de a fi ºi scopul sãu ultim. În timp ce Biserica spune: „Cãtre tine, Doamne, înalþ sufletul meu” (v. 1), în acel timp liturgic, care este la începutul ºi la sfârºitul mântuirii, înalþã, împreunã cu sine, spre Dumnezeu, lumea, istoria umanã, creaþia întreagã pe acea cale care se numeºte Cristos, traversând acel pasaj tainic care este Paºtele Domnului, celebrat în Euharistie. Bunãtatea, milostivirea ºi adevãrul lui Dumnezeu, care strãlucesc în Cristos, sunt lumina în care se împlineºte cãlãtoria tainicã a reîntoarcerii fiecãrei creaturi la Dumnezeu. Împãrþirea: titlu (1a); antifonã de început (v. 1b-3); prima rugãciune (v. 4-7); reflecþie de tip sapienþial (v. 8-14); a doua rugãciune (v. 15-20); concluzie (v. 21); antifonã finalã (v. 22).

PSALMUL 26 (25) Rugãciunea celui nevinovat 1

Al lui David.

Fã-mi dreptate, Doamne, cãci eu am umblat în nevinovãþie. În Domnul mi-am pus încrederea ºi nu mã voi clãtina. 2 Cerceteazã-mã, Doamne, ºi pune-mã la încercare, verificã în foc rãrunchii mei ºi inima mea, 3 4 5 6 7 8

9 10 11

cãci bunãtatea ta este înaintea ochilor mei ºi umblu în adevãrul tãu. Nu am stat împreunã cu cei care iubesc vanitatea ºi nu voi intra printre cei fãþarnici. Am urât adunarea rãufãcãtorilor ºi nu voi ºedea împreunã cu cei fãrã de lege. Îmi voi spãla mâinile în nevinovãþie ºi voi înconjura altarul tãu, Doamne, ca sã fac sã rãsune cântarea de mulþumire ºi sã istorisesc toate faptele tale minunate. Doamne, iubesc frumuseþea casei tale, locul în care locuieºte mãrirea ta. Sã nu iei sufletul meu laolaltã cu cel al pãcãtoºilor ºi viaþa mea cu cea a vãrsãtorilor de sânge, în mâinile cãrora este nelegiuire ºi a cãror dreaptã este plinã de mitã. Dar eu umblu în nevinovãþia mea, mântuieºte-mã ºi îndurã-te de minea.

a

Unele manuscrise ale LXX adaugã: Doamne.

100 12

PSALMUL 26 (25)

Piciorul meu stã pe calea cea dreaptã; în adunãri îl voi binecuvânta pe Domnulb.

Psalmul a fost plasat în genul literar liturgic al „rugãciunilor de intrare” la cult, echivalente cu actul penitenþial actual înainte de celebrarea euharisticã. Pentru ca nu cumva cultul sã se reducã la un complex de rituri, cel care îl celebreazã trebuie sã verifice mai întâi legãtura profundã dintre rugãciune ºi viaþã, dintre cult ºi caritate. Aceastã verificare trebuie sã se axeze asupra angajãrii fundamentale faþã de Dumnezeu, credinþa, ºi faþã de aproapele, caritatea. Dacã omul, la sfârºitul acestui examen, nu se gãseºte „cu mâinile nepãtate ºi inima curatã” (Ps 24,4), nu poate începe dialogul cu Dumnezeu. În psalmul 26 (25), cel care se roagã este sigur cã poate sã se deschidã total lui Dumnezeu, pentru cã alegerile lui zilnice au fost drepte ºi limpezi ºi conºtiinþa sa este seninã. Dincolo de aceastã interpretare tradiþionalã a psalmului, exegeza descoperã în psalm un protest pentru nevinovãþia celui drept calomniat ºi o afirmare a loialitãþii faþã de Dumnezeu ºi de încredere necondiþionatã în milostivirea lui din partea unui om zelos care iubeºte templul ºi ºtie cã nu poate participa la cult decât cu o conºtiinþã curatã. În ambientul biblic, punctul de pornire al verificãrii conºtiinþei este dreptul sacral al alianþei, sprijinit, înainte de toate, pe Decalog ºi pe legislaþia socio-religioasã derivatã din el sau în legãturã cu el. Spre deosebire de psalmii 15 ºi 24, nu preotul este cel care atrage atenþia asupra condiþiilor cerute pentru a avea acces la sanctuar; credinciosul însuºi declarã cã toatã viaþa lui s-a strãduit sã asculte ºi sã pãstreze toate clauzele pentru admiterea înaintea cortului înfricoºãtor ºi sfânt al lui b

LXX are: te voi binecuvânta, Doamne.

PSALMUL 26 (25)

101

Dumnezeu. Bucuria ºi teama alterneazã în sufletul pelerinului care este conºtient cã Dumnezeu pãtrunde „inima ºi rãrunchii” (cf. v. 2). Aceastã autojustificare nu este fariseicã sau orgolioasã. Nu este o profesiune de absolutã nevinovãþie. Declaraþia nu se vrea atât o autoconºtiinþã dreaptã, cât, mai ales, conºtiinþa perfecþiunii, cerutã de prezenþa divinã. Conform Scrisorii cãtre Evrei (7,26), „Cristos este marele preot de care avem nevoie: sfânt, nevinovat, fãrã patã, separat de pãcãtoºi”. El poate sã protesteze înaintea Tatãlui pentru propria nevinovãþie, în timp ce pe altarul crucii se jertfeºte el însuºi pentru a-i da laudã Tatãlui ºi pentru a proclama, înaintea oamenilor, minunea învierii. Tradiþia creºtinã a considerat psalmul 26 (25) ca fiind o rugãciune a catecumenilor care se pregãtesc pentru Botez ºi este folosit în liturgia Postului Mare, însoþind Biserica în drumul ei de pregãtire pentru sãrbãtoarea Paºtelui. Domnul purificã Biserica în sângele lui, o face pãrtaºã la propria sfinþenie ºi nevinovãþie ºi o asociazã în cultul pe care îl aduce Tatãlui prin celebrarea Euharistiei. Împãrþirea: titlu (v. 1a); antifonã de început (v. 1b-2); protest pentru nevinovãþie (v. 3-8); rugãciune (v. 9-11); antifonã finalã (v. 12).

PSALMUL 27 (26) Prezenþa lui Dumnezeu dã siguranþã celui credincios 1

Al lui David. Domnul este lumina ºi mântuirea mea, de cine mã voi teme? Domnul este apãrãtorul vieþii mele, de cine mã voi înfricoºa?

2

Când nãvãlesc cei rãi asupra mea, ca sã-mi sfâºie trupula, aceºtia, persecutorii ºi duºmanii mei, se clatinã ºi cad. 3 Chiar dacã ar nãvãli o armatã asupra mea, inima mea tot nu s-ar teme; chiar dacã s-ar dezlãnþui un rãzboi împotriva mea, ºi atunci mi-aº pãstra încrederea. 4

Un lucru cer de la Domnul ºi pe acesta îl caut: sã locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieþii mele, ca sã privesc frumuseþea Domnului ºi sã vizitezb sanctuarul sãu.

a

Lit.: sã-mi mãnânce carnea. Lit.: sã examinez, sã cercetez (cf. LXX). Evreul pios dupã ce participa la liturgia sãrbãtorii, cerceta cu atenþie ºi admiraþie construcþia impunãtoare – templul – ºi zidurile Ierusalimului, pentru a povesti la întoarcere celor rãmaºi acasã (cf. Ps 48,13-15). Unele traduceri moderne preferã un sens derivat de la cuvântul ebraic dãruieºti, ajungând la formulãri ca: sã veghez în templul sãu; sã mã aflu de dimineaþã în templul sãu. b

PSALMUL 27 (26)

103

5

El mã va ascunde în adãpostulc lui în ziua nenorocirii, mã va adãposti în ascunzãtoarea cortului sãu, mã va ridica pe o stâncã.

6

ªi acum, sã se înalþed capul meu deasupra duºmanilor ce mã înconjoarã, iar eu voi jertfi în cortul lui jertfe de laudã; voi cânta ºi-l voi preamãri pe Domnul.

7

Ascultã-mi, Doamne, glasul când te chem: îndurã-te de mine ºi rãspunde-mi!

8

Din partea ta îmi spune inima: „Cãutaþi faþa mea”. Eu caut, Doamne, faþa tae. 9 Nu-þi ascunde faþa de la mine, nu îndepãrta cu mânie pe slujitorul tãu; tu eºti ajutorul meu, nu mã respinge ºi nu mã abandona, Dumnezeul mântuirii mele. 10 Chiar tatãl meu ºi mama mea m-au pãrãsit, dar Domnul m-a primit la sine. 11 Aratã-mi, Doamne, calea ta, cãlãuzeºte-mã pe calea cea dreaptã din cauza duºmanilor mei. c

Termenii aleºi de psalmist (colibã, cort, ascunzãtoare) evocã experienþa Israelului din deºert ºi indicã intimitatea lui Dumnezeu cu cel credincios, cãruia îi deschide cortul alianþei, ba chiar îl lasã sã intre în partea cea mai tainicã ºi sfântã (sfânta sfintelor), unde cel persecutat se aflã în siguranþã. Siguranþa lui este asiguratã nu de rezistenþa cortului, ci de sacralitatea locului ºi de prezenþa protectoare a lui Dumnezeu. d LXX ºi Vg au: el va înãlþa. e Textul ebraic este: cãtre tine spune inima mea... Pentru a da un sens frazei, traducerile moderne introduc unele parafraze pentru a sublinia cã acest imperativ este sãdit în inima psalmistului de Dumnezeu.

104

PSALMUL 27 (26)

12

Nu mã lãsa pradã duºmanilor mei, cãci s-au ridicat împotriva mea martori mincinoºi, care nu respirã decât violenþa!f

13

Cred cã voi vedea bunãtãþile Domnului pe pãmântul celor viig.

14

Aºteaptã-l pe Domnul, fii tare, îmbãrbãteazã-þi inima ºi nãdãjduieºte în Domnul.

Psalmul 27 (26) este compus din douã pãrþi diferite în ceea ce priveºte tonalitatea ºi conþinutul. Versetele 1-6 constituie un imn de încredere totalã ºi de nezdruncinat în Dumnezeu, iar versetele 7-14 reprezintã rugãciunea de lamentaþie a unui om care se aflã într-o situaþie gravã de necesitate. Asemãnarea expresiei din versetele 4 ºi 13 presupune o situaþie cultualã analogã, ce justificã unitatea celor douã pãrþi. Diferenþa dintre tonul de siguranþã din prima parte ºi nesiguranþa din partea a doua se poate explica astfel: psalmistul este oprimat din cauza unei acuze nedrepte (v. 2.12); departe de Ierusalim, el îºi face curaj ºi îºi exprimã toatã încrederea în apãrarea divinã pe care o va gãsi la umbra sanctuarului. Când ajunge în curtea sfântã, îi prezintã lui Dumnezeu cauza sa în termenii unei lamentaþiuni. Apropierea de Dumnezeu ocupã o poziþie paralelã atât în prima, cât ºi în cea de a doua parte a psalmului. Deschiderea rugãciunii prin celebra invocaþie adresatã lui Iahve, „lumina ºi mântuirea mea” (1b), este reluatã în finalul psalmului, în v. 13, unde se exprimã certitudinea cã autorul va vedea ºi va contempla bunãtatea lui Iahve. Locul unde f LXX ºi Vg au în manuscrise, în mod inexplicabil: ºi nedreptatea s-a minþit pe sine. g Textul ebraic începe cu o exclamaþie dubitativã irealã: o, dacã n-aº..., ceea ce în limbile moderne se redã, de obicei, printr-o afirmaþie puternicã.

PSALMUL 27 (26)

105

va fi aceastã contemplare este spaþial, dar ºi mistic: „pãmântul celor vii”. ªtiind cã expresia „a cãuta faþa lui Dumnezeu” este sinonimã cu „a merge la templu”, deci a se prezenta înaintea cortului divin, vedem cã templul, prezentat în mod solemn în prima parte (v. 4), reapare ºi în cea de-a doua parte, în expresia „caut faþa ta, Doamne” (v. 8). Aºadar sanctuarul este fundalul care cuprinde întreaga desfãºurare a psalmului în cele douã acte fundamentale. La sfârºit, cel care se roagã primeºte de la preot oracolul divin ºi încurajarea de a nu-ºi pierde niciodatã speranþa în Dumnezeul lui Israel (v. 14). Unitatea psalmului poate fi doveditã ºi la nivel literar, prin corespondenþe de ritm ºi de simboluri. Sfântul Augustin spune cã în acest psalm rãsunã glasul mizeriei noastre, geamãtul suferinþei. Domnul cel îndurãtor a binevoit sã ne ofere, nouã, celor mizerabili, aceste cuvinte prin Duhul Sfânt pentru a ne mângâia; dar a binevoit, totodatã, ca, trãind în noi, sã se foloseascã de glasul nostru ºi de aceste cuvinte, pentru a-l ruga pe Tatãl în favoarea noastrã. Întrucât este cap al omenirii, pe care a scos-o din întuneric la luminã, de la tristeþe la bucurie, de la moarte la viaþã, Cristos cere ºi pentru noi ceea ce lui i-a fost acordat dintotdeauna: sã locuim în casa Tatãlui, sã gustãm bunãtãþile Domnului. Liturgia din timpul pãtimirii ascultã, din gura lui Cristos, rugãciunea din cea de-a doua parte a acestui psalm. Tradiþia primelor secole încredinþa acest psalm noilor botezaþi. Biserica, întãritã ºi încurajatã de rugãciunea lui Isus, i se adreseazã lui în rugãciune prin psalmul 27 (26). Împãrþirea: titlu (1a); partea întâi (v. 1b-6): profesiune de credinþã în Dumnezeu (v. 1b-e); teama de duºmani (v. 2-3); locul de refugiu, templul (v. 4-5); o nouã profesiune de credinþã în Dumnezeu (v. 6); partea a doua (v. 7-13): implorarea lui Dumnezeu (v. 7); refugiul în Dumnezeu ºi în templu (v. 8-11); teama de duºmani (v. 12); încrederea în Dumnezeu (v. 13); oracol final de încredere (v. 14).

PSALMUL 28 (27) Rugãciune împotriva duºmanilor ºi mulþumire 1

Al lui David.

Cãtre tine strig, Doamne, Dumnezeul meua, sã nu rãmâi tãcut în faþa mea, cãci de vei tãcea faþã de mine, voi fi asemenea cu cei care coboarã în groapãb. 2 Ascultã glasul rugãciunii mele, când strig cãtre tine, când îmi ridic mâinile spre templul tãu cel sfânt. 3 Nu mã pune laolaltã cu cei pãcãtoºi ºi cu fãptuitorii de rele: ei vorbesc de pace cu semenii lor, pe când inima lor e plinã de rãutate. 4 Dã-le dupã faptele lor ºi dupã rãutatea purtãrii lor; dã-le dupã lucrarea mâinilor lor, plãteºte-le cum se cuvine. 5 Cãci ei nu au luat aminte la lucrãrile Domnului ºi la fapta mâinilor sale; sã-i nãruie ºi sã nu-i mai zideascã! 6

7

Binecuvântat sã fie Domnul, pentru cã a ascultat glasul rugãciunii mele. Domnul este tãria ºi scutul meu, în el ºi-a pus încrederea inima mea.

a b

În TM în loc de: Dumnezeul meu, avem: Stânca mea. LXX ºi Vg au: în lac.

PSALMUL 28 (27)

107

El m-a ajutat, ºi de aceea inima îmi este plinã de veseliec ºi îi aduc mulþumiri prin cântãrile mele. 8 9

Domnul este tãria poporului sãu, el este cetate de scãpare pentru unsul sãu. Mântuieºte, Doamne, pe poporul tãu, binecuvânteazã moºtenirea ta, fii pãstorul ºi sprijinitorul lui în veci.

Psalmul 28 (27) este cântarea unei aºteptãri, a unei aºteptãri neliniºtite a cuvântului lui Dumnezeu. Este unicul cuvânt necesar ºi mântuitor, care desfiinþeazã suferinþa ºi blocheazã moartea. Tãcerea acestui cuvânt înseamnã moarte ºi neant. Contrastul din primele douã versete ale poeziei pune faþã în faþã strigãtul repetat ºi tumultuos al celui care se roagã ºi tãcerea lui Dumnezeu. Tema acestei tãceri a lui Dumnezeu este o constantã în istoria spiritualitãþii. Ea poate sã producã revoltã ºi refuz, ateism ºi blasfemie, dar poate avea ºi un rezultat pozitiv ca în cazul lui Iob, al lui Amos ºi al celui care se roagã în acest psalm. Cum spunea Edith Stein: „Existã o dulce luminozitate nocturnã a spiritului care se elibereazã, se destinde, se adunã din nou, ca sã se cufunde în raporturile care îl leagã de Noapte”. Este un psalm de lamentaþie ºi de mulþumire. Rugãciunea este recitatã în templu (v. 2), probabil în prezenþa comunitãþii ºi a regelui (v. 8-9), ºi provine, probabil, din liturgia preexilicã a sãrbãtorii alianþei. Psalmistul, copleºit, probabil, de o boalã gravã, îºi cautã refugiul la sanctuar ºi, ridicându-ºi mâinile în rugãciune cãtre Dumnezeu, cere separarea sa de cei nelegiuiþi, care meritã sã coboare în groapã. Apoi, îi mulþumeºte lui Dumnezeu pentru harul

c

LXX ºi Vg au: ºi a înflorit trupul meu ºi prin viaþa mea mã voi încrede în el.

108

PSALMUL 28 (27)

primit. În final, corul invocã binecuvântarea divinã asupra poporului ales ºi asupra unsului lui Dumnezeu. Întrebarea iniþialã pe care ºi-a pus-o exegeza dintotdeauna se referã la identificarea strigãtului încãrcat de tensiune ºi de speranþã a psalmistului: un bolnav grav, înconjurat de ostilitate, sau un persecutat adus la disperare de o bandã de duºmani sau comunitatea întreagã care recunoaºte în tãcerea lui Dumnezeu o condamnare pentru nelegiuirea care îºi face cuib în poporul ales. În psalmul 28 (27), Cristos se roagã, ca om ºi mijlocitor al nostru, la Dumnezeu: el îl implorã pe Tatãl în pãtimirea sa (v. 1-5), îi aduce mulþumire în înviere (v. 6-7) ºi mijloceºte pentru Biserica sa (v. 8-9), pentru ca cei care vor crede în numele sãu sã fie mântuiþi. În arcul sacru al acestei rugãciuni este inclus misterul vieþii fiecãrui creºtin. Împãrþirea: titlu (1a); lamentaþie (v. 1b-5); aducere de mulþumire (v. 6-7); aclamaþie coralã (v. 8-9).

PSALMUL 29 (28) Glasul Domnului rãsunã ca un tunet 1

Psalm. Al lui David.

Aduceþi Domnului, fii ai lui Dumnezeua, aduceþi Domnului preamãrire ºi putere, 2 aduceþi Domnului gloria numelui sãu. Adoraþi-l pe Domnul în strãlucirea sfinþeniei saleb. 3

4

5

6

Glasul Domnului este peste ape, Dumnezeul slavei tunã; Domnul este peste apele întinse. Glasul Domnului este puternic, glasul Domnului e plin de mãreþie. Glasul Domnului despicã cedrii, Domnul zdrobeºte cedrii Libanului ºi face sã salte Libanul ca un viþel, iar Sirionulc ca un pui de zimbrud. a

LXX ºi Vg introduc aici: Aduceþi Domnului berbecuþi (lit.: pui de berbec). b Expresia ebraicã mai este tradusã: în veºminte sfinte; în curtea sa sfântã (cf. LXX ºi Vg). c LXX interpreteazã numele propriu drept un participiu pasiv: iubitul. Este numele dat de fenicieni muntelui Hermon. d Expresiile alese de psalmist au un evident caracter polemic împotriva idolatriei. Cedrul este un arbore falnic ce ajunge la o înãlþime de 27 m ºi o circumferinþã de 12 m. Este simbolul puterii orgolioase în contrast cu atotputernicia lui Dumnezeu. Agitarea spasmodicã a pãdurilor de cedru dã impresia cã cei doi munþi îºi pierd stabilitatea. Animalele care pasc la poalele munþilor sunt îngrozite de sunetul tunetului ºi de vuietul furtunii. Atotputernicia lui

110 7 8 9

10 11

PSALMUL 29 (28)

Glasul Domnului varsã limbi de foc, glasul Domnului cutremurã pustiul ºi va cutremura Domnul pustiul Cadeº. Glasul Domnului face cerboaicele sã nascã, despoaie pãdurile ºi, în lãcaºul sãu sfânt, toþi îi cântã slava. Domnul stãpâneºte peste potop, Domnul stãpâneºte în veci ca rege. Domnul va da tãrie poporului sãu, Domnul va binecuvânta poporul sãu cu pace.

Este un imn închinat teofaniei lui Dumnezeu, de o înaltã frumuseþe poeticã. În cadrul unei scene cereºti (v. 1-2.10), autorul traseazã liniile unui cadru pãmântesc, o compoziþie care, prin structurã, culori ºi sentimente, uneºte în sine cele mai vii contraste ºi dã consistenþã unui gând religios fundamental. Acolo, sus, deasupra naturii dezlãnþuite, Domnul, Regele, stãpâneºte într-o maiestate imperturbabilã. De departe, glasul tunetului (v. 3-4) prevesteºte furtuna care se apropie. Ea îl ajunge îndatã pe poet (v. 5-6) ºi face ravagii în jurul lui (v. 7-9). Astfel, psalmul 29 (28) se referã mai mult la sfinþenia lui Dumnezeu care se manifestã în puterea sa. Polaritatea ºi tensiunea credinþei, care presupun unitatea dintre teama cutremurãtoare ºi entuziasmul plin de bucurie înaintea lui Dumnezeu au gãsit în acest psalm o expresie artisticã originalã ºi demnã. Dincolo de forþa artisticã a psalmului, se evidenþiazã tema religioasã. Faptul cã subiectul este Dumnezeu sau glasul sãu aratã cã atenþia psalmistului nu se concentreazã

Dumnezeu anihileazã toate simbolurile prepotenþei omeneºti: cedrii Libanului sunt fãcuþi surcele, falnicii munþi ai Libanului îºi pierd consistenþa, animalele, care sunt simbolul puterii, sunt îngrozite ºi distruse (ca viþelul de aur de la Sinai; cf. Ex 32–34).

PSALMUL 29 (28)

111

asupra unui fenomen natural înspãimântãtor, al furtunii, ci asupra lui Dumnezeu care se manifestã în tumultul elementelor ºi îºi manifestã mãreþia sa teribilã. Majoritatea exegeþilor vãd în acest psalm o polemicã împotriva zeului fenician al furtunii Baal-Hadad. Psalmul descrie puterea maiestuoasã, suveranã ºi, totodatã, teribilã a lui Dumnezeu, ca efect al „glasului sãu” în epifanie (cf. Ex 19,5.16 º.u.). Dumnezeu, creatorul ºi stãpânul universului, ni s-a descoperit în Cristos. El este Cuvântul care a format ºi a organizat, la început, orice lucru, în timp ce „Duhul lui Dumnezeu plutea peste ape” (Gen 1,2). Fãcut om, Cuvântul lui Dumnezeu a dat poruncã vânturilor ºi mãrii (cf. Mt 14,22-33; Mc 6,45-52) ºi a umblat pe ape. La strigãtul lansat de el de pe cruce, în ceasul morþii, pãmântul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, s-au deschis mormintele (cf. Mt 27,50-52). În manifestãrile puterii divine ale lui Cristos în lumea naturalã, au fost arãtate misterele mântuirii, pe care el le sãvârºeºte în istoria umanã ºi în suflete. În planul divin de mântuire, universul ºi faptele care se petrec în el vestesc istoria sacrã ºi evenimentele sale. Sfântul Augustin spune cã în psalmul 29 (28) pot fi înþelese lucrãrile minunate sãvârºite în inimile oamenilor de cuvântul lui Cristos. Împãrþirea: titlu (1a); invitaþie la laudã (v. 1b-2); celebrarea glasului lui Dumnezeu deasupra apelor oceanice (v. 3-4), deasupra munþilor Libanului (v. 5-6) ºi deasupra deºertului (v. 7-9); concluzie: Dumnezeu se aºazã pe tronul sãu (v. 10-11).

PSALMUL 30 (29) Mulþumire pentru salvarea de la moarte 1

Psalm. Cântec la sfinþirea templului. Al lui David.

2

Te preamãresc, Doamne, pentru cã m-ai eliberat ºi n-ai lãsat pe vrãjmaºii mei sã râdã de mine. Doamne, Dumnezeul meu, eu am strigat cãtre tine ºi tu m-ai vindecat. Doamne, tu mi-ai scos sufletul din locuinþa morþilor, tu mi-ai dat viaþã, ca sã nu cobor în mormânt.

3

4

5

Cântaþi Domnului, voi, credincioºii lui, preamãriþi memoria sfinþeniei sale! 6 Cãci mânia lui þine o clipãa, dar îndurarea lui þine toatã viaþa. Seara intrã în casã plânsul, iar dimineaþa bucuria. 7

8

Iar eu, în bunãstarea mea, am zis: „Nu mã voi clãtina în veac”. Doamne, în bunãvoinþa ta, m-ai aºezat pe un munte puternicb; dar când þi-ai întors faþa de la mine, am fost cuprins de spaimã.

a LXX ºi Vg, interpretând „clipa” drept mânie, au introdus: cãci aprinsã este mânia lui ºi viaþa depinde de voinþa lui. b LXX ºi Vg au: ai dat tãrie frumuseþii mele; alþii traduc: m-ai stabilit ca un munte puternic.

PSALMUL 30 (29) 9 10

11

12

13

113

Cãtre tine, Doamne, am început sã strig ºi de la Dumnezeulc meu am cerut îndurare. Ce câºtig ai avea din sângele meu, de-aº coborî în adâncuri? Oare te va lãuda þãrâna ºi va vesti adevãrul tãu? Ascultã-mã, Doamne, ai milã de mine! Doamne, fii tu ajutorul meu! Tu ai schimbat plânsul meu în dans, mi-ai sfâºiat hainad de pocãinþã ºi m-ai încins cu bucurie, pentru ca sufletule meu sã-þi cânte fãrã încetare. Doamne, Dumnezeul meu, în veci te voi preamãri!

Psalmul 30 (29) este un cânt de mulþumire personalã, care se înalþã spre Dumnezeu dupã ce din orizontul celui care se roagã a dispãrut neliniºtea dramaticã a morþii. Este cântarea vieþii, gustatã dupã ce psalmistul a experimentat gustul amar al morþii. Desfãºurarea psalmului este aceasta: viaþa umanã cunoaºte alternanþe extreme de suferinþã ºi de bucurie. Departe de a fi semnul unui destin capricios ºi necontrolat, ele se insereazã în cadrul unui plan coerent ºi pozitiv. Totuºi, ceea ce viaþa are ca sens negativ reveleazã tocmai valoarea ºi sensul propriu numai dupã ce a fost depãºitã criza. Este o miºcare liberã ºi marcatã de contraste puternice, o miºcare ce nu ezitã sã anticipe în mod poetic cântarea vindecãrii (v. 2-6) faþã de cea a suferinþei ºi bolii (v. 7-11).

c

TM are: ºi de la Domnul meu; unii exegeþi interpreteazã prepoziþia „de la” ca fiind forma scurtã a numelui lui Dumnezeu: „O, Doamne, Dumnezeul meu...”. d Lit.: sacul meu. e Lit.: gloria.

114

PSALMUL 30 (29)

Vindecat în mod miraculos, psalmistul îi mulþumeºte lui Dumnezeu ºi vrea sã-i facã pe fraþii sãi de credinþã pãrtaºi de învãþãtura mântuitoare pe care el a dobândit-o din experienþã: siguranþa înºelãtoare a omului îi provoacã dezgust lui Dumnezeu ºi el este aruncat în abis; milostivirea divinã, imploratã cu umilinþã ºi credinþã, îl scoate afarã, schimbând doliul în sãrbãtoare ºi durerea în bucurie. Psalmul 30 (29) este o poezie unicã prin originalitatea absolutã a simbolurilor, pentru libertatea emoþiilor care nu se vor constrânse într-un cadru obligatoriu. Psalmul a fost pus în legãturã cu renaºterea naþionalã concretizatã ºi, în acelaºi timp, tipizatã în dedicarea templului, realizatã de Iuda Macabeul (1Mac 4,36-59), în anul 164, în urma profanãrii sãvârºite de regele Antioh al IV-lea Epifanul din dinastia sirianã a seleucizilor. Acest gest, fundamental în istoria iudaismului, a fost vãzut ca o reeditare a actului asemãnãtor sãvârºit de Zorobabel la întoarcerea din exilul babilonian, în anul 515 î.C. (Esd 5–6). Cu aceastã ocazie, a luat naºtere o sãrbãtoare, popularã ºi în timpul lui Isus (In 10,22), numitã Hanuca, ce înseamnã inaugurare, reînnoire, dedicare. În psalm gãsim date ideologice ºi teologice comune. Se face apel la viziunea escatologicã tradiþionalã: ºeolul este existenþa larvarã, opusã splendorii culorilor pãmânteºti, ºi, de aceea, este semnul blestemului ºi al depãrtãrii de Dumnezeu. Este evidenþiatã apoi legãtura retributivã între bine ºi viaþã, pãcat ºi moarte. Pãcatul fundamental este orgoliul (v. 7), rãdãcina oricãrui alt pãcat. Dumnezeu este drept ºi, ca atare, trebuie sã intervinã pedepsind; dar în el dominã legea iubirii ºi a iertãrii (v. 6). Încercarea în felul acesta poate sã fie ºi un semn al iubirii divine, are o funcþie pedagogicã. Tradiþia patristicã ºi liturgia vãd în psalmul 30 (29) o profeþie cu privire la învierea lui Cristos ºi îl considerã ca o mulþumire a lui Cristos faþã de Tatãl, dupã eliberarea lui de

PSALMUL 30 (29)

115

moarte. Prin acest psalm, în numele omenirii, toatã Biserica se roagã ºi celebreazã dedicarea noului templu al lui Dumnezeu, zidit pe piatra unghiularã care este Cristos. Împãrþirea: titlu (v. 1); lauda lui Dumnezeu pentru vindecarea dobânditã (v. 2-4); invitarea celor pioºi de a lua parte la aceastã laudã (v. 5-6); descrierea spaimei ºi a rugãciunii (v. 7-11); rezumatul minunii ºi promisiunea recunoºtinþei veºnice (v. 12-13).

PSALMUL 31 (30) Rugãciunea plinã de speranþã a celui drept luat în râs 1

Maestrului de cor. Psalm. Al lui David.

2

Doamne, în tine mã încred, sã nu fiu dat nicicând de ruºine; mântuieºte-mãa în dreptatea ta. 3 Pleacã-þi urechea spre mine, grãbeºte-te sã mã eliberezi. Fii pentru mine o stâncã de scãpare, o cetate întãritã, ca sã mã mântuieºti. 4 Tu eºti stânca mea, cetatea mea, pentru numele tãu, condu-mã ºi cãlãuzeºte-mã. 5 Scoate-mã din laþul pe care mi l-au întins, cãci tu eºti tãria mea. 6 În mâinile tale îmi încredinþez sufletul, tu mã vei mântui, Doamne, Dumnezeule adevãrat. 7 Tu urãºti pe cei care se închinã deºertãciunii idolilor, eu însã îmi pun încrederea numai în Domnul. 8 Mã voi bucura ºi mã voi veseli de îndurarea ta, cãci ai privit la neputinþa mea, tu cunoºti frãmântãrile sufletului meu. 9 Nu m-ai lãsat în mâinile duºmanului ºi ai pus în loc sigur picioarele mele. 10

Îndurã-te de mine, Doamne, cãci sunt în strâmtorare; mi s-au uscat de mâhnire ochii, sufletul ºi trupul.

a

LXX are: ºi scoate-mã!

PSALMUL 31 (30) 11

12

13

14

15

16

17

18

117

Cãci se sfârºeºte în durere viaþa mea ºi anii mei în suspine; sãrãciab mi-a sleit puterile ºi oasele mele s-au mãcinat. Am ajuns de râsul duºmanilor mei: spaimã mare pentru vecinii ºi cunoscuþii meic; cei care mã vãd pe drum mã ocolesc. Sunt dat uitãrii ca un mort, ca unul fãrã inimã, am ajuns ca o oalã spartã. Când aud învinuirile multora, groaza mã înconjoarãd, când împreunã se înþeleg între ei împotriva mea, uneltesc sã-mi ia sufletul. Dar eu mã încred în tine, Doamne, ºi spun: „Tu eºti Dumnezeul meu, soartae mea este în mâinile tale!” Scapã-mã din mâinile duºmanilor mei ºi de cei care mã persecutã. Fã sã strãluceascã faþa ta peste slujitorul tãu, mântuieºte-mã în îndurarea ta. Doamne, sã nu fiu fãcut de ruºine pentru cã am strigat spre tine, cei rãi sã fie fãcuþi de ruºine ºi sã coboare muþi în locuinþa morþilor.

b În textul ebraic apare: din cauza pãcatelor mele. Majoritatea traducerilor urmeazã LXX. c Lit.: ºi pentru vecinii mei foarte, iar pentru cunoscuþii mei, spaimã. Existã încercãri de a modifica termenul ebraic foarte pentru a obþine un sens coerent: dezgustãtor, ruinã, calamitate. d LXX ºi Vg confundã rãdãcina groazã cu a locui ºi traduc: când aud calomnia multora dintre cei ce locuiesc împrejur. e Lit.: timpurile mele.

118

PSALMUL 31 (30)

19

Fã sã tacã buzele mincinoase, care vorbesc obraznic împotriva celui drept cu trufie ºi dispreþ.

20

Cât de mare este bunãtatea ta, Doamnef, pe care ai pregãtit-o pentru cei care se tem de tine ºi cu care îi copleºeºti pe cei care se încred în tine înaintea ochilor tuturor! Tu îi ascunzi sub protecþia feþei tale de uneltirile oamenilor, îi adãposteºti în cortul tãu, departe de limbile care îi clevetesc. Binecuvântat sã fie Domnul, cãci a fãcut pentru mine lucruri minunate, într-o cetate întãritã. În neliniºtea mea, ziceam: „Sunt izgonit dinaintea ta”, dar tu ai ascultat glasul rugãciunii mele, când am strigat cãtre tine.

21

22

23

24

25

Iubiþi, aºadar, pe Domnul, voi, toþi credincioºii lui! Domnul pãzeºte pe cei credincioºi ºi pedepseºte cu vârf ºi îndesat pe cei mândri. Fiþi tari, prindeþi curaj, voi, toþi cei care nãdãjduiþi în Domnul!

Acest psalm este rugãciunea simplã de lamentaþie ºi mulþumire a unui om care, suferind ani în ºir de boalã (v. 10-11), calomniat ºi persecutat de duºmani (v. 5.19.21), evitat de prieteni (v. 12), în faþa ameninþãrii unei morþi violente (v. 6.14), îºi cautã refugiul la Dumnezeu. Se pare cã este o rugãciune recitatã, dupã ce a fost ascultat (v. 22), în f

Apare în puþine manuscrise, dar este necesar pentru claritatea frazei.

PSALMUL 31 (30)

119

cadrul cultului comunitar. Psalmul pune în luminã în mod natural miºcarea vitalã a sentimentelor, a dispoziþiilor ºi a gândurilor unui suflet care, în nenorocirea sa, cautã ajutor la Dumnezeu ºi îl gãseºte. Autorul poate sã se prezinte înaintea lui Dumnezeu aºa cum este ºi, condus în rugãciune de o mânã invizibilã, este în stare sã treacã de la neliniºtea cutremurãtoare la mângâierea ºi tãria care izvorãsc din supunerea faþã de bunãtatea lui Dumnezeu. Totul permite sã vedem cât de mare este inima lui Dumnezeu. Prin amestecul uimitor de neliniºte ºi de speranþã, psalmul 31 (30) a devenit epigraful vieþii drepþilor persecutaþi ºi umiliþi, care, în realitate, sunt învingãtori. Cel care se roagã îl defineºte pe hasid (cel pios) total consacrat lui Dumnezeu. El rãspunde fidelitãþii veºnice ºi fãrã flexiuni a lui Dumnezeu prin fidelitatea lui purã ºi limpede. Întreg poemul reveleazã cadrul psihologic al unei vieþi neîntrerupte de rugãciune, reflectã cu fidelitate sentimentele, impresiile ºi gândurile unui suflet care, în suferinþã, cautã ºi gãseºte un sprijin la Dumnezeu. Definiþia cea mai înaltã, rezervatã lui Abraham, lui Moise, lui David ºi slujitorului suferind ºi celui care se roagã din acest psalm, este aceea de a fi ebed Iahve (slujitorul lui Dumnezeu), este unul dintre colaboratorii cei mai preþioºi în realizarea proiectului de mântuire pe care Dumnezeu l-a desenat pentru istorie ºi pentru cosmos. Isus a recitat versetul 6 al acestui psalm pe cruce, înainte de a muri. Pornind de aici, pãrinþii Bisericii i-au atribuit lui Cristos tot psalmul 31 (30), gãsind în el o descriere detaliatã a pãtimirii sale ºi afirmarea încrederii constante în Tatãl. Sfântul Augustin a sesizat în acest psalm actualizarea unui schimb minunat între Cristos ºi omenire. De fapt, cel care nu s-a ruºinat sã ne asume în sine ºi sã vorbeascã limbajul nostru nu se va ruºina nici sã ne transfigureze în sine, pentru ca ºi noi sã ne putem exprima cu cuvintele sale.

120

PSALMUL 31 (30)

În comuniune cu Cristos, Biserica foloseºte des acest psalm în liturgie, pentru a implora ajutor în lupta împotriva duºmanilor spirituali ºi în timpul persecuþiei. Biserica ne învaþã sã încheiem fiecare zi a noastrã de pe pãmânt cu cuvintele acestui psalm, rostite de Cristos înainte de a muri: „În mâinile tale, Doamne, îmi încredinþez sufletul”. Împãrþirea: titlu (v. 1); mãrturisirea încrederii în Dumnezeu (v. 2-9); implorare (v. 10-19); mulþumire (v. 20-23); îndemn la fidelitate (v. 24-25).

PSALMUL 32 (31) Fericirea omului iertat 1

Al lui David. Poema.

Fericit este omul cãruia i s-a iertat fãrãdelegea, cãruia i s-a acoperit pãcatul! 2 Fericit este omul cãruia Domnul nu-i ia în seamã greºeala ºi în sufletul cãruia nu este prefãcãtorie. 3

Câtã vreme am tãcut, mi se topeau oasele ºi gemeam ziua întreagã. 4 Zi ºi noapte apãsa peste mine mâna ta, Selah vlaga mi se usca în dogoarea veriib. 5 Eu þi-am mãrturisit pãcatul meu, nu þi-am ascuns fãrãdelegea mea. Am zis: „Voi mãrturisi Domnului fãrãdelegile mele”c. Selah ªi tu ai iertat vinovãþia pãcatului meu. 6 De aceea te roagã orice credincios în timpul strâmtorãriid. Chiar de s-ar dezlãnþui potop de ape, la el nu vor ajunge. a Rãdãcina termenului ebraic maskil are sensul de „a învãþa”, de aceea, multe traduceri au: învãþãtura lui David. Unii exegeþi considerã cã ar fi vorba de o indicaþie muzicalã. b LXX ºi Vg, modificând rãdãcina cuvintelor, traduc: ºi am cãzut în suferinþã când spinul tãu mã înþepa. c LXX ºi unele manuscrise ebraice adaugã: împotriva mea. d Lit.: în timpul gãsirii lui (pãcatului). LXX ºi Vg au: în timpul potrivit.

122 7

PSALMUL 32 (31)

Tu eºti pentru mine un loc de scãpare, tu mã scoþi din strâmtorare, mã înconjori cu cântãri de bucurie pentru eliberare. Selah

8

Îþi voi da înþelepciune ºi îþi voi arãta calea pe care sã mergi; te voi sfãtui ºi voi aþinti ochii mei asupra tae. 9 Nu fiþi asemenea calului ºi catârului, lipsiþi de pricepere, ale cãror fãlcif le strângi cu zãbalã ºi frâu, altfel nu vin dupã tine. 10 De multe dureri are parte cel rãu, dar pe cel care nãdãjduieºte în Domnul, îndurarea îl va înconjura. 11

Bucuraþi-vã, drepþilor, în Domnul ºi veseliþi-vã! Strigaþi de bucurie, toþi cei curaþi cu inima.

Este al doilea dintre cei ºapte psalmi penitenþiali (Ps 6; 32; 38; 51; 102; 130; 143), dar nu este o rugãciune specific penitenþialã, recitatã sub neliniºtea imediatã a pãcatului, ci este un psalm de mulþumire care face referinþã la penitenþã ºi la iertarea pãcatelor, ºi, din experienþa personalã a psalmistului, trage învãþãturi pentru fiecare credincios. Alternarea mulþumirii ºi a învãþãturii creeazã un stil mixt, aºa încât rugãciunea de mulþumire este fragmentatã de pasaje apropiate de literatura sapienþialã. Duºmanul cel mai radical ºi mai periculos pentru psalmist este pãcatul care se sãlãºluieºte în interiorul conºtiinþei sale ºi de care sunt condiþionate alegerile lui. Avem aici o referinþã la teologia veterotestamentarã a retribuþiei, care este ºi e LXX ºi Vg au: îmi voi aþinti privirea asupra ta, traducând diferit verbul a sfãtui. f Termenul ebraic ar mai putea însemna: forþã, ardoare.

PSALMUL 32 (31)

123

hermeneutica biblicã a pãcatului. Durerea fizicã sau interioarã care te loveºte este semnul pãcatului. Psalmistul încercase sã-i ascundã pãcatul lui Dumnezeu. Consecinþa a fost cea mai gravã crizã de conºtiinþã al cãrei chin i-a fost luat numai când s-a hotãrât sã-i facã o mãrturisire sincerã lui Dumnezeu. Lauda cea mai mare care i se poate aduce lui Dumnezeu, mãrturisirea, înseamnã recunoaºterea pãcatelor pentru a-i permite lui Dumnezeu sã-ºi reverse „fericirea” iertãrii (v. 1), care ºterge rãul. Fericirea iertãrii deschide drumul spre reproducerea simbolicã a stãrii interne ºi externe a celui pãcãtos. Dominã imaginile de ardere, ariditate, greutate, slãbiciune ºi geamãt (v. 3-4). Dar mãrturisirea (v. 5), hotãrârea convertirii, învârtirea roþii înseamnã eliberare. Aceasta este deplinã, conform perspectivei retributive, ºi este fizicã ºi experimentabilã (v. 57). Sentimentul fericit al eliberãrii ºi al siguranþei iertãrii pãcatelor îl împinge sã-i punã pe alþii în gardã în privinþa cãii greºite pe care el a strãbãtut-o ºi sã-i conducã pe calea cea dreaptã, fãrã a se închide cu încãpãþânare harului lui Dumnezeu, ci sã i se deschidã cu sinceritate ºi încredere. Sfântul Paul spune cã psalmul 32 (31) este proclamarea îndurãrii lui Dumnezeu care ne mântuieºte fãrã vreun merit al nostru (Rom 4,6-8; 5,1-2). Pe fiecare dintre noi, acest psalm ne învaþã cã trebuie sã ne apropiem de izvorul harului meritat de Cristos, umilindu-ne înaintea lui Dumnezeu prin pocãinþã ºi mãrturisirea pãcatelor. Dacã numai Dumnezeu poate sã ºteargã pãcatele (v. 1-2.5), omul trebuie totuºi sã colaboreze pentru a dobândi iertarea (v. 5.6.9; cf. Rom 6,1-2). Tradiþia Bisericii ne recomandã acest psalm ca pe un medicament spiritual pentru cei care au cãzut în pãcat dupã Botez. Împãrþirea: titlu (1a); prolog (v. 1b-2); cântarea iertãrii (v. 3-7); învãþãturã de tip sapienþial (v. 8-10); epilog cu antifonã (v. 11).

PSALMUL 33 (32) Imn de preamãrire a providenþei lui Dumnezeu 1

2 3

4 5 6 7

Bucuraþi-vã, drepþilor, în Domnul; cei fãrã de prihanã se cuvine sã-i înalþe cântare de laudã. Lãudaþi-l pe Domnul cu harpaa; cântaþi-i cu alãuta cu zece coarde. Cântaþi-i o cântare nouã, cântaþi cu mãiestrie ºi cu strigãte de veselie. Cãci drept este cuvântul Domnului ºi toate lucrãrile sale sunt vrednice de crezare. El iubeºte dreptateab ºi adevãrul, pãmântul este plin de bunãtatea Domnului. Prin cuvântul Domnului au fost fãcute cerurile ºi prin suflarea gurii lui toate oºtirilec sale. El þine ca într-un burdufd apele mãrii ºi pune în vistierii abisurile.

a Termenul ebraic kinnôr (în LXX kythara) se referã la un instrument cu coarde, asemãnãtor harpei, dar de dimensiuni mai mici decât harpa actualã. Celãlalt instrument, nebel (în LXX, psalterion), asemãnãtor lui kinnôr, este considerat de exegeþi ca fiind mai aproape de lirã sau þiterã. Termenul românesc „lãutã”, aplicat prin extensiune tuturor instrumentelor cu coarde, nu indicã exact vechiul instrument ebraic, întrucât acesta avea coardele întinse doar pe cutia de rezonanþã, neavând coadã sau gât ca la vioarã sau chitarã. b LXX ºi Vg au: milostivirea. c LXX ºi Vg au: puterile. d Lit.: ca o grãmadã. Datoritã dificultãþii aplicãrii imaginii la ape, exegeþii au propus: ca într-un burduf. LXX ºi Vg, plus câteva versiuni greceºti, care modificã termenul ebraic, au: îndiguind apele mãrii. S-ar face, în acest caz, aluzie la descrierea creaþiei din Genezã.

PSALMUL 33 (32) 8 9

10 11 12

13 14 15 16 17 18

19

20

125

Sã se teamã de Domnul tot pãmântul, în faþa lui sã tremure toþi locuitorii lumii. Cãci el a spus ºi toate s-au fãcut, el a poruncit ºi toate au fost createe. Domnul destramã planurile naþiunilor, el zãdãrniceºte hotãrârile popoarelor; dar planul Domnului rãmâne în veci ºi gândurile inimii sale din neam în neam. Fericit este poporul al cãrui Dumnezeu este Domnul, poporul pe care el ºi l-a ales ca moºtenire. Domnul priveºte din ceruri, el îi vede pe toþi fiii oamenilorf. Din locuinþa lui sfântãg, îi cerceteazã pe toþi locuitorii pãmântului. El singurh a plãsmuit inimile lor ºi le cunoaºte toate faptele. Regele nu se salveazã prin mulþimea armatei, nici cel viteaz nu scapã prin marea lui putere. Nu ajunge calul pentru a da mântuire ºi cu toatã puterea lui nu poate izbãvi. Iatã, ochii Domnului sunt îndreptaþi spre cei care se tem de el, spre cei care nãdãjduiesc în mila lui, ca sã scape de la moarte sufletele lor ºi sã-i hrãneascã în timp de foamete. Sufletul nostru îl aºteaptã pe Domnul; pentru cã el este ajutorul ºi apãrãtorul nostru,

e TM are: ºi a stat în picioare. LXX, Vg, NVg ºi traducerile moderne au varianta din text. f Lit.: toþii fiii lui Adam. g Lit.: locul locuinþei. h LXX ºi Vg aplicã termenul inimilor: care a plãsmuit inimile tuturor sau inima fiecãruia în parte.

126 21 22

PSALMUL 33 (32)

pentru cã în el se va bucura inima noastrã ºi în numele lui cel sfânt ne-am pus nãdejdea. Fie, Doamne, mila ta asupra noastrã, precum ºi speranþa noastrã este în tine.

Acest psalm este un cânt închinat providenþei divine atotputernice, atotºtiutoare ºi mântuitoare. Este un imn închinat Cuvântului care creeazã (v. 6.9), care dã stabilitate ºi consistenþã fiinþei (v. 4), care conduce istoria cu dreptate (v. 5) ºi cu iubire (v. 5.18.22), care are grijã, mai ales, de Israel (v. 12) ºi are grijã de cei credincioºi faþã de care se poartã ca un tatã (v. 19.20). Este un imn închinat Cuvântului creator care nu rãmâne în limitele creaturii, ci este deasupra ei în transcendenþa lui ºi în veºnicie (v. 11). Este un imn închinat bucuriei ºi pãcii pe care Cuvântul le oferã aceluia care ºtie sã aleagã în amalgamul aparent contradictoriu al istoriei (v. 1.12.21). Psalmul 33 (32) este dominat de o viziune optimistã asupra realitãþilor pãmânteºti a cãror bazã este „harta universului” trasatã de prima paginã a creaþiei (Gen 1,1–2,4a), presupusã de imnurile închinate creaþiei în Psaltire (8; 29; 104 etc) ºi preamãritã de monumentalele ºi inegalabilele discursuri ale lui Dumnezeu, conþinute în Iob 38–41. Însã nu numai realitãþile pãmânteºti, fizice ºi materiale, spaþiale ºi cantitative sunt cauzate ºi organizate de Dumnezeu; ºi fluxul temporal al istoriei, realitatea umanã ºi moralã din toate epocile sunt coordonate de Dumnezeu într-un plan încãrcat de semnificaþie, într-o frescã ce este în curs lent ºi progresiv de creaþie, spre realizarea unei capodopere finale. Psalmul este un imn închinat ochiului atotvãzãtor al lui Dumnezeu (v. 13-14), care, din înãlþimea transcendenþei sale poate sã îmbrãþiºeze într-un proiect unic tot orizontul fiinþei. Poemul este o cântare care dezvãluie coerenþa lumii fizice ºi a celei morale întrepãtrunse în proiectul divin. Am putea spune cu Teilhard de Chardin cã: „Adevãrul nu este altceva decât

PSALMUL 33 (32)

127

coerenþa totalã a universului. Universul ºi istoria au acelaºi punct de pornire ºi converg spre un unic scop: contemplând organizarea ºi dezvoltarea cosmosului, omul descoperã sensul destinului sãu ºi al istoriei universale a mântuirii”. Acest psalm ar putea face aluzie la sãrbãtoarea Anului Nou. Noi, care trãim în timpurile de pe urmã ale istoriei, am vãzut manifestarea Cuvântului lui Dumnezeu care a creat cerurile ºi am primit în noi înºine Duhul lui Dumnezeu care a desãvârºit lucrarea creaþiei. Trãind în Bisericã, noi suntem noua creaþie, lucrarea Cuvântului ºi a Duhului Sfânt, ºi suntem pãmântul adãpat de iubirea lui milostivã. Biserica este comunitatea celor drepþi care îl laudã pe Tatãl: în ea trãieºte Cristos, autorul laudei perfecte ºi perene, care, în Euharistie, se ridicã de la pãmânt spre ceruri; iar acolo, sus, rãsunã deja vocea Bisericii. Împãrþirea: invitaþie la lauda lui Dumnezeu (v. 1-3); puterea Cuvântului lui Dumnezeu în creaþie (v. 4-9); Dumnezeu conduce istoria (v. 10-12); atotºtiinþa lui Dumnezeu (v. 13-15); încrederea omului în Dumnezeu (v. 16-19); rãspunsul poporului credincios (v. 20-22).

PSALMUL 34 (33) Preamãrirea iubirii ºi a dreptãþii lui Dumnezeu 1

Al lui David. Când s-a prefãcut nebun înaintea lui Abimelec ºi, fiind alungat de la acesta,a plecata.

2

Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp, Alef lauda lui va fi fãrã încetare în gura mea. 3 Sã se laude sufletul meu în Domnul! Bet Sã audã cei umili ºi sã se bucure! 4 Preamãriþi-l pe Domnul împreunã cu mine, Ghimel sã înãlþãm numele lui împreunã! 5 L-am cãutat pe Domnul ºi el mi-a rãspuns Dalet ºi m-a eliberat de orice teamã. 6 Priviþi la el ºi veþi fi luminaþi He ºi feþele voastre nu se vor ruºina. 7 Acest sãrac a strigat ºi Domnul l-a ascultat Zain ºi l-a scãpat din toate necazurile sale. 8 Îngerul Domnului vegheazã lângã cei ce se tem de el Het ºi-i scapã din primejdie. 9 Gustaþi ºi vedeþi cât de bun este Domnul, Tet ferice de omul care se încrede în el. 10 Temeþi-vã de Domnul, voi, sfinþii lui, Iod cãci de nimic nu duc lipsã cei ce se tem de el. 11 Bogaþiib au sãrãcit ºi îndurã foame, Kaf dar cei care îl cautã pe Domnul nu duc lipsã de nimic. a

În textul din 1Sam 21,11-16, la care se face referinþã, regele filistean se numeºte Achiº. Datoritã acestui fapt, în manuscrisele greceºti ale psalmului 34 apar variante: Achimelec, Amelec. b TM are: puii de leu. Aici urmãm LXX ºi Vg.

PSALMUL 34 (33) 12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

129

Veniþi, fiilor, ascultaþi-mã, Lamed vã voi învãþa frica de Domnul. Cine este omul care doreºte viaþa, Mem care vrea zile multe ca sã vadã binele? Fereºte-þi limba de rãutate Nun ºi buzele de vorbe înºelãtoare; fugi de rãu ºi fã binele, Samek cautã pacea ºi urmeaz-o. Ochii Domnului sunt peste cei drepþi Ain ºi urechea lui ia aminte la strigãtele lor. Faþa Domnului este împotriva celor ce fac rãul, Pe pentru a ºterge amintirea lor de pe pãmânt. Când cei drepþi strigã, Domnul îi aude Þade ºi-i scapã din orice strâmtoare. Domnul este aproape de cei cu inima zdrobitã Qof ºi-i mântuieºte pe cei cu sufletul mâhnit. Multe încercãri se abat peste cel drept, Reº dar Domnul îl elibereazã din toate. El vegheazã asupra fiecãruia dintre oasele sale, Sin nici unul dintre ele nu va fi zdrobit. Pe cel nelegiuit îl va ucide rãutatea, Tau iar duºmanii celui drept îºi vor primi pedeapsa. Domnul elibereazã sufletele slujitorilor sãi, nu vor fi pedepsiþi cei ce se încred într-însul.

Psalmul este expresia unei atitudini de încredere radicalã ºi de abandon în Dumnezeu, strãbãtut de la un capãt la altul de entuziasmul aceluia care se simte iubit de Domnul ºi vrea ca toþi sã experimenteze bucuria credinþei, singura certitudine într-o lume plinã de perversitate. Punctul de plecare al psalmistului este o experienþã personalã: prin încrederea în Dumnezeu, el, care se roagã, a gãsit locul de refugiu care l-a eliberat de furtuna încercãrii.

130

PSALMUL 34 (33)

Acest psalm oferã un portret detaliat al sãracilor lui Dumnezeu. Sunt cei care se tem de Domnul crezând în el (v. 8.10), sunt cei care îl cautã pe Domnul (v. 11; cf. 5), sunt cei care îºi pun încrederea într-însul (v. 9), sunt sfinþii lui (v. 10), drepþii lui (v. 16.20.22), sunt slujitorii lui Dumnezeu (v. 23), sunt cei care au inima zdrobitã din cauza cãinþei (v. 19), sunt cei care cautã chipul lui Dumnezeu ºi sunt luminaþi de acesta (v. 6), sunt oamenii care fug de rãu, cãutând binele ºi pacea (v. 14.15), sunt cei persecutaþi din cauza dreptãþii care strigã spre Dumnezeu din mijlocul suferinþei (v. 18). În întregul sãu, psalmul transmite bucuria credinþei, unica siguranþã într-o lume falsã. Experienþa personalã se transformã într-un cânt comunitar al adunãrii liturgice ºi este introdusã în circuitul viu al celor credincioºi, transformându-se într-un mesaj adresat tuturor. Psalmul este un acrostih alfabetic, cu influenþe din literatura sapienþialã. În acest psalm, spune sfântul Augustin, Cristos însuºi îi invitã pe toþi oamenii sã-l laude pe Tatãl împreunã cu el ºi îi învaþã pe toþi teama sfântã de Dumnezeu. În liturgie, Biserica a acordat întotdeauna acestui psalm o mare importanþã. Ea adreseazã îndemnurile acestui psalm catecumenilor ºi celor care se pregãtesc sã primeascã Botezul, ca sã intre în comuniune de viaþã cu Dumnezeu care este aproape de cel care suferã ºi-i protejeazã pe cei care-ºi pun încrederea în el. Botezul este sacramentul credinþei ºi al iluminãrii supranaturale. Totodatã, Biserica l-a transformat în cântarea tradiþionalã a comuniunii euharistice: „Gustaþi ºi vedeþi cât de bun este Domnul!” (v. 9). ªi sfinþii pãrinþi au folosit psalmul 34 (33) în cateheza euharisticã. Împãrþirea: titlu (v. 1); mulþumire individualã (v. 2-11); învãþãturã pareneticã (v. 12-22); încrederea celui drept (v. 23).

PSALMUL 35 (34) Cerere de ajutor a credinciosului persecutat 1

Al lui David.

Judecã-i tu, Doamne, pe cei care mã judecã, luptã tu cu cei ce luptã împotriva mea! 2 Apucã scutul ºi pavãzaa ºi ridicã-te în ajutorul meu! 3 Ridicã suliþa ºi barda împotriva prigonitorilor mei! Spune sufletului meu: „Eu sunt mântuirea ta”. 4

5

6

7

8

Sã fie ruºinaþi ºi umiliþi cei care urãsc sufletul meu, sã dea înapoi ºi sã se facã de râs cei ce urzesc nenorocirea mea! Sã fie ca pleava luatã de vânt ºi îngerul Domnului sã-i nimiceascã. Sã le fie calea întunecoasã ºi alunecoasã ºi îngerul Domnului sã-i urmãreascã! Cãci mi-au întins laþulb lor ºi fãrã de temei au sãpat o groapã, ca sã-mi piardã sufletul. Sã vinã pe neaºteptate nenorocirea peste ei ºi laþul pe care l-au întins, pe ei sã-i prindã, ei înºiºi sã cadã în nenorocire!

a Termenii ebraici indicã douã feluri de scut: scutul mic, folosit de luptãtor în mâna dreaptã, ºi scutul mare, folosit de scutieri. b LXX ºi Vg au: au întins laþul lor peste groapã.

132 9

10

11

12

13

14

15

16

17

PSALMUL 35 (34)

Iar sufletul meu va tresãlta în Domnul, se va desfãta de mântuirea lui. Toate oasele mele vor zice: „Cine e ca tine, Doamne? Tu, care mântuieºti pe cel sãrman de mâna celor mai puternici decât el, pe cel sãrac ºi lipsit de cei ce-l jefuiesc”. S-au ridicat martori mincinoºi, care mã întreabã de lucruri pe care nu le ºtiu; ei mã rãsplãtesc cu rãu în loc de bine, sufletul meu e cuprins de dezolare. Iar eu, când ei erau bolnavi, mã îmbrãcam în sac, îmi smeream sufletul cu post ºi în inima mea mã rugam pentru ei neîncetatc. Mã zbãteam ca pentru un prieten al meu, ca pentru un frate, ca ºi cum mi-aº fi jelit mama, aºa eram zdrobit de durere. Dar ei se bucurã când mã clatin; se adunã, se strâng împotriva mea ca sã mã loveascã, ºi eu nu ºtiam; ca sã mã sfâºie fãrã încetared, mã ispitesc, mã batjocoresc în fel ºi chip, scrâºnesc din dinþi împotriva mea. Doamne, cât vei mai privi? Scapã sufletul meu de rãutatea lor, de puii de leu, pe mine, cel pãrãsit!e c

Lit.: ºi rugãciunea mea se întorcea în pieptul meu. LXX ºi Vg pun acest rând în v. 16, sub forma: s-au risipit ºi nu s-au cãit. e Lit.: lãsat singur. d

PSALMUL 35 (34) 18

Te voi preamãri în adunarea cea mare, în mijlocul unui popor puternic te voi lãuda.

19

Sã nu râdã de mine duºmanii mei mincinoºi, nici sã facã semne cu ochiul cei care mã urãsc fãrã motiv! Cãci ei nu vorbesc de pace, ci, împotriva celor paºnici din þarã, urzesc planuri viclene. κi deschid gura larg asupra mea ºi zic: „Bine, bine! Am vãzut cu ochii noºtri”.

20

21

22

23

24

25

26

27

28

Tu ai vãzut, Doamne. Nu sta în tãcere! Doamne, nu te îndepãrta de mine! Ia aminte ºi ridicã-te la judecata mea, Dumnezeul meu ºi Domnul meu, în apãrarea cauzei mele! Judecã-mã dupã dreptatea ta, Doamne, Dumnezeul meu, ca sã nu râdã ei de mine! Sã nu zicã în inima lor: „Ce bucurie pentru sufletul nostru!”, nici sã nu spunã: „L-am înghiþit”. Sã se ruºineze ºi sã fie fãcuþi de râs toþi cei care se bucurã de nenorocirea mea! Sã fie acoperiþi de ruºine ºi de ocarã cei care se cred mari înaintea mea! Sã tresalte de veselie ºi sã se bucure cei care voiesc dreptatea mea, sã spunã pururi: „Preaînãlþat fie Domnul, cel care vrea pacea slujitorului sãu”. ªi limba mea va vesti dreptatea ta ºi va cânta lauda ta ziua întreagã.

133

134

PSALMUL 35 (34)

Psalmistul pare sã fie victima unui complot judiciar încredinþat unei magistraturi corupte, bazat pe acuze false. În faþa acestei farse procesuale amare, din cauza faptului cã acuzatorii sunt foºti prieteni, cel nevinovat nu are altã soluþie decât aceea de a apela la instanþa supremã, judecãtorul-Dumnezeu, pentru a interveni ºi a demasca nedreptatea ºi a restabili dreptatea. Apelul la lamentaþie ºi la implorarea ajutorului (v. 1.19) reflectã neliniºtea interioarã care îl conduce pe cel care se roagã de la profunzimea durerii umane trãite ºi de la amãrãciunea adâncã la calea încrederii în Dumnezeu (v. 9.18.27.28). În acest sens, psalmul se transformã într-o mãrturie a veºnicei tragedii a victimei, a celui oprimat, a celui torturat ºi a celui înºelat. Unica speranþã le rãmâne numai în Domnul dreptãþii, care nu poate sta în veci indiferent, deci speranþa lor rãmâne în ajutorul aceluia care „vrea pacea slujitorului sãu” (v. 27). Presupoziþia cã faptul istoric ce dã naºtere acestui psalm ar fi persecutarea lui David din partea lui Saul este slab atestatã. Dimpotrivã, psalmul 35 (34), prin sinceritatea sa sfâºietoare, prin indignarea care-l cuprinde, mai ales, înaintea experienþei amare a trãdãrii (v. 11-14), prin originalitatea plasticã a imaginilor (v. 2.3.5-8.25) ºi amestecul de tonalitãþi (v. 1.17.21-24), ca ºi prin monotonia realistã ºi descumpãnitoare a protestului sãu, nu poate fi închis în cadrul strâmt al unei scheme codificate. Cristos însuºi s-a identificat cu dreptul persecutat care se roagã în acest psalm: „Însã acum au vãzut ºi m-au urât ºi pe mine, ºi pe Tatãl meu. Dar trebuie sã se împlineascã cuvântul scris în Legea lor: «M-au urât fãrã motiv»” (v. 19 citat în In 15,24-25). În liturgie, psalmul 35 (34) exprimã plângerea lui Cristos în timpul pãtimirii sale. Biserica, fiind pãrtaºã la pãtimirea lui Cristos, se roagã ºi ea, prin acest psalm, în celebrãrile liturgice, împreunã cu Cristos, Tatãlui ceresc. Sentimentele izvorâte din inima Rãscumpãrãtorului în timpul pãtimirii sale sunt exprimate în

PSALMUL 35 (34)

135

liturgie prin gura Bisericii. Ea îi împrumutã acum limba ei lui Cristos în rugãciune, pentru ca mântuirea dobânditã de el sã fie participatã de oamenii din toate þãrile ºi din toate veacurile. Astfel, Biserica se roagã pentru toþi cei persecutaþi ºi, prin rugãciunea ei, îi susþine în suferinþele lor; însã, în Bisericã, se roagã Cristos însuºi, care suferã ºi el în cei care suferã persecuþii din iubire faþã de dreptate. Împãrþirea: titlu (v. 1a); invocaþie (v. 1b-3); imprecaþie împotriva persecutorilor (v. 4-6); descrierea situaþiei (v. 7-8); mulþumire (v. 9-10); lamentaþie (v. 11-12); mãrturisirea nevinovãþiei (v. 13-14); iubirea înºelatã (v. 15-18); rugãciune (v. 19-21); siguranþa cã Dumnezeu face dreptate (v. 22-26); mulþumire adusã lui Dumnezeu (v. 27-28).

PSALMUL 36 (35) Abisul pãcatului ºi noianul milostivirii 1

Maestrului de cor. Slujitorul lui Iahve. Al lui David.

2

În adâncul inimii celuia nelegiuit ºuºoteºte pãcatul, înaintea ochilor sãi nu este fricã de Dumnezeu. Atât de mult se mãguleºte pe sine, încât nu-ºi descoperã fãrãdelegea, ca s-o urascã. Cuvintele gurii sale sunt rãutate ºi înºelãciune, el refuzã sã înþeleagã ºi sã facã binele. La fãrãdelege se gândeºte în aºternutul sãu, merge pe calea care nu este bunã ºi nu urãºte rãul.

3 4 5

6

Bunãtatea ta, Doamne, este pânã la ceruri ºi fidelitatea ta pânã la nori. 7 Dreptatea ta este ca munþii lui Dumnezeu ºi judecãþile tale sunt ca abisul cel mare. Tu, Doamne, ajuþi oameni ºi animale. 8 Cât de minunatã este bunãtatea ta, Dumnezeule!b Fiii oamenilor îºi gãsesc adãpost la umbra aripilor tale. 9 Se saturã din belºugul casei tale, tu îi adãpi din ºuvoaiele desfãtãrilor tale. 10 Cãci la tine este izvorul vieþii ºi în lumina ta vom vedea lumina.

a

Textul ebraic are pronumele la persoana întâi: s-a fãcut destãinuire în inima mea cã. b În textul ebraic, vocativul Dumnezeule intrã în rândul urmãtor, cãpãtând urmãtoarea semnificaþie: zeii ºi fiii oamenilor.

PSALMUL 36 (35) 11

Pãstreazã îndurarea ta peste cei care te cunosc ºi dreptatea ta peste cei curaþi cu inima.

12

Sã nu vinã asupra mea piciorul celor mândri ºi mâna celor rãi sã nu mã izgoneascã. Iatã, au cãzut fãcãtorii de rele, s-au prãbuºit ºi nu se vor putea ridica.

13

137

Psalmul 36 (35) opune abisul rãutãþii pãcãtosului abisului bunãtãþii lui Dumnezeu ºi, alãturi de strigãtul plin de dispreþ al celui pãcãtos, înalþã lamentaþia celui drept, care este complet abandonat în Dumnezeu, izvor ce potoleºte setea ºi luminã ce lumineazã calea. Ne este prezentatã omenirea ca un mozaic de coruptibilitate ºi de inocenþã, de urã ºi de iubire, de blestem ºi de rugãciune. Din acest psalm apare clar cã rãutatea umanã, cauzã a pesimismului ºi a descurajãrii, nu poate sã învingã strãlucirea bunãtãþii lui Dumnezeu. Psalmul este compus din elemente diferite: sapienþiale, imnice, lamentaþiuni. Dar, înrudindu-se cu psalmii 49 (48) ºi 73 (72), la fel ca aceºtia, dupã o incursiune pesimistã pe terenul rãului ºi al perversiunii, se deschide spre seninãtatea meditaþiei ºi a credinþei. Multiplicitatea sentimentelor încercate se exprimã printr-o varietate de tonalitãþi care fac psalmul o compoziþie ireductibilã la o schemã unicã. Libertatea creativitãþii umane ºi a emoþiilor interioare depãºeºte marginile cataloagelor prea riguroase. Înþelepciunea, lamentaþia, imnul ºi dialogul se amestecã în armonia unei singure invocaþii. Sfântul Paul citeazã, în Rom 3,18, versetul 2 al acestui psalm subliniind faptul cã, în faþa misterului pãcatului, sub stãpânirea cãruia zac toþi oamenii, se aflã misterul harului ºi al dreptãþii lui Dumnezeu care s-a manifestat prin credinþa în Isus Cristos pentru toþi cei care cred (cf. Rom 3,9-23). Liturgia ºi pãrinþii Bisericii au gãsit în acest psalm denunþarea rãutãþii lui Iuda ºi a iudeilor care l-au refuzat

138

PSALMUL 36 (35)

pe Cristos ºi revelarea bunãtãþii, adevãrului ºi dreptãþii lui Cristos. Biserica este casa lui Dumnezeu (v. 9), despre care vorbeºte acest psalm, ºi, în ea, oamenii pot gãsi belºugul vieþii ºi ºuvoaiele desfãtãrii. Din acest torent ne potolim setea în Botez ºi, în abundenþa vieþii pe care ne-o dã Euharistia, putem sã ne bucurãm de iubirea îndurãtoare a lui Cristos; prin harul sãu, bunãtatea lui Dumnezeu se rãspândeºte asupra întregii creaþii. Lumina harului, care ne-a fost acum oferit prin credinþã, ne pregãteºte sã ne bucurãm de lumina veºnicã a viziunii beatifice. Împãrþirea: titlu (v. 1); reflecþie sapienþialã asupra omului subjugat de pãcat (v. 2-5); cântarea entuziastã a dreptãþii divine (v. 6-11); implorarea dreptãþii divine (v. 12-13).

PSALMUL 37 (36) Învãþãtura despre soarta celor pãcãtoºi ºi a celor drepþi 1

2 3 4 5

6 7

8 9

Al lui David. Nu-i invidia pe cei care fac rãul Alef ºi nu fi gelos pe cei care sãvârºesc nedreptatea, cãci se usucã îndatã ca iarba ºi ca verdeaþa câmpului se ofilesc. Încrede-te în Domnul ºi fã binele; Bet locuieºte pãmântul ºi pãstreazã-þi credinþaa. Cautã-þi bucuria în Domnul Ghimel ºi el va asculta cererile inimii tale. Încredinþeazã-i Domnului calea ta ºi încrede-te în el, ºi el va duce la îndeplinire; el va face sã strãluceascã dreptatea ta ca lumina ºi judecata ta ca soarele la amiazã. Stai în tãcere înaintea Domnului ºi aºteaptã-lb; Dalet nu-l invidia pe cel care are reuºitã în drumul sãu, pe omul care urzeºte viclenie. Fereºte-te de mânie, depãrteazã de la tine furia, He nu te aprinde, ca sã nu faci rãul, fiindcã cei ce fac rele vor fi nimiciþi, iar cei ce nãdãjduiesc în Domnul vor moºteni pãmântul.

a Lit.: paºte în siguranþã. Expresia este interpretatã în diferite feluri: LXX înlocuieºte „siguranþã”, „fidelitate”, cu „bogãþie”, traducând: ºi hrãneºte-te din bogãþiile sale. Inversarea versetelor se explicã ºi prin dificultatea redãrii verbului „a paºte” înþeles ca: a pãzi, a pãstra, a trãi, iar „fidelitate” este interpretat drept credinþã (pãstreazã-þi, trãieºte-þi credinþa). b LXX are: roagã-te lui.

140 10 11 12 13 14

15 16 17 18 19 20

21

PSALMUL 37 (36)

Încã puþin ºi cel rãu nu va mai fi; vei cãuta locul lui ºi nu-l vei mai gãsi. Dar cei sãrmani vor moºteni pãmântul ºi se vor bucura de multã pace. Cel rãu unelteºte împotriva celui drept ºi scrâºneºte din dinþi împotriva lui. Domnul însã râde de el, cãci vede cum i-a venit ziua. Cei rãi scot sabia, îºi încordeazã arcul, ca sã-l doboare pe cel smerit ºi sãrac, ca sã-i ucidã pe cei care urmeazã cãi dreptec. Dar sabia lor le va intra în inimã ºi arcurile lor se vor frânge. Mai bun e puþinul celui drept decât bogãþia multãd a celor nelegiuiþi, cãci braþele celor nelegiuiþi vor fi zdrobite, dar sprijinul celor drepþi este Domnul. Domnul cunoaºte zilelee celor neprihãniþi, moºtenirea lor este veºnicã. Ei nu rãmân de ruºine în timpul nenorocirii ºi în zilele de foamete sunt îndestulaþi. Fiindcã cei rãi vor fi nimiciþi ºi vrãjmaºii Domnului ca podoaba câmpului vor trece, ca fumul se vor risipif. Cel nelegiuit împrumutã ºi nu dã înapoi, dar cel drept se îndurã ºi dãruieºte. c

Waw

Zain

Het

Tet

Iod

Kaf

Lamed

LXX are: ca sã-i înjunghie pe cei drepþi cu inima. Unii traduc: bogãþia multor nelegiuiþi. e LXX are: cãile. f Dificultatea sensului expresiei ebraice îi face pe mulþi exegeþi sã modifice textul pe baza mãrturiilor de la Qumran: ca flacãra câmpiilor. Se face astfel aluzie la practica de a arde pajiºtea pentru a fertiliza terenul ce va fi cultivat. În acest fel, dispare verdeaþa ºi frumuseþea câmpiei. LXX are: îndatã ce s-au înãlþat ºi s-au îngâmfat, ca fumul. d

PSALMUL 37 (36) 22 23 24 25

26 27 28

29 30 31 32 33

34

35

141

Cãci cei binecuvântaþi de el vor moºteni pãmântul, iar cei blestemaþi de el vor fi nimiciþi. Paºii omului sunt întãriþi de Domnul Mem ºi-l însoþeºte cu iubire pe cãrarea vieþii. Când omul se clatinã, nu cade, cãci Domnul îl þine de mânã. Am fost tânãr ºi am îmbãtrânit, Nun dar n-am vãzut sã fie pãrãsit cel drept, nici urmaºii lui sã cerºeascã pâine. Ziua întreagã, el se milostiveºte ºi dã cu împrumut ºi neamul lui va fi binecuvântat. Îndepãrteazã-te de rãu ºi fã binele Samek ºi vei avea o casã pentru totdeauna. Cãci Domnul iubeºte dreptatea ºi nu pãrãseºte pe credincioºii sãi. Cei rãi vor pieri pentru totdeauna Ain ºi neamul celor fãrã de lege va fi nimicit. Cei drepþi vor moºteni pãmântul ºi-l vor locui în vecii vecilor. Gura celui drept exprimã înþelepciunea Pe ºi limba lui rosteºte dreptatea. Legea Dumnezeului sãu este în inima lui ºi paºii lui nu ºovãie. Nelegiuitul pândeºte pe cel drept, Þade cãutând sã-l omoare; dar Domnul nu-l lasã în mâinile lui ºi nu-l va condamna când va fi judecat. Aºteaptã-l pe Domnul ºi pãzeºte calea lui ºi el te va înãlþa ca sã moºteneºti pãmântul, ºi tu vei vedea când vor fi nimiciþi pãcãtoºii. L-am vãzut pe cel nelegiuit triumfând ºi ridicându-se ca un cedru înverzitg;

Qof

Reº

g Urmând versiunea siriacã ºi LXX, unele traduceri au: ca cedrii Libanului.

142 36 37 38 39 40

PSALMUL 37 (36)

a trecut ºi nu mai este, l-am cãutat ºi nu l-am mai aflath. Priveºte la cel desãvârºit, cautã la cel drept, cãci omul pãcii are parte de urmaºi. Cei nelegiuiþi însã vor dispãrea cu toþii, urmaºii celor fãrã de lege vor fi nimiciþi. Mântuirea celor drepþi vine de la Domnul, el este ocrotitorul lor în timpul încercãrii. Domnul le vine în ajutor ºi-i elibereazã, îi scapã de cei nelegiuiþi ºi-i mântuieºte, pentru cã ºi-au pus speranþa în el.

Sin

Tau

Psalmul este o creaþie sapienþialã, formând un acrostih alfabetic. Un venerabil pios încãrcat de experienþã încearcã sã stãpâneascã nerãbdarea ºi iritarea unora, probabil, tineri imaturi ºi fãrã experienþã cu privire la atitudinea tainicã a lui Dumnezeu, care se simt deziluzionaþi sau scandalizaþi cu privire la prosperitatea celui nelegiuit, prosperitate inexplicabilã în lumina învãþãturii tradiþionale a recompensei divine. Printr-o serie de observaþii conformiste ºi neoriginale, psalmistul îi invitã pe aceºtia sã aibã încredere în Domnul (v. 3.4.5.7.9.34), sã fie blânzi (v. 11), pentru cã cei care fac rãul vor fi ºterºi de pe pãmânt (v. 910.22.28.34.38), în timp ce Domnul îi asigurã pe cei drepþi ºi blânzi cã vor moºteni pãmântul. În felul acesta, promisiunea fãcutã lui Abraham este reinterpretatã în relaþie cu doctrina retribuþiei temporale ºi îi priveºte în mod direct pe cel care „îl aºteaptã pe Domnul ºi pãzeºte calea lui” (v. 34), „pe cei drepþi” (v. 29), „pe cei neprihãniþi” (v. 18), pe cel care „se îndepãrteazã de rãu ºi face binele” (v. 27), „pe cei binecuvântaþi de Dumnezeu” (v. 22). În timp ce pedeapsa divinã nu poate sã nu se abatã asupra celor pãcãtoºi, cei

h

LXX are: ºi nu a fost gãsit locul lor.

PSALMUL 37 (36)

143

sãrmani sunt siguri cã se vor bucura de o fericire sigurã (v. 11), în care se realizeazã promisiunea fãcutã lui Abraham. Autorul psalmului are drept scop schiþarea chipului unui discipol al maestrului înþelepciunii, cãruia îi sunt propuse noi idealuri. Discipolul trebuie sã aspire sã realizeze în viaþã, ca ideal suprem, o comuniune intimã ºi absolutã cu Domnul. De multe ori, sunt menþionate „pãmântul”, „þara” (v. 3.9.11.22.29.34); este vorba de Þara Promisã, Palestina (Dt 11,1-32), mai târziu, consideratã ca figurã a cerului (Evr 11,8-16) sau a împãrãþiei lui Dumnezeu (Mt 5,4). Cristos, cel nevinovat ºi drept prin excelenþã, a venit între noi sãrman, umil, blând, persecutat de cei nelegiuiþi, omul durerilor, abãtându-se asupra lui suferinþele tuturor. Putem, aºadar, sã înþelegem afirmaþiile din psalmul 37 (36) ca pe un îndemn adresat lui Cristos ºi Bisericii sale: omul drept despre care vorbeºte psalmul este Cristos; Biserica este descendenþa lui. Biserica continuã sã ofere credincioºilor sãi învãþãtura ºi îndemnurile psalmului 37 (36), recomandând rãbdarea în încercãri, perseverenþa în bine, speranþa în promisiunile viitoare, fãrã a se lãsa înºelaþi de fericirea efemerã ºi periculoasã a celor nelegiuiþi. Împãrþirea: titlu (v. 1a); îndemn la echilibru în aprecierea bunãstãrii altora (v. 1b-9); criteriile retribuþiei divine (v. 10-33); victoria asupra celor nelegiuiþi ºi triumful celor drepþi (v. 34-40).

PSALMUL 38 (37) Tânguirea omului bolnav 1

Psalm. Al lui David. Pentru comemorarea.

2

Doamne, sã nu mã mustri în mânia ta ºi sã nu mã pedepseºti în furia ta.

3

Cãci sãgeþile tale s-au înfipt în mine ºi mâna ta apasã peste mine. 4 Nimic nu este sãnãtos în trupul meu în faþa mâniei tale, ºi nu este paceb în oasele mele, din cauza pãcatelor mele. 5 Cãci fãrãdelegile mi-au acoperit capul, ca o povarã prea grea pentru mine. 6 Au putrezit ºi s-au înveninat rãnile mele, din pricina nebuniei mele. 7 M-am încovoiat ºi m-am gârbovit cu totul; toatã ziua umblu în mâhnire. 8 Rãrunchii îmi sunt cuprinºi de febrã ºi nu mai e nimic sãnãtos în trupul meu. 9 Sunt frânt ºi istovit cu totul, strig din cauza zbuciumului inimii mele. 10 Doamne, în faþa ta e toatã dorinþa mea ºi suspinul meu nu-þi este ascuns. a Sensul expresiei este nesigur. Unii exegeþi cred cã ar fi vorba despre o indicaþie liturgicã în legãturã cu jertfa de fãinã ºi untdelemn. LXX adaugã: „de sâmbãtã”, dar nici aceastã indicaþie nu aduce vreo clarificare. b LXX are: ºi nu este nimic intact în...

PSALMUL 38 (37) 11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

Inima mi se zbate, m-au pãrãsit puterile ºi mi-am pierdut chiar ºi lumina ochilor. Prietenii ºi cunoscuþii se îndepãrteazãc, din cauza rãnii mele, ºi rudele mele stau deoparte. Cei care vor sã-mi ia sufletul îmi întind curse, cei care-mi vor rãul vorbesc de pieirea mea ºi vicleºuguri pun la cale ziua întreagã. Iar eu, ca un surd, nu iau aminte ºi sunt ca un mut ce nu-ºi deschide gura, ca omul ce nu aude ºi nu iese rãspuns din gura lui. Pentru cã în tine, Doamne, mi-am pus speranþa tu îmi vei rãspunde, Doamne, Dumnezeul meu! Spuneam, de fapt: „Sã nu râdã de mined când mi se clatinã piciorul, sã nu se ridice cu mândrie împotriva mea”. Sunt gata sã mã prãbuºesc ºi durerea înaintea mea este pururea. Cãci eu îmi mãrturisesc fãrãdelegea ºi mã înspãimânt de pãcatul meu. Duºmanii mei sunt plini de viaþã ºi sunt puternici ºi s-au înmulþit cei care mã urãsc fãrã motiv. Ei îmi rãsplãtesc binele cu rãu ºi mã acuzã, pentru cã eu caut binele. Sã nu mã pãrãseºti, Doamne; Dumnezeul meu, sã nu te îndepãrtezi de la mine! Grãbeºte-te sã mã ajuþi, Doamne, mântuirea mea!

c d

LXX are: s-au apropiat înaintea mea ºi s-au aºezat. LXX adaugã: duºmanii mei.

145

146

PSALMUL 38 (37)

Psalmul scoate la ivealã o deosebitã sensibilitate moralã. O boalã misterioasã ºi grea, probabil lepra, l-a lovit pe protagonistul acestei rugãciuni. Din perspectiva doctrinei retribuþiei, aceastã boalã este trãitã ca un semn al judecãþii lui Dumnezeu ºi, prin urmare, ca o ocazie de verificare a conºtiinþei în descoperirea pãcatului. Rugãciunea psalmului are în centru o suferinþã grea, o boalã care, în afara urâciunii fizice a manifestãrii ei, comporta în tradiþia ebraicã ºi excomunicarea. Dacã aceastã boalã este lepra, atunci, aºa cum aratã evangheliile, cel bolnav era constrâns sã trãiascã la marginea localitãþii ºi sã semnaleze prezenþa sa atunci când se profila la orizont vreun semen sãnãtos. De aceea, este emblema tragicã a singurãtãþii, a expulzãrii din comunitatea sfântã; leprosul este un om pierdut, este simbolul care vorbeºte despre impuritate ºi despre pãcat. În felul acesta, cel care se roagã în psalm simte cã toatã lumea îi este ostilã ºi duºmanã. Dintr-o rugãciune a celui bolnav, psalmul se transformã într-o mãrturisire a pãcatului. De aceea, Biserica a considerat aceastã lamentaþie, încã din vechime, ca un psalm penitenþial. Psalmul pune înaintea ochilor noºtri un tablou viu al celei mai profunde suferinþe umane ºi este, în acelaºi timp, o mãrturie eficace a forþei încrederii în Dumnezeu, o tãrie sincerã ºi rãbdãtoare în pocãinþã. Probabil cã sfântul Luca, descriind abandonul lui Isus în timpul pãtimirii sale, face aluzie la versetul 12 al acestui psalm (cf. Lc 23,49). Sfântul Augustin spune cã psalmul 38 (37) este rugãciunea lui Cristos în timpul pãtimirii sale. Tradiþia a propus acest psalm ca pe o rugãciune pentru penitenþi. Fãcutã eficace de meritele suferinþelor lui Cristos, rugãciunea devine un medicament mântuitor pentru pãcãtoºi ºi pentru membrele infirme ale trupului mistic. Asemenea lui Isus cel drept ºi nevinovat, care a oferit Tatãlui aceastã rugãciune pentru noi, pãcãtoºii, ºi cei care sunt îndreptãþiþi de harul sãu pot sã iasã în întâmpinarea

PSALMUL 38 (37)

147

fraþilor lor încã subjugaþi de greutatea pãcatului ºi departe de Dumnezeu prin aceastã rugãciune. În felul acesta, psalmul 38 (37) devine o rugãciune de reparare ºi de ispãºire, care ne dã posibilitatea de a lua asupra noastrã pãcatele ºi suferinþele aproapelui ºi de a îngriji rãnile sale ca ºi cum ar fi ale noastre, dupã cum a fãcut samariteanul milostiv cu omul cãzut în mâinile tâlharilor. Poate fi una dintre rugãciunile cele mai eficace ca pregãtire pentru mãrturisirea pãcatelor. Împãrþirea: titlu (v. 1); antifonã de introducere (v. 2); lamentaþie ºi cerere (v. 3-21); antifonã finalã (v. 22-23).

PSALMUL 39 (38) Meditaþie despre viaþa scurtã ºi efemerã a omului 1

Maestrului de cor. Yedutuna. Psalm. Al lui David.

2

Mi-am zis: „Voi veghea asupra cãilor mele, ca sã nu pãcãtuiesc cu limba mea. Voi pune pazã gurii mele cât timp cel nelegiuit îmi va sta împotrivã”. 3 Am stat mut, în tãcere; am tãcut chiar când era vorba de bine ºi durerea mea s-a înteþit. 4 S-a înfierbântat în mine inima mea ºi în cugetul meu a izbucnit focul. Atunci mi-am dat drumul limbii: 5

„Fã-mi cunoscut, Doamne, sfârºitul meu ºi care este lungimea zilelor mele, ca sã ºtiu cât de scurtã-i viaþa mea. 6 Iatã, tu ai dat zilelor mele o lungime de câteva palme ºi durata vieþii mele e ca un nimic în faþa ta. Într-adevãr, e doar deºertãciune tot omul care trãieºteb Selah 7 ºi ca o umbrã este omul care trece. Da, în zadar se zbuciumã; strânge comori ºi nu ºtie pentru cine le adunã”.

a Dupã 1Cr 16,41 ºi par., Yedutun este conducãtorul unui grup de leviþi, cântãreþi la templu. Ar putea fi ºi un mod de interpretare caracteristic lui. b Lit.: care stã ridicat.

PSALMUL 39 (38)

Iar acum, ce pot sã mai aºteptc, Doamne? Nãdejdea mea este numai la tine. 9 De toate fãrãdelegile mele mântuieºte-mã, sã nu mã faci de ocara celui fãrã minte. 10 Am tãcut ºi nu mi-am deschis gura, cãci tu eºti cel care faci toated. 11 Depãrteazã de la mine loviturile tale; de apãsarea mâinii tale sunt zdrobit. 12 Prin pedepsele pentru pãcat, tu îl corijezi pe om; ca moliae îi distrugi tot ce ºi-ar putea dori. Într-adevãr, tot omul este deºertãciune! 13 Ascultã, Doamne, rugãciunea mea ºi pleacã-þi urechea la strigarea mea, nu fi surd la lacrimile mele, cãci sunt strãin înaintea ta, un trecãtor, ca toþi pãrinþii mei.

149

8

14

Selah

Întoarce-þi privirea de la mine, ca sã mã înseninez, înainte de a mã duce ºi de a nu mai fi!

Este o autobiografie sfâºietoare, o descriere a mizeriei umane, fizice ºi morale, un imn al sfârºeniei ºi al culpabilitãþii, un cântec al morþii ºi al dificultãþii de a trãi. Psalmistul este un tip independent, care rupe legãturile cu formele ºi genurile literare preexistente ºi, în dialogul sãu propriu cu Dumnezeu, pune în luminã luptele sale interioare, construind astfel o paginã unicã în toatã Psaltirea. Psalmul 39 (38) are o importanþã deosebitã nu numai pentru frumuseþea lui literarã sau pentru adevãrul sãu cu privire la om. Dacã ar trebui sã-l luãm ca pe un rãspuns la problema supravieþuirii, ar fi incomplet ºi deziluzionant. c

LXX ºi Vg au: ºi acum, cine este aºteptarea mea? Oare nu Domnul? d LXX ºi Vg au: cel care m-ai fãcut. e LXX ºi Vg au: ca un pãianjen ai subþiat sufletul lui.

150

PSALMUL 39 (38)

Dar el nu este un rãspuns doctrinal, ci o trezire la condiþia realã a omului. Ne trezeºte din letargia spiritualã ºi ne aminteºte tragica realitate a morþii. El lanseazã spre noi un apel la reflecþia asupra morþii ºi a limitei de creaturã, dar o reflecþie ce are în subfond credinþa iahvistã, o credinþã dificilã, sfâºietoare, totuºi, credinþã ºi, deci, încredere. Este un psalm tragic ºi curajos în acelaºi timp, ce reveleazã o anumitã maturitate ideologicã ºi, de aceea, trebuie plasat într-o epocã mai târzie. Tãcerea, chinul interior ºi tonul autobiografic (v. 2-3), ne trimit la celebra mãrturisire a lui Ieremia (20,9). Acest psalm trebuie ascultat ca o mãrturie a geamãtului veºnic de durere care nu se stinge niciodatã de pe faþa pãmântului. Cu toate acestea, psalmul este o mãrturie a credinþei care se bate pentru seninãtate ºi veridicitate absolutã. Expresii similare cu privire la caducitatea vieþii umane ca în psalmul 39 (38) întâlnim ºi în Noul Testament (Iac 4,14; 1Pt 1,23-24; Rom 8,20-21). Împreunã cu Biserica, peregrinã ºi suferindã pe acest pãmânt, ºi împreunã cu toþi aceia care sunt puºi la încercare sau în diferite strâmtorãri, putem ºi noi sã recitãm cu suflet reînnoit cuvintele acestui psalm. Aceste cuvinte, iluminate de revelaþia lui Cristos, deºi exprimã angoasa umanã cea mai profundã, sunt acum susþinute de o speranþã care este mai tare decât angoasa ºi care depãºeºte nu numai caducitatea vieþii, ci ºi misterul însuºi al morþii. Rãmâne valabilã pentru noi meditaþia acestui psalm cu privire la efemeritatea vieþii prezente, caracterul provizoriu a tot ceea ce ne înconjoarã, limitele timpului nostru pe acest pãmânt ºi micimea noastrã înaintea lui Dumnezeu. Împãrþirea: titlu (v. 1); scandalul vieþii (v. 2-4); lamentaþie (v. 5-13); nefericirea ºi nimicul (v. 14).

PSALMUL 40 (39) Rugãciune de mulþumire ºi de cerere 1

Maestrului de cor. Al lui David. Psalm.

2

Cu dor l-am aºteptat pe Domnul, iar el s-a plecat spre mine ºi mi-a ascultat strigãtul. 3 M-a scos din prãpastia nenorocirii, din noroi ºi mocirlã, mi-a pus picioarele pe stâncã, mi-a întãrit paºii. 4 El a pus în gura mea un cântec nou, un imn de laudã pentru Dumnezeul nostru. Mulþi vor vedea ºi vor fi cuprinºi de teamã ºi îºi vor pune încrederea în Domnul. 5

Fericit bãrbatul care ºi-a pusa încrederea în Domnul ºi nu-ºi întoarce faþa cãtre cei îngâmfaþi, nici cãtre cei rãtãciþi în minciunã. 6 Multe sunt minunile pe care le-ai fãcut ºi planurile tale pentru noi, Doamne, Dumnezeul meu! Nimeni nu este asemenea þie! Aº vrea sã le povestesc ºi sã vorbesc despre ele, dar ele se înmulþesc fãrã numãr. 7

Jertfãb ºi ofrandã tu nu doreºti, tu mi-ai deschisc urechile; nu ceri nici arderi de tot, nici jertfã de ispãºire. a

LXX are: care se încrede în numele Domnului. Apar în acest verset cele patru tipuri de jertfe ale Vechiului Testament: zebah – sacrificarea animalului, urmatã de consumarea b

152

PSALMUL 40 (39)

8

Atunci, am zis: „Iatã, vin – în sulul cãrþii este scris despre mine – 9 ca sã fac voinþa ta”. Dumnezeul meu, aceasta o doresc. Legea ta este în adâncul inimii mele. 10

11

12

13

14

Vestesc dreptatea ta în adunarea cea mare; nu-mi închid buzele, tu ºtii lucrul acesta, Doamne! Nu am tãinuit dreptatea ta, ci vestesc fidelitatea ºi mântuirea ta. Nu am ascuns îndurarea ºi adevãrul tãu în adunarea cea mare. Iar tu, Doamne, nu depãrta îndurarea ta de la mine, milostivirea ºi adevãrul tãu sã mã întãreascã pururi, cãci m-au împresurat rele fãrã numãr, pãcatele mele m-au înconjurat ºi nu mai pot vedea. S-au înmulþit mai mult decât perii capului meu ºi mi-a pierit curajul. Binevoieºte, Doamne, a mã elibera! Doamne, grãbeºte-te sã mã ajuþi!

în comun a jertfei (Lev 3,1-2); minhah – ofranda de produse vegetale sau tãmâie (Lev 2,1-2); ’olah – holocaustul sau arderea completã a animalului de jertfã; hatta’ah – sacrificiul de ispãºire pentru pãcat (Lev 4,2-3). c Lit.: mi-ai tãiat (perforat) urechea. Interpretãrile principale sunt: a) aluzie la obiceiul de a strãpunge lobul urechii unui sclav; în acest caz, psalmistul se recunoaºte sclavul Domnului (Ex 21,6; Dt 15,17); b) aluzie la circumcizia inimii, spre deosebire de ritul exterior (cf. Ier 6,10); c) cea mai semnificativã interpretare este cã Dumnezeu opereazã în conºtiinþa credinciosului un act de sensibilizare ºi de ascultare de cuvântul sãu. De fapt, termenul ebraic exprimã atât auzul, cât ºi atitudinea de ascultare cu supunere.

PSALMUL 40 (39) 15

16 17

18

153

Sã se ruºineze ºi sã piarã cei ce cautã sufletul meu, ca sã-l piardã; sã se retragã ºi sã fie umiliþi cei care îmi doresc nenorocirea! Sã încremeneascã de ruºine cei care-mi spun: „Aºa-þi trebuie”. Sã se bucure ºi sã se veseleascã în tine toþi cei care te cautã; cei care iubesc mântuirea ta sã zicã fãrã încetare: „Preamãrit sã fie Domnul”. Eu sunt sãrac ºi nefericit, dar Dumnezeu are grijã de mine. Tu, ajutorul ºi eliberatorul meu, Dumnezeul meu, nu întârzia!

Acest psalm este format din douã pãrþi: o rugãciune de mulþumire pentru ajutorul primit (v. 2-11) ºi o rugãciune pentru eliberarea dintr-un necaz apãsãtor (v. 12-18). Versetele 14-18 se întâlnesc, cu mici variaþii, ºi în psalmul 70 (69). Totuºi, cele douã unitãþi paralele pot fi explicate ca un text cerut de o celebrare liturgicã. Prima parte a psalmului poate fi înþeleasã ca fundamentul experienþei de credinþã din trecut a celui care se roagã, în timp ce acum el se aflã în faþa unei noi situaþii dificile. Tocmai experienþa mântuirii divine, în legãturã cu tradiþia generalã a liturgiei comunitare, îi dau dreptul ºi garanþia, celui care se roagã, sã transforme noua lui cerere în rugãciune autenticã plinã de încredere ºi de curaj. În realitate, acest psalm, fãrã îndoialã fragmentar, ne oferã o combinaþie în care mulþumirea, lamentaþia ºi încrederea sunt întrepãtrunse într-o manierã imposibil de despãrþit. El face parte dintr-o minicolecþie (Ps 38–41) dedicatã reflecþiei asupra pãcatului, ºi totuºi, este independent, deºi conþine unele aspecte comune: ideea pãcatului considerat ca încercare, imaginea morþii-abis (v. 3) ºi a milostivirii divine, pe care cel care se roagã o simte din adâncul abisului.

154

PSALMUL 40 (39)

Scrisoarea cãtre Evrei pune în gura lui Cristos câteva dintre versetele acestui psalm (v. 7-9) în momentul întrupãrii sale. Recitând prima parte a psalmului, gãsim, o datã cu descrierea mântuirii noastre (v. 2-4), sentimentele de mulþumire pe care i le datorãm lui Dumnezeu ºi pãtrundem în inima mesajului evanghelic (cf. Mt 7,21; 12,50), esenþa întregii vieþi a lui Cristos: îndeplinirea voinþei Tatãlui din ceruri (cf. In 4,34; 5,30; 6,38). El, „devenit marele preot al bunurilor viitoare, trecând printr-un cort mai mare ºi mai desãvârºit, care nu este fãcut de mânã de om, adicã nu este din aceastã lume, a intrat o datã pentru totdeauna în sfânta sfintelor nu cu sânge de þapi ºi viþei, ci cu propriul lui sânge, dobândind o mântuire veºnicã” (Evr 9,11-12). Tatãl s-a aplecat spre Fiul sãu, care ºi-a pus încrederea în el (v. 2) ºi l-a scos din prãpastia nenorocirii, din noroiul ºi mocirla pãcatelor ºi i-a pus picioarele pe stânca vieþii nepieritoare ºi veºnice (cf. v. 3) ºi a pus în gura lui un cântec nou, pentru ca noi sã credem ºi sã ne punem speranþa în el (v. 4). Minunatul plan de mântuire manifestat în Cristos Isus a fost vestit ºi participat în adunarea celor care cred (v. 10). Dumnezeu s-a plecat asupra omenirii care aºtepta mântuirea ºi a format Biserica sa. În Cristos, a ridicat-o din noroi (v. 3), a construit-o ca templu al sãu pe fundamentul profeþilor ºi al apostolilor, care, la rândul lor, se sprijinã pe piatra unghiularã care este Cristos. Împãrþirea: titlu (v. 1); un cântec nou de mulþumire (v. 2-4); fericire ºi mãrturisire de credinþã (v. 5-6); meditaþie profeticã asupra cultului adevãrat (v. 7-9); mulþumire în adunarea liturgicã (v. 10-11); lamentaþie (v. 12-18).

PSALMUL 41 (40) Rugãciunea unui bolnav pãrãsit 1

Maestrului de cor. Psalm. Al lui David.

2

Fericit este acela care se îngrijeºte de cel sãrman, cãci Domnul îl salveazã în ziua nenorocirii. Domnul îl pãzeºte ºi îl þine în viaþã, îl face fericit pe pãmânt ºi nu-l lasã la bunul placa al vrãjmaºilor sãi. Domnul îl întãreºte pe patul de suferinþã, tu îi vei schimba aºternutul în timpul bolii sale.

3

4

5

Eu strig: „Doamne, ai milã de mine, vindecã-mi sufletul, cãci am pãcãtuit împotriva ta”. 6 Vrãjmaºii vorbesc rele împotriva mea: „Când oare va muri ºi va pieri numele lui?” 7 Dacã vine cineva sã mã vadã, spune minciuni ºi inima lui adunã rãutate, apoi, ieºind afarã, vorbeºte de rãu. 8 Se sfãtuiesc în ºoaptã toþi cei ce mã urãsc, cugetã împotriva mea cele releb: 9 „O boalã nemiloasã a venit peste el. El zace ºi nu se va mai putea scula”. 10 Chiar ºi prietenul apropiat, în care mã încredeam ºi care mânca pâinea mea, a ridicat împotriva mea cãlcâiul.

a TM are: nu-l vei lãsa în sufletul. LXX ºi Vg au: nu-l va lãsa în mâinile. b LXX traduce: Cuvânt nelegiuit spuneau împotriva mea, zicând.

156 11

12

13

14

PSALMUL 41 (40)

Dar tu, Doamne, îndurã-te de mine, ridicã-mã ºi le voi da rãsplatã. Prin aceasta voi cunoaºte cã mã iubeºti, dacã duºmanul meu nu râde de mine. Dar pe mine mã ocroteºti pentru nevinovãþia mea ºi mã faci sã stau în faþa ta de-a pururi. Binecuvântat sã fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din veci în veci. Amin! Amin!

Exegeþii nu sunt unanimi în definirea genului literar al acestui psalm. Se evidenþiazã, înainte de toate, tonul de cerere care se extinde de-a lungul întregului psalm ºi îl apropie, în felul acesta, de genul lamentaþiunilor. Preocuparea prevalentã a eroului este aceea de a se rãzbuna pe duºmani; pe lângã aceastã temã, o intuim pe aceea a speranþei de a redobândi, prin iertare, iubirea lui Dumnezeu. Unii au vãzut în acest psalm lamentaþia lui David în faþa rebeliunii fiului sãu, Absalom, ºi a trãdãrii din partea sfetnicului lui, Ahitofel, trecut în rândurile revoluþionarilor (cf. 2Sam 15,31; 16,23; 17,3-5). Cu siguranþã, textul arhaic a suferit o continuã relecturã în istoria folosirii sale, atât în ambient liturgic, cât ºi privat. Psalmul pare sã fie rugãciunea unui bolnav care zace în pat. Alãturi de el se aflã un vizitator care poate fi un cântãreþ de la templu, venit sã-l viziteze pe pacient. În rugãciunea care urmeazã (v. 5-13), bolnavul însuºi cere îndurare de la Dumnezeu, fãrã a descrie natura durerii. El se plânge pentru faptul cã vizitatorii sãi nu au nici o speranþã cu privire la vindecarea lui fizicã; de aceea, îi considerã duºmani ºi adversari. Apar continuu binomurile obiºnuite: pãcat-pedeapsã, vinovãþie-boalã, iertare-vindecare. Pe baza observaþiilor psihologice, poezia poate fi consideratã „un psalm dinamic”, întrucât are loc o schimbare în starea de suflet a poetului, o evoluþie spre speranþã ºi încredere.

PSALMUL 41 (40)

157

Isus a folosit versetul 10 al acestui psalm pentru a denunþa trãdarea lui Iuda (In 13,18). De aceea, pãrinþii Bisericii ºi liturgia nu au gãsit nici o dificultate în a interpreta tot psalmul ca pe o rugãciune a lui Cristos în timpul pãtimirii sale. Acum, Cristos este pentru totdeauna înaintea feþei lui Dumnezeu, la dreapta Celui Preaînalt, ºi cel care crede în el are promisiunea cã va gãsi un loc acolo unde el s-a dus. Sfânta Fecioarã Maria, dintre toþi oamenii, este cea care poate sã spunã Domnului: Prin aceasta am cunoscut cã mã iubeºti, pentru cã duºmanul meu nu râde de mine (cf. v. 12). Ea singurã dintre toþi nu a cãzut nici mãcar pentru o clipã sub puterea diavolului. Misterul lui Cristos ºi al Mariei îºi gãseºte împlinirea în Bisericã. Milostivirea lui Dumnezeu ºi a lui Cristos, mirele ei, se îndreaptã spre dânsa. Biserica este mama celor sãraci ºi se îngrijeºte de cel sãrman, iar Domnul o va elibera în ziua nenorocirii (v. 2), când ura vrãjmaºilor o va persecuta (v. 6-9) ºi când trãdarea celor care erau ai ei, ca niºte fii, ºi s-au hrãnit din izvoarele iubirii sale, acum o întristeazã (cf. v. 10). Din nefericire, trãdarea lui Iuda este mereu în act printre fiii preaiubiþi ai Bisericii. În meditaþia noastrã, psalmul 41 (40) ne oferã punctul de pornire pentru tema milostivirii ºi a trãdãrii. Împãrþirea: titlu (v. 1); fericirea de tip sapienþial (v. 2-4); lamentaþie împotriva duºmanilor ºi a prietenilor (v. 5-10); speranþa în Dumnezeu (v. 11-14).

PSALMUL 42 (41) Dorul dupã Dumnezeu ºi dupã templul sãu 1

Maestrului de cor. Poema. Al fiilor lui Core.

2

Cum doreºte cerbulb izvoarele de apã, aºa te doreºte sufletul meu pe tine, Dumnezeule. 3 Sufletul meu e însetat de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu; când voi veni ºi voi vedea faþa lui Dumnezeu? 4 Lacrimile îmi sunt pâine ziua ºi noaptea, când mi se zice în fiecare zi: „Unde este Dumnezeul tãu?” 5 Îmi aduc aminte de aceasta ºi sufletul se topeºte în mine cum înaintam prin mulþime, pânã la casa lui Dumnezeu, în strigãtele de bucurie ºi de mulþumire ale unei mulþimi în sãrbãtoare. 6

Pentru ce eºti mâhnit, suflete al meu, ºi pentru ce gemi înlãuntrul meu? Încrede-te în Dumnezeu, cãci iarãºi îl voi lãuda pe el, care este mântuirea meac ºi Dumnezeul meu.

a

Acest titlu îl întâlnim ºi la: Ps 32; 44–45; 52–55; 75; 78; 88–89; 142. Vezi nota de la Ps 32,1. b În textul ebraic, subiectul este cerbul, dar verbul este la forma femininã. De aceea, LXX ºi multe traduceri moderne au: cerboaica. c TM are: sa.

PSALMUL 42 (41)

159

7

E mâhnit în mine sufletul, de aceea, mã gândesc la tine din þara Iordanului ºi din Hermon, de pe muntele Misard. 8 Un abis cheamã un alt abis la vuietul cascadelor tale; toate talazurile ºi valurile tale trec peste mine! 9 Ziua îmi trimite Domnul îndurarea sa ºi noaptea cântarea lui mã însoþeºte, ca o rugãciune cãtre Dumnezeul vieþii mele. 10 Îi spun lui Dumnezeu, stânca mea: „De ce m-ai uitat? De ce umblu întristat, oprimat de duºmanii mei?” 11 Mi se sfãrâmã oasele când mã batjocoresc asupritorii mei ºi mã întreabã toatã ziua: „Unde este Dumnezeul tãu?” 12

Pentru ce eºti mâhnit, suflete al meu, ºi pentru ce gemi înlãuntrul meu? Încrede-te în Dumnezeu, cãci iarãºi îl voi lãuda pe el, care este mântuirea mea ºi Dumnezeul meu.

Psalmistul trãieºte departe de Ierusalim ºi de templul sãu, probabil în exil. El avusese un rol important în templu (v. 5). În regiunea în care se aflã, din partea meridionalã a muntelui Hermon, Iordanul se scurge la vale, formând cascade rãcoroase (v. 7-8). Autorul se consumã de nostalgia fericirii care i-a fost luatã, dupã ceasurile unirii celei mai intime cu Dumnezeu, cãruia i se putea abandona atunci d În textul ebraic, Hermon este la plural. Este vorba de cel mai înalt munte din aceastã regiune (2814 m) de la poalele cãruia þâºnesc apele Iordanului. Muntele Misar nu poate fi identificat cu uºurinþã. LXX, Vg ºi unii exegeþi traduc Muntele Mic, alþi exegeþi înþeleg aici Muntele Sion.

160

PSALMUL 42 (41)

când se afla la templu. Oprimarea ºi dispreþul duºmanilor îi acutizeazã conºtiinþa mizeriei totale, din cauza abandonãrii din partea lui Dumnezeu ºi a durerii nostalgiei dupã Dumnezeul sãu. Într-o lamentaþie miºcãtoare, îºi revarsã sufletul rãnit ºi luptã pentru a se putea apropia de Dumnezeul pe care se teme cã îl va pierde. Psalmul este strãbãtut de o neliniºte tulburãtoare, de o dorinþã vitalã, de un instinct elementar, de o tensiune primordialã spre Dumnezeu ºi spre templul sãu, care este apa, viaþa, bucuria, speranþa, scopul ultim al fiinþei. Sfântul Ioan al Crucii spunea: „Exilat, departe de tine, mor cã nu mor”. În strigãtul de durere al cerbului însetat, autorul vede reflectându-se tragedia lui de exilat, de izolat, de „excomunicat”, de la acel izvor de viaþã care este templul. Dorul care-l mistuie pe cel care se roagã e cauzat de imposibilitatea fizicã datoratã ostracizãrii ºi îndepãrtãrii impuse, aºa încât nu mai este pe deplin membru al poporului care cautã chipul lui Dumnezeu, care poate, adicã, sã aibã acces la experienþa cortului divin, pe care i-o oferã templul. Lamentaþia este ºi mai sfâºietoare ºi dramaticã dacã presupunem cã protagonistul este un preot sau un levit constrâns sã locuiascã (nu se ºtie pentru care vinovãþie sau motiv) în Galileea de Nord, departe de centrul iubirii ºi al vieþii sale. Liturgia considerã acest psalm ca fiind o rugãciune a lui Cristos în timpul celebrãrii pascale. Sfântul Augustin considerã cã acest psalm este o rugãciune a catecumenilor. Biserica a consacrat aceastã tradiþie în liturgia solemnã din noaptea pascalã. Psalmul 42 (41) este cântul acelora care doresc harul lui Cristos în Botez, cântul acelora care tânjesc dupã þara promisã a cerului în pustiul vieþii prezente, cântul acelora care, sãvârºindu-se din aceastã viaþã, doresc sã contemple chipul Domnului, aºa încât rugãciunea din acest psalm va înceta atunci când credinþa ºi speranþa vor ajunge la împlinirea lor în viziunea beatificã ºi în posesia veºnicã a lui Dumnezeu.

PSALMUL 42 (41)

161

Figura cerbului care doreºte izvoarele de apã este una dintre temele cele mai frecvente ale iconografiei creºtine, în special, în decorarea baptisteriului. Împãrþirea: titlu (v. 1); trecutul nostalgic (v. 2-5); antifonã (v. 6); prezentul tragic (v. 7-11); antifonã (v. 12).

PSALMUL 43 (42) a Dorul dupã templu 1

Judecã-mã, Dumnezeule, ºi apãrã-mi cauza în faþa unui popor lipsit de credinþã, scapã-mã de omul perfid ºi trãdãtor. 2 Pentru cã tu eºti Dumnezeul meu ºi locul meu de refugiu! Pentru ce mã alungi? Pentru ce trebuie sã umblu trist, oprimat de duºmanii mei? 3 Trimite-mi lumina ºi adevãrul tãu! Ele sã mã cãlãuzeascã, sã mã ducã la muntele tãu cel sfânt ºi în lãcaºurile tale. 4 Voi merge la altarul lui Dumnezeu, la Dumnezeul bucurieib ºi veseliei mele, ºi te voi lãuda cu harpa, Dumnezeule, Dumnezeul meu. 5

Pentru ce eºti mâhnit, suflete al meu, ºi pentru ce gemi înlãuntrul meu? Încrede-te în Dumnezeu, cãci iarãºi îl voi lãuda pe el, care este mântuirea feþei mele ºi Dumnezeul meu.

În lupta sufletului împotriva dubiului, cel care se roagã gãseºte deseori calea de-a lungul cãreia este în stare sã urce victorios din întunericul durerii la certitudinea ascultãrii a

Încã din vechime sunt încercãri de unire a psalmilor 42–43 în unul singur. Ps 43 nu are în TM titlu ºi este asemãnãtor ca formã ºi conþinut cu Ps 42 ºi refrenul din 42,6.12 este reluat în 43,5. b LXX ºi Vg au: la Dumnezeu care înveseleºte tinereþea mea.

PSALMUL 43 (42)

163

rugãciunii. Este vorba despre o rugãciune arzãtoare, plinã de speranþã, care aºteaptã intervenþia justiþiarã a lui Dumnezeu pentru a reechilibra balanþa dreptãþii (cf. Ps 7,9; 26,1; 35,24). Poezia psalmului este îndreptatã spre Sion nu ca spre o patrie pierdutã din trecut, ci ca spre un scop în viitor. Este vorba de un vis care nu va rãmâne ireal, întrucât este alimentat de credinþã. În lectura colectivã a acestui psalm, Israelul reclamã dreptatea divinã pentru a se întoarce în þara proprie, pentru a urca pe muntele sfânt al Sionului (v. 3; cf. Ps 15,1), sub conducerea lui Dumnezeu ºi a mesagerilor sãi, pentru a întâlni, în final, lumina feþei divine ºi a gãsi astfel bucuria mulþumirii la picioarele altarului (cf. Ps 26,6-7). Dumnezeu apare în rolul sãu solemn de judecãtor suprem. El apãrã cauza celui sãrman ºi se revarsã împotriva adversarilor definiþi ca fiind lipsiþi de credinþã, perfizi ºi trãdãtori (cf. v. 1). Dumnezeu îl va elibera pe cel care crede într-însul. Totul atunci se va transforma în bucurie, în jubilare, în cântare, în muzicã. Dumnezeu este „Dumnezeul bucuriei ºi veseliei mele” (v. 4). Rugãciunea în templu ºi participarea la liturgie sunt punctul culminant al oricãrei aºteptãri ºi al oricãrei bucurii. Datoritã acestei tensiuni îndreptatã spre cult, acest psalm a devenit rugãciunea de introducere la celebrarea euharisticã în Misalul roman al lui Pius al V-lea. Pentru sfinþii pãrinþi, acest psalm este elogiul pasionant al Bisericii sau suspinul dupã patria cereascã spre care tinde sub conducerea lui Cristos, pãstorul cel bun. Dacã, în psalmul 42 (41), întâlnim tema apei ºi a Botezului, în psalmul 43 (42), tema predominantã este aceea a altarului ºi a Euharistiei. Cu acest psalm, Biserica a început, timp de secole, celebrarea euharisticã, invocând eliberarea de duºmanii spirituali ºi de pãcat, pentru a intra cu o inimã purificatã la celebrarea Paºtelui lui Cristos (cf. Evr 12,22-24). Celebrând liturgia noastrã la altarul lui Dumnezeu, participãm deja, pregustând-o, la însãºi liturgia cereascã, în Ierusalimul cel sfânt, spre care ne îndreptãm în pelerinaj. Împãrþirea: rugãciune (v. 1-4); antifonã de încheiere (v. 5).

PSALMUL 44 (43) Lamentaþia Israelului în timpul nenorocirii 1

Maestrului de cor. Al fiilor lui Core. Poem.

2

Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit; pãrinþii noºtri ne-au povestit lucrarea pe care ai sãvârºit-o în zilele lor, în zilele de demult. 3 Tu, cu mâna ta, ai alungat neamuri ºi i-ai sãdit pe ei, ai zdrobit popoare ºi i-ai lãsat pe ei sã se rãspândeascã. 4 Cãci nu prin sabia lor au luat în stãpânire pãmântul ºi nu braþul lor i-a mântuit, ci dreapta ta ºi braþul tãu ºi lumina feþei tale, pentru cã în ei þi-ai gãsit plãcerea. 5 Tu eºti regele meu, Dumnezeule, cel care hotãrãºti victoriile lui Iacob! 6 Prin tine i-am respins pe duºmani ºi în numele tãu i-am cãlcat în picioare pe cei care s-au ridicat împotriva noastrã. 7 Cãci nu mi-am pus încrederea în arcul meu ºi nu sabia mi-a adus salvarea, 8 ci tu ne-ai salvat de duºmanii noºtri ºi i-ai fãcut de ruºine pe cei ce ne urau. 9 În Dumnezeu ne vom mândri toatã ziua, preamãrind mereu numele tãu. Selah 10

Acum însã tu ne respingi ºi ne acoperi de ruºine ºi nu mai ieºia alãturi de oºtirile noastre. a

NVg: nu mai ieºi, Dumnezeule.

PSALMUL 44 (43) 11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

165

Ne faci sã dãm înapoi în faþa vrãjmaºului ºi cei care ne urãsc ne pradãb. Ne dai ca pe niºte oi la tãiere ºi ne risipeºti printre naþiunile pãgâne. Îþi vinzi poporul tãu fãrã câºtig ºi nu te îmbogãþeºti prin vânzarea lui. Tu ne faci de ruºine în faþa vecinilor noºtri, de râs ºi de batjocurã pentru cei din jurul nostru. Ne faci sã fim de pominã printre pãgâni ºi popoarele clatinã din cap la vederea noastrã. Toatã ziua ocara este înaintea mea ºi ruºinea îmi acoperã faþa, din cauza glasului ce mã insultã ºi mã ocãrãºte, în faþa duºmanului ºi a celui dornic de rãzbunare. Toate acestea au venit peste noi, dar n-am uitat de tine ºi n-am cãlcat legãmântul tãu. Inimile noastre nu s-au dat înapoi ºi paºii noºtri nu s-au abãtut de pe calea ta. Dar tu ne-ai aruncat în locul unde sunt ºacaliic ºi ne-ai acoperit cu umbra morþii. Dacã am fi uitat de numele Dumnezeului nostru ºi am fi întins mâinile spre un dumnezeu strãin, oare Dumnezeu nu ar fi bãgat de seamã, el, care cunoaºte ascunziºurile inimii? Cãci pentru tine suntem daþi morþii toatã ziua, suntem socotiþi ca niºte oi de înjunghiere. Trezeºte-te, pentru ce dormi, Doamne? Scoalã-te, nu ne respinge la nesfârºit. b

Lit.: îºi iau prãzi pentru sine. Versiunea siriacã, urmatã de câþiva exegeþi, are: monstru; dragon. LXX ºi Vg au: loc de chin. c

166 25

26 27

PSALMUL 44 (43)

Pentru ce îþi ascunzi faþa? Pentru ce uiþi de nenorocirea ºi de oprimarea noastrã? Cãci sufletul nostru este doborât în praf ºi trupul nostru s-a lipit de pãmânt. Scoalã-te!d Vino în ajutorul nostru ºi, pentru îndurarea ta, mântuieºte-ne!

Este o lamentaþie colectivã. Poporul a fost înfrânt pe câmpul de bãtãlie de un duºman (v. 11), prizonierii au fost deportaþi într-o þarã strãinã (v. 12; cf. Am 1,6.9), Israelul suferã din cauza batjocurilor popoarelor vecine (v. 15.16), printre ruinele cetãþii distruse locuiesc ºacalii (v. 20; cf. Ier 9,10; 10,22; 49,33; Is 13,22; 34,13), Dumnezeu, Domnul Oºtirilor cereºti ºi al rãzboiului, care ieºea odinioarã la luptã în fruntea armatelor israelite, refuzã sã mai ajute (v. 5.10). Acum, poporul zace înaintea lui Dumnezeu, în praf (v. 26), ºi se plânge pentru nenorocirea materialã ºi spiritualã în care se aflã, cerând ajutor ºi eliberare. Alãturi de rugãciunea rostitã în numele întregului popor în versetele 5 º.u. ºi 16, ia cuvântul o voce singularã, probabil regele sau conducãtorul armatelor. Acest psalm devine rugãciunea celor oprimaþi din toate timpurile. Problema cea mai grea pentru exegeþi este cea a datãrii psalmului. Ar fi putut lua naºtere cu ocazia luptei Edomului împotriva lui Iuda, pe vremea lui David (cf. 2Sam 8,5-14), sau cu ocazia invaziei amoniþilor în Iudeea, pe timpul lui Iosafat (2Cr 20,1-13), sau cu ocazia invaziei asiriene, sub conducerea lui Senaherib, pe timpul lui Ezechia, în anul 701 î.C. (2Rg 18–19), sau ar putea sã fie reflectarea ultimelor zile ale Regatului lui Iuda în perioada cãderii Ierusalimului, în anul 586 î.C. Mizeria extremã,

d

LXX adaugã: Doamne.

PSALMUL 44 (43)

167

moralã ºi fizicã, ar favoriza aceastã interpretare. Alþii considerã cã psalmul 44 (43) reflectã epoca exilului sau cea imediat postexilicã, din cauza asemãnãrii literare cu Ieremia, Deuteronom ºi Isaia; alþii presupun cã psalmul de faþã se referã în mod explicit la epoca persanã sau la epoca Macabeilor, în perioada persecuþiei lui Antioh Epifanul. Problema pusã Israelului de evenimentele la care se referã psalmul este aceeaºi care este pusã încontinuu celui care aderã la Cristos. Revelaþia evangheliei lumineazã orice situaþie dificilã ºi dã un rãspuns supranatural oricãrei probleme care ar putea sã parã fãrã soluþie. Cel care sãvârºeºte mântuirea permite sã vinã încercarea pentru a pune la probã credinþa celor care cred în el, pentru cã mântuirea este trecerea prin moarte spre izvorul unei vieþi noi ºi este lucrarea credinþei în Cristos cel mort ºi înviat (Rom 10,9-11). Biserica îºi face proprie rugãciunea acestui psalm. Ceea ce Dumnezeu a sãvârºit pentru pãrinþii Vechiului Testament este începutul aceleiaºi mântuiri care se actualizeazã acum în Bisericã, este începutul harului supranatural care se revarsã acum în inimile credincioºilor ºi rãmâne ca o garanþie cã Dumnezeu este fidel promisiunilor sale ºi cã va duce la îndeplinire lucrãrile deja începute. Martirii suferã pentru toþi fraþii lor iar aceºtia au datoria sã-i mângâie. Împãrþirea: titlu (v. 1); favorurile lui Dumnezeu faþã de poporul sãu în trecut (v. 2-9); situaþia prezentã dezastruoasã (v. 10-17); declararea nevinovãþiei (v. 18-23); rugãciune (v. 24-27).

PSALMUL 45 (44) Cântec pentru nunta regelui cu o prinþesã strãinã 1

Maestrului de cor. Pe melodia „Crinii”. Al fiilor lui Core. Poem. Cântec de dragoste.

2

Din inima mea se revarsã cuvinte frumoase, eu vreau sã-i prezint regelui opera mea. Limba mea sã fie ca pana unui scriitor iscusit. Tu eºti cel mai fermecãtor dintre fiii oamenilor, har a fost revãrsat pe buzele tale ºi de aceea te-a binecuvântat Dumnezeu în veac.

3

4

Încinge-þi sabia peste coapsa ta, viteazule, ea este strãlucirea ºi mãreþia ta. 5 Înainteazã cu maiestatea, suie în carul de luptãb, pentru adevãr, blândeþe ºi dreptatec, ºi te va învãþa lucruri minunate dreapta ta. 6 Sãgeþile tale sunt ascuþited, pãtrund în inima duºmanilor regelui; popoarele cad la picioarele talee. 7 Tronul tãu, Dumnezeule, este veºnic; sceptrul dreptãþii este sceptrul domniei tale.

a

LXX are: întinde-þi arcul. LXX are: domneºte. c TM are: blândeþea dreptãþii. d LXX adaugã: viteazule. e În textul ebraic, ultima propoziþie se aflã intercalatã între primele douã. Pentru claritatea textului, traducerile moderne fac aceastã inversare. b

PSALMUL 45 (44) 8

9

10 11 12 13

169

Ai iubit dreptatea ºi ai urât fãrãdelegea; de aceea, te-a uns Dumnezeu, Dumnezeul tãu, cu untdelemnul bucuriei ca pe nimeni altul dintre semenii tãi. Mir, aloe ºi casiaf înmiresmeazã toate hainele tale; din palate de fildeº, coarde de harpã te înveselesc. Fiice de regi sunt în preajma ta, regina stã la dreapta ta, împodobitã cu aur de Ofirg. Ascultã, fiicã, priveºte ºi pleacã-þi urechea, uitã de poporul tãu ºi de casa tatãlui tãu. Regele râvneºte frumuseþea ta; el îþi este stãpânulh, pleacã-te în faþa lui. Fiicele Tirului aduc daruri; ºi bogaþii poporului cautã faþa ta. f

Casia – (Cinnamomum casia) este o plantã originarã din Malabar, China ºi Ceylon, din a cãrei tulpinã se obþin beþiºoare sau praf parfumat folosit ca parfum. A nu se confunda cu scorþiºorul, din care se obþine condimentul cunoscut drept scorþiºoarã. Aloe – esenþã puternic parfumatã, extrasã din lemnul plantei de aloe (Aquilaria agallocha) care creºte în partea de nord-est a Asiei Mici. De obicei, se pulverizeazã pe pat ºi pe haine (Prov 7,17), dar se foloseºte ºi la înmormântãri (In 19,39). Smirna – cunoscutã ºi sub forma de mir (dar în acest caz este un amestec de diferite balsamuri), este extrasã din Balsamodendron myrrha, care creºte spontan în Arabia ºi în zona Mãrii Roºii. Este ca o rãºinã-gumã de culoare albã care, la ardere, produce un miros plãcut. Este folositã pentru parfumarea hainelor, a locuinþelor ºi chiar în ritul de îmbãlsãmare a morþilor. g Ofir – Deºi o identificare geograficã sigurã a acestei regiuni sau localitãþi nu este posibilã, exegeþii considerã cã ar fi vorba despre un þinut din Arabia de Sud sau de pe coasta sud-esticã a Africii, probabil Somalia, întrucât aurul de acolo era transportat cu corãbiile pânã în portul Eþion-Gheber de la Marea Roºie. În texte poetice, este de interpretat mai mult ca o indicaþie a calitãþii ºi fineþei decât ca o precizare geograficã a provenienþei. h LXX omite restul versetului.

170 14

15

16

17

18

PSALMUL 45 (44)

Fiica regelui este strãlucitoare, când îºi face intrarea, îmbrãcatã în haine brodate cu aur. În haine strãlucitoare e adusã la rege; fecioare formeazã alaiul ei, prietenele ei sunt aduse la tine. Sunt aduse în bucurie ºi veselie, sunt conduse în palatul regelui. În locul pãrinþilor tãi vor fi copiii tãi ºi îi vei pune stãpânitori peste tot pãmântul. Îmi voi aduce amintei de numele tãu din neam în neam; de aceea te vor lãuda popoarele în veci ºi în vecii vecilor.

Este o cântare de laudã, închinatã unui rege tânãr ºi consoartei lui, o principesã din Tir (v. 13), compusã ºi cântatã de un poet de curte cu ocazia cãsãtoriei stãpânului sãu. Este vorba, probabil, despre un rege din Regatul de Nord: cãsãtoria lui Ahab cu principesa fenicianã Isabela. Motivele datãrii primei redactãri cu aceastã ocazie istoricã sunt urmãtoarele: palatele de fildeº din v. 9 sunt invocate ºi de Am 3,15 ºi de 1Rg 22,39 ºi definesc splendoarea palatelor aristocratice din Samaria, în timpul dinastiei lui Ahab; parada regalã a carelor de rãzboi (v. 4-6) este paralelã cu descrierea din 1Rg 22,29 º.u., unde strigãtul de pornire îi este aplicat lui Ahab. Isabela, numitã „fiica Tirului” (cf. v. 13), poate sã se refere atât la Isabela cât ºi la cetatea Tirului. În faþa deziluziei istorice a perechii cântate în poemul de faþã (Ahab - Isabela), care, de fapt, a fost duºmanã iahvismului autentic, ºi în faþa deziluziilor acelora care îºi puneau i

LXX are: κi vor aduce aminte. Alte versiuni vechi au pers. I plural.

PSALMUL 45 (44)

171

speranþa în dinastia davidicã, mai ales dupã cãderea totalã din 586 î.C., speranþa renaºte cu trãsãturi ideale. A fost, astfel, introdus printre psalmii mesianico-regali. Când monarhia a dispãrut din Israel, atributele regelui din psalm au fost transferate regelui ideal, Mesia. Profilul suveranului corespunde acum unei teocraþii perfecte: frumos ca David (v. 3; cf. 1Sam 16,12), erou victorios (v. 4.6), drept ºi blând ca Mesia (Zah 9,9-10; cf. v. 5.7-8), stabil în puterea sa dinasticã, aºa cum i se promisese lui David (2Sam 7,16; v. 7), consacrat de Dumnezeu însuºi ºi, deci, fiul sãu adoptiv. Talmudul aminteºte cã psalmul 45 (44) închide ritualul solemn al binecuvântãrii nupþiale ºi mirii trebuie sã-l recite timp de ºapte zile dupã cãsãtorie. În Sfânta Scripturã, istoria mântuirii este prezentatã ca un mister nupþial. În special, în oracolele profeþilor, Dumnezeu a vorbit despre logodna lui cu Israelul. Prima alianþã încheiatã cu el a fost o alegere de iubire complet gratuitã; mireasa nu avea nimic atrãgãtor în ochii lui Dumnezeu; el i-a dat har ºi frumuseþe, dar Israelul a risipit darurile mirelui divin, comportându-se ca o desfrânatã, ba, mai mult, ca o adulterã (cf. Ez 16; Ier 2,2-3). În ciuda tuturor, el va cãuta sã-ºi recucereascã poporul. Dacã Dumnezeu pedepseºte, nu vrea totuºi sã o abandoneze pe cea pe care o iubeºte, ci vrea sã trezeascã în inima ei o iubire mai arzãtoare. Lunga istorie a iubirii lui Dumnezeu faþã de poporul sãu în Vechiul Testament îºi aflã împlinirea în întrupare, când Dumnezeu celebreazã nunta Fiului sãu cu omenirea. Urmând interpretarea Scrisorii cãtre Evrei, sfinþii pãrinþi au vãzut în psalmul 45 (44) vestirea întrupãrii lui Cristos, revelarea domniei lui, descrierea virtuþilor mistice cu care este împodobitã Biserica, mireasa lui Cristos. Biserica a cules toate aceste interpretãri în liturgie ºi îi place sã

172

PSALMUL 45 (44)

descrie prin acest psalm frumuseþea ºi harul Fiului lui Dumnezeu. Ea vede misterul sãu adeverindu-se în Fecioara Maria, care este membrul ei prin excelenþã, fiica preaiubitã a Tatãlui ºi templul Duhului Sfânt Împãrþirea: titlu (v. 1); prezentarea scribului ºi binecuvântarea (v. 2-3); figura regelui (v. 4-9); cortegiul nupþial (v. 10-16); scribul ºi binecuvântãrile finale (v. 17-18).

PSALMUL 46 (45) Imn de încredere în Dumnezeu, ocrotitorul Sionului 1

Maestrului de cor. Al fiilor lui Core. Dupã (cântecul) „Fecioarele”a. Cântec.

2

Dumnezeu este pentru noi loc de refugiu ºi putere, ajutor uºor de gãsit în timp de încercare. De aceea, nu ne temem, chiar dacã s-ar zgudui pãmântul ºi ar cãdea munþii în mijloculb mãrii; chiar de-ar clocoti ºi ar spumega apele ei ºi munþii s-ar zgudui la izbirea ei. Selah

3

4

5

Un râu cu braþele salec înveseleºte cetatea lui Dumnezeu, locuinþa sfântãd a Celui Preaînalt.

a Termenul ebraic poate fi o indicaþie muzicalã referitoare la instrument (oboi) sau la modul de execuþie („pentru tinere fete”, „pentru soprane”, sau „în surdinã”). b Lit.: inima. c Imaginea râului în Sion nu corespunde realitãþii geografice. Este o aluzie teologicã la Dumnezeu, izvorul apei vii (Ier 2,13) care, din templu, rãspândeºte pace ºi prosperitate, fertilitate ºi fecunditate (Ez 47,1-12). d LXX, Vg ºi o serie de traduceri moderne transformã adjectivul sfânt în verb. Textul ebraic este: „Sfânta locuinþei Celui Preaînalt”. Este o evocare clarã a încãperii din templu cunoscute ca sanctuar sau sfânta. În templul restaurat de Irod, sfânta era de 27 m înãlþime, 18 m lungime ºi 9 m lãþime. Uºa era îmbrãcatã în aur ºi avea o înãlþime de 9 m ºi lãþimea de 4,5 m. Încãperea era luminatã de un lampadar de aur donat de regina Elena de Adiabene. Se mai aflau aici candelabrul cu 7 braþe (menorah), masa pentru prezentarea pâinilor, iar în

174 6

7

8

9

10

11

12

PSALMUL 46 (45)

Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatinã; Dumnezeu îi vine în ajutor dis-de-dimineaþãe. Naþiunile pãgâne se zbuciumã, împãrãþiile se clatinã. El ºi-a ridicat glasul ºi pãmântul se topeºte de groazã. Domnul oºtirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacob este un turn de scãpare pentru noi. Selah Veniþi ºi vedeþi lucrãrile minunate ale Domnului, faptele uimitoare pe care le-a fãcut pe pãmânt. El face sã înceteze rãzboaiele pânã la marginile pãmântului, frânge arcul ºi sfãrâmã lancea, iar scuturilef le arde în foc. „Opriþi-vã ºi recunoaºteþi cã eu sunt Dumnezeu, eu mã înalþ peste popoare, mã înalþ peste tot pãmântul”. Domnul oºtirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacob este un turn de scãpare pentru noi.

Selah

Pentru splendoarea literarã ºi limpezimea teologicã, psalmul 46 (45) este considerat un imn închinat credinþei care nu se clatinã. Este identificatã, în acest psalm, nu numai inima credinþei în protectorul divin, vizibilã de-a lungul întregului psalm. Sesizãm, în acelaºi timp, o întrepãtrundere, revelatã cu abilitate de psalmist, între istorie ºi centru, altarul pentru arderea miresmelor. Pentru intrarea în sfânta sfintelor nu mai era uºã, ci catapeteasma. e Dupã mentalitatea orientalã, bezna nopþii nu reprezintã un pericol. Acesta apare în zori, când duºmanul porneºte la atac. f Termenul ebraic indicã niºte „care de transport”, deci nu un termen militar. Urmând LXX ºi Vg, unele traduceri au „scuturi”.

PSALMUL 46 (45)

175

escatologie, între prezenþa lui Dumnezeu la Ierusalim ºi prezenþa lui cosmicã, între naturã ºi Sion, între credinþã ºi speranþã, între victoria prezentã ºi victoria definitivã. Este primul dintre cele ºase Cântãri ale Sionului (46; 48; 76; 84; 87; 122) care celebreazã Muntele Sionului ºi cetatea lui Dumnezeu, muntele cel sfânt, locuinþa Celui Preaînalt, cetatea Dumnezeului Oºtirilor, punctul de sosire al pelerinajelor triburilor lui Israel, bucuria întregului pãmânt. Varietatea motivelor escatologice, profetice ºi cultuale întâlnite în psalmul 46 (45) au dat naºtere multor interpretãri: interpretarea profeticã, asigurarea ºi îndemnul pentru rãzboiul sfânt; interpretarea mesianico-escatologicã, celebrarea Ierusalimului transfigurat, capitalã a împãrãþiei viitoare a lui Dumnezeu; interpretarea cultualã, preamãrirea regalitãþii lui Iahve. Cea mai probabilã pare interpretarea istoricã ce vede psalmul 46 (45) ca fiind o cântare de victorie, dupã o înfrângere zdrobitoare ºi nesperatã a inamicului, aºa cum a fost aceea obþinutã împotriva asirienilor sub zidurile Ierusalimului, în anul 701 î.C., pe timpul regelui Ezechia. Încrederea lui Israel în Dumnezeu, pentru intervenþiile sale miraculoase ºi pentru intervenþia lui în cetatea sfântã, susþine acum poporul creºtin, pentru cã Dumnezeu locuieºte în el prin Cuvântul sãu fãcut trup ºi prin Duhul sãu dãtãtor de viaþã. Biserica este trupul lui Cristos, templul cel viu al lui Dumnezeu, cetatea sfinþitã de harul sãu. Din ziua de Rusalii, un râu coboarã din ceruri, dupã promisiunea lui Cristos: „Dacã îi este sete cuiva, sã vinã la mine ºi sã bea; cel care crede în mine, dupã cum spune Scriptura, «râuri de apã vie vor curge din pieptul lui». Aceasta o spunea despre Duhul pe care aveau sã-l primeascã cei care cred în el” (In 7,37-38). Râul cu braþele sale, care înveseleºte cetatea lui Dumnezeu, reprezintã sacramentele Bisericii (cf. Ap 22,1-2). Liturgia aplicã acest psalm ºi Maicii Domnului. Psalmii,

176

PSALMUL 46 (45)

care proclamã misterul Bisericii, exprimã ºi misterul Mariei. Ea este locuinþa sfântã a Celui Preaînalt; Dumnezeu a sfinþit-o cu harul lui pentru a face din ea chivotul Fiului sãu. Dumnezeu este cu ea ºi, din momentul zãmislirii sale, a umplut-o de har Împãrþirea: titlu (v. 1); Dumnezeu este siguranþa poporului sãu (v. 2-4); Dumnezeu este în mijlocul cetãþii sale (v. 5-8); triumful lui Dumnezeu (v. 9-12).

PSALMUL 47 (46) Imn lui Dumnezeu, regele universului 1

Maestrului de cor. Al fiilor lui Core. Psalm.

2

Toate popoarele, bateþi din palme, aclamaþi-l pe Dumnezeu cu strigãte de bucurie! Cãci preaînãlþat ºi înfricoºãtor este Domnul, mare rege peste tot pãmântul. El a supus popoarele sub stãpânirea noastrã ºi naþiunile sub picioarele noastre. A ales pentru noia moºtenire Selah mândria lui Iacob, pe care îl iubeºte. Dumnezeu se înalþã în strigãte de bucurie, Domnul se înalþã în sunete de trâmbiþã.

3 4 5 6

7

Cântaþi-i lui Dumnezeu, cântaþi-i! Cântaþi-i regelui nostru, cântaþi-i! 8 Cãci Dumnezeu este împãrat peste tot pãmântul, cântaþi-i cu mãiestrie. 9 Dumnezeu stãpâneºte peste popoare, Dumnezeu stã pe tronul sãu cel sfânt. 10 Stãpânitorii popoarelor se adunã împreunã cu poporul Dumnezeului lui Abrahamb. Cãci ai lui Dumnezeu sunt puternicii pãmântului, el se înalþã cu mãreþie. În iudaismul târziu, acest psalm era folosit în liturgia de Anul Nou. El celebreazã, în formã imnicã, regalitatea lui

a b

LXX are: ne-a ales pe noi ca moºtenirea sa. LXX, Vg ºi versiunea siriacã au: împreunã cu Dumnezeu.

178

PSALMUL 47 (46)

Dumnezeu asupra popoarelor ºi, împreunã cu psalmii 93; 96–99, constituie genul literar al psalmilor întronãrii lui Iahve. Discursul este esenþial, energic, marþial. Este un fel de imn naþional al statului teocratic ebraic. În liturgia ebraicã, trebuia sã fie recitat de ºapte ori, înainte de a suna cornul care dãdea semnalul începutului sãrbãtorii Anului Nou. Scena sãrbãtorii, din psalm, prezintã popoarele ºi conducãtorii lor adunându-se în sanctuar, unde Dumnezeu se aºazã pe tron ºi îºi asumã suveranitatea, dupã ce a luat în stãpânire popoarele ºi a ales pentru sine un popor care se aflã pe pãmântul moºtenirii sale. Viziunea lui Dumnezeu este fascinantã ºi înfricoºãtoare. El se înalþã din arca alianþei, care apare înaintea ochilor întregului Israel actualizând în liturgie marile etape ale mântuirii, începând de la exod ºi pânã la David. În ceasurile decisive ale istoriei Israelului, acest psalm era reluat ca o invitaþie la speranþã. Interpretarea istoricã încearcã sã explice imnul pornind de la o situaþie istoricã determinatã: fie sfârºitul unui rãzboi câºtigat, fie terminarea reconstruirii templului, dupã exil. Interpretarea escatologicã, þinând cont de caracterul general ºi universal al psalmului, vede, în acest imn, exaltarea poeticã a regalitãþii lui Dumnezeu, la sfârºitul timpului. Biserica cântã acest psalm celebrând intrarea lui Isus în Ierusalim, în Duminica Floriilor, ºi înãlþarea lui Isus la ceruri. Natura umanã a lui Cristos, pãtrunsã ºi vivificatã de Duhul lui Dumnezeu, este divinizatã. Prin înãlþarea sa, omul-Dumnezeu este stabilit ca rege al veacurilor, Domn al universului, preot ºi mijlocitor unic între Dumnezeu ºi oameni, cap al trupului sãu mistic (cf. Ef 1,18-23). Cristos a mântuit ceea ce crease. Acum, ºi-a încheiat drumul sãu de rãscumpãrare ºi, devenit centru de gravitate al creaþiei ºi al istoriei, el este acolo unde se terminã veacurile; de la locul scopului atins, îi aºteaptã, pe cei care vin la el, pe calea pe care el a trasat-o. El trãieºte, încã de acum, în gloria în care îl vom vedea în ultima zi. Totodatã, psalmul 47 (46) este

PSALMUL 47 (46)

179

înþeles ca fiind vestirea victoriei finale a lui Dumnezeu ºi instaurarea totalã a împãrãþiei lui Cristos în lume. Lauda adusã regelui victorios a depãºit graniþele Israelului, ba chiar ºi pe cele ale pãmântului. Sfântul Ioan a auzit, în ceruri, aceastã cântare: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, sã primeascã puterea, bogãþia, înþelepciunea ºi tãria, cinstea, gloria ºi binecuvântarea. Celui care ºade pe tron ºi Mielului sã fie binecuvântarea, cinstea, gloria ºi puterea în vecii vecilor!” (Ap 5,12-13). Împãrþirea: titlu (v. 1); Dumnezeu este regele Israelului (v. 2-6); Dumnezeu este regele întregului pãmânt (v. 7-10).

PSALMUL 48 (47) Sionul, cetatea Domnului ºi bucuria întregului pãmânt 1

Cântec. Psalm. Al fiilor lui Core.

2

Mare este Domnul ºi vrednic de toatã lauda în cetatea Dumnezeului nostru. 3 Muntele sãu cel sfânt este cea mai frumoasã înãlþime, bucuria întregului pãmânt. Muntele Sion, în partea de miazãnoapte, este cetatea marelui rege. 4 Dumnezeu, în palatele sale, este cunoscut ca un loc de refugiu. 5 Cãci, iatã, regii s-au aliat, au înaintat împreunã; 6 dar abia au vãzut, ºi au rãmas înmãrmuriþi, cuprinºi de groazã, au luat-o la fugã. 7 I-a apucat tremuratul acolo, dureri ca ale celei ce naºte. 8 A fost ca vântul de la rãsãrit, care sfãrâmã corãbiile din Tarºiºa. 9 Tot ce auzisem, aºa am vãzut în cetatea Domnului oºtirilor, în cetatea Dumnezeului nostru; Dumnezeu a întãrit-o pentru totdeauna. Selah a

Tarºiº – Existã multe încercãri de localizare: Tartessus, pe coasta sud-vesticã a Spaniei, o colonie fenicianã; în Sardinia, colonie fenicianã unde se prelucrau metale nobile; Cartagina, Africa de Nord. Deoarece portul cel mai important pe timpul lui Solomon era EþionGheber, în sudul Palestinei, unii cred cã ar fi posibilã o localizare chiar în sud. Cu toate acestea, localizarea rãmâne nesigurã. Acest

PSALMUL 48 (47) 10 11

12

13 14

15

181

Ne amintim de bunãtatea ta, Dumnezeule, în mijlocul templului tãu. Ca ºi numele tãu, Dumnezeule, slava ta se întinde pânã la marginile pãmântului; dreapta ta este plinã de dreptate. Sã se veseleascã Muntele Sionului ºi sã tresalte de bucurie fiicele lui Iudab pentru judecãþile tale!c Cutreieraþi Sionul, mergeþi împrejurul lui, numãraþi turnurile sale; admiraþid zidurile sale, cercetaþi-i palatele, ca sã povestiþi generaþiilor viitoare: pentru cã acesta este Dumnezeu, Dumnezeul nostru în veci ºi în vecii vecilor, el ne va cãlãuzi pânã dincolo de moartee.

La poalele zidurilor de nezdruncinat ale Sionului se destramã orice putere inamicã. Înfrângerea acestor duºmani, neaºteptatã ºi rãsunãtoare, ar putea sã aibã rãdãcini istorice precise, dar se poate sã fie o simplã stilizare a rãului care se opreºte în faþa Sionului. Evenimentul istoric ce ar putea sã stea la originea acestui psalm ar putea sã fie campania militarã a lui Senaherib, în anul 701 î.C., pe timpul nume apare întotdeauna legat de pietre scumpe ºi metale preþioase. Expresia corãbiile din Tarºiº nu se referã la provenienþa corãbiilor, ci la mãrimea ºi rezistenþa lor. Despre distrugerea unor astfel de corãbii de un vânt puternic, vezi: 1Rg 22,48; 2Cr 20,36-37; Is 23,1.14. b Aici, ca ºi în Ps 97,8, expresia se referã la localitãþile din Iuda, din apropiere de Ierusalim. c LXX ºi Vg adaugã: Doamne. d Lit.: puneþi-vã inima în zidurile sale. e LXX ºi Vg au: în veci. Unii experþi considerã termenul ca o indicaþie muzicalã asemãnãtoare cu cea din Ps 9,1 ºi 46,1, care ar trebui inclusã la începutul psalmului urmãtor.

182

PSALMUL 48 (47)

regelui Ezechia (2Rg 19; Ps 46; cf. Is 31,5-8; 37,33-37). Rãmâne posibilitatea ca acest psalm sã fie o referinþã la rãzboiul siro-efraimit din anul 734 î.C., în timpul lui Ahaz, eveniment care a constituit punctul de plecare pentru Cartea lui Emanuel (Is 7,1-9). Sfântul Ioan Crisostomul ºi unii comentatori din antichitate considerau cã momentul originii psalmului ar fi perioada postexilicã semnatã de înfrângerea lui Gog (Ez 38–39). În ciuda acestor referinþe istorice, psalmul are o încãrcãturã liturgicã puternicã, cu referinþã la Sion ºi la invulnerabilitatea lui, subliniind clima procesionalã ºi bucuria, care, pornind de la aspectul militar, se transformã într-o contemplare pacificã a frumuseþii Sionului, reverberaþie a mântuirii, siguranþei ºi invincibilitãþii lui Dumnezeu. În felul acesta, psalmul poate fi considerat ca un cânt liturgic mereu valabil, de o libertate ºi o prospeþime care nu pot fi încarcerate în scheme rigide. Este explozia liricã a unui îndrãgostit de Ierusalim care îºi exprimã siguranþa ºi seninãtatea de a fi primit ca în braþele mamei sale. Psalmul 48 (47) este, pentru evrei, o rugãciune de dimineaþã. Mãreþia lui Dumnezeu s-a fãcut vizibilã în Bisericã. Cristos este bastionul ºi apãrarea Bisericii, Domnul cel mare ºi vrednic de laudã. Biserica este cetatea lui sfântã construitã pe muntele cel sfânt care este Cristos. El a dat Bisericii sale o structurã externã ºi vizibilã, prin organismele ierarhice, ºi a stabilit în ea diferite ministerii orientate spre binele întregului organism. Cristos a dãruit Bisericii sale vitalitate, frumuseþe ºi tãrie prin suflul Duhului Sfânt. Noi am vãzut începutul acestei manifestãri minunate în întruparea Fiului lui Dumnezeu. De aceea, Biserica, fiind în acelaºi timp societate vizibilã ºi comunitate spiritualã, merge împreunã cu omenirea întreagã ºi experimenteazã, asemenea lumii, aceeaºi soartã pãmânteascã. Ea este fermentul ºi sufletul societãþii umane, destinate sã se reînnoiascã în Cristos ºi sã se transforme în

PSALMUL 48 (47)

183

familia lui Dumnezeu. Aceastã întrepãtrundere dintre cetatea pãmânteascã ºi cea cereascã nu poate fi perceputã decât prin credinþã. Rãmâne, în continuare, misterul istoriei umane, care este tulburatã de pãcat, pânã la manifestarea deplinã a mãririi fiilor lui Dumnezeu. Împãrþirea: titlu (v. 1); celebrarea victoriei (v. 2-9); acþiunea liturgicã (v. 10-15).

PSALMUL 49 (48) Deºertãciunea bogãþiei 1

Maestrului de cor. Al fiilor lui Core. Psalm.

2

Ascultaþi aceasta, voi, toate popoarele, plecaþi-vã urechea, voi, toþi locuitorii pãmântului, fie oameni de rând, fie oameni de rang înalt, bogaþi ºi sãraci, toþi împreunã. Gura mea va rosti cuvinte înþelepte ºi cugetul inimii mele, înþelegere; voi pleca spre pilde urechea mea ºi voi desluºi enigma mea cântând din harfã.

3 4 5

6

De ce sã mã tem în zilele nefericite, când nelegiuirea duºmanilor mei mã înconjoarã? 7 Ei îºi pun încrederea în bunãstarea lor ºi cu mulþimea bogãþiilor lor se laudã. 8 Nici un om nu se va putea rãscumpãra pe sinea ºi nici nu va putea sã-i dea lui Dumnezeu preþul rãscumpãrãrii sale; 9 cãci preþul sufletului este atât de mare, încât niciodatã nu va fi cu putinþã 10 sã rãmânã cineva în viaþã fãrã de sfârºit ºi sã nu vadã niciodatã mormântul. 11 Ba da, va vedeab: mor ºi înþelepþii, pier împreunã nebunul ºi cel fãrã de minte ºi lasã altora bunãstarea lor. a LXX ºi Vg au: frate pe frate. TM are: pe frate nici un om nu poate sã-l rãscumpere. b Este posibilã ºi traducerea: cãci se vede cã.

PSALMUL 49 (48)

185

12

Mormântul le va fi casã în veac, locuinþa lor din neam în neam, deºi cu numele lor ºi-au numitc terenurile proprii.

13

Dar omul nu poate rãmâned mult în strãlucire; se aseamãnã cu animalele care piere.

14

Aceasta este soarta celor care se încred în ei înºiºi; acesta este sfârºitul acelora Selah care se complac în vorbe goalef. Sunt duºi ca o turmã în locuinþa morþilor ºi moartea îi va paºte. Coboarã de-a dreptul în mormânt, li se ºterge orice urmã, lãcaºul lor este locuinþa morþilorg. Dar Dumnezeu va rãscumpãra sufletul meu, mã va lua de sub putereah locuinþei morþilor. Selah Nu te teme când cineva se îmbogãþeºte ºi când creºte faima casei sale, pentru cã nu ia nimic cu el când moare ºi faima lui nu coboarã dupã el,

15

16

17

18

c

Altã traducere posibilã: ºi vor fi numite cu numele lor. LXX ºi Vg, urmate de unele traduceri moderne, au: Dar omul, fiind în strãlucire, nu înþelege. Aici, verbul ebraic indicã duratã, permanenþã, pe când în v. 21 are sensul: nu înþelege. e LXX ºi Vg au: Aceastã cale a lor le este scandal. Aici, ca ºi în v. 21, termenul poate avea douã sensuri: duse la tãiere sau s-au fãcut asemenea lor. f Lit.: în gura lor. g Versetele 14 ºi 15 apar în textul ebraic foarte corupte. Stabilirea sensului este dificilã. LXX ºi Vg au, în v. 15, urmãtorul text: Ca oile sunt aruncaþi în infern, moartea îi va paºte ºi vor stãpâni peste ei cei drepþi, dis-de-dimineaþã, iar ajutorul lor din slava lor va dispãrea în infern. În traducerile moderne existã o mare varietate de propuneri de interpretare. h Lit.: din mâna locuinþei morþilor. d

186 19

20

21

PSALMUL 49 (48)

chiar dacã în viaþa lui sufletul sãu se considera binecuvântat: „Te vor lãuda pentru cã ai agonisit binele”. Va coborî alãturi de strãmoºii sãi, care nu vor mai vedea niciodatã lumina. Omul, cât timp este în cinste, nu înþelege, se aseamãnã cu animalele care pier.

Aceastã poezie dramaticã a fost numitã „oratoriu închinat morþii”. Efectiv, psalmul este parcurs de fiorii morþii; atmosfera este funebrã; bunãstarea ºi lucrurile sunt roase de un vierme care le anihileazã; mormântul (v. 10.12.15), ºeolul, locuinþa morþilor (v. 15-16), animalele care pier (v. 13), pierderea speranþei (v. 15), stingerea luminii (v. 20) alcãtuiesc împreunã un mozaic straniu. Poetul acestui psalm, un om simplu, oprimat de autoritãþile bogate, a depãºit, în el însuºi, teama ºi invidia pentru puterea adversarilor sãi bogaþi ºi îºi expune gândurile care l-au condus la echilibru ºi seninãtate interioarã. Autorul îºi însoþeºte cântul cu harfa; este vorba de un imn sapienþial. În spatele psalmului se ascunde situaþia socialã ºi problema judecãrii etice ºi religioase asupra bunurilor pãmânteºti ºi asupra atitudinii practice faþã de aceste bunuri. Autorul cautã un punct de referinþã care sã-l lase liber, din punct de vedere interior, de orice supunere faþã de oameni ºi de obiectele pãmânteºti, ºi sã-i permitã sã-ºi îndrepte privirea spre ceea ce trebuie cu adevãrat evitat, cãutând, în acelaºi timp, lucrul sigur în care omul sã se încreadã. El gãseºte acest punct de siguranþã în veºnicia lui Dumnezeu. Prima problemã pe care o ridicã psalmul este aceea a morþii cu care se întâlnesc toþi oamenii (v. 10-12). Instinctul inimii îl face pe om sã respingã ideea unei ruinãri totale ºi a unei negãri definitive a persoanei sale. Dumnezeu l-a chemat pe om sã se apropie de el cu toatã natura lui într-o

PSALMUL 49 (48)

187

comuniune armonioasã cu viaþa divinã, incoruptibilã. Cristos a dobândit aceastã victorie, înviind din morþi, dupã ce l-a eliberat pe om, de la moarte, prin moartea sa. A doua problemã este aceea a semnificaþiei pe care pot sã o aibã bunurile pãmânteºti, prosperitatea ºi bunãstarea, pe care le gãsim pe pãmânt, în relaþie cu scopul ultim al omului (v. 7.12.17.18). Sfânta Scripturã ºi experienþa de veacuri a oamenilor ne învaþã cã progresul uman, chiar dacã este un mare câºtig, comportã ºi o mare ispitã. Fiind rãsturnatã ordinea de valori ºi amestecând rãul cu binele, indivizii ºi grupurile privesc numai la bunurile proprii, nu ºi la cele ale altora; în felul acesta lumea înceteazã a mai fi câmpul fraternitãþii genuine, în timp ce creºterea puterii umane ameninþã chiar cu distrugerea neamului omenesc. Întreaga istorie umanã este strãbãtutã de o luptã continuã împotriva puterilor întunericului. Introdus în aceastã bãtãlie, omul trebuie sã lupte fãrã pauzã pentru a putea rãmâne unit cu binele. Ultima problemã pe care o ridicã psalmul este aceea a retribuþiei acþiunilor umane (v. 14-20). Tradiþia patristicã a considerat acest psalm ca pe o învãþãturã a lui Cristos îndreptatã spre oameni pentru a-i invita la mântuire (v. 2-5). Biserica propune acest psalm în zilele pãtimirii Domnului ºi în timpul pascal, pentru a aminti cã Isus, sãracul prin excelenþã, nu ºi-a pus încrederea în înþelepciunea ºi în bogãþia acestei lumi, ci ºi-a pus toatã încrederea în Dumnezeu ºi de cãtre el a fost eliberat din moarte. Împãrþirea: titlu (v. 1); preludiu (v. 2-5); primul tablou: de ce sã ne temem? Iluzia bogãþiei (v. 6-12); antifonã (v. 13); al doilea tablou: numai Dumnezeu poate sã ne salveze de ºeol (v. 14-20); antifonã (v. 21).

PSALMUL 50 (49) Jertfa plãcutã lui Dumnezeu 1

Psalm. Al lui Asaf a.

Domnul, Dumnezeul dumnezeilor, vorbeºte, el cheamã pãmântul de la rãsãritul soarelui pânã la asfinþitul lui. 2 Din Sion, frumuseþea desãvârºitã, Dumnezeu strãluceºte. 3 Vine Dumnezeul nostru ºi nu tace; în faþa lui e foc mistuitor, iar împrejurul lui se dezlãnþuie furtuna. 4

5

6

7

8

El cheamã cerurile de sus ºi pãmântul, ca sã-ºi judece poporul. „Adunaþi-i înaintea mea pe credincioºii mei, pe cei care, prin jertfã, au încheiat alianþa cu mine”. Cerurile vor vesti dreptatea lui, cãci însuºi Dumnezeu este judecãtorul. Ascultã, poporul meu, eu îþi vorbesc, Israele, eu voi depune mãrturie împotriva ta: Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tãu. Nu pentru jertfele tale te dojenesc, pentru cã arderile tale de tot sunt pururi înaintea mea. a

Selah

Asaf – dupã 1Cr 6,16-33, este unul dintre cei trei leviþi puºi de regele David sã organizeze cântul liturgic. Expresia „fiii lui Asaf” indicã o formaþie de cântãreþi întorºi din exil împreunã cu Zorobabel (Esd 2,41) care executau cântãrile la templu dupã stilul lui Asaf sau foloseau colecþia de psalmi ai lui Asaf: Ps 50; 73–83.

PSALMUL 50 (49) 9 10 11 12 13 14 15

16

17 18 19 20 21

22

Nu voi primi viþei din casa ta, nici þapi din turmele tale. Cãci ale mele sunt toate vieþuitoarele pãdurii, toate miile de animale din munþi. Eu cunosc toate pãsãrile munþilorb ºi al meu este tot ce se miºcãc pe câmpie. Dacã mi-ar fi foame, nu þi-aº spune þie, cãci lumea, cu tot ce este în ea, mie îmi aparþine. Mãnânc eu oare carne de tauri ºi beau eu oare sângele þapilor? Oferã-i lui Dumnezeu jertfã de laudã ºi împlineºte fãgãduinþele fãcute Celui Preaînalt. Cheamã-mã în ziua nenorocirii: eu te voi elibera, iar tu mã vei preamãri. Dar celui pãcãtos, Domnul îi spune: „Pentru ce vorbeºti despre poruncile mele ºi ai pe buze legãmântul meu, de vreme ce urãºti disciplina mea ºi cuvintele mele le arunci la spate? Dacã vezi un hoþ, tu fugi cu el ºi te întovãrãºeºti cu adulterii. Tu dai drumul gurii tale la rele ºi limba ta þese planuri viclene. Stai ºi vorbeºti împotriva fratelui tãu, îl cleveteºti pe fiul mamei tale. Iatã ce ai fãcut, iar eu sã tac? Îþi închipui cã eu sunt ca tine? Te voi mustra ºi voi pune totul sub ochii tãi. Înþelegeþi aceasta, voi care-l uitaþi pe Dumnezeu, ca nu cumva sã mã mânii ºi nu va fi nimeni care sã vã scape. b c

LXX ºi Vg au: pãsãrile cerului. LXX ºi Vg au: frumuseþea câmpului.

189

190 23

PSALMUL 50 (49)

Cine aduce jertfã de laudã, acela mã preamãreºte; celui care merge pe calea cea dreaptã îi voi arãta mântuirea lui Dumnezeu”.

Tema fundamentalã a acestui psalm este inspiratã din teologia profeticã în polemica ei antiritualisticã. Cultul, fãrã o angajare în viaþã, se reduce la magie ºi falsitate. Sfântul Augustin comenteazã astfel: „Dacã intru în mine însumi, gãsesc ceea ce trebuie sã aduc ca jertfã..., conºtiinþa mea va fi altarul tãu. Nu trebuie sã caut ceea ce trebuie sã-þi ofer, pentru cã tu mi-ai dat deja ce sã-þi ofer”. Sunt douã lucruri pe care trebuie sã le luãm în seamã, pentru a defini adevãrata credinþã, împotriva religiozitãþii tradiþionaliste exterioare. Psalmul 50 (49) refuzã, cu ironie, deformarea grosolanã a religiei, conform cãreia se crede cã îi putem oferi lui Dumnezeu lucruri de care el sã aibã nevoie. Pentru Biblie, omul este cel care are nevoie de Dumnezeu: „Cheamã-mã... eu te voi elibera” (v. 15). Singurul rãspuns pe care Dumnezeu îl aºteaptã de la om este jertfa de laudã (v. 14), celebrarea simplã a mãreþiei lui Dumnezeu, strãinã de jocurile de interese, de magie ºi de superstiþii. Charles de Foucauld spunea: „Învãþãtura pe care o scoatem din acest psalm e cã nu trebuie sã-l cinstim pe Dumnezeu printr-un fast material, ci prin iubire ºi prin rugãciunea care iese din adâncul inimii”. Judecata exprimatã de Dumnezeu, în acest psalm, împotriva formalismului ºi a ipocriziei a fost reluatã de Isus, mai ales, în disputa cu fariseii ºi cu conducãtorii spirituali ai poporului. Cristos s-a oferit pe el însuºi, total, lui Dumnezeu, ca Mielul fãrã patã, pentru a purifica conºtiinþa noastrã de faptele moarte, ca sã-i putem sluji cu adevãrat Dumnezeului celui viu. Tradiþia creºtinã a vãzut în acest psalm, în afarã de vestirea primei veniri a lui Cristos, ºi o profeþie a venirii

PSALMUL 50 (49)

191

sale finale ºi a judecãþii acelora care trãiesc în contradicþie cu mesajul evangheliei. Împãrþirea: titlu (v. 1a); o teofanie cultualã preliminarã (v. 1b-3); judecata lui Dumnezeu cu „credincioºii” sãi (v. 4-15); judecata adevãratã ºi proprie împotriva celor care dispreþuiesc alianþa (v. 16-22); încheiere (v. 23).

PSALMUL 51 (50) Mãrturisirea pãcatelor ºi cerere de iertare 1 2

3

4

Maestrului de cor. Psalm. Al lui David. Când a venit la el profetul Natan dupã ce pãcãtuise cu Betsabeaa. Ai milã de mine, Dumnezeule, dupã marea ta bunãtateb, ºi, dupã mulþimea îndurãrilorc tale, ºterge fãrãdelegea mea. Spalã-mã cu desãvârºire de nelegiuirea mea ºi curãþã-mã de pãcatul meu.

5

Cãci recunosc fãrãdelegea mea ºi pãcatul meu stã pururi înaintea mea. 6 Împotriva ta, numai împotriva ta am pãcãtuit ºi ce-i rãu înaintea ta am fãcut. De aceea, tu eºti drept în sentinþele tale ºi nepãrtinitor în judecãþile tale. 7 Cãci, iatã, în nelegiuire m-am nãscut ºi în pãcat m-a zãmislit mama mead. 8

Dar tu iubeºti adevãrul în adâncul inimii, fã deci sã pãtrundã înþelepciunea înlãuntrul meu. a

Lit.: dupã ce venise la Batºeba (cf. 2Sam 11–12). Batºeba = fiica abundenþei. b TM are: dupã bunãtatea ta. c Termenul ebraic la singular indica iniþial sânul mamei. Forma de plural ºi, în plus, aplicat lui Dumnezeu indicã un ataºament mai puternic decât cel matern, cuprinzând iubire, grijã ocrotitoare, iertare. d Se indicã aici condiþia pãcãtoasã a omului în toatã existenþa sa, ºi nu vreo vinovãþie a pãrinþilor în actul procreãrii, aºa cum interpreteazã gnosticii ºi maniheii.

PSALMUL 51 (50) 9 10 11 12 13 14

15 16

17 18

19

193

Stropeºte-mã cu isope ºi voi fi curat, spalã-mã ºi voi fi mai alb decât zãpada. Fã sã audf un cuvânt de bucurie ºi veselie ºi oasele pe care le-ai zdrobit vor tresãlta. Întoarce-þi faþa de la pãcatele mele ºi ºterge toate nelegiuirile mele. Creeazã în mine o inimã curatã, Dumnezeule, ºi un duh statornic înnoieºte înlãuntrul meu. Nu mã alunga de la faþa ta ºi duhul tãu sfânt nu-l lua de la mine. Dã-mi iarãºi bucuria mântuirii tale ºi întãreºte-mã cu duh binevoitor. Atunci voi învãþa pe cei fãrã de lege cãile tale ºi cei pãcãtoºi la tine se vor întoarce. Mântuieºte-mã de sângeg, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele, ºi limba mea va preamãri dreptatea ta. Doamne, deschide-mi buzele ºi gura mea va vesti lauda ta. Pentru cã jertfele nu-þi sunt plãcute ºi, chiar dacã þi-aº aduce, arderile de tot nu te-ar mulþumi. Jertfa mea, Dumnezeule, este duhul smerit, inima cãitã ºi smeritã, Dumnezeule, n-o dispreþui.

e Isopul – (Hyssopus officinalis) este o plantã aromaticã ce creºte în Egipt ºi Palestina, sub formã de tufã, din care se ridicã tulpini tari ºi lemnoase, cu frunze groase ce pot reþine uºor apa, calitate ce o face adaptatã ritualurilor de stropire-purificare (Lev 14,4-53; Num 19,6; Ex 12,22; 24,8). f Unele traduceri reiau o versiune siriacã: saturã-mã cu... g În ebraicã, este la plural, fapt interpretat de exegeþi în diferite moduri: cerere de iertare din partea psalmistului pentru crima sãvârºitã (uciderea lui Urie – 2Sam 11,12); implorarea evitãrii pedepsei cu moartea pentru pãcatele sãvârºite; rugãciuni pentru a nu cãdea în pãcatul violenþei; moartea prematurã ca pedeapsã a pãcatului.

194 20 21

PSALMUL 51 (50)

În bunãtatea ta, Doamne, fã bine Sionului ºi reclãdeºte zidurile Ierusalimului. Atunci îþi vor fi plãcute jertfele de împãcare, arderile de tot ºi ofrandele; atunci þi se vor oferi viþei pe altarul tãu.

Este psalmul cel mai frumos dintre psalmii penitenþiali, expresie a conºtiinþei biblice, ebraice, creºtine ºi universale a pãcatului ºi a iertãrii. Exprimã o viziune realistã ºi optimistã asupra omului ºi a pãcatului. Este un optimism care nu ajunge la iluzia unei nevinovãþii perpetue ºi radicale a omului. Radicalitatea acþiunii umane este circumscrisã de limite ºi de rãu (v. 7). Psalmul 51 (50) a fost însoþitorul tãcut al tuturor pãcãtoºilor convertiþi, a fost biografia secretã a sufletelor sensibile, a fost oglinda conºtiinþei vii a omului îndurerat de propria mizerie, a fost capul de acuzã împotriva oricãrei forme de fariseism ipocrit. El este rezumatul oricãrei rugãciuni a noastre: adoraþie, iubire, sacrificiu, mulþumire, cãinþã, cerere. El pleacã de la conºtiinþa de noi înºine ºi de la vederea pãcatelor noastre, ºi urcã pânã la contemplarea lui Dumnezeu, trecând prin responsabilitatea faþã de aproapele, ºi conducând la rugãciunea pentru convertirea tuturor oamenilor. În acest psalm, uimeºte spontaneitatea ºi profunzimea interiorizãrii sentimentelor exprimate în el. Dupã mãrturisirea vinovãþiei, pãcãtosul îºi reînnoieºte cererea purificãrii interioare pe care numai Dumnezeu o poate da. Fiul risipitor, venindu-ºi în fire, îºi descoperã adâncul vinovãþiei, dar ºi relaþia filialã faþã de Tatãl. Acest psalm însoþeºte Biserica în trãirea pocãinþei din timpul Postului Mare ca pregãtire pentru sãrbãtoarea Paºtelui. Prin el, Duhul lui Cristos ne sugereazã atitudinea pentru purificarea eficace, necesarã celebrãrii misterelor credinþei. Omenirea pãcãtoasã, condusã de Cristos, gãseºte drumul pentru a trece de la sclavia rãului la o viaþã reînnoitã

PSALMUL 51 (50)

195

ºi o inimã purificatã prin harul lui Dumnezeu, pentru a se oferi pe ea însãºi ca sacrificiu viu, sfânt ºi plãcut lui Dumnezeu. În Liturgia orelor, psalmul 51 (50) este folosit, la laude, în fiecare vineri, iar în ritualul înmormântãrii, cu acelaºi psalm, Biserica îi însoþeºte pe cei rãposaþi, de la locuinþa lor spre bisericã, pridvorul ºi figura Ierusalimului ceresc. Împãrþirea: titlu (v. 1-2); scurtã invocaþie iniþialã (v. 3-4); mãrturisirea pãcatelor (v. 5-7); cererea de iertare ºi înnoire (v. 8-14); mulþumire ºi propunere (v. 15-19); invocaþie finalã (v. 20-21).

PSALMUL 52 (51) Condamnarea celui care se încrede în bogãþii ºi în perfidie 1 2

3 4

5 6

7

8 9

10

Maestrului de cor. Poem. Al lui David. Când a venit Doeg edomitul ºi l-a înºtiinþat pe Saul, spunându-i: „David a intrat în casa lui Ahimelec”. De ce te lauzi cu rãutatea, tu, care eºti puternic în fãrãdelege?a Toatã ziua ai pus la cale viclenie; limba ta e ca briciul ascuþit, nãscocitorule de înºelãciune. Iubeºti rãul mai mult decât binele, minciuna, mai mult decât cuvântul drept. Îþi plac toate vorbele ce duc la pieire, o, limbã înºelãtoare!

Selah

De aceea, Dumnezeu te va nimici pânã la urmã; te va smulge ºi te va azvârli din cort Selah ºi te va dezrãdãcina din pãmântul celor vii. Vor vedea cei drepþi ºi se vor teme, îºi vor bate joc de el: „Iatã-l pe omul care nu ºi l-a pus pe Dumnezeu ca loc de refugiu, ci ºi-a pus încrederea în mulþimea bogãþiilor sale ºi s-a încrezut în vicleniile sale”. Eu sunt în casa lui Dumnezeu ca un mãslin înverzit, mã încred în bunãtatea lui Dumnezeu în veci ºi în vecii vecilor. a

Lit.: De ce te lauzi cu rãutatea, viteazule? Doar bunãtatea lui Dumnezeu e-n toatã ziua.

PSALMUL 52 (51) 11

197

Vreau sã-þi aduc mulþumiri neîncetat pentru tot ce ai fãcut ºi în faþa credincioºilor tãi preamãresc numele tãu, pentru cã tu eºti bun.

Este o compoziþie cu ton sapienþial ºi didactic, o polemicã personalã ºi realã între cel drept ºi sãrac ºi omul perfid, prepotent ºi arogant, care este bogatul. Reflectã, probabil, o ciocnire între douã partide din ambientul sacerdotal ºi levitic. Psalmul reflectã, probabil, protestul unui preot sau levit ostil oricãrui compromis ºi oricãrei interferenþe a politicii în atribuþiunile sacerdotale. Datarea psalmului este nesigurã. Informaþia din v. 2 cu privire la un eveniment din timpul lui David este, probabil, un adaos târziu. Unii îl plaseazã în perioada lui Ieremia, iar alþii, în timpul Macabeilor. Psalmul vrea sã ne arate cât sunt de înºelãtoare bogãþiile materiale atunci când sunt obþinute ºi menþinute prin înºelãciune, minciunã ºi nedreptate. Tradiþia creºtinã l-a identificat pe cel care este „în casa Domnului, ca un mãslin înverzit”, cu Cristos. El a rezumat în sine toate promisiunile fãcute de Dumnezeu patriarhilor ºi Israelului ºi pe el am fost altoiþi noi toþi, dupã ce am fost desprinºi din mãslinul sãlbatic, cãruia îi aparþineam prin naturã (cf. Rom 11,17.24). Adunarea credincioºilor, înmuguritã pe rãdãcina lui Cristos, poate sã gãseascã în acest psalm motive de încredere în împlinirea unei judecãþi drepte împotriva acelora care continuã sã-l persecute pe Cristos în membrele sale. Împãrþirea: titlu (v. 1-2); portretul celui nedrept (v. 3-6); Dumnezeu ºi cei drepþi în faþa celui nedrept (v. 7-9); portretul celui credincios ºi fidel (v. 10-11).

PSALMUL 53 (52) Cel fãrã nici un Dumnezeu 1

Maestrului de cor. Pe „mahalat”a. Poem. Al lui David.

A spus nebunul în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” 2 Sunt corupþi, au sãvârºit lucruri oribile; nu-i nimeni care sã facã binele. 3 Dumnezeu din ceruri priveºte spre fiii oamenilor, ca sã vadã dacã este un înþelept care înþelege, unul care sã-l caute pe Dumnezeu. 4 Toþi au rãtãcit, s-au pervertit cu toþii, nu-i nimeni care sã facã binele, nu este nici mãcar unulb. 5 Oare nu ºtiu toþi cei ce sãvârºesc fãrãdelegea, care devoreazã poporul meu cum ar mânca o pâine ºi pe Domnul nu l-au invocat? 6

Acolo vor tremura de spaimã, unde nu este spaimã. Cãci Dumnezeu a risipit oasele celor ce te împresurau; au fost fãcuþi de ruºine, pentru cã Dumnezeu i-a respinsc. a

Mahalat – Termen tehnic ce mai apare în Ps 88,1. LXX traduce cu nume propriu. Probabil, indicã o melodie tristã. Unele versiuni greceºti ºi Vg au: în cor. b LXX ºi unele manuscrise greceºti târzii introduc aici textul citat de sfântul Paul în Rom 3,13-18. De fapt, acest text este compus din Ps 5,10; 140,4; 10,7; Prov 1,16; Is 59,7-8; Ps 36,1. c Textul ebraic este corupt. Unele traduceri moderne reiau parþial textul din Ps 14,5-6: Acolo vor tremura de spaimã, cãci Dumnezeu

PSALMUL 53 (52) 7

199

Cine va da din Sion mântuirea lui Israel? Când va întoarce Domnul poporul sãu din robie, va tresãlta Iacob ºi se va bucura Israel.

Este reproducerea, aproape identicã, a psalmului 14 (13). În întregul sãu, psalmul este considerat a fi o invectivã profeticã, o lamentaþie sau, probabil, o disputã între cãpetenii. „Nebunul” neagã prezenþa lui Dumnezeu, aici ºi acum, fapt pentru care totul îi este permis. Dumnezeu, închis într-o apatie supremã, nu s-ar interesa de lume ºi ar permite ca cei nelegiuiþi sã poatã sã-ºi facã de cap, liberi, în istorie. Cei fãrã de Dumnezeu, adicã puterea violentã ºi nedreaptã, îºi lanseazã provocãrile ironice ºi proclamã cu aroganþã: „Nu este Dumnezeu!” Lectura creºtinã a acestui psalm este identicã cu cea a psalmului 14 (13). Împãrþirea: titlu (v. 1a); lamentaþie împotriva ateismului ºi a nedreptãþii (v. 1b-5); oracolul justiþiar al lui Dumnezeu (v. 6); antifonã finalã (v. 7).

este cu neamul celor drepþi. Aþi râs de nãdejdea celui sãrman, dar Domnul este refugiul sãu.

PSALMUL 54 (53) Ajutorul celui persecutat este Domnul 1 2

3 4

5

6 7

8

9

Maestrului de cor. Pe strune. Poem. Al lui David. Când au venit locuitorii din Zif a ca sã-i spunã lui Saul: „Nu este oare David ascuns printre noi?” Dumnezeule, pentru numele tãu, mântuieºte-mã ºi fã-mi dreptate prin puterea ta; ascultã-mi rugãciunea, Dumnezeule, pleacã-þi urechea la cuvintele gurii mele; pentru cã cei mândri s-au ridicat împotriva mea ºi cei puternici vor sã-mi ia sufletul: ei nu-l pun pe Dumnezeu înaintea lor.

Selah

Dar Dumnezeu este ajutorul meu, Domnul este ocrotitorul vieþii mele. Întoarceb rãul împotriva duºmanilor mei ºi în adevãrul tãu, nimiceºte-i! Cu bucurie îþi voi aduce jertfã, voi preamãri numele tãu, Doamne, pentru cã este bun. Cãci m-a eliberat din orice strâmtorare ºi ochii mei i-au vãzut învinºi pe duºmanii mei.

a

Zif – Se aflã în sudul Regatului lui Iuda, la 7 km sud-est de Hebron (1Sam 23,19). b În textul ebraic verbul este pus la pers. a III-a sg.: el va întoarce, dar rabinii au înþeles un imperativ: întoarce!

PSALMUL 54 (53)

201

Acest psalm este considerat a fi modelul ideal de rugãciune. Compoziþia sa, finã ºi esenþialã, adunã, în câteva date sobre ºi elementare, toatã tematica ºi sentimentele unei persoane suferinde persecutate, dar plinã de încredere. Dominã figura lui David ºi trãdarea împotriva lui din partea locuitorilor din deºertul Zif. Concizia sa, invocarea plinã de cãldurã ºi patimã a lui Dumnezeu, singurul judecãtor drept ºi singurul prieten care ascultã, descrierea viguroasã ºi scurtã a necazului, reprezentarea liturgicã a mântuirii, credinþa de nezdruncinat, schema tradiþionalã rãzbunãtoare a dreptãþii, prin legea talionului, ºi blestemul adversarului, orizontul final plin de bucurie, promisiunea împlinitã în templu sunt motivele clasice ale rugãciunii care fac din acest psalm un text de bazã al repertoriului rugãciunii din epocile cele mai diferite ale istoriei biblice, Imaginea lui David, trãdat, este imaginea lui Cristos; nu numai întrucât este unsul lui Dumnezeu ºi regele poporului sãu, ci ºi în persecuþia pe care a trebuit sã o sufere, mai înainte de a ajunge la putere, precum ºi în timpul în care ºi-a exercitat regalitatea sa asupra Israelului. Biserica repetã aceastã rugãciune împreunã cu Cristos, capul ei. Ea cere ajutor, în itinerarul sãu penitenþial, în vinerea a IV-a a Postului Mare, ºi cere dreptate împotriva forþelor rãului ºi a acelora care îi tulburã pacea, încrezãtoare în ajutorul lui Dumnezeu ºi a lui Cristos. Datoritã simplitãþii sale, psalmul 54 (53) îºi gãseºte locul în nenumãrate situaþii ale vieþii obiºnuite, asediatã de duºmani ºi pericole de tot felul. Psalmul provoacã în noi dorinþa de Dumnezeu, inspirã încrederea în el ºi ne dispune sufletul spre a-l sluji. Împãrþirea: titlu (v. 1-2); invocaþie introductivã (v. 3-4); prima acþiune, a duºmanilor (v. 5); a doua acþiune, a lui Dumnezeu (v. 6-7); a treia acþiune, a celui credincios (v. 8-9).

PSALMUL 55 (54) Prietenul perfid 1

Maestrului de cor. Pentru instrumente cu coarde. Poem. Al lui David.

2

Pleacã-þi urechea, Dumnezeule, la rugãciunea mea, nu te ascunde de la cererea mea; ia aminte la mine ºi rãspunde-mi,

3

umblu agitat în mâhnirea mea ºi sunt cuprins de tulburare, 4 la glasul duºmanului, la strigãtul celui rãu. Cãci revarsã asupra mea blesteme ºi mã persecutã cu furie. 5 Inima mea se zbate înlãuntrul meu ºi groaza morþii a cãzut peste mine. 6 Teamã ºi cutremur au venit peste mine ºi m-a cuprins teroarea. 7 8 9

ªi am spus: „Cine îmi va da aripi, ca de porumbel, ca sã zbor ºi sã-mi gãsesc adãpost?” Iatã, mã îndepãrtez în fugã Selah ºi rãmân în pustiu. Îl aºtept pe acela care sã mã salveze dinaintea vântului furtunii ºi a vijeliei.

10

Împrãºtie-ia, Doamne, încurcã-le limbile! Cãci am vãzut în cetate violenþã ºi dezbinare.

11

Zi ºi noapte o înconjoarã peste ziduri fãrãdelege, viclenie ºi necaz în mijlocul ei ºi n-au lipsit din pieþele ei înºelãciunea ºi silnicia.

12

a

Lit.: sfâºie-i.

PSALMUL 55 (54) 13

14 15

203

Cãci dacã un duºman m-ar fi insultat, l-aº fi suportat; dacã cel care mã urãºte s-ar fi ridicat cu orgoliu asupra mea, poate m-aº fi ascuns de el. Dar eºti tu, om asemenea mie, prietenul meu ºi omul meu de încredere, cu care mã înþelegeam aºa de bine ºi mergeam cu însufleþire spre casa lui Dumnezeu!

16

Sã cadã, dar, moartea peste ei, sã coboare de vii în locuinþa morþilor, pentru cã relele umplu locuinþa lor ºi lãuntrul lor.

17

Iar eu strig cãtre Dumnezeu ºi Domnul mã va mântuib. Seara, dimineaþa ºi la amiazã, eu gem ºi suspin ºi el îmi aude glasul. El rãscumpãrã sufletul meu în pace de cei care vin asupra mea, cãci s-au înmulþit cei care sunt împotriva mea. Dumnezeu va asculta ºi-i va umilic, el, care este dinainte de veacuri.

18 19

20

21 22

Selah

Cãci nu este în ei îndreptare ºi nu se tem de Dumnezeu. Fiecare îºi întinde mâna împotriva aliaþilord sãi, profaneazã legãmântul sãu. Cuvintele lui sunt alunecoase ca untul, dar în inima lui este luptã; vorbele lui sunt mai unsuroase decât untdelemnul, dar ele sunt sãbii scoase din teacã. b

LXX traduce: m-a ascultat. În ebraicã rãdãcina verbului este a rãspunde, dar unii traducãtori moderni modificã verbul dupã LXX. d Lit.: celor care sunt în pace cu el. c

204

PSALMUL 55 (54)

23

Încredinþeazãe Domnului grijile tale ºi el te va hrãni, nu-l va lãsa niciodatã pe cel drept sã se clatine.

24

Iar tu, Dumnezeule, vei face ca ei sã coboare în prãpastia pierzãrii: oamenii vãrsãtori de sânge ºi cei vicleni nu vor ajunge la jumãtatea zilelor lor. Dar eu, Doamnef, îmi pun încrederea în tine.

Este un text profund uman ºi psihologic. Semnificaþia lui nu este descifrabilã cu uºurinþã, în toate detaliile sale, întrucât psalmul se desfãºoarã într-o formã barocã, cu un ton agitat ºi dens, „exprimarea dezordonatã a gândurilor pare sã reflecte cea mai mare dezolare interioarã” (L. Sabourin). Sunt douã teme ce se întrec una pe cealaltã: încrederea în Dumnezeu ºi dorinþa umanã de rãzbunare. Tradiþia ebraicã interpreteazã psalmul pornind de la experienþa lui David care a fost trãdat de ministrul ºi sfetnicul sãu, Ahitofel, trecut în rândurile armatei lui Absalom, care s-a ridicat împotriva tatãlui sãu. Printre creºtini, din cele mai vechi timpuri, s-a rãspândit interpretarea dupã care acest psalm este vocea lui Cristos împotriva iudeilor ºi a lui Iuda. Sãrutul lui Iuda se transformã în semn de urã ºi de luptã. Un prieten, pe care el îl chemase la demnitatea de apostol, pe care îl constituise crainicul sãu, trimiþându-l sã anunþe venirea lui, pe care îl stabilise ca ministru al împãrãþiei sale, cãruia îi revelase misiunea lui ºi, mai ales, filiaþiunea sa divinã, devine trãdãtor. Totuºi, motivul fundamental al psalmului este cel care lumineazã pãtimirea lui Cristos (v. 17.18.19.23): Dumnezeu îi va asculta rugãciunea ºi îl va glorifica.

e f

Lit.: aruncã. În TM lipseºte: Doamne.

PSALMUL 55 (54)

205

Între persecuþiile acestei lumi, Biserica merge pe urmele Învãþãtorului sãu. Drama violenþei ºi a discordiei în care trãiesc popoarele de pe pãmânt ºi trãdãrile fiilor ei o întristeazã, dar ea continuã sã vesteascã iubirea ºi pacea lui Isus printre oameni. Asemenea lui Cristos, ea suferã ºi se roagã. Împãrþirea: titlu (v. 1); invocare introductivã (v. 2-3a); prezentarea terorii din partea duºmanilor (v. 3b-6); reflecþie personalã, dorinþa de a fugi (v. 7-9); o antifonã de blestem (v. 10); trãdarea din partea prietenului (v. 11-15); o nouã antifonã de blestem (v. 16); lamentaþie ºi speranþã (v. 17-20b); înfierarea ipocriziei (v. 20c-23); antifonã de blestem (v. 24).

PSALMUL 56 (55) Rugãciune de mulþumire pentru eliberare 1

Maestrului de cor. Pe „Yonat elem rehoquim” a. Imn. Al lui David. Când filistenii îl þineau prizonier la Gat.

2

Ai milã de mine, Dumnezeule, cãci m-a cãlcat în picioare omul; toatã ziua, rãzboindu-se, mã chinuie. 3 M-au cãlcat duºmanii ziua întreagã, Dumnezeule preaînalt, cãci mulþi sunt cei care luptã împotriva mea cu trufie. 4

5

6

În orice zi în care sunt cuprins de fricã, eu îmi pun speranþa în tineb. În Dumnezeu, al cãrui cuvânt îl laud, în Dumnezeu mi-am pus speranþa ºi nu-mi este teamã: ce-mi poate face mie omul?c Îmi rãstãlmãcesc cuvintele ziua întreagã ºi toate gândurile lor rele sunt îndreptate împotriva mea.

a Sensul expresiei este nesigur. Poate fi titlul unei melodii pe care se putea cânta psalmul. Unii traduc: Porumbiþa mutelor plaiuri depãrtate. b Versetul este ecoul în care David îi aude pe funcþionarii lui Achiº, regele Gatului, cã vorbesc despre trecutul lui antifilistean ºi de incursiunile pe care le-a fãcut împotriva filistenilor (1Sam 21). Este unicul loc în care David îºi mãrturiseºte frica. c Lit.: carnea, trupul.

PSALMUL 56 (55)

207

7

Provoacã certuri, îmi întind curse, îmi urmãresc paºii, ca sã-mi ia viaþa, dupã cum vor sã-mi ia ºi sufletul. 8 Pentru ticãloºia lor, alungã-i; în mânia ta, nimiceºte popoarele, Dumnezeule! 9 Tu, care numeri paºii pribegiei mele, strânge-mi lacrimile într-un urcior; oare nu sunt ele numãrate în cartea ta? 10 Atunci vor da înapoi duºmanii mei, în ziua în care te voi chema. Am cunoscut cã tu eºti Dumnezeul meu. 11 12

13

14

În Dumnezeu, al cãrui cuvânt îl laud în Domnul, al cãrui cuvânt îl laud. În Dumnezeu mi-am pus speranþa ºi nu-mi este teamã: ce-mi poate face mie omul? Dumnezeul meu, îmi voi împlini fãgãduinþele pe care þi le-am fãcut, îþi voi aduce jertfã de laudã, cãci ai eliberat sufletul meu de la moarte, mi-ai ferit picioarele de cãdere, ca sã umblu înaintea lui Dumnezeu în lumina celor vii.

Luând în consideraþie sinceritatea interioarã, poemul pare a fi o lamentaþie datoritã conþinutului ºi atmosferei pe care o presupune, dar ºi o rugãciune de încredere pentru rezolvarea pe care o presupune. Este un urcuº de la fricã la abandonul credinþei, un abandon ce presupune un oracol de mântuire, vestit psalmistului la sfârºitul rugãciunii sale de un preot sau de un profet. Chiar dacã este înconjurat de duºmani puternici, cel care se roagã nu-ºi pierde încrederea. El descrie maºinaþiunile duºmanilor ºi doreºte sã vinã pedepsirea lor. Atunci când se simte în siguranþã, este pregãtit sã-ºi împlineascã promisiunile.

208

PSALMUL 56 (55)

Suferinþele ºi persecuþiile pe care le îndurã psalmistul sunt vestirea suferinþelor lui Cristos. Duºmanii sãi au cãutat, mai întâi, „sã-l prindã în fapt” (Lc 20,20). Eºuând în tentativele lor, „cãutau cum sã-l omoare” (Lc 22,2). Dar el a continuat sã proclame fidelitatea sa faþã de Tatãl. Biserica gãseºte în sentimentele de încredere exprimate în psalmul 56 (55) forþa de a rãmâne fidelã în slujirea Domnului. ªi viaþa noastrã de zi cu zi este asaltatã de capcane de orice fel ºi este încontinuu expusã riscului, de aceea, devine uneori grea, bolnavã de melancolie ºi ar fi trist dacã nu ni s-ar deschide o razã de speranþã. Împãrþirea: titlu (v. 1); o rugãciune introductivã (v. 2-3); o mãrturisire de încredere în cuvântul lui Dumnezeu (v. 4-5); situaþia de persecuþie (v. 6-7); speranþa în Dumnezeu (v. 8-10); o nouã mãrturisire de încredere în cuvântul lui Dumnezeu (v. 11-12); scenã de fericire ºi mulþumire pentru cã a fost ascultat (v. 13-14).

PSALMUL 57 (56) Rugãciune pentru salvarea de asupritori 1

Maestrului de cor. Pe melodia „Sã nu distrugi” a. Al lui David. Imn. Atunci când David s-a ascuns în peºterã din faþa lui Saul b.

2

Ai milã de mine, Dumnezeule, ai milã de mine, pentru cã la tine îºi aflã refugiul sufletul meu; ºi la umbra aripilor tale îmi caut un loc de scãpare, pânã va trece primejdia. 3 Strig cãtre Dumnezeul cel preaînalt, cãtre Dumnezeul care îmi face binele: 4 va trimite din ceruri ºi mã va elibera, îi va face de ruºine pe cei care mã prigonesc, va trimite Dumnezeu îndurarea ºi adevãrul sãu. Selah 5

Sufletul meu e culcat în mijlocul puilor de leu care-i sfâºie pe fiii oamenilor; dinþii lor sunt suliþe ºi sãgeþi, iar limbile lor, sãbii ascuþite.

6

Înalþã-te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pãmântul este slava ta!

7

Au întins cursã paºilor mei ºi au încovoiat sufletul meu. Au sãpat în faþa mea o groapã, dar ei înºiºi au cãzut în ea. a

Probabil începutul sau titlul unei melodii. Este vorba de peºtera Adulam (1Sam 22,1-2) sau cea de la En Ghedi (1Sam 24,1-9). Vezi ºi Ps 142,1. b

210

PSALMUL 57 (56)

8

Inima mea este liniºtitã, Dumnezeule, liniºtitã este inima mea. 9 Þie îþi voi înãlþa imnuri ºi þie îþi voi cânta. Trezeºte-te, gloria mea! Treziþi-vã, harpã ºi alãutã; vreau sã trezesc aurora. 10 Te voi lãuda printre popoare, Doamne, îþi voi cânta imnuri printre neamuri. 11 Pentru cã îndurarea ta este mare, pânã la ceruri, ºi fidelitatea ta pânã la nori. 12

Înalþã-te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pãmântul este slava ta!

Acest psalm este o combinaþie între o lamentaþie, v. 1-5, ºi o rugãciune de mulþumire, v. 7-11, unite de un refren care se repetã în v. 6 ºi 12. Este o compoziþie unitarã, bine structuratã. Ambientul este cel al templului, iar spaþiul de timp este cel al unei zile, de seara ºi pânã în ziua urmãtoare. Pornind de la templu ºi de la liturgia de acolo, psalmul îºi lãrgeºte îndatã orizontul spre cosmosul întreg. Începe ca o cântare înãlþatã lui Dumnezeu în templu, care este, în teologia biblicã ºi orientalã un microcosmos, ºi ajunge în spaþiile infinite ale cosmosului. În centru însã este inima omului ca o intersecþie a relaþiilor pe care le întâlnim în poezie: eu ºi conºtiinþa mea, eu ºi Dumnezeu, eu ºi cerul, eu ºi pãmântul, eu ºi universul întreg. În plan îndepãrtat, Dumnezeu este centrul, regele ºi judecãtorul pãmântului, care rãspunde la toate relaþiile ce se intersecteazã în inima omului ºi le transformã. Cel care se roagã aºteaptã judecata divinã care trebuie sã decidã cine este vinovat. Acest poem este o anticipare a pãtimirii ºi a învierii lui Cristos. Tradiþia l-a vãzut în acest psalm pe Cristos care se roagã în calitate de cap al trupului mistic: în el este

PSALMUL 57 (56)

211

slãbiciunea ºi mizeria omului care cautã adãpost ºi ajutor la Dumnezeu, dar în el este totodatã puterea ºi gloria Fiului unul-nãscut al lui Dumnezeu. Rugãciunea capului este ºi rugãciunea Bisericii. Viaþa Bisericii, aici, pe pãmânt, participã ºi ea la condiþia dublã a lui Cristos: „Sã participãm la suferinþele lui pentru a lua parte ºi la mãrirea lui” (Rom 8,17). În felul acesta, psalmul 56 (55) reflectã dubla condiþie a vieþii Bisericii, care este, pe de o parte, chin, luptã, pocãinþã, suferinþã ºi moarte, iar pe de altã parte, bucurie, libertate în Dumnezeu, înãlþare, eliberare de duºmani ºi glorie. Împãrþirea: titlu (v. 1); rugãciune de cerere (v. 2-4); coºmarul pericolului (v. 5); antifonã-cerere a intervenþiei divine (v. 6); eliberare de pericol (v. 7); rugãciune de mulþumire (v. 8-11); antifonã-cerere a intervenþiei divine (v. 12).

PSALMUL 58 (57) Rugãciune împotriva judecãtorilor nedrepþi 1

Maestrului de cor. Pe melodia „Sã nu distrugi”. Al lui David. Imn.

2

Oare cu adevãrat proclamaþi dreptatea, voi, cei puternici?a Oare îi judecaþi cu dreptate pe fiii oamenilor?

3

Voi urziþi în inimã nelegiuirea, mâinile voastre pregãtesc violenþe pe pãmânt. Din sânul mamei, cei rãi apucã pe cãi strâmbe, încã din sânul mamei se pervertesc cei ce nãscocesc minciuna. Sunt veninoºi ca ºarpele, ca vipera surdã care-ºi astupã urechile, ca sã nu audã glasul îmblânzitorului, al magului care descântã cu iscusinþã.

4

5 6

7

Dumnezeule, sfãrâmã-le dinþii în gurã, smulge, Doamne, colþii leilor! 8 Sã se risipeascã precum apa ce curge, sã se usuce ca iarba cãlcatã în picioare! 9 Sã se descompunã ca urma melcului ce trece, ca pruncul avortat de femeie, care nu vede soarele! 10 Dintr-o datã, sã-i sfâºie sau spinii, sau fiara, sau focul. a Lit.: zeilor. Psalmistul îi provoacã cu sarcasm pe cei care se considerã arbitrii istoriei, judecãtorii ºi conducãtorii care hotãrãsc destinele poporului. Aceºtia comit un sacrilegiu în faþa lui Dumnezeu pe care nu-l iau în seamã ºi o crimã socialã faþã de oamenii pe care îi manipuleazã în funcþie de interesele lor.

PSALMUL 58 (57) 11 12

213

Sã se bucure cel drept vãzând rãzbunarea ºi sã-ºi spele picioarele în sângele celor rãi! Vor spune oamenii: „Existã o recompensã pentru cel drept, da, este un Dumnezeu care face dreptate pe pãmânt!”

Este una dintre creaþiile cele mai neliniºtitoare ale Psaltirii, din cauza þesãturii de invective din care este formatã, din cauza spiritului de rãzbunare ce transpare în fiecare rând, din cauza bucuriei nedisimulate pentru rãul altuia, din cauza strãduinþei crude pentru rãzbunare, din cauza fanatismului religios intolerant. Autorul, plin de o mânie care îi cuprinde toatã fiinþa, apeleazã la o mulþime policromã de simboluri, de cuvinte, de emoþii, ca sã creeze o capodoperã literarã. Putem sã afirmãm cã rãufãcãtorii din psalmul 58 (57) sunt duºmanii Israelului, opresorii pãgâni sau colaboratorii lor din interiorul Israelului. Biserica nu a introdus acest psalm în Liturgia orelor, din motive de tip psihologic ºi pastoral. Sfinþii pãrinþi au vãzut în acest psalm rugãciunea lui Cristos ºi a Bisericii împotriva duºmanilor lor, mai precis, împotriva nedreptãþilor care se înmulþesc împotriva adevãrului lui Dumnezeu. Tradiþia creºtinã a considerat cã suntem în faþa unui rechizitoriu rostit de Cristos împotriva iudeilor ºi a judecãtorilor nedrepþi din toate timpurile. În judecãtori trebuie sã se reflecte judecata lui Dumnezeu ºi, mai ales, teama de a greºi, care îi face prudenþi ºi umili în exercitarea unei misiuni atât de delicate, care, în ultimã instanþã, i se cuvine numai lui Dumnezeu. Împãrþirea: titlu (v. 1); apostrofarea celor puternici ºi nedrepþi (v. 2); denunþarea nedreptãþii (v. 3-6); imprecaþii împotriva nedreptãþii (v. 7-10); bucuria celor drepþi pentru înfrângerea duºmanilor (v. 11-12).

PSALMUL 59 (58) Eliberarea de duºmanii aroganþi 1

Maestrului de cor. Pe melodia „Sã nu distrugi”. Al lui David. Imn. Atunci când Saul a trimis oameni ca sã supravegheze casa unde era ascuns ºi sã-l ucidãa.

2

Dumnezeul meu, elibereazã-mã de duºmanii mei, apãrã-mã de cei care se ridicã împotriva mea. Elibereazã-mã de cei care sãvârºesc nelegiuirea ºi mântuieºte-mã de oamenii vãrsãtori de sânge.

3

4

Iatã-i cã stau la pândã sã-mi ia sufletul; cei puternici se ridicã împotriva mea. 5 Nici vinã, nici pãcat nu este în mine, Doamne. Trezeºte-te la strigãtul meu ºi priveºte; fãrã nici o pricinã, ei aleargã, se pregãtesc sã mã atace. 6 Iar tu, Doamne, Dumnezeul oºtirilor, Dumnezeul lui Israel, scoalã-te ºi cerceteazã toate neamurileb, sã nu ai milã de trãdãtorii nelegiuiþi! Selah 7

Se întorc seara, mârâie ca niºte câini, dau târcoale prin cetate.

8

Iatã, gurile lor spumegã, buzele lor sunt sãbii, cãci ei zic: „Cine ne aude?”

a Aluzie la 1Sam 19,11-17. În totalitatea sa, psalmul se poate referi la situaþia unui evreu în diaspora. b TM este corupt. Se poate citi goyim = neamurile, naþiunile pãgâne sau gem = trufaºi, îngâmfaþi.

PSALMUL 59 (58) 9

215

Dar tu, Doamne, îi iei în râs, îþi baþi joc de toate neamurile. Scoalã-te, vino în întâmpinarea mea ºi priveºte,

10

mã îndrept spre tine, tãria mea, pentru cã numai tu, Dumnezeule, eºti scãparea mea.

11

Îndurarea Dumnezeului meu îmi vine în ajutor. Dumnezeu mã va face sã-i privesc de sus pe duºmanii mei. Sã nu-i ucizi, ca nu cumva poporul meu sã uite; cu puterea ta, împrãºtie-i ºi alungã-i, Doamne, scutul nostru! Pãcat este cuvântul buzelor lor; sã se prindã în laþul trufiei lor, cãci hulesc ºi împrãºtie minciuni. Nimiceºte-i în mânia ta, nimiceºte-i, ca sã nu mai fie, ºi vor ºti cã Dumnezeu stãpâneºte în Iacob pânã la marginile pãmântului. Selah

12

13

14

15

Se întorc seara, mârâie ca niºte câini, dau târcoale prin cetate.

16

Ei aleargã dupã hranã ºi, dacã nu se saturã, încep sã urlec. Dar eu voi cânta puterea ta, dis-de-dimineaþã voi lãuda bunãtatea ta, pentru cã tu eºti un turn de scãpare pentru mine, un loc de adãpost, în ziua necazului.

17

18

Tãria mea, pe tine vreau sã te laud! Cãci tu, Dumnezeule, eºti turnul meu de scãpare, Dumnezeul meu, îndurarea mea!

c Imaginile folosite se referã la nelegiuiþii care acþioneazã în întuneric: ucigaºul, hoþul, adulterul; pentru toþi aceºtia, lumina dimineþii este ca umbra nopþii (cf. Iob 24,14-17).

216

PSALMUL 59 (58)

Psalmul 59 (58) este o rugãciune de cerere naþionalã din repertoriul liturgic al Israelului, folosit, mai ales, în epocile tulburate de persecuþii din partea rãufãcãtorilor. Se gãseºte în psalm glasul unui individ care vorbeºte cu o anumitã solemnitate, dovedindu-se o porta-voce a unui grup de persoane, credincioºii Domnului, cei mai persecutaþi ºi umiliþi chiar în interiorul poporului ales. Persecutorii sunt duºmanii ce se ridicã împotrivã, cei aroganþi care creeazã în Israel o situaþie dramaticã de crizã ce rãvãºeºte pacea interioarã ºi aduce poporul lui Dumnezeu într-o stare de naþiune asediatã. Cel care se roagã, în acest psalm, „se aflã în mijlocul unei haite de câini care urlã, haitã ce vine mereu la asalt, fãrã rãgaz, ca rafalele succesive ale vântului, în timp de furtunã” (G. Garrone). Tradiþia creºtinã a considerat acest psalm ca o rugãciune de cerere a lui Cristos adresatã Tatãlui în zilele pãtimirii sale. Încã de la începutul istoriei sale, Biserica a trãit experienþa dureroasã descrisã în psalm: în timp ce persecutorii pãgâni ºi iudei se ridicau împotriva ei, din interior era sfâºiatã de eretici, de trãdãtori ºi de creºtini rãi. Istoria persecuþiilor ºi a trãdãrilor se reînnoieºte în fiecare timp, iar Biserica repetã rugãciunea ei de cerere faþã de Dumnezeu, împreunã cu Mirele sãu nevinovat ºi persecutat. ªi viaþa fiecãrui creºtin reproduce drama pe care au trãit-o sfinþii din Vechiul Testament, Cristos ºi Biserica de-a lungul veacurilor. Împãrþirea: titlu (v. 1); apel îndreptat spre Dumnezeu, pentru eliberare (v. 2-3); lamentaþie cu descrierea duºmanilor (v. 4-6); refren central (v. 7); ironizarea duºmanilor de cãtre Dumnezeu (v. 8-9); un nou apel adresat lui Dumnezeu, scãparea celui credincios (v. 10); cererea milostivirii divine (v. 11-14); din nou refrenul central (v. 15); Dumnezeu cel milostiv este puterea ºi tãria celui drept (v. 16-17); preamãrirea lui Dumnezeu (v. 18).

PSALMUL 60 (59) Rugãciune dupã o nenorocire 1

Maestrului de cor. Pe melodia „Crinul mãrturiei”. Imn. Al lui David. Spre învãþãturã. 2 Când s-a luptat cu arameii din Mesopotamia ºi cu arameii din Þoba ºi când Ioab s-a întors ca sã-i înfrunte pe cei douãsprezece mii de edomiþi în Valea Sãriia. 3 4 5 6 7

8

9

Ne-ai alungat, Dumnezeule, ne-ai împrãºtiat, te-ai mâniat pe noi. Întoarce-te la noi! Ai zguduit pãmântul, l-ai despicat, reparã-i spãrturile, cãci se prãbuºeºte. Ai pus poporul tãu la grele încercãri, ne-ai dat sã bem vinul amãrãciunii. Le-ai dat un semn celor care se tem de tine, ca sã fugã din faþa arculuib. Ca prietenii tãi sã fie eliberaþi, sã ne mântuiascã dreapta ta ºi ascultã-ne.

Selah

Dumnezeu a vorbit în lãcaºul sãu sfânt: „Mã voi înãlþa ºi voi împãrþi Sihemul ºi valea Sucot o voi mãsurac. Al meu este Galaadul, al meu este Manase ºi Efraim, coiful capului meu, a

Referinþã la luptele lui David din 2Sam 8. Valea Sãrii nu este localizatã. Situaþia istoricã este asemãnãtoare cu cea din Ps 44; 80. b În varianta siriacã, textul este: în faþa arcului tãu. Unele variante, în loc de arc, au adevãr. c Sihem este o localitate din Palestina centralã, iar Sucot este un þinut din Transiordania. Ele constituie douã etape ale drumului de întoarcere a lui Iacob în Palestina (Gen 33,17-18).

218

10

11 12 13

14

PSALMUL 60 (59)

Iuda, sceptrul meu de domnie, Moab, vasul în care mã spãl; peste Edom îmi azvârl încãlþãmintead, peste þara filistenilor îmi voi striga biruinþa”. Cine mã va cãlãuzi spre cetatea întãritã? Cine îmi va arãta calea spre Edom? Oare nu tu, Dumnezeule, care ne-ai alungat ºi nu mai ieºi, o Dumnezeule, cu oºtirile noastre? Vino în ajutorul nostru în timpul necazului, cãci mântuirea de la oameni este zadarnicãe. În Dumnezeu vom sãvârºi fapte mãreþe ºi el va doborî pe asupritorii noºtri.

Tonul general, în interiorul psalmului, este cel al unei lamentaþiuni naþionale. Reproºul voalat adresat lui Dumnezeu, care pare indiferent la soarta poporului sãu protejat, se constituie într-o plângere ce se deschide ex abrupto cu o declaraþie de provocare a lui Dumnezeu: „Ne-ai alungat, Dumnezeule, ne-ai împrãºtiat, te-ai mâniat pe noi!” (v. 3). În centrul poemului, gãsim autoprezentarea lui Dumnezeu, ca un oracol sacru proclamat de el în templu, ºi are tonul unui strigãt de bãtãlie a Domnului pentru apãrarea hotarelor sacre ºi inviolabile ale Israelului. Dupã aceastã sentinþã solemnã, în loc sã se treacã la speranþã sau la mulþumire, revine tonul de lamentaþie un pic mai temperatã. Istoria poporului evreu este prefigurarea istoriei Bisericii. Acelaºi Dumnezeu, care acþiona atunci, continuã sã se manifeste ºi sã acþioneze în Bisericã într-un mod ºi mai evident dupã întruparea Fiului sãu. d

A arunca încãlþãmintea (sandalele) este un gest de dispreþ ºi de luare în posesie (cf. Dt 25,9; Rut 4,7). e Versetul 13 din TM constituie stihurile c ºi d din v. 12. Versetului 14 din TM îi corespunde v. 13 din NVg.

PSALMUL 60 (59)

219

Tradiþia veche vedea în acest psalm rugãciunea apostolilor în timpul pãtimirii lui Cristos, rugãciunea martirilor în timpul persecuþiilor, rugãciunea întregului popor creºtin, în exilul acestei lumi, supus multor tentaþii ºi oprimãri, dar doritor sã se regãseascã în pace ºi în odihna Domnului sãu. Împãrþirea: titlu (v. 1-2); invocarea lui Dumnezeu (v. 3-7); oracol divin: triumful rãzboinic al lui Dumnezeu (v. 8-10); lamentaþie (v. 11-13); încredere în mântuirea lui Dumnezeu (v. 14).

PSALMUL 61 (60) Rugãciunea unui exilat 1

Maestrului de cor. Pentru instrumente cu coarde. Al lui David.

2

Ascultã, Dumnezeule, strigarea mea, ia aminte la rugãciunea mea.

3

De la marginile pãmântului, pe tine te chem, când inima mi-e cuprinsã de neliniºte; cãlãuzeºte-mã la stânca la care nu pot ajunge! Cãci tu eºti un refugiu pentru mine, turn puternic în faþa duºmanului. Voi locui în cortul tãu pentru totdeauna, Selah mã voi adãposti la umbra aripilor tale, cãci, tu, Dumnezeul meu, mi-ai ascultat promisiunile, mi-ai dat moºtenirea celor care se tem de numele tãu.

4

5

6

7

8

9

Vei adãuga la zilele regelui alte zile, anii lui vor fi ca generaþie dupã generaþie. Va domni în veºnicie înaintea lui Dumnezeu, îndurarea ºi adevãrul îl vor ocrotia. Atunci voi cânta imnuri numelui tãu în vecii vecilor, ca sã-mi îndeplinesc promisiunile zi de zi.

a Îndurarea ºi adevãrul sunt atribute divine personificate, care îl vor însoþi pe regele Mesia (Ps 81,11; 89,15.25).

PSALMUL 61 (60)

221

Avem în acest psalm o rugãciune de cerere personalã, cântatã de un credincios plin de încredere, în ciuda obscuritãþii depãrtãrii, o rugãciune ce se transformã, la final, într-o invocaþie pentru regele a cãrui fizionomie, în perioada post-exilicã, a cãpãtat dimensiuni mesianice. Sunt cântate, în acest psalm, cele douã mari prezenþe ale lui Dumnezeu: prezenþa în „casa” dinastiei regelui David, conform oracolului profetului Natan (2Sam 7), ºi aceea din „casa” templului conform Rugãciunii lui Solomon (1Rg 8). Prezenþa temporalã ºi prezenþa spaþialã se împletesc într-o compoziþie finalã ºi amândouã sunt, acum, cufundate într-o luminã de aºteptare nostalgicã. Aceastã aºteptare presupune o realitate viitoare ºi nostalgia care este îndreptatã spre trecut. Amândouã constituie sufletul credinþei ºi al ideologiei ebraice. La rugãciunea liturgicã ºi la promisiunile caracteristice rugãciunilor personale sau comunitare, se adaugã tema monarhicã a perpetuitãþii. Eternitãþii regatului ºi a tronului i se asociazã eternitatea mulþumirii, care devine astfel o laudã perpetuã, adevãratã ºi proprie. Tradiþia patristicã a considerat acest psalm ca rugãciune a Bisericii. Ea este strãinã ºi pelerinã pe acest pãmânt ºi rugãciunea celui exilat gãseºte ecou într-însa: Biserica mediteazã la tainicul pelerinaj pascal, din aceastã lume la Tatãl. Acolo, ea va locui pentru totdeauna în cortul lui Dumnezeu, va cânta imnuri în cinstea numelui sãu, în ziua care nu va mai cunoaºte necazuri, nostalgii ºi nici apus. Orice creºtin, aparþinând Bisericii, se simte ºi el un exilat pe pãmânt, un om care are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu ºi care poartã în inima lui nostalgia cerului ºi neliniºtea pentru venirea împãrãþiei lui Cristos. Împãrþirea: titlu (v. 1); deschiderea generalã (v. 2); rugãciune de cerere (v. 3-6); urãri pentru rege (v. 7-8); sfârºitul general (v. 9).

PSALMUL 62 (61) Încredere totalã în Dumnezeu 1 2 3

Maestrului de cor. Yedutun. Psalm. Al lui David. Numaia în Dumnezeu îºi aflã odihna sufletul meu, de la el îmi vine mântuirea. Numai el este stânca ºi mântuirea mea, turnul meu de scãpare; de aceea, nu mã clatin.

4

Pânã când vã veþi nãpusti asupra unui om, lovindu-l cu toþii ca pe un zid gata sã cadã ºi ca pe un gard surpat? 5 Pun la cale doar cum sã-l doboare de la înãlþimea luib, se desfatã în minciunã; cu gura binecuvânteazã, Selah dar în adâncul lor blestemã. 6 7

8

Numai în Dumnezeu îºi aflã sufletul meu odihna, pentru cã numai în el este speranþa mea. Numai el este stânca ºi mântuirea mea, turnul meu de scãpare; de aceea, nu mã clatin. În Dumnezeu este mântuirea ºi gloria mea, stânca tãriei mele, apãrarea mea este la Dumnezeu. a

Cuvântul ebraic ’at apare frecvent în acest psalm, v. 2.3.6.7 ºi poate sã însemne: numai, da, cu siguranþã. b Este o metaforã de tip rãzboinic, pentru a indica soarta tragicã a celui care este aruncat de pe zidul unei cetãþi asediate. Aceasta înseamnã cã demnitatea psalmistului este umilitã ºi cãlcatã în picioare.

PSALMUL 62 (61) 9

10

11

12

13

223

Poporule, pune-þi încrederea într-însul în orice moment, revarsã-þi inima în faþa lui. Dumnezeu este adãpostul nostru! Deºertãciune sunt fiii lui Adam, minciunã, fiii oamenilor. Dacã s-ar cântãri toþi la un loc, ar fi mai uºori decât fumul. Nu vã încredeþi în violenþã ºi nu vã puneþi nãdejdea în jaf; chiar dacã ar fi sã curgã bogãþiile, nu vã lipiþi inima de ele! O datã a vorbit Domnul ºi de douã ori am auzit aceasta: tãria este a lui Dumnezeu, ºi a ta, Doamne, este îndurarea, pentru cã tu dai fiecãruia dupã faptele sale.

Acest psalm a fost definit drept actul cel mai explicit de credinþã din toatã Psaltirea. Suntem în prezenþa unui psalm cu tonalitãþi multiple, un psalm care este un amestec de motive, de teme, de situaþii, un psalm care pune în luminã excesiva situaþie a catalogãrilor. Este rodul unei dozãri abile între elementele de încredere care presupun o situaþie de pericole ºi de nesiguranþã (în acest sens, este lamentaþie), elemente de speranþã ºi de mulþumire, pe fondul liturgiei de la templu, elemente personale ºi catehezã comunitarã ºi, în sfârºit, elemente sapienþiale, atât în conþinut, cât ºi în formã. Trecerea de la confesiunea personalã la îndemn sau la apostrofare pareneticã comunitarã face acest psalm individual ºi comunitar în acelaºi timp. Peste toate se aflã figura lui Dumnezeu, puterea adevãratã ºi milostivirea cea mai înaltã, siguranþã de nezdruncinat ºi pace fãrã de sfârºit, iar marele mesaj sapienþial al psalmului este acesta: prea slabã ºi iluzorie este siguranþa lucrurilor

224

PSALMUL 62 (61)

ºi a bunurilor, prea instabilã ºi fãrã de consistenþã este viaþa fizicã a omului, prea dezamãgitoare sunt certitudinile istorice. Psalmul 62 (61) a fost interpretat ca rugãciunea lui Cristos care s-a plâns în timpul pãtimirii sale de duºmanii care complotau împotriva lui. Prin el, Biserica îºi exprimã încrederea în Dumnezeu ºi în Cristos ºi îndeamnã popoarele lumii sã-ºi punã încrederea în Domnul, în puterea ºi în harul sãu, mai mult decât în forþele ºi în bogãþiile umane. Psalmul aratã unde se aflã fundamentul adevãrat al speranþei omului. Nu este în ceilalþi oameni, nici în puterea umanã ºi nici în bogãþii; numai în Dumnezeu poate omul sã-ºi gãseascã siguranþa ºi pacea. În Dumnezeu se poate spera împotriva oricãrei speranþe, cum a fãcut Abraham. Împãrþirea: titlu (v. 1); antifonã ce proclamã cã Dumnezeu este credincios (v. 2-3); cel drept este asaltat de cei nelegiuiþi (v. 4-5); antifonã ce proclamã cã Dumnezeu este fidel (v. 6-7); cel drept îndeamnã poporul la încredere în Dumnezeu (v. 8-11); antifonã finalã ºi oracol: Dumnezeu este de partea celui drept (v. 12-13).

PSALMUL 63 (62) Omul însetat de Dumnezeu 1

Psalm. Al lui David. Când era în pustiul lui Iuda.

2

Dumnezeule, tu eºti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineaþã. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreºte trupul meu, ca un pãmânt pustiu, uscat ºi fãrã apã. 3 Astfel te-am cãutat în sanctuarul tãu, ca sã contemplu puterea ºi mãreþia ta. 4 Îndurarea ta preþuieºte mai mult decât viaþa, de aceea, buzele mele te laudã. 5

6

7

8

9

Te voi binecuvântaa toatã viaþa mea ºi voi ridica mâinile mele invocând numele tãub. Ca ºi cum m-aº sãtura cu mãduvã ºi grãsime, aºa se desfatã buzele mele când gura mea te laudã, când îmi amintesc de tine în aºternutul meu ºi mã gândesc la tine în ceasurile de veghe, noaptea. Pentru cã ai fost ajutorul meu, la umbra aripilor tale tresalt de bucurie. Mã ataºez de tine cu tot sufletul ºi dreapta ta mã ocroteºte.

a Tema binecuvântãrii este atestatã, mai ales, în psalmii consideraþi a fi foarte denºi la nivel spiritual: 16,7; 26,12; etc. Aici avem aºanumita binecuvântare declarativã, adicã este exprimatã intensa dorinþã de a-l lãuda pe Dumnezeu toatã viaþa. b Lit.: spre muntele tãu, cu sensul: auzind rostindu-se numele tãu.

226 10 11 12

PSALMUL 63 (62)

Dar cei ce cautã sã-mi ia sufletul sã cadã în adâncurile pãmântului, sã fie trecuþi prin sabie, pradã ºacalilor sã fie! Iar regele se va bucura în Dumnezeu; vor fi preamãriþi toþi cei care jurã pe el, cãci va fi închisã gura celor care spun minciuni.

Este cântecul iubirii mistice. Aceastã compoziþie este celebrarea abandonãrii totale în braþele lui Dumnezeu, exprimatã în logica iubirii libere în intensitatea cea mai înaltã a dorului care nu se stinge decât în Dumnezeu, în exaltarea seninã ºi plinã de fervoare a milostivirii pline de iubire a lui Dumnezeu. Psalmul constituie un portret strãlucitor al rugãciunii, înþeleasã ca dorinþã în sensul cel mai profund al termenului: sufletul, trupul, istoria, existenþa, speranþa sunt învãluite într-un vârtej unic ce-ºi are centrul sãu în Dumnezeu. Structura de rugãciune este aceea care conduce spiritualitatea ºi dinamismul acestui psalm avântat spre viitor ºi cãtre înãlþimi. Gândul depãºeºte tensiunea ºi-l orienteazã, pe cel care crede, cãtre comuniunea perfectã, la umbra veºnicã a aripilor lui Dumnezeu. Aºadar, este un psalm care produce viaþã, tensiune, departe de cenuºiul ºi de controlul rece al unei religiozitãþi fiscale ºi moralistice. Psalmul 63 (62) face parte din rugãciunea laudelor din prima duminicã a sãptãmânii ºi din solemnitãþile din timpul anului liturgic. El exprimã sentimentele lui Cristos care celebreazã, cu noi ºi în noi, misterele vieþii sale, de la naºtere la epifanie, de la pãtimire ºi moarte la învierea ºi înãlþarea la cer. Abia trezit, sufletul creºtin este invitat sã îndepãrteze faptele întunericului ºi sã îmbrace armele luminii (cf. Rom 13,12). A-l cãuta pe Dumnezeu, a avea sete de el înseamnã cã el a venit deja sã ne caute ºi a trezit în noi, fii rãtãcitori, conºtiinþa sãrãciei noastre ºi nevoia de a ne întoarce la izvorul vieþii. Sfântul Ioan al Crucii spunea, comentând acest psalm: „Mor cã nu mor”. Împãrþirea: titlu (v. 1); setea de Dumnezeu (v. 2-4); foamea de Dumnezeu (v. 5-9); cântarea dreptãþii lui Dumnezeu (v. 10-12).

PSALMUL 64 (63) Cel drept îºi pune speranþa în Domnul când cei rãi conspirã împotriva lui 1

Maestrului de cor. Psalm. Al lui David.

2

Ascultã, Dumnezeule, glasul plângerii mele, pãzeºte sufletul meu de teama duºmanului. Fereºte-mã de adunarea celor rãi, de mulþimea celor ce sãvârºesc fãrãdelegea.

3

4

Ca sabia îºi ascut limbile lor, precum sãgeata, aruncã cuvinte amare, 5 pentru a-l lovi, în ascuns, pe cel neprihãnit, trag pe neaºteptate ºi nu se tem. 6 Se încurajeazã în rãutatea lor, se pun de acord ca sã întindã curse. Ei spun: „Cine va vedea?” 7 Au pus la cale nelegiuiri, au împlinit cele uneltite: ca o prãpastie este omul ºi inima lui e un abisa. 8 9

Dumnezeu îi loveºte pe ei cu sãgeþile sale: pe neaºteptate, ei au fost rãniþi ºi însãºi limba lor îi va face sã cadãb; oricine, vãzându-i, va clãtina din cap.

a În v. 4-7 avem un cadru de rãzboi, emblema rãului care stãpâneºte lumea ºi care e gata sã-l zdrobeascã pe cel nevinovat. Se evidenþiazã limba comparatã cu spada, pentru rãul pe care-l poate face, ºi cuvintele calomnioase comparate cu sãgeþile. b Lit.: limba lor greºeºte împotriva lor. Vg interpreteazã: limbile lor au fost neputincioase. Alte versiuni au: se poticnesc unul de altul

228 10

11

PSALMUL 64 (63)

Atunci, toþi vor fi cuprinºi de teamã, vor vesti lucrãrile Domnului ºi vor înþelege faptele lui. Cel drept se va bucura în Domnul ºi va nãdãjdui în el ºi vor fi lãudaþi toþi cei drepþi cu inima.

Psalmul se prezintã ca un model de lamentaþie individualã. Cel care îºi îndreaptã rugãciunea spre cer este animat de o credinþã nestãvilitã în dreptatea lui Dumnezeu ºi în triumful moralei. Este o rugãciune care poate fi recitatã de toþi cei care îºi simt viaþa strãpunsã de sãgeþile veninoase ale calomniei, ale judecãþii rele, ale duºmãniei nedrepte. Psalmul se transformã într-un formular de rugãciune destinat tuturor celor persecutaþi ºi calomniaþi, care cautã, în templu ºi în credinþã, un ajutor divin ºi un loc de refugiu, în timp ce psalmistul se transformã în reprezentantul tuturor credincioºilor în Domnul. În centrul psalmului se aflã figura celui care se roagã. Persecutat de moarte, de duºmani fãrã scrupule, nu i-a mai rãmas decât sã apeleze la ultima apãrare, cea divinã. Trebuie menþionatã reprezentarea plasticã a victoriei finale a lui Dumnezeu. Duºmanii, loviþi ºi strãpunºi de suliþele implacabile ale lui Dumnezeu, cad la pãmânt ºi sunt luaþi în bãtaie de joc de cei care trec pe alãturi. Tradiþia patristicã ºi liturgia atribuie cuvintele acestui psalm lui Cristos în timpul pãtimirii sale. Rugãciunea lui Cristos suferind se întoarce, în liturgia Bisericii, pe buzele membrilor trupului sãu mistic, ale apostolilor ºi martirilor care l-au urmat îndeaproape pe Domnul pe drumul Calvarului ºi ºi-au spãlat hainele lor în sângele Mielului (cf. Ap 7,14). Din contemplarea misterului lui Cristos ºi al Bisericii sale, din pricina limbilor lor sau: limbile lor vor greºi, fiecare împotriva celuilalt.

PSALMUL 64 (63)

229

descris în psalm, ºi din viziunea judecãþii împlinite a lui Dumnezeu împotriva celor care calomniazã izvorãºte un sentiment de încredere ºi de speranþã pentru orice om ce se gãseºte în circumstanþe dureroase asemãnãtoare. Împãrþirea: titlu (v. 1); introducere: apel personal (v. 2-3); asaltul sãgeþilor calomniei (v. 4-7); asaltul sãgeþilor lui Dumnezeu (v. 8-9); laudã comunitarã lui Dumnezeu (v. 10-11).

PSALMUL 65 (64) Mulþumire pentru iertare ºi pentru roadele pãmântului 1

Maestrului de cor. Psalm. Cântare.

2

Þie þi se cuvine cântarea, Dumnezeule, în Sion, ºi þie îþi vor fi împlinite jurãmintele, în Ierusalimb. 3 La tine, care asculþi rugãciunea, va veni tot omul, 4 fãrãdelegile noastre ne-au copleºit, însã tu ierþic nelegiuirile noastre. 5 Fericit este acela pe care tu îl alegi ºi þi-l apropii: el va locui în curþile tale. Ne vom sãtura cu bunãtãþile casei tale, cu sfinþenia templului tãu. 6

Dumnezeul mântuirii noastre, tu ne rãspunzi prin fapte minunate de dreptate. Tu eºti speranþa tuturor marginilor pãmântului ºi a mãrilor îndepãrtate! 7 Tu întãreºti munþii cu puterea ta, te încingi cu tãrie, 8 liniºteºti vuietul mãrii ºi vuietul valurilor ºi zarva popoarelor. a Lit.: Pentru tine, tãcerea este laudã. Aºa traduce sfântul Ieronim: tibi silentium laus. Totuºi, aceastã propunere de traducere nu este confirmatã în altã parte în VT, de aceea, majoritatea traducerilor preferã nuanþa sugeratã de LXX: þie îþi corespunde, þi se cuvine; cf. Ps 48,10; 49,13 etc. b În TM lipseºte: în Ierusalim. c Lit.: tu acoperi, expresie de tip sacerdotal pentru iertarea divinã a pãcatelor, obþinutã prin ispãºire (cf. Lev 16; Ps 78,38 etc).

PSALMUL 65 (64) 9

10

11 12 13 14

231

Cei ce locuiesc la marginile lumii se înspãimântã de semnele tale; tu faci sã cânte de veselie porþile dimineþii ºi ale seriid. Tu porþi de grijã pãmântului, tu îi potoleºti setea cu îmbelºugare; tu îl copleºeºti cu bogãþii. Râul lui Dumnezeu este plin cu apã; tu faci sã creascã grâul pentru oameni. Astfel, pregãteºti pãmântul: îi uzi brazdele, îi sfãrâmi bulgãriie, îl înmoi cu ploaie ºi-i binecuvântezi rãsadurile. Încununezi tot anul cu bunãtãþile tale: pe urmele tale curge belºugul. Se ivesc pãºuni în pustiu, colinele sunt încinse cu veselie. Pãºunile se înveºmântã cu turme, vãile se îmbracã cu grâne; toate strigã de bucurie ºi cântã.

Psalmul acesta este un imn ce porneºte de la Ierusalim, dar, puþin câte puþin, se extinde la tot universul. Cosmosul se asociazã corului imens care-l preamãreºte pe Dumnezeu. Privirea Domnului se extinde pânã la marginile pãmântului, de la rãsãrit ºi de la apus. Cei doi poli, ai spaþiului (orizontul) ºi ai timpului (dimineaþa ºi seara), sunt, aºadar, în stãpânirea Domnului care dominã, astfel, întreaga realitate. S-a pregãtit în felul acesta ultima parte a rugãciunii, în d Versetul 9 prezintã o reacþie cosmicã de uimire ºi de bucurie: atât oamenii, cât ºi natura tresaltã de bucurie în faþa faptelor minunate ale Domnului. Expresia porþile dimineþii ºi ale serii indicã regiunile îndepãrtate din est ºi din vest. e Versetele 11-14 îl prezintã pe Dumnezeu ca pe un agricultor priceput ºi plin de grijã faþã de naturã.

232

PSALMUL 65 (64)

care natura se dovedeºte a fi în relaþie cu Dumnezeu ºi cu omul. Este, totuºi, ºi un alt motiv de laudã, pe care numai omul, ºi în special evreul, poate sã-l experimenteze: este iertarea pãcatelor, o absoluþiune liturgicã ºi cvasi-sacramentalã. În sensul acesta, putem înþelege invidia pe care o simte cel care se roagã faþã de preoþii ºi leviþii ce locuiesc în templul lui Dumnezeu, aproape de izvorul iubirii. În ultima parte, Dumnezeu este reprezentat ca un cultivator la scarã cosmicã. Religia biblicã transformã munca, ºtiinþa ºi tehnica în rugãciune. Psalmul devine o cântare entuziastã a apei pe care Dumnezeu o face sã curgã din rezervoarele de deasupra boltei cereºti; este o cântare a câmpurilor, a fertilitãþii agricole. Se deschide astfel un tablou idilic de culori ºi sunete. Totul este bucurie ºi prospeþime. Lãsând pe planul al doilea tema iertãrii, psalmul este citit ca o reprezentare a Ierusalimului ceresc, spaþiu de viaþã ºi de fericire: „Un râu cu apa vieþii, limpede ca cristalul, ieºea din tronul lui Dumnezeu ºi al Mielului” (Ap 22,1). Vizita lui Dumnezeu, care dã viaþã (v. 10), devine vizita salvificã a lui Cristos; fecunditatea este cea a cuvântului lui Isus; seceriºul este cel al omenirii care îl cautã pe Dumnezeu; Sionul este cel ceresc ºi interior, iar Cristos este templul în care toate naþiunile se adunã pentru lauda perfectã adusã lui Dumnezeu. Tradiþia patristicã a gãsit în acest psalm vestirea chemãrii popoarelor la credinþã. Biserica îl citeºte în liturgia pentru morþi pornind de la v. 3, care spune: „La tine, care asculþi rugãciunea, va veni tot omul”. Împãrþirea: titlu (v. 1); Dumnezeu, mântuitorul, prezent în microcosmosul de la templu (v. 2-5); Dumnezeu, creator ºi mântuitor, în lume ºi în istorie (v. 6-9); Dumnezeu are grijã, prin providenþa sa, de naturã (v. 10-14).

PSALMUL 66 (65) Imn de mulþumire în timpul jertfei 1

Maestrului de cor. Cântare. Psalm.

Înãlþaþi lui Dumnezeu cântãri de bucurie, voi, toþi locuitorii pãmântului! 2 Cântaþi mãrire numelui sãu, mãriþi slava lui prin laudele voastre! 3 Spuneþi-i lui Dumnezeu: „Cât de mãreþe sunt lucrãrile tale. Pentru mãrimea puterii tale, toþi duºmanii tãi te vor cinsti. 4 Tot pãmântul sã te adore ºi sã-þi cânte þie, sã cânte numelui tãu”. Selah 5 Veniþi ºi priviþi lucrãrile lui Dumnezeu! Minunate sunt lucrãrile sale înaintea fiilor oamenilor! 6

7

8 9

El a prefãcut marea în pãmânt uscata; ºi râul a fost trecut cu piciorul: de aceea, acolo ne-am bucurat în el. El stãpâneºte pe veci cu puterea sa, ochii lui sunt îndreptaþi asupra naþiunilor, pentru ca cei rãzvrãtiþi sã nu se înalþe. Binecuvântaþi, popoare, pe Dumnezeul nostru, faceþi sã rãsune lauda lui! El aduce sufletele noastre la viaþã ºi nu îngãduie sã ni se clatine piciorul.

Selah

a Este o aluzie la faptele minunate ale lui Dumnezeu la ieºirea din Egipt (cf. Ex 14–15) ºi la trecerea râului Iordan, la intrarea în Þara Promisã (cf. Ios 5,7-17).

234 10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

PSALMUL 66 (65)

Cãci tu ne-ai încercat, Dumnezeule, ne-ai pus în foc, la probã, ca pe argint. Ne-ai lãsat sã cãdem în cursã, ne-ai pus o povarã în spate. Ai lãsat oameni sã încalece peste capetele noastreb, ne-ai fãcut sã trecem prin foc ºi prin apãc, dar apoi ne-ai scos la refugiu. Voi intra în casa ta cu arderi de tot; voi împlini fãgãduinþele pe care þi le-am fãcut, pe care le-au rostit buzele mele ºi le-am spus cu gura mea când eram în strâmtorare. Îþi voi aduce jertfe grase de ardere de tot, cu aromã de berbeci, îþi voi jertfi boi ºi þapi.

Selah

Toþi cei care vã temeþi de Dumnezeu, veniþi ºi ascultaþi, ºi vã voi spune tot ce a fãcut Domnul pentru mine! Am strigat cãtre el cu glas puternic ºi buzele mele au început sã-l preamãreascã! Dacã s-ar fi vãzut nelegiuire în inima mea, Domnul nu m-ar fi ascultat. Dar Dumnezeu m-a ascultat, a luat aminte la glasul rugãciuni mele. b

TM este obscur ºi dã loc la multe interpretãri: se poate referi la gestul învingãtorului care-ºi pune piciorul pe gâtul celui înfrânt ca act de supremaþie (cf. Ios 10,24; Ps 110,1; 2Mac 3,25; 5,2-3; Zah 1,8); sau se poate referi la gestul, la fel de umilitor, de a purta duºmanul în spate. Foarte probabil, expresia originalã ºi curioasã din textul nostru se referã la o stãpânire umilitoare, dar nu atât de strictã încât sã ducã la pieirea psalmistului. c Expresia: ne-ai fãcut sã trecem prin foc ºi apã indicã toate formele de încercare (cf. Is 43,2).

PSALMUL 66 (65) 20

235

Binecuvântat sã fie Dumnezeu care nu respinge rugãciunea mea ºi nu îndepãrteazã de la mine bunãtatea lui.

Psalmul 66 (65) este o compoziþie unitarã, pe mai multe voci ºi registre, în practicã, pentru solist ºi cor. Este un imn de mulþumire, în care poporul ºi o personalitate reprezentativã dezvoltã componentele diferite ale genului, în faze diferite. Presupune ambientul liturgic de la templu. De pe tot pãmântul se ridicã o simfonie care celebreazã strãlucirea acþiunii lui Dumnezeu, acþiune ce se desfãºoarã în sectoare spaþiale ºi temporale. Natura ºi istoria sunt convocate sã recunoascã intervenþia Domnului în interiorul lor, prin creaþie ºi eliberare. Natura este contemplatã ca ºi cum ar fi o creaturã umanã în rugãciune. Ea este un instrument admirabil pentru lauda lui Dumnezeu. ªi istoria, dupã cum dã mãrturie crezul lui Israel (credinþa patriarhilor, eliberarea prin exod, darul þãrii Canaanului), este revelaþie divinã. Psalmul 66 (65) pune accentul pe articolul central al credinþei: eliberarea din Egipt ºi trecerea prin Marea Roºie, împreunã cu Moise, la fel ca ºi trecerea prin Iordan, împreunã cu Iosue. Acestui imn îi urmeazã, fãrã o dezvoltare ordonatã, continuitatea mulþumirii pe care o rosteºte un solist, ca portavoce a comunitãþii. Tradiþia patristicã atribuie Bisericii ºi apostolilor acest imn de mulþumire. Ei se adreseazã tuturor popoarelor de pe pãmânt ºi le invitã sã-l laude pe Domnul. Psalmul vorbeºte despre pãtimirea lui Cristos ºi despre învierea lui. Domnul a fost pus la încercare ºi, trecut prin foc, precum argintul, a luat asupra sa jugul nostru. Liturgia pune pe buzele lui Cristos cel înviat expresia din psalm: „Binecuvântaþi, popoare, pe Dumnezeul nostru, pentru cã el aduce sufletul meu la viaþa” (cf. v. 8-9). Expresiile lui Cristos sunt ºi ale Bisericii; ea invitã toate popoarele ºi tot

236

PSALMUL 66 (65)

universul sã-l aclame pe Dumnezeu ºi sã cânte glorie numelui lui Cristos pentru faptele lui minunate. Împãrþirea: titlu (1a); invitatoriu ºi imn pentru acþiunea cosmicã ºi istoricã (v. 1b-5); invitatoriu ºi imn pentru acþiunea istoricã a lui Dumnezeu (v. 6-12); invitatoriu ºi celebrare liturgicã sacrificalã (v. 13-15); invitatoriu ºi imn în cinstea acþiunii lui Dumnezeu în istorie (v. 16-19); invitatoriu de încheiere (v. 20).

PSALMUL 67 (66) Bunãvoinþa lui Dumnezeu faþã de Israel ºi faþã de toate neamurile 1

Maestrului de cor. Pentru instrumente cu coarde. Psalm. Cântare.

2

Dumnezeu sã aibã milã de noi ºi sã ne binecuvântezea; sã-ºi îndrepte spre noi faþa seninãb, ca sã fie cunoscutã pe pãmânt calea ta, ºi mântuireac ta la toate popoarele.

3

4

Sã te laude popoarele, Dumnezeule, sã te laude toate popoarele.

Selah

5

Sã tresalte de bucurie ºi sã cânte de veselie naþiunile, pentru cã judeci popoarele cu dreptate Selah ºi cãlãuzeºti neamurile pe faþa pãmântului.

6

Sã te laude popoarele, Dumnezeule, toate popoarele sã te lauded.

a Textul face referinþã la binecuvântarea sacerdotalã din Num 6,24-26. Expresia: sã ne binecuvânteze se referã la viaþã, fecunditate (Gen 1,28), la fertilitatea pãmântului (Gen 8,21-22; 27,27-28), o recoltã bogatã ºi o familie numeroasã (cf. Ps 128,3-4). b Este o expresie antropomorficã pentru a pune în luminã bunãvoinþa lui Dumnezeu ºi generozitatea lui în împãrþirea darurilor sale (cf. Ps 47; 27,8; Prov 16,15; Dan 9,17). c Este o experienþã profundã, complexã ºi unitarã, care se referã la toate facultãþile omului. Calea ºi mântuirea lui Dumnezeu înseamnã planul sãu, care pretinde de la om un comportament adecvat (cf. Ps 77,14; 98,2; 138,5). d Toate popoarele sã te laude, este invitaþia reluatã din v. 4, ca omenirea întreagã sã se asocieze la lauda ºi mulþumirea pentru binefacerile pe care le-a primit Israelul (cf. Ps 3,6.9-11; Zah 8,21-22). Se

238 7

8

PSALMUL 67 (66)

Pãmântul ºi-a dat roadele sale; sã ne binecuvânteze Dumnezeu, Dumnezeul nostru, sã ne binecuvânteze Dumnezeu ºi sã se teamã de el toate marginile pãmântului.

Începutul psalmului este inspirat din binecuvântarea sacerdotalã solemnã, din Num 6,23-27. Poezia este semnul vizibil ºi experimental al binecuvântãrii lui Dumnezeu asupra Israelului, o binecuvântare care devine semnal pentru toate neamurile pãmântului. Binecuvântarea divinã, experimentatã prin binecuvântarea sacerdotalã ºi culticã, este primul semn al miºcãrii teologice ºi poetice. Primatul îl deþine harul lui Dumnezeu, poezia este teocentricã, revelaþia divinã se deschide asupra întregii omeniri, chiar mai înainte ca omul sã-l caute pe Dumnezeu. În centru se aflã cel care dã, nu darul. În cultul israelitic nu este celebratã binecuvântarea câmpurilor, ci opera lui Dumnezeu. Lumina chipului lui Dumnezeu, adicã realitatea sa tainicã ºi binefãcãtoare, asemenea soarelui, se rãspândeºte în întregul univers. Lumina este un element pe care nu-l putem prinde, nu-l putem þine, exact ca ºi Dumnezeu, tainic ºi complet „altul” decât noi. Însã aceastã luminã ne încãlzeºte ºi ne face sã trãim. La fel, ºi binecuvântarea lui Dumnezeu îmbrãþiºeazã toate marginile pãmântului ºi dãruieºte, pe lângã bunurile materiale, ºi bucuria ºi dreptatea întregului sistem mondial al popoarelor ºi naþiunilor. Din aceastã îmbrãþiºare dintre Dumnezeu ºi om izbucneºte „binecuvântarea”, adicã mulþumirea, lauda, din partea omului care-l binecuvânteazã pe Dumnezeu. Cristos este chipul care ni l-a arãtat pe Tatãl: chipul plin de milostivire ºi senin, care îi lumineazã pe cei care cred în întrevede aici universalismul chemãrii la mântuire, iniþiat prin binecuvântarea primitã de Abraham.

PSALMUL 67 (66)

239

el. Pãtimirea lui Cristos ºi moartea sa pe cruce au adus la noi binecuvântarea Tatãlui ºi mântuirea ºi ne-au obþinut harul sã putem vedea chipul senin al lui Dumnezeu. Toate popoarele sunt chemate sã-i mulþumeascã Domnului care le-a fãcut pãrtaºe de binecuvântãrile rezervate, odinioarã, lui Israel. Tradiþia patristicã a recunoscut în psalmul 67 (66) glasul apostolilor care implorã binecuvântarea lui Dumnezeu ºi darul Duhului Sfânt asupra popoarelor pãmântului, invitându-le la credinþã prin predicarea evangheliei. Este afirmatã, în felul acesta, medierea Bisericii în comunicarea mesajului ºi a mântuirii la toate popoarele pãmântului. Acest psalm este rugãciunea creºtinã pentru rãspândirea credinþei. Împãrþirea: titlu (v. 1); invocarea binecuvântãrii – îndreptarea chipului senin al lui Dumnezeu – asupra tuturor popoarelor (v. 2-3); rãspunsul, mulþumirea universalã (v. 4); rezultatul binecuvântãrii, bucuria ºi dreptatea universalã (v. 5); din nou mulþumirea tuturor (v. 6); contemplarea rodului binecuvântãrii (v. 7-8).

PSALMUL 68 (67) Mulþumire pentru victoriile strãlucite ale lui Dumnezeua 1

Maestrului de cor. Al lui David. Psalm. Cântare.

2

Dumnezeu se ridicã, vrãjmaºii lui se risipesc ºi cei care-l urãsc fug dinaintea feþei lui. Cum se risipeºte fumul, aºa îi risipeºti, cum se topeºte ceara în faþa focului, aºa pier cei rãi din faþa lui Dumnezeu. Cei drepþi se bucurã ºi tresaltã de bucurie în faþa lui Dumnezeu, se desfatã în fericire ºi veselieb.

3

4

5

Cântaþi-i lui Dumnezeu, cântaþi imnuri numelui sãu, pregãtiþi calea celui care încalecã pe nori: numele sãu este Domnul, tresãltaþi de bucurie înaintea lui! 6 Dumnezeu este tatãl orfanilorc, apãrãtorul vãduvelor, el, care locuieºte în lãcaºul sãu cel sfânt. 7 Dumnezeu dã o casã celor pãrãsiþi, el deschide prizonierilor poarta libertãþii, dar cei rãzvrãtiþi vor locui în pãmânt uscat. a

Psalmul 68 (67) este o profesiune de credinþã în Dumnezeu pentru intervenþiile sale salvifice în exod ºi în cucerirea Canaanului (cf. Dt 26,5-9; Ios 24,1-13; Ps 136). Probabil a fost compus într-un context liturgic. b Versetele 2-4 constituie un imn oficial pentru însoþirea arcei alianþei în pustiu (cf. Num 10,35) înainte de bãtãliile purtate de Israel. c Este un titlu divin frecvent (cf. Dt 10,18; Ps 9,35-39; Is 17,23; Ier 7,6; Iob 29,12-13).

PSALMUL 68 (67)

241

8

Dumnezeule, când ieºeai înaintea poporului tãu, când pãºeai prin pustiu, pãmântul se cutremura 9 ºi cerurile picurau ploaie înaintea Domnului, Dumnezeului de pe Sinai, înaintea Dumnezeului lui Israel. 10 Ai dat o ploaie binefãcãtoare, Dumnezeule, moºtenirea ta, sleitã de puteri, ai înviorat-o. 11 Dumnezeule, poporul tãu a locuit în þara pe care ai pregãtit-o în iubirea ta pentru cel sãrac. 12

13 14

15 16 17

Selah

Un cuvânt spune Domnuld ºi sunt o armatã mare femeile aducãtoare de veºti bunee: „Regii armatelor o iau la fugã ºi femeile, acasã, împart prada. În timp ce voi dormiþi prin staule, aripile porumbiþeif strãlucesc de argint ºi penele ei au luciri de aur. Când Cel Atotputernic îi împrãºtia pe regi, ningea pe Þalmon”. Munte al lui Dumnezeug este Muntele Basanului, munte cu vârfuri semeþe este Muntele Basanului. De ce sunteþi plini de invidie, voi, munþi cu vârfuri înalte, pe muntele pe care Dumnezeu ºi l-a ales lãcaº? Domnul va locui acolo de-a pururi. d

Fragmentul 12-19 constituie o aluzie la epoca lui Iosue ºi a judecãtorilor, întrucât avem o analogie literarã cu cântarea Deborei din Jud 4–5 ºi sunt numite triburile lui Zabulon ºi Neftali, v. 28, sugerând astfel campania lui Sisera (cf. Jud 4,12-22; 5,8.13.20). e Poate fi o referinþã la bãtãlia de pe Ghilgal (cf. Ios 10,7-14). f Aripile porumbiþei – expresie greu de interpretat. Probabil este vorba de stindardele militare luate de la armatele duºmane. g Muntele lui Dumnezeu înseamnã „munte înalt” (cf. Ps 36,7; 80,11).

242 18 19

20 21 22

23 24 25 26

27

28

29

30

PSALMUL 68 (67)

Carele lui Dumnezeu sunt mii ºi mii, Domnul vine din Sinai în lãcaºul sãu cel sfânt. Te-ai urcat în înãlþimi, ai dus captivã captivitatea, ai primit în dar oameni: chiar ºi rãzvrãtiþii vor locui la Domnul Dumnezeu. Binecuvântat sã fie Domnul zi de zih, Dumnezeul mântuirii noastre ne poartã de grijã. Selah Dumnezeul nostru este Dumnezeul mântuirii, Domnul Dumnezeu are putere ºi asupra morþii. Dar Dumnezeu zdrobeºte capetele vrãjmaºilor, creºtetul pãros al celor ce umblã în fãrãdelegi. Domnul a spus: „Din Basan îi voi aduce înapoi, îi voi aduce din adâncul mãrii, ca sã-þi afunzi piciorul în sânge ºi limbile câinilor tãi sã aibã partea lor din duºmani”. Apare alaiul tãu, Dumnezeule, alaiul Dumnezeului ºi regelui meu, în locul cel sfânt. În faþã merg cântãreþii, în urmã, muzicanþii, iar la mijloc, fetele cu tamburine. „Binecuvântaþi-l pe Dumnezeu, în adunãrile voastre, binecuvântaþi-l pe Domnul, voi, cei din seminþiile lui Israel!” Iatã-l pe Beniamin, mezinul, el conduce cãpeteniile lui Iuda ºi cetele lor, cãpeteniile lui Zabulon, cãpeteniile lui Neftali. Aratã-þi, Dumnezeul meu, puterea, confirmã, Dumnezeule, ceea ce ai fãcut spre binele nostru. Pentru templul tãu din Ierusalim, regii îþi vor aduce daruri. h

Versetele 20-22 constituie un imn liturgic de mulþumire (cf. Ps 41,14; 89,53; 1Rg 5,21).

PSALMUL 68 (67) 31

32 33 34

35

36

243

Înspãimântã fiara din trestiii, cireada de tauri cu viþeii popoarelor: sã se plece la pãmânt cãrând bucãþi de argint! Împrãºtie popoarele care se complac în rãzboaie. Vor veni mai-marii Egiptului, Etiopia îºi va întinde mâinile spre Dumnezeu. Cântaþi lui Dumnezeu, împãrãþii ale pãmântului, Selah cântaþi Domnului imnuri; lui, care vine cãlare pe ceruri, pe cerurile veºnice, iatã, rãsunã în tunet glasul lui, glasul lui puternic. Recunoaºteþi-i lui Dumnezeu puterea, mãreþia lui asupra Israelului, puterea lui mai presus de ceruri. Înfricoºãtor eºti, Dumnezeule, din lãcaºul tãu sfânt. Dumnezeul lui Israel, el dã poporului putere ºi tãrie. Binecuvântat sã fie Dumnezeu!

Este cel mai dificil ºi cel mai obscur dintre toþi psalmii, la nivel textual ºi exegetic: o odã ce se desfãºoarã pe cel mai înalt pisc al gândirii ºi al compoziþiei poetice. A fost numit Te Deum-ul lui Israel. Este o creaþie plinã de ecouri, de aluzii, de citãri din materiale preexistente, dar care îºi are originalitatea sa nãscutã din geniul redactorului. Cu multã probabilitate, acest imn de mulþumire colectivã se leagã de sãrbãtoarea Rusaliilor sau de sãrbãtoarea celebrãrii alianþei, toamna. În miezul sãrbãtorii se gãseºte revelaþia lui Dumnezeu care, conform unei teme vechi, vine de pe muntele Sinai ºi, prin prezenþa sa în cult, îºi face din nou activã lucrarea sa rãscumpãrãtoare. Psalmul vrea sã aminteascã unele etape ale istoriei vechi a mântuirii, de care a fost fãcut beneficiar mai întâi Israelul. Este posibil ca, în i

Fiara din trestii – este, probabil, o aluzie la Egipt (cf. v. 32; Ez 29,3).

244

PSALMUL 68 (67)

afara sãrbãtorii anuale, sã fie amintitã, aici, o procesiune liturgicã cu arca, reprezentând urcarea triumfalã a lui Dumnezeu, de la muntele Sinai pânã pe muntele Sionului. Mãrturisirea de credinþã în intervenþiile istorice ale lui Dumnezeu nu se face pentru o simplã plãcere a retrospectivei patriotice, ci se înscrie într-o perspectivã complexã a memorialului biblic care, prin natura lui, implicã o intersectare de planuri temporale evocate simultan, mai ales, în spaþiul sacru al unui act liturgic. Caracterul tridimensional al memorialului biblic se ancoreazã într-un eveniment salvific trecut, celebreazã prezenþa actualã salvificã a Domnului eliberator ºi se îndreaptã spre o mântuire deplinã viitoare. Istoria Israelului este recapitulatã ºi reprodusã în persoana ºi în viaþa lui Cristos. În el, istoria, trãitã pânã la împlinirea desãvârºitã, este participatã de întreaga omenire, devine istorie universalã pentru soluþionarea definitivã a destinului uman. Tradiþia patristicã recunoaºte în acest psalm profeþia primei ºi a celei de-a doua veniri a lui Cristos, a înãlþãrii lui la ceruri, a dãruirii Duhului Sfânt apostolilor ºi a chemãrii tuturor popoarelor la credinþã. Misterele vieþii Domnului sunt participate de Bisericã în celebrãrile anului liturgic. Aceste celebrãri sunt etape ale marºului triumfal al lui Cristos, în fruntea poporului sãu, cãtre cetatea veºnicã a Sionului. Psalmul 68 (67) celebreazã triumful pascal al lui Dumnezeu ºi al lui Cristos în istoria omenirii: din Egipt la Muntele Sionului, de la Biserica pelerinã pe pãmânt la Ierusalimul ceresc, el reuneºte, într-o unicã viziune, trecutul, prezentul ºi viitorul. Ceea ce s-a întâmplat în istoria Israelului, ºi se reînnoieºte în istoria Bisericii, se traduce în viaþa spiritualã a fiecãrui om. Astfel, psalmul celebreazã cãlãtoria lui Dumnezeu în viaþa tuturor: o cãlãtorie a harului, a milostivirii, a luptei ºi a cuceririi. În acest sens, psalmul devine cântarea înãlþãrilor noastre spirituale:

PSALMUL 68 (67)

245

viaþa creºtinã se desfãºoarã sub semnul exodului; semnificaþia ei cea mai profundã este aceea de a fi o trecere împreunã cu Cristos din aceastã lume la Tatãl. Împãrþirea: titlu (v. 1); invitatoriu liturgic (v. 2-4); scena I: cântarea exodului (v. 5-11); scena a II-a: cântarea Þãrii Promise (v. 12-19); intermezzo: invitatoriu liturgic la binecuvântare (v. 20-22); scena a III-a: cântarea procesionalã spre Sion (v. 23-34); încheiere: invitatoriu liturgic la binecuvântare (v. 35-36).

PSALMUL 69 (68) Râvna casei tale mã mistuie 1

Maestrului de cor. Pe melodia „Crinii”. Al lui David.

2

Mântuieºte-mã, Dumnezeule, cãci apele mi-au ajuns pânã la gât!a 3 M-am afundat într-o mlaºtinã adâncãb ºi n-am nimic de care sã mã prind, am cãzut în vâltoarea apei ºi curentul mã trage cu sine. 4 Am ostenit strigând, mi s-a uscat gâtlejul; ochii mi s-au împãienjenit aºteptându-l pe Dumnezeul meu. 5 Cei ce mã urãsc fãrã motivc s-au înmulþit mai mult decât firele de pãr de pe capul meu; s-au întãrit duºmanii, cei care mã calomniazã, trebuie sã le dau înapoi, deºi n-am furat nimic. 6

Dumnezeule, tu ºtii nebunia mead ºi greºelile mele nu-þi sunt ascunse. a

Lit.: pânã la suflet. M-am afundat într-o mlaºtinã adâncã – este o imagine pe care o mai întâlnim în Ps 41,3 ºi Lam 3,53. Este, probabil, o aluzie la experienþa lui Ieremia (cf. Ier 38,6). c Este o proclamare a nevinovãþiei ºi a suferinþei nedrepte. Împreunã cu Ps 35,1a, constituie fondul pentru afirmaþia persecuþiei nedrepte a lui Isus (cf. In 15,24-25). d Tu ºtii nebunia mea – este o mãrturisire realã a psalmistului pentru starea lui de slãbiciune, cu intenþia de a-ºi proclama în continuare nevinovãþia. Termenul ales, în limba ebraicã (iwwalti), indicã: b

PSALMUL 69 (68)

247

7

Sã nu fie fãcuþi de ruºine din pricina mea cei care sperã în tine, Doamne, Dumnezeul oºtirilor! Sã nu fie rãvãºiþi din cauza mea cei care te cautã, Dumnezeul lui Israel! 8 Pentru tine îndure batjocurã ºi ruºinea îmi acoperã faþa. 9 Am ajuns un strãinf pentru fraþii mei, un necunoscut pentru fiii mamei meleg; 10 cãci râvna casei tale mã mistuieh, batjocurile celor care te insultã au cãzut asupra mea. 11 A plâns în mine sufletul ºi am postit, ºi aceasta a fost spre dezonoarea mea. 12 M-am îmbrãcat în sac ºi am ajuns obiectul lor de batjocurã. 13 Cei care stau la porþi mã vorbesc ºi cântecele beþivilor sunt împotriva mea. 14 Dar eu cãtre tine îmi înalþ rugãciunea, Doamne, în timpul bunãvoinþei tale; o nebunie de moment, o slãbiciune trecãtoare, o prostie de scurtã duratã, dar nu o nebunie radicalã (cf. Ps 14,53), adicã o opþiune deliberatã ºi totalã pentru rãu. e Lit.: duc, port. Psalmistul are conºtiinþa cã ia asupra sa toate insultele îndreptate cãtre Dumnezeu (cf. Ps 44,23; Is 53,4-5.12; Ier 15,15). f Singurãtatea ºi indiferenþa din partea celor apropiaþi sunt efecte sociale ºi consecinþe ale acuzelor false (cf. v. 21, Ps 31,12; Ier 12,6; Iob 19,15-22). g Rabinii interpreteazã v. 9 în mod alegoric: fraþii sunt musulmanii, iar fiii mamei mele sunt creºtinii. Israelul, persecutat ºi izolat, se simte ca o victimã de ispãºire pentru pãcatele acestora. h Este angajarea entuziastã pentru cauza lui Dumnezeu ºi pentru templu, comparatã cu o flacãrã ce mistuie ºi trezeºte reacþii violente din partea duºmanilor lui Dumnezeu, oameni cuprinºi de invidie ºi suspiciune (v. 11-13; cf. Num 25,11.13; 2Rg 12,16; Ier 7). Textul este preluat de Isus (In 2,17).

248

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

25

PSALMUL 69 (68)

în marea ta bunãtate, rãspunde-mi, Dumnezeule, pentru fidelitatea mântuirii tale. Scoate-mã din mlaºtinã, ca sã nu mã afund, scapã-mã de cei care mã urãsc ºi de apele adânci. Sã nu treacã valurile peste mine, sã nu mã înghitã adâncul ºi gura prãpastiei sã nu se închidã deasupra mea. Ascultã-mã, Doamne; îndurarea ta este plinã de bunãtate; în iubirea ta cea mare, întoarce-þi privirea spre mine. Nu-þi ascunde faþa de la slujitorul tãu, cãci sunt în necaz; grãbeºte-te sã mã asculþi! Apropie-te de sufletul meu ºi rãscumpãrã-mã, elibereazã-mã de duºmanii mei! Tu cunoºti jignirea, ruºinea ºi batjocura mea, înaintea ta sunt toþi duºmanii mei. Dispreþul îmi sfâºie inima ºi sunt copleºit de apãsare; aºtept mângâiere, dar în zadar, aºtept mângâietori ºi nu gãsesc nici unul. Ei mi-au pus venin în mâncare ºi, când îmi era sete, mi-au dat sã beau oþet. Sã fie masa, înaintea lor, capcanãi ºi rãsplata lor o cursã. Sã li se întunece ochii, ca sã nu vadã, ºi rãrunchii lor vlãguieºte-i pentru totdeauna! Revarsã peste ei mânia ta ºi focul furiei tale sã-i cuprindã!

i Capcana este un simbol vânãtoresc. Masa era, de obicei o bucatã de piele întinsã pe pãmânt. Toate blestemele care urmeazã se revarsã asupra trupului: orbirea ochilor, vlãguirea rãrunchilor, locuinþa pustie etc.

PSALMUL 69 (68) 26 27 28 29 30 31 32 33

34 35 36

37

249

Sã le rãmânã locuinþa pustie ºi sã nu mai aibã cine locui în corturile lor. Cãci ei persecutã pe cel lovit de tine, iar pe cel rãnit de tine îl chinuie ºi mai tare. Adaugã nelegiuire la nelegiuirea lor ºi sã nu ajungã la îndreptãþirea ta. Sã fie ºterºi din cartea celor viij ºi sã nu mai fie scriºi împreunã cu cei drepþi! Eu sunt nenorocit, copleºit de suferinþã; Dumnezeu, mântuirea mea, m-a ridicat! Voi lãuda numele lui Dumnezeu prin cântãri ºi îl voi preamãri, aducându-i mulþumire, ºi-i va fi plãcut Domnului mai mult decât un taur, decât un viþel care are coarne ºi copite. Sã vadã cei sãraci ºi sã se bucure! Cãutaþi-l pe Dumnezeu ºi inimile voastre se vor bucura de viaþã. Cãci Domnul îi ascultã pe cei sãraci ºi nu-i uitã pe ai sãi, care sunt în închisoarek. Sã-l laude cerurile ºi pãmântul, mãrile ºi tot ce miºunã în ele. Cãci Dumnezeu mântuieºte Sionul ºi va reclãdi cetãþile lui Iuda: ºi vor locui acolo ºi le vor stãpâni. Le va moºteni descendenþa slujitorilor sãi ºi vor locui acolo cei care iubesc numele lui.

Este o monumentalã lamentaþie, variatã în compoziþie, strãbãtutã de motive reluate ºi abandonate. Este un text profetic ºi mesianic, apropiat ca stil ºi conþinut de psalmul 22 (21). j

Cartea celor vii. Expresia apare o singurã datã în VT, dar este explicatã de alte pasaje (Ex 32,32-33; Is 4,3; Ier 22,10 etc). k Poate fi o aluzie la situaþia lui Ieremia (Ier 37–38) sau la aceea a deportaþilor în Asiria (2Rg 17) sau în Babilon (2Rg 25,8-21).

250

PSALMUL 69 (68)

La nivel textual, poezia se prezintã bine pãstratã ºi transmisã corect, deºi unii exegeþi gãsesc douã niveluri textuale. Timpul compoziþiei pare sã fie cel al exodului, întrucât proclamarea vie a pãcatului ºi a dreptãþii intrã în sensibilitatea teologicã a experienþei traumatice a exilului. Nonconcordanþele ºi repetiþiile sunt semn al genului lamentaþiunilor ce se desfãºoarã într-o structurã fragmentarã, cu introducerea unor elemente diferite, unificate de forþa suferinþei ºi de teoria retribuþiei pentru care pãcatul, boala, durerea, rãul de orice fel constituie un complex greu de separat. Deºi îºi recunoaºte greºelile pe care le-a comis, psalmistul, care se aflã în necaz, aminteºte cã a fost zelos pentru casa lui Dumnezeu ºi cã a fãcut pocãinþã. Tocmai de aceea, tovarãºii lui îl îndepãrteazã ºi îºi bat joc de el. Se presupune cã însãºi prezenþa lui condamnã viciile acestora ºi, de aceea, îi adreseazã cuvinte jignitoare. Starea sa de suferinþã poate explica, fãrã ca sã justifice, apelul sãu la violenþã ºi la imprecaþii. Spre sfârºit, lamentaþia lui devine laudã adusã lui Dumnezeu. În repetate rânduri, Noul Testament a aplicat fragmente din acest psalm lui Cristos. Ca urmare a acestor numeroase mãrturii din Noul Testament, pãrinþii Bisericii au fost unanimi în a considera psalmul 69 (68) ca fiind mesianic, ºi au vãzut în aceastã lamentaþie rugãciunea lui Cristos adresatã Tatãlui, în timpul pãtimirii sale. De pe buzele lui Cristos, aceastã rugãciune trece pe buzele Bisericii ºi adunã, de-a lungul veacurilor, durerile oamenilor pentru a-i sfinþi, în contact cu durerile lui Cristos, ºi pentru a trezi în inima umanã o speranþã de mântuire ºi de întoarcere la patria cereascã. În liturgia Sãptãmânii Sfinte, când este recitat acest psalm, se proclamã nu numai pãtimirea Domnului, ci este ºi o vestire a unui mister prezent ºi operant în acþiunea liturgicã.

PSALMUL 69 (68)

251

Prin faptul cã am devenit creºtini, nu înseamnã cã am încetat sã mai fim pradã durerilor ºi încercãrilor; dimpotrivã, ele fac parte esenþialã din viaþa creºtinã ºi apãrarea credinþei presupune datoria de a înfrunta sacrificii care, începând de la renunþarea la înclinaþiile rele, pot sã ajungã pânã la renunþarea la viaþa trupeascã. Psalmul ne ajutã sã intrãm în acest duh de comuniune cu Cristos suferind ºi care moare, ºi ne oferã o meditaþie mântuitoare asupra pãtimirii Domnului. Împãrþirea: titlu (v. 1); strigãt pentru mântuire (v. 2-5); lamentaþie pentru rãul interior (v. 6-19); lamentaþie pentru rãul exterior, duºmanii (v. 20-30); invitaþie la mulþumire (v. 31-37).

PSALMUL 70 (69) Strigãt de ajutor 1

Maestrului de cor. Al lui David. Spre aducere-aminte.

2

Dumnezeule, vino în ajutorul meu; Doamne, grãbeºte-te sã mã ajuþi!

3

Sã fie fãcuþi de ruºine ºi sã fie batjocoriþi cei ce cautã sufletul meu. Sã dea înapoi ºi sã fie umiliþi cei ce-ºi gãsesc desfãtarea în nefericirea mea. 4 Sã se întoarcã înapoi, din cauza ruºinii lor, cei care îmi spun: „Aºa îþi trebuie!” 5

Sã se bucure ºi sã se veseleascã de tine toþi cei care te cautã ºi cei care iubesc mântuirea ta sã spunã pururi: „Preamãrit sã fie Dumnezeu!”

6

Iar eu sunt sãrman ºi lipsit; Dumnezeule, ai grijã de mine!a Tu eºti ajutorul ºi eliberatorul meu: Doamne, nu întârzia!

Este, practic, o variantã a psalmului 40 (39),14-18. Se prezintã ca o lamentaþie extrasã dintr-un repertoriu de rugãciuni pentru diferite necesitãþi ºi destinatã oricui avea vreo cerere de înãlþat la Dumnezeu. Tonul general este tensionat, cel al unei rugãciuni insistente, repetate, care nu mai vrea sã aºtepte. A devenit un invitatoriu care deschide a

NVg are: grãbeºte-te sã mã ajuþi.

PSALMUL 70 (69)

253

cele mai multe celebrãri liturgice: Dumnezeule, vino în ajutorul meu; Doamne, grãbeºte-te sã mã ajuþi! (v. 2). Pornind de la titlu, se pare cã acest psalm era o cântare folositã la sacrificiul descris în Lev 2 (in memoria), rit care presupunea arderea unei ofrande vegetale de fãinã, untdelemn sau tãmâie. Tradiþia patristicã îl interpreteazã ca fiind când o rugãciune a lui Cristos pe cruce, când rugãciunea Bisericii oprimate de persecutori. Începând cu v. 2 al acestui psalm, Biserica îi oferã Domnului rugãciunea sa, cerând ajutor pentru a o putea îndeplini cu demnitate. Domnul nu numai cã vine în ajutor, ci, cum spune constituþia liturgicã: „Cristos Isus îºi continuã slujirea sacerdotalã prin Biserica ce îl laudã pe Domnul fãrã încetare ºi mijloceºte pentru mântuirea lumii”. Învãþãm de la Isus ºi de la Bisericã sã apelãm la acest psalm în timpul încercãrii. Domnul ne-a dat aceastã rugãciune pentru situaþiile în care nu ºtim sã gãsim cuvintele potrivite. Împãrþirea: titlu (v. 1); invitatoriu, apel care cere intervenþia divinã (v. 2); blestem pentru duºmani (v. 3-4); binecuvântare pentru cei drepþi (v. 5); concluzie, apel care cere intervenþia divinã (v. 6).

PSALMUL 71 (70) Rugãciunea încrezãtoare a celui bãtrân 1

În tine, Doamne, îmi gãsesc scãparea, sã nu fiu nicicând fãcut de ruºine.

2

În dreptatea ta, elibereazã-mã ºi apãrã-mã, pleacã-þi urechea spre mine ºi mântuieºte-mã. 3 Fii pentru mine stâncã ºi cetate de refugiu, ca sã mã mântuieºti, pentru cã numai tu eºti tãria mea ºi cetatea mea de apãrare. 4 Scoate-mã, Dumnezeule, din mâna celui fãrã de lege, din mâinile celui nelegiuit ºi viclean. 5 Pentru cã tu, Doamne, eºti speranþa mea, Doamne, în tine mi-am pus încrederea din copilãrie. 6 În tine mi-am gãsit sprijin din sânul mamei mele, încã din sânul mamei mele, tu ai fost ocrotitorul meu; în tine este lauda mea de-a pururi. 7 Ca o minunea am ajuns pentru mulþi, ºi tu eºti ajutorul meu puternic. 8 Sã se umple gura mea de lauda ta, toatã ziua sã fie plinã de preamãrirea ta. 9 Nu mã respinge în zilele bãtrâneþii mele; nu mã pãrãsi când îmi slãbesc puterile. a Pentru termenul minune, autorul foloseºte un cuvânt ambivalent (mopet), pentru a indica ceva care este obiect, semn sau simbol pentru a trezi uimirea, sau, în sens negativ, poate sã trezeascã oroarea, teama (cf. Dt 28,46; Il 3,3; Ps 31,12). Aici prevaleazã sensul pozitiv: autorul a devenit un semn, pentru ceilalþi, de ataºare ºi încredere în Dumnezeu.

PSALMUL 71 (70) 10

11

12

Cãci duºmanii mei vorbesc împotriva mea ºi cei care pândesc sufletul meu fac planuri împreunã: „Dumnezeu l-a pãrãsit! Urmãriþi-l ºi prindeþi-l, cãci nu are cine sã-l scape!” Dumnezeule, nu te îndepãrta de mine; Dumnezeul meu, grãbeºte-te sã mã ajuþi.

13

Sã fie fãcuþi de ruºine ºi sã piarã cei potrivnici sufletului meu, sã fie acoperiþi de insulte ºi dezonoare cei care îmi vor rãul.

14

Eu îmi voi pune întotdeauna speranþa în tine ºi te voi lãuda tot mai mult. Gura mea va vesti în toate zilele dreptatea ºi mântuirea ta, chiar dacã nu cunosc marginile lorb. Voi povesti faptele minunate ale Domnului; Doamne, îmi voi aduce aminte cã dreptatea este numai a ta. Dumnezeule, m-ai învãþat din tinereþe, iar eu vestesc ºi astãzi minunile tale. Nici la bãtrâneþe ºi cãrunteþe, Dumnezeule, sã nu mã pãrãseºti, ca sã vestescc puterea ta generaþiei de acum ºi tãria ta celei care va veni.

15

16

17

18

255

b Comparând intervenþia salvificã a lui Dumnezeu faþã de el, cu toate intervenþiile lui în favoarea Israelului, psalmistul nu e în stare sã aprecieze mãreþia actului dumnezeiesc. c Transmiterea faptelor minunate ale lui Dumnezeu cãtre toate generaþiile este caracteristica actului de cult fie la nivel comunitar (cf. Ps 78,4), fie la nivel personal (Ps 22,31-32).

256 19

20

21 22

23 24

PSALMUL 71 (70)

Dreptatea ta, Dumnezeule, e pânã la cerurid, tu, care ai fãcut fapte mãreþe, Dumnezeule, cine este asemenea þie? Tu m-ai fãcut sã vãd rele ºi necazuri multe; dar din nou îmi vei da viaþã ºi mã vei scoate din adâncurile pãmântului. Vei înmulþi mãrirea mea ºi, când te vei întoarce, mã vei mângâia. Iar eu voi cânta fidelitatea ta, Dumnezeul meue, în sunet de coarde ºi îþi voi cânta din harpã, þie, Sfântul lui Israel. Vor tresãlta de bucurie buzele mele când îþi voi cânta ºi sufletul meu, pe care l-ai rãscumpãrat, cãci ºi limba mea ziua întreagã va rosti dreptatea ta. Vor fi fãcuþi de ruºine ºi umiliþi cei care cautã ruina mea.

Poezia din acest psalm este o mãrturie personalã ºi realã a unei experienþe dramatice: neliniºtite ºi, în acelaºi timp, resemnate; febrile, pline de fricã ºi, în acelaºi timp, încrezãtoare; dezolate ºi, în acelaºi timp, deschise spre speranþã. Citãrile ºi repetiþiile capãtã o semnificaþie atunci când sunt plasate în psihologia senilitãþii, care iubeºte trecutul, care este în cãutarea, deja cunoscutã, a timpului pierdut. Bãtrânul care se roagã recurge la rugãciuni deja cunoscute ºi lamentaþia lui, chiar dacã este dominatã de imaginea trecutului fericit, nu exclude încrederea care devine mulþumire. d

Contrastul puternic (v. 19-20) dintre înãlþimea cerurilor (dreptatea lui Dumnezeu) ºi adâncurile pãmântului (angoasa ºi necazul care se aflã în împãrãþia morþii, descrisã ca împãrãþia apelor subterane primordiale) este caracteristic întregului psalm. e Dumnezeul meu ºi... Sfântul lui Israel indicã, pe de o parte, familiaritatea ºi intimitatea psalmistului cu Dumnezeu, iar pe de altã parte, transcendenþa lui Dumnezeu.

PSALMUL 71 (70)

257

Personajele în acþiune sunt patru: Dumnezeu, punctul terminal al rugãciunii; bãtrânul, a cãrui pasiune de iubitor de muzicã nu s-a stins o datã cu trecerea anilor; un trecut aproape personificat, fãcut din dreptate încã din copilãrie ºi din tinereþe; în sfârºit, la fel de personificat ºi palpabil, prezentul, întreþesut de încercãri numeroase ºi dure ºi de duºmani, ºi de pierderea puterilor, care nu se rezolvã într-o fugã disperatã spre abisul ºeolului, spre moarte. Acest bãtrân aºteaptã încã un viitor de eliberare, pe care îl sperã, în ciuda trecerii anilor. Acest viitor va fi o renaºtere, o recreare, o viaþã ºi o bucurie reînnoitã, în care sã poatã, din nou, mãrturisi lumii, printr-o angajare misionarã, iubirea lui Dumnezeu care nu-i abandoneazã pe credincioºii sãi. Astfel, lamentaþia miºcãtoare a bãtrânului umilit, deºi rãmâne lamentaþie, se transformã într-o rugãciune de încredere. Psalmul 71 (70) este folosit de Bisericã, în celebrarea euharisticã din Marþea Sfântã, pentru a exprima sentimentele lui Cristos în timpul pãtimirii sale. În felul acesta, pe lângã faptul cã psalmul este o profeþie a pãtimirii lui Cristos, tradiþia creºtinã a vãzut în el vestirea învierii sale. Biserica se roagã cu psalmul 71 (70) pentru a cere Domnului, care a învãþat-o, încã din tinereþea ei, sã n-o abandoneze, în zilele luptei, atunci când forþele îi slãbesc. Operele sãvârºite de Dumnezeu în trecut au fost întotdeauna, pentru Israel, o garanþie a viitorului. Dumnezeu este fidel ºi drept. Începând o lucrare, el îºi exprimã, în acelaºi timp, dorinþa de a o duce la îndeplinire, numai dacã nu intervine voinþa rea a celui care a fost chemat sã colaboreze cu el. Împãrþirea: refren: coºmarul „ruºinii” (v. 1); amãrãciunea bãtrâneþii (v. 2-12); refren: ruºinarea duºmanilor (v. 13); speranþa bãtrâneþii (v. 14-24a); refren: ruºinarea duºmanilor (v. 24b).

PSALMUL 72 (71) Programul regelui Mesia 1

Al lui Solomon.

Dumnezeule, dãruieºte regelui judecãþile tale ºi înzestreazã pe fiul regeluia cu dreptatea ta, 2 ºi el va judeca poporul tãu cu dreptate ºi pe sãracii tãi cu nepãrtinire. 3 Munþii sã aducã pacea pentru popor ºi dealurileb, dreptatea. 4 El va face dreptate celor sãraci din popor ºi-i va mântui pe fiii sãrmanilor, dar pe asupritori îi va doborî. 5

Ei se vor teme de tine cât soarele ºi lunac, din generaþie în generaþie.

6

Va coborî ca ploaia pe iarbã ºi ca ropotul ce udã pãmântul. În zilele lui, va înflori dreptatea ºi belºug de pace, pânã când va fi luna.

7

a Fiul regelui – este în paralelism cu regele; expresia aratã cã este vorba de aceeaºi persoanã ºi subliniazã legitimitatea acestuia, întrucât este rege printr-o succesiune dinasticã legitimã. b Munþii ºi dealurile personificate, împreunã cu toatã natura, participã la misiunea exercitatã de rege ºi aduc pace ºi dreptate (cf. Is 52,7; Ez 36,8). c Cât soarele ºi luna. Ideea este: înainte de a se stinge soarele ºi luna. Metafora duratei aºtrilor, în comparaþie cu viaþa scurtã a omului, pare infinitã. Aici subliniazã perenitatea ºi stabilitatea învãþãturilor divine (cf. Iob 14,12; Lc 16,17).

PSALMUL 72 (71) 8

El va domni de la o mare la altad, ºi de la Râu pânã la marginile pãmântului.

9

În faþa lui se vor pleca locuitorii pustiului, iar vrãjmaºii lui vor linge þãrânae. Regii insulelor ºi cei din Tarºiºf vor oferi daruri, regii arabi ºi din Saba vor aduce prinosuri.

10

11

Toþi regii se vor închina înaintea lui, toate popoarele îl vor sluji.

12

El îl va elibera pe sãracul care strigã ºi pe sãrmanul care nu are ajutor. Va avea milã de cel slab ºi lipsit ºi va mântui sufletele sãrmanilor. Va rãscumpãra sufletele lor de oprimare ºi violenþã ºi sângele lor va fi preþiosg înaintea lui.

13 14

15

259

Va trãi ºi i se va da din aurul Arabiei. Se vor ruga pentru el întotdeauna; toatã ziua îl vor binecuvânta.

d Sunt descrise frontierele împãrãþiei. De la o mare la alta, de la Marea Roºie, la sud, la Marea Mediteranã, la nord, ºi de la Râu (Eufratul), spre est, pânã la marginile pãmântului, spre vest, subliniazã extensiunea regatului. Aceste hotare sunt orizontul ideal al regatului lui David ºi al lui Solomon (Ps 80,12; 1Rg 5,1.4-5; 2Cr 9,26) ºi este promisiunea fãcutã lui Abraham, care se împlineºte în regele actual. e Este vorba de popoarele duºmane, agresive ºi rebele. A linge þãrâna este un gest umilitor de supunere (cf. Is 49,23; Mih 7,17). f Cf. ºi Is 60,5-6. Este vorba despre popoarele vasale supuse care aduc tribut. Tarºiº indicã în mod simbolic ultima frontierã occidentalã. Localizarea este nesigurã: unii propun Gibraltarul, alþii Sardinia. 1Rg 10,22 ºi 2Cr 9,21 vorbesc despre o altã localitate Tarºiº, localizatã în Golful Arabiei. Insulele indicã þãrile riverane de pe Mediterana ºi simbolizeazã, în general, localitãþile maritime îndepãrtate. Regiunea Saba este identificatã cu Arabia Meridionalã numitã ºi Arabia Felix (cf. Is 60,6; Ier 6,20; Ez 27,22; 38,13). g Sângele lor va fi preþios – este o expresie tipicã pentru a sublinia respectul pentru viaþa umanã (cf. Gen 9,4-6; 1Sam 26,21; 2Rg 1,13).

260 16

17

18

19

20

PSALMUL 72 (71)

Va fi belºug de grâne pe pãmânt, acestea vor undui pe culmile munþilor; roadele sale vor înflori precum Libanul ºi recolta lor va fi ca iarba pãmântului. Numele lui sã fie binecuvântat în veci, cât va fi soarele sã dãinuiascã numele lui. În el vor fi binecuvântate toate neamurile pãmântului ºi toate popoarele îl vor preamãri. Binecuvântat sã fie Domnul Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel, singurul care sãvârºeºte minuni! Binecuvântat sã fie în veci numele sãu glorios, tot pãmântul sã se umple de slava lui. Amin. Aminh. Sfârºitul rugãciunilor lui David, fiul lui Iese.

Este una dintre paginile tipice ale teologiei mesianice. Psalmul, cu aspiraþiile lui concrete la o guvernare dreaptã, cu tonalitatea sa de cânt liturgic pentru încoronarea principelui moºtenitor, cu absenþa referinþelor istorice precise, dar ºi cu istoricitatea aºteptãrilor sale de fond, este legat, din punct de vedere istoric, de o monarhie precisã. Psalmul, la originea sa genuinã, este o cântare de laudã a regelui, fie în ziua încoronãrii sale, fie la aniversar, fie la o ceremonie liturgicã, fie într-o ocazie istoricã solemnã, fie la preamãrirea întregii sale dinastii. Deºi, în Israel, regele este numai un locotenent uman al lui Iahve ºi, deºi, este numai garantul istoric al dreptului alianþei, tocmai prin aceastã calitate are o carismã deosebitã, specificatã prin teologia davidicã. Dreptatea perfectã, binecuvântarea divinã, bunãstarea, stãpânirea universalã, tipologia profeticã a regelui ideal, bucuria nealteratã, sunt unele expresii ale acestei carisme a fiului adoptiv al lui Dumnezeu, regele lui h Versetele 18-19 sunt o doxologie care exprimã rãspunsul hotãrât ºi plin de încredere al comunitãþii care se roagã (cf. Ps 106,48; Ap 22,20).

PSALMUL 72 (71)

261

Iuda. Aºadar este vorba despre o poezie „închisã” ºi circumscrisã ideologiei monarhice dar, tocmai prin aceastã dimensiune transcendentã ºi teologicã conþinutã în ea, psalmul se deschide spre un orizont mai amplu. În aceastã luminã, se intuieºte reinterpretarea mesianicã în sens strict. Cãzând dinastia davidicã concretã, încheiatã linia unºilor dinastici, rãmâne în picioare speranþa lui Mesia. Regele ºi împãrãþia aveau un caracter sacru ºi religios: prin ele, Dumnezeu îºi manifesta dreptatea ºi puterea lui. Regele ºi împãrãþia au ºi o valoare profeticã: sunt figuri care îl vestesc pe cel care va veni sã domneascã în Sion ºi sã stabileascã împãrãþia sa la toate popoarele. Gãsim caracterele împãrãþiei mesianice, descrise în psalm, în Cristos ºi în împãrãþia anunþatã de el în predicarea evangheliei ºi fondatã în Bisericã. Nici o forþã ostilã nu va putea sã opreascã marºul ei cuceritor ºi stãpânirea universalã. Împãrãþia întemeiatã de Cristos nu este din aceastã lume; de aceea nu este ca împãrãþiile de pe pãmânt, circumscrise de hotare, apãrate de forþa armelor, ea este împãrãþia dreptãþii, o împãrãþie în care sãracii, nenorociþii, cei slabi ºi oprimaþi îºi gãsesc eliberarea, mântuirea ºi ajutorul împotriva oricãrei violenþe ºi asupriri. Este o împãrãþie de pace ºi de binecuvântare ce poartã în sine împlinirea tuturor promisiunilor de viaþã fãcute de Dumnezeu oamenilor drepþi din Vechiul Testament. Acest psalm, încã de la începutul Bisericii, a fost considerat unul dintre imnurile cele mai frumoase închinate lui Cristos rege. Realitatea minunatã, descrisã de psalm, nu are numai o împlinire exterioarã, în Biserica vizibilã, ci are, mai ales, o împlinire interioarã, în inima omului. Împãrþirea: titlu (1a); invocaþie solemnã la intrare (v. 1b-4); iaculatorie regalã iniþialã (v. 5); dominaþie regalã asupra timpului ºi spaþiului (v. 6-8); politica externã (v. 9-10); iaculatorie regalã centralã (v. 11); politica internã (v. 12-14); dominaþie regalã asupra timpului ºi spaþiului (v. 15-17); doxologie solemnã de încheiere (v. 18-19); sfârºitul Colecþiei rugãciunilor lui David (v. 20).

PSALMUL 73 (72) Încrederea celui drept pusã la încercare 1

Psalm. Al lui Asaf. Cât de bun este Dumnezeu cu Israela, cu cei curaþi cu inima;

2 3 4 5 6 7 8 9

dar mie, cât pe ce sã mi se poticneascã picioarele, puþin a lipsit ca sã-mi alunece paºii, cãci i-am invidiatb pe cei aroganþi, când vedeam prosperitatea pãcãtoºilor. Ei nu au parte de suferinþã pânã la moarte ºi trupul lor este bine hrãnit ºi sãnãtos. Ei nu au parte de truda muritorilor ºi nu sunt loviþi ca ceilalþi oameni. De aceea, mândria este ca o salbã pentru ei ºi violenþa este haina cu care se îmbracã. Din grãsimea lor curge nelegiuire ºi din inimile lor se revarsã gânduri relec. Batjocoresc, vorbesc cu rãutate, vorbesc de sus cu îngâmfare. κi înalþã gura lor pânã la ceruri ºi limba lor cutreierã pãmântuld. a

NVg are: cu cei drepþi. Psalmistul prezintã durerea lui interioarã provocatã de ispita de a-i invidia pe cei prepotenþi, invidie care este un rãu înaintea lui Dumnezeu (cf. Prov 3,31; Ps 37,1.7; Iob 15,27). c Imagine plasticã ce reprezintã obezitatea ca semn al bunãstãrii (Dt 52,15; Jud 3,17-22; Iob 15,27) dobânditã prin nelegiuire ºi gânduri rele. În NT, aceastã imagine este reluatã în Iac 5,5 ºi Fil 3,19. d Expresia indicã aria de acþiune a celor nelegiuiþi: universul, cerul ºi pãmântul. b

PSALMUL 73 (72) 10 11 12

13 14 15 16 17 18 19 20

21 22 23 24

263

De aceea, poporul se ia dupã ei ºi puhoiul de ape nu-i saturã. Ei zic: „Cum poate Dumnezeu sã ºtie aceasta? Existã cumva cunoaºtere în Cel Preaînalt?”e Iatã, aceºtia sunt nelegiuiþii: prosperi întotdeauna, acumuleazã bogãþii. Aºadar, în zadar mi-am pãstrat inima curatã ºi mi-am spãlat mâinile în nevinovãþie, cãci sunt lovit ziua întreagã ºi pedepsit încã de dimineaþã. De-aº fi zis: „Voi vorbi ca ei”, aº fi trãdat neamul fiilor tãi. ªi am cugetat ca sã înþeleg aceasta, dar anevoios lucru a fost în ochii mei pânã când am intrat în sanctuarul lui Dumnezeu ºi am înþeles care este sfârºitul lor. Într-adevãr, îi aºezi în loc lunecos ºi-i faci sã cadã în dezolare. Cum sunt ei abandonaþi ruinãrii, într-o clipã s-au dus, au pierit de spaimã! Ca un vis la deºteptare, Doamne, când te trezeºti, faci sã se risipeascã chipul lor. Când mi se frãmânta inima ºi mã simþeam strãpuns în mãruntaie, eram nepriceput ºi nu înþelegeam nimic, eram ca un dobitoc înaintea taf. Dar eu sunt pururea cu tine, m-ai prins de mâna dreaptã. Cu sfatul tãu mã vei cãlãuzi, apoi mã vei conduce în slavã. e

Este vorba despre ateismul practic (cf. Ps 9–10; 94). Expresiile tari folosite de psalmist în v. 22 aratã starea lui din timpurile ispitei: era cât pe ce sã cadã (cf. Iob 18,3; Prov 30,2). f

264 25 26

27 28

PSALMUL 73 (72)

Pe cine am eu în ceruri, afarã de tine? ªi, fiind cu tine, nu mai am altã dorinþã pe pãmântg. Chiar dacã se mistuie trupul meu ºi inima mea, stânca inimii mele ºi partea mea e Dumnezeu în veci. Iatã, cel ce se îndepãrteazã de tine va pieri, îi vei nimici pe toþi cei care-þi sunt necredincioºi. Iar pentru mine, fericirea mea este sã mã apropii de Dumnezeu: mi-am pus în Domnul Dumnezeu speranþa mea, ca sã vestesc toate lucrãrile tale în faþa porþilor fiicei Sionuluih.

Este o capodoperã de cea mai înaltã tensiune spiritualã dramaticã, dar cu o deschidere seninã. Este un psalm de frontierã între credinþã ºi revoltã ºi, în ciuda aparenþei aspre, încãrcate a textului sãu chinuit de dificultãþi lexicografice, textuale, sintactice ºi structurale, este mãrturia crizei unei personalitãþi spirituale bogate, este expresia „chinului minþii” care provoacã suferinþã. Problema de fond este aceea de a-ºi pãstra credinþa în Dumnezeu, în faþa prosperitãþii celor nelegiuiþi. Poetul, dotat cu o sensibilitate umanã foarte finã, se confruntã cu aceastã problemã sapienþialã de teodicee. El înfruntã problema retribuþiei cu accente originale ºi calde. Scandalul nedreptãþii se transformã în criticarea vie a dogmei retribuþiei, care vede istoria desfãºurându-se pe douã linii logice: delict – pedeapsã ºi dreptate – rãsplatã. Experimentând cu amãrãciune contrariul a ceea ce afirmã aceastã tezã teologicã, vãzând cã pãcatul, pe pãmânt, este însoþit de fericire, de bunãstare, de bucurie ºi prosperitate, autorul o contestã cu asprime. g

Versetul 25 este expresia credinþei ferme ºi a încrederii numai în Dumnezeu. h În TM lipseºte: în faþa porþilor fiicei Sionului.

PSALMUL 73 (72)

265

El nu reflecteazã asupra problemelor umane cu detaºare didacticã, ci este cufundat în neliniºte ºi în dubiu, comparã situaþia fericitã a celor nelegiuiþi cu starea lamentabilã a celor drepþi printre care se aflã ºi el. Este ispitit sã-i imite pe cei pãcãtoºi, dar o revelaþie divinã îi lumineazã destinul final. Înþelege îndatã cã pãcãtosul prosper este, în realitate, pe marginea prãpastiei, pentru cã siguranþa lui, aparentã, este fãrã fundament. Dimpotrivã, viitorul celui drept, al psalmistului însuºi, se aflã pe temelia sigurã a încrederii în Dumnezeu, ale cãrei efecte persistã dincolo de moarte. Ca introspecþie umanã, psalmul este o creaþie superlativã. Amãrãciunea minþii, luptele interioare, acuza personalã de dimineaþã, condiþiile potenþiale sau ireale spre care se îndreaptã dialogul interior, slãbiciunea ºi frãmântarea lãuntricã sunt caracteristici care fac din acest psalm o lucrare de tip sapienþial. Tradiþia patristicã vede în acest psalm o profeþie a trãirii lui Cristos ºi o expresie a rugãciunii lui în timpul pãtimirii. Cu siguranþã, Cristos nu a încercat invidie pentru prosperitatea celor rãi, ºi nici n-a avut dubii sau ezitãri cu privire la bunãtatea absolutã ºi la împlinirea voinþei Tatãlui. Dar el a luat asupra sa nesiguranþele ºi dubiile noastre, care, în unele momente de dezolare ºi de crizã, îi chinuie ºi pe cei mai buni. În rugãciunea sa, Isus îi prezintã Tatãlui ispitele noastre, încercãrile noastre, întrucât el este capul trupului sãu ºi în glasul lui îºi gãsesc rezonanþã profundã suferinþele membrelor sale. Psalmul 73 (72) descrie condiþia de viaþã, comportamentul ºi sfârºitul duºmanilor crucii lui Cristos. Împãrþirea: titlu (1a); antifonã de introducere (v. 1bc); prosperitatea celui nelegiuit (v. 2-12); pieirea celui nelegiuit (v. 13-20); apropierea de Dumnezeu (v. 21-26); încheiere (v. 27-28).

PSALMUL 74 (73) Sanctuarul devastat 1

Poem. Al lui Asaf.

De ce, Dumnezeule, ne respingi pentru totdeauna? Pentru ce s-a aprins mânia taa împotriva turmei pãºunii tale? 2 Adu-þi aminte de adunarea ta, pe care ai câºtigat-o odinioarãb, de tribul pe care l-ai rãscumpãrat ca moºtenire a ta, de Muntele Sionului, pe care þi-ai stabilit locuinþa. 3 Îndreaptã-þi paºii spre aceste ruine fãrã sfârºitc, duºmanul a devastat totul în sfântul tãu lãcaº! 4 Potrivnicii tãi au scos rãgete în mijlocul templului tãu. În locul semnelor noastre, ºi-au pus însemnele lor. 5 Ca unii ce ridicã securea într-un desiº de codru, 6 aºa au sfãrâmat cu lovituri de securi ºi de ciocane porþile sale. 7 Au pus foc sfântului tãu lãcaº; au pângãrit ºi au dãrâmat pânã la pãmânt locuinþa numelui tãu. a Printr-o întrebare dublã, retoricã (cf. Ps 22,2; 44,25; 79,5), în numele comunitãþii, psalmistul îl întreabã neliniºtit pe Dumnezeu, pãstorul lui Israel, cu privire la situaþia prezentã a turmei sale, abandonatã ºi repudiatã de mânia lui Dumnezeu. b Psalmistul îi aminteºte lui Dumnezeu dreptul lui de proprietate asupra poporului pe care l-a câºtigat în timpul exodului (cf. Ex 15,13). c Distrugerea templului din v. 3-9 are ecou în Mt 24,2.15. Însuºi Cristos este noul templu (In 2,19-21) ºi creºtinii vor fi numiþi la timpul lor temple ale lui Dumnezeu (1Cor 3,9.16).

PSALMUL 74 (73) 8 9

10 11 12

13 14 15 16 17

18

267

Au zis în inima lor: „Sã-i distrugem pe toþi”; au ars toate lãcaºurile lui Dumnezeud din þarã. Semnele noastre nu le mai vedem, nu mai e nici un profet ºi nimeni dintre noi nu ºtie pânã când. Pânã când, Dumnezeule, ne va insulta duºmanul? Oare va dispreþui vrãjmaºul numele tãu la nesfârºit? De ce þi-ai îndepãrtat mâna de la noi, de ce þii nemiºcatã dreapta ta? Dar Dumnezeu este regele nostru din timpuri strãvechi, cel care sãvârºeºte mântuirea pe faþa pãmântului. Tu ai despicat marea cu puterea ta, ai sfãrâmat capetele balaurilor în ape. Tu ai zdrobit capetele Leviatanuluie, le-ai dat ca hranã monºtrilor mãrii. Ai fãcut sã þâºneascã izvoare ºi pâraie, tu ai secat râuri veºnic curgãtoare. A ta este ziua ºi a ta este noaptea, tu ai creat luna ºi soarele. Tu ai fixat toate marginile pãmântului, vara ºi iarna tu le-ai orânduit. Adu-þi aminte: duºmanul l-a insultat pe Domnul ºi un neam fãrã minte a defãimat numele tãu.

d Este vorba de sanctuarele locale unde se pãstra amintirea patriarhilor, singurele lãsate sã existe dupã reforma lui Iosia din 622 î.Cr. e Leviatanul este un monstru marin cu funcþii cosmice (cf. Iob 40,25–41,26). Dumnezeu îl învinge ºi-l neutralizeazã, aducând pace ºi seninãtate în întreaga creaþie. Dupã unii exegeþi, Leviatan ºi Behemot sunt doi monºtri care exprimã în practicã stemele celor douã puteri supermondiale: Egiptul (Leviatan – crocodil) ºi Babilonul (Behemot – hipopotam). În tradiþia iudaicã, Leviatanul ar fi trupul faraonului pãstrat pânã la banchetul escatologic, când va fi servit celor drepþi la ospãþul inaugural al împãrãþiei mesianice.

268 19 20

21 22 23

PSALMUL 74 (73)

Sã nu dai fiarelor sufletul porumbiþei tale, viaþa sãracilor tãi sã n-o dai uitãrii niciodatã. Ia aminte la legãmântul tãu, cãci toate colþurile ascunse ale þãrii au devenit cuiburi ale violenþei. Cel asuprit sã nu plece ruºinat de la tine, cel sãrac ºi cel nenorocit sã laude numele tãu. Scoalã-te, Dumnezeule, apãrã cauza ta; adu-þi aminte cum te insultã cel nebun toatã ziua. Nu uita strigãtul potrivnicilor tãi, larma duºmanilor tãi, care creºte mereu.

În acest psalm este concentratã drama perpetuã a Israelului exilat, persecutat, târât din ghetou la camera de gazare. Este o poezie maestuoasã, cu un ritm solemn, strãbãtutã de o tãcere de moarte, asemenea aceleia care acoperea Palestina oprimatã. În special tãcerea teribilã a lui Dumnezeu lasã cale liberã oricãrei violenþe. Lamentaþia are ca fundal distrugerea templului ca atare, însã atenþia poetului se fixeazã asupra dezolãrii care continuã, asupra tãcerii lui Dumnezeu, care nu se mai întrerupe, asupra ruinãrii ºi decãderii generale a ebraismului. Acest fapt este simþit în mod apologetic drept o periculoasã probã a non-existenþei lui Dumnezeu, pentru pãgâni ºi pentru nelegiuiþi. Dacã Dumnezeu vrea ca numele sãu sã nu fie blestemat, trebuie sã intervinã; dacã Dumnezeu vrea sã se arate fidel, trebuie sã intervinã; dacã Dumnezeu vrea sã fie Dumnezeu, trebuie sã intervinã. Psalmistul îndepãrteazã, puþin câte puþin, atenþia de la templul material asupra iahvismului ºi a viitorului sãu. Religia iahvistã îºi are sanctuarul mai degrabã în timp decât în spaþiu. Israeliþii sunt, înainte de toate, constructori ai timpului, sunt oamenii lui Dumnezeu, mai atenþi sã dea un sens sacru orelor ºi zilelor, decât sã-i consacre lui Dumnezeu monumente arhitectonice. Astfel, psalmul 74 (73) se aflã în centrul religiei

PSALMUL 74 (73)

269

ebraice, o religie istorico-salvificã. În aceastã istorie sfântã, Iahve este invitat sã repropunã teofaniile sale, sã reia în mânã cauza lui. Problema este complet în mâinile lui Dumnezeu, care nu mai poate sã tolereze ca duºmanul sã dispreþuiascã numele sãu. Altfel, s-ar da curs afirmaþiei cã originea rãului se aflã în Dumnezeu. E prea mare rãul pentru a avea o origine micã. Nesmelov spunea cã Dumnezeu moare pe cruce pentru a ispãºi eroarea de a-l fi creat... Isus plânge asupra cetãþii sfinte cãreia îi prevede „urâciunea pustiirii”, prezisã deja de profetul Daniel. În zilele pãtimirii sale, Isus plânge asupra ruinãrii omenirii întregi. El experimenteazã aceastã ruinare în templul trupului sãu. Biserica este noul Israel ºi noul templu al lui Dumnezeu. Dumnezeu a încheiat cu ea, în sângele lui Cristos, alianþa cea nouã, care are valoare veºnicã pentru toþi oamenii. Totuºi, înainte de venirea lui Cristos la sfârºitul timpurilor, rãul continuã sã fie în lume. Biserica se roagã pentru sine ºi pentru fiii ei persecutaþi, se roagã pentru suflete, templul lui Dumnezeu, în care pãcatul seamãnã urgii ºi ruinãri spirituale. Împãrþirea: titlu (1a); elegie pentru templul distrus (v. 1b-9); imn închinat lui Dumnezeu rege ºi creator (v. 10-17); rugãciune de cerere adresatã Dumnezeului alianþei (v. 18-23).

PSALMUL 75 (74) Dumnezeu este judecãtorul celui drept 1

Maestrului de cor. Pe melodia „Sã nu distrugi”. Psalm. Al lui Asaf.

2

Îþi mulþumim, Dumnezeule, îþi mulþumim ºi invocãm numele tãu; vestim faptele tale minunate.

3

Voi stabili un timpa ºi voi judeca cu dreptate. Chiar dacã s-ar cutremura pãmântul ºi toþi locuitorii lui, eu îi voi întãri coloanele. Selah Am zis celor orgolioºi: „Nu vã mândriþi!” ºi celor rãi: „Nu ridicaþi fruntea!” Nu vã ridicaþi atât de sus frunþileb; nu vorbiþi cu aroganþã, cu gâtul înþepenit.

4

5

6

7

8

9

Fiindcã nici de la rãsãrit ºi nici de la apus, nici din pustiu ºi nici din munþi, ci de la Dumnezeu vine judecata: pe unul îl coboarã ºi pe altul îl ridicã. În mâna Domnului este o cupã plinã cu vin ameþitor.

a Timpul judecãþii este fixat de Dumnezeu. Dumnezeu face dreptate cu siguranþã (cf. Gen 18,25; Jud 12,15-16) ºi nu are nevoie sã fie provocat de necredincioºi ºi nelegiuiþi (cf. Is 5,19; Ez 12,21-28). Judecata se realizeazã ºi în istorie, în timp, împotriva opresorilor ºi a necredincioºilor (Ps 17,2; 58,2; 96,10) ºi are rezonanþe cosmice (Ps 11,5; 82,5 etc). b Lit.: nu vã ridicaþi cornul.

PSALMUL 75 (74)

271

El varsã din ea ºi vor sorbi pãcãtoºii pãmântului, o vor bea pânã la drojdiec. 10 11

Iar eu voi vesti pânã-n veac, voi înãlþa imnuri Dumnezeului lui Iacob; ºi toate frunþile pãcãtoºilor le voi doborî, iar cei drepþi îºi vor înãlþa capul.

Este o compoziþie vivace, multicolorã, cu o panoplie scânteietoare de imagini ºi de glasuri diferite. Exaltãrii orgoliului, psalmul îi propune remediul umilinþei, consolându-i pe cei umili în speranþã. Textul aratã o oarecare rigoare în organizarea lui, ºi totuºi, e greu a descoperi o raþiune generalã care sã-l þinã unit ºi sã explice psalmul. Avem, cu siguranþã, în el, un oracol divin; începutul ºi concluzia sunt în tonalitatea psalmilor de mulþumire; tema generalã se înscrie în seria psalmilor închinaþi lui Iahve, rege ºi judecãtor; unele simboluri pot fi atribuite cântãrilor închinate Sionului, iar alte elemente par sã facã parte din genul literar al rãzboiului sfânt. Mulþi exegeþi plaseazã oracolul divin în contextul unei liturgii anuale în cinstea Domnului. Aceastã liturgie este formatã din douã pãrþi: oracolul vesteºte intervenþia eficace a lui Dumnezeu, judecãtorul pãgânilor ºi al zeilor lor, în favoarea Israelului; judecata, descrisã în textul psalmului, este o rugãciune ridicatã spre Dumnezeu de comunitatea oprimatã. Noul Testament ne aratã cã Isus Cristos este constituit de Dumnezeu ca judecãtor al tuturor oamenilor. El este judecãtorul celor vii ºi al celor morþi (Fap 10,42). Tradiþia patristicã a vãzut în psalmul 75 (74) o profeþie a apariþiei lui Isus Cristos în lume ºi a ascultat oracolul prezent în c Avem aici o imagine apocalipticã simbolicã, prin care este exprimatã în mod plastic judecata universalã finalã (cf. Il 4,9-17).

272

PSALMUL 75 (74)

psalm ca fiind cuvântul lui Cristos. Mai mult decât o profeþie despre judecata viitoare, tradiþia a descoperit în acest psalm o aluzie la pãtimirea lui Cristos. Cei drepþi vor fi reabilitaþi la judecata lui Dumnezeu ºi Cristos îi va elibera cu puterea sa. El este bun, plin de îndurare ºi rãbdãtor, dar este ºi drept ºi va judeca, la timpul potrivit, orice faptã a noastrã. Împãrþirea: titlu (v. 1); invitaþie la laudã (v. 2); oracol divin (v. 3-6); comentariu omiletic asupra oracolului (v. 7-9); încheierea mulþumirii (v. 10-11).

PSALMUL 76 (75) Laudã lui Dumnezeu biruitor 1

Maestrului de cor. Pe instrumente cu coarde. Psalm. Al lui Asaf. Cântare.

2

Dumnezeu este cunoscut în Iuda, mare este numele sãu în Israela. Cortul sãu e aºezat în Salem ºi locuinþa sa în Sionb. Acolo, el a frânt sãgeþile arcului, scutul, sabia ºi rãzboiulc.

3 4

5 6

7

8

Selah

Prealuminos eºti tu ºi admirabil, mai mare decât munþi de prãzi! Au fost despuiaþi curajoºii, s-au cufundat în somn ºi toþi cei viteji nu-ºi mai gãsesc puterea. La ameninþarea ta, Dumnezeul lui Iacob, au înlemnit ºi carele, ºi caii. Înfricoºãtor eºti tu: cine va sta în faþa ta, când se dezlãnþuie mânia ta?

a Verbul a cunoaºte în v. 2 este într-o poziþie emfaticã ºi indicã o cunoaºtere adevãratã ºi profundã. Binomul Iuda - Israel indicã totalitatea poporului ales ºi unitatea religioasã în mãrturisirea credinþei în Dumnezeu (cf. Ps 114,2). b Salem este o desemnare poeticã ºi arhaizantã a Ierusalimului (cf. Gen 14,18). Prin numele Sion, autorul vrea sã facã legãtura cu Abraham (Gen 14) ºi cu David (Ps 110,4), fãcând aluzie la originea cultului. c Autorul indicã aici triumful Domnului asupra simbolurilor militare (cf. Ps 46,10; Is 3,25; 21,15; Os 1,7; 2,20).

274 9

10

PSALMUL 76 (75)

Din ceruri ai rostit sentinþa ta; pãmântul se cutremurã ºi amuþeºte când se ridicã Dumnezeu la judecatã, ca sã-i mântuiascã pe toþi cei sãrmani de pe pãmântd. Selah

11

12

13

Omul lovit de mânia ta te preamãreºte ºi cei care scapã de mânie îþi fac sãrbãtoare. Faceþi promisiuni Domnului Dumnezeului vostru ºi împliniþi-le, toþi cei din jurul lui sã-i aducã daruri Celui Înfricoºãtor, lui, care le ia principilor vlaga ºi e temut de toþi regii pãmântului.

Dupã Beaucamp, acest psalm constituie „buletinul informativ asupra victoriei Dumnezeului lui Israel, în Sion, la puþin timp dupã cucerirea acestuia de cãtre David ºi dupã transportarea arcei la Ierusalim”. Protagonistul este Dumnezeul lui Iacob. Centrul operaþiunilor este Muntele Sionului, cetatea Ierusalim, þinutul lui Iuda ºi al lui Israel. Acþiunea este o victorie care duce la distrugerea armelor ºi a rãzboaielor. Intervenþia lui Dumnezeu a fost un strigãt care a adus somnul morþii ºi neputinþa celor mai valoroºi luptãtori. Psalmul se miºcã pe douã registre în acelaºi timp: registrul istoric ºi cel escatologic. Eliberarea concretã a Sionului este întotdeauna un eveniment cu dimensiuni cosmico-escatologice. În Biblie, istoria ºi escatologia se întrepãtrund, evenimentul proclamat în crez nu e nici numai istorie, nici numai escatologie. Dacã ar trebui sã circumscriem evenimentul, punctual, am putea sã ne gândim d Termenul judecatã are caracter militar-juridic ºi are mare importanþã în teologia psalmilor (cf. Ps 9,1–10,20; 35,23; 44,23-26); ca sã-i mântuiascã subliniazã aspectul pozitiv al judecãþii lui Dumnezeu.

PSALMUL 76 (75)

275

la Senaherib, în anul 701, când a trebuit, în mod misterios, sã întrerupã asediul Ierusalimului. În realitate, însã, evenimentul este înþeles ca o participare la judecata continuã a lui Dumnezeu asupra istoriei. În acest sens, psalmul poate deveni o cântare pentru orice fazã a istoriei Vechiului Testament. A fost, la început, o provocare concretã, legatã de un act eliberator, sau o celebrare a unei intervenþii salvifice, istoric circumscrise, în prezent sau în trecut; însã, tocmai pentru cã este act salvific este ºi teofanie, este mântuire divinã, el este iruperea veºnicului în contingent. Ca într-o miniaturã, în eveniment se aflã o parabolã pentru întreaga istorie a mântuirii. Sionul, prin natura sa, este compoziþia unui dualism: este spaþiu limitat, dar e locuinþa infinitului (templul); este timp definit ºi fluid ºi este, în acelaºi timp, prezenþa veºnicului (dinastia davidicã, dupã 2Sam 7). Ceea ce, în psalm, se spune despre Israel, despre Ierusalim, despre Sion este referit acum la Bisericã; ceea ce se spune despre Dumnezeu este referit la Cristos ºi ceea ce se spune despre duºmanii Ierusalimului e referit la duºmanii lui Cristos ºi ai Bisericii ºi, se înþelege, ºi ai lui Dumnezeu. Biserica preamãreºte, cu acest psalm, puterea lui Cristos cel înviat, care acum trãieºte în ea ºi îi comunicã forþa. Ea implorã, de la Cristos, pacea ºi apãrarea de duºmanii interni ºi externi. În acelaºi timp, îi invitã pe credincioºii ei sã ofere laude ºi daruri Domnului care o face victorioasã asupra duºmanilor. Aceastã ofertã este Euharistia, sacramentul unitãþii ºi al pãcii; în ea sunt celebrate victoria ºi triumful lui Cristos asupra morþii. Împãrþirea: titlu (v. 1); scenã rãzboinicã în Salem (v. 2-4); scenã rãzboinicã pe munþi, împreunã cu Dumnezeu (v. 5-7); scenã de judecatã-rãzboi, fãcutã de Dumnezeu din cer (v. 8-10); scenã de judecatã-rãzboi, pe toatã suprafaþa pãmântului (v. 11-13).

PSALMUL 77 (76) Meditaþie asupra faptelor minunate ale lui Dumnezeu 1

Maestrului de cor. Yedutun. Al lui Asaf. Psalm.

2

Îmi îndrept glasul spre Domnul ºi strig, îmi îndrept glasul spre Dumnezeu ºi el îºi pleacã urechea spre mine. 3 În ziua încercãrii mele, l-am cãutat pe Dumnezeu, mi-am ridicat mâinile mele toatã noaptea ºi n-am obosita; sufletul meu refuzã orice mângâiere. 4 Îmi aduc aminte de Dumnezeu ºi gemb, Selah mã frãmânt ºi duhul mi se sfârºeºte! 5 Ai þinut deschise pleoapele ochilor mei, sunt tulburat ºi nu pot sã vorbesc. 6 M-am gândit la zilele de demult, la anii veacurilor de odinioarã. 7 Noaptea îmi revine un cântec în inimã, mã gândesc la el ºi sufletul meu se întreabã: 8 Oare Domnul ne va respinge pentru vecie, nu va mai fi niciodatã binevoitor faþã de noi? 9 Oare a încetat pentru totdeauna îndurarea lui, s-a sfârºit cuvântul lui din neam în neam? 10 A uitat oare Dumnezeu milostivirea, Selah ori ºi-a închis iubirea sa în mânie?

a Cel care se roagã îºi exprimã dorinþa profundã dupã Domnul, în atitudine de rugãciune (cf. Ps 28,2; Ex 17,11-12). b Rugãciunea este însoþitã de plâns. Atmosfera este plinã de o mare intensitate de sentimente.

PSALMUL 77 (76) 11 12 13 14

15 16

17

18

19

20

ªi am zis: „Aceasta este rana mea: dreapta Celui Preaînalt a slãbit!”c Îmi voi aminti faptele Domnului ºi îmi voi aminti de la capãt minunile lui. Mã voi gândi la toate lucrãrile tale, voi medita la toate faptele tale minunate. Dumnezeule, calea ta este sfântã!d Care dumnezeu este atât de mare ca Dumnezeul nostru? Tu eºti Dumnezeul care faci minuni, tu þi-ai arãtat puterea printre popoare. Cu puterea ta l-ai eliberat pe poporul tãu, pe fiii lui Iacob ºi ai lui Iosife.

277

Selah

Te-au vãzut apele, Dumnezeule, te-au vãzut apele ºi s-au tulburat ºi adâncurile s-au miºcat. Norii au revãrsat ape, cerurile au dat drumul la tunete ºi sãgeþile tale au þâºnit în toate direcþiile. Glasul tunetului tãu se rostogolea în vârtej ºi fulgerele tale luminau lumea; pãmântul s-a tulburat ºi s-a cutremuratf. În mare este calea tag ºi cãrãrile tale, în ape multe, ºi urmele tale nu se cunosc.

c Lit.: s-a mutat. Este un antropomorfism care aratã cã dreapta Domnului, care a sãvârºit fapte minunate în timpul exodului (Ps 118,15-16), acum este imobilã, ca mâna unui bãtrân care nu mai poate lucra. d Lit.: în sfinþenie este calea ta. Se exprimã comportamentul (calea) lui Dumnezeu, în absoluta sa transcendenþã ºi separare (sfântã) în comparaþie cu alte divinitãþi. e Fiii lui Iacob ºi ai lui Iosif – expresia apare numai aici în tot VT. f Versetele 18-19 sunt o descriere teofanicã ce aminteºte de cea de pe muntele Sinai (cf. Ex 19; Ps 18,8-16; 29).

278 21

PSALMUL 77 (76)

Ai cãlãuzit poporul tãu ca pe o turmã, cu mâna lui Moise ºi a lui Aron.

Psalmul 77 (76) este o poezie lamentaþie-rugãciune de încredere, dar cu o anumitã tensiune de luptã, în care este imploratã intervenþia realã, istoricã ºi eficace a lui Dumnezeu, împotriva coºmarului unei ameninþãri. Un vorbitor oficial, dezorientat din cauza abandonului ºi a indiferenþei lui Iahve faþã de poporul sãu, lanseazã spre Dumnezeu un strigãt de ajutor, care se înscrie într-o teologie precisã a alianþei. El pune o problemã colectivã ºi naþionalã. Tonul este cel al unui solilocviu personal, dar cel care se întreabã nu este un om, în general, ce ridicã vãlul de pe mizeria existenþei, ci este un israelit care examineazã situaþia obscurã în care zace Israelul. Dumnezeu se dezminte pe sine? Între trecutul glorios ºi prezentul tragic, e vreo schimbare în modul de a acþiona al lui Dumnezeu? Iubirea divinã nu este veºnicã? Alegerea este revocabilã? Este vorba, aºadar, despre o miºcare interioarã, ce ajunge la inima ºi la rãdãcinile credinþei, zguduindu-le. Pentru poet, rãspunsul este acesta: Israelul este abandonat, pentru cã el l-a abandonat pe Iahve. Pedagogia suferinþei pentru convertire nu este simþitã în chip deosebit, ºi nici ilustratã de psalmist, pornind de la situaþia dramaticã prezentã. El pune în centru numai misterul lui Dumnezeu, un „Dumnezeu ascuns”, al cãrui mod de a acþiona este indescifrabil, dar, mai devreme sau mai târziu, se va ridica, arãtându-se din nou ca „Dumnezeul revelat”, Dumnezeul alianþei. În mod treptat, psalmul trece de la tonul de lamentaþie la cel de imn de laudã ºi de încredere. Rãspunsul speranþei nu este dobândit printr-o dinamicã dialecticã ºi raþionalã, ci prin contemplarea de credinþã a lucrãrii salvifice primordiale sãvârºite de Dumnezeu, o lucrare ce g

Calea ta – referinþã la Marea Roºie.

PSALMUL 77 (76)

279

nu poate fi opritã ºi nici dezminþitã. Trecutul nu este o palidã comemorare patrioticã sau o reevocare nostalgicã a timpului, ci este semnul viu ºi veºnic al intervenþiei lui Dumnezeu în istoria umanã. Aºa cum în psalm se pare cã dezolarea Israelului se concentreazã în inima psalmistului, pentru a se manifesta în rugãciunea lui, tot la fel, dezolarea omenirii se concentreazã în inima Mântuitorului, adicã a lui Cristos, în agonie ºi, prin aceeaºi rugãciune a psalmului, ajunge la Tatãl. Liturgia pune cuvintele acestui psalm în gura lui Cristos, în Miercurea Sfântã. El este noul Adam în care se rezolvã istoria veche umanã ºi în care îºi are începutul omenirea cea nouã. Rãscumpãratã de puterea lui Dumnezeu, omenirea se ridicã dintre dãrâmãturi ºi din infidelitatea pãcatului ºi gãseºte, în apele Botezului, drumul pentru a se ridica la o viaþã nouã. Ca bun pãstor, Domnul o conduce. Trecerea lui Dumnezeu prin lume trage omenirea din angoasa fãrã speranþã în care zãcea ºi lamentaþia ei se transformã în cânt de bucurie. Rugãciune a lui Cristos, acest psalm este ºi rugãciune a Bisericii. Ea face aluzie la cãutarea lui Dumnezeu în noaptea care este pe sfârºite. Psalmul 77 (76) reveleazã modul în care o nenorocire naþionalã este trãitã în inima unui om ºi ne învaþã cum trebuie sã participãm la suferinþa omenirii ºi a Bisericii din care facem parte. Aceastã participare este necesarã, mai ales, în rugãciune. Împãrþirea: titlu (v. 1); lamentaþie din cauza tãcerii prelungite a lui Dumnezeu (v. 2-10); cântec de speranþã ºi de credinþã în Dumnezeu (v. 11-16); imn de laudã, vechi, introdus ca sprijin teologic pentru speranþã (v. 17-20); încheiere a redactorului poet, care face apel la slujirea lui Moise ºi a lui Aron (v. 21).

PSALMUL 78 (77) Milostivirea lui Dumnezeu ºi infidelitatea omului 1

Poem. Al lui Asaf.

Ia aminte, poporul meu, la învãþãtura mea; pleacã-þi urechea la cuvintele gurii mele! 2 Voi deschide gura mea în parabolea, voi descoperi cele tãinuite din vechime; 3 4

5

6

ceea ce am auzit ºi am cunoscutb, ceea ce ne-au povestit pãrinþii noºtri nu le vom þine ascunse de fiii lor; vom vesti generaþiei viitoare faptele glorioase ale Domnului, puterea ºi minunile pe care el le-a fãcut. A statornicit o mãrturie în Iacob ºi a pus o lege în Israel; a poruncit pãrinþilor noºtri sã facã cunoscute acestea fiilor lorc, pentru ca sã le cunoascã generaþia viitoare, fiii care se vor naºte. Când se vor ridica, ei vor povesti copiilor lor,

a Cuvântul ebraic maºal indicã orice fel de învãþãturã: sentinþã, enigmã, poem, proverb, oracol. Aici are semnificaþia unor adevãruri profunde care sunt ascunse ochilor care privesc superficial, ºi care cer efort pentru a fi descoperite. b Versetele 3-4 delimiteazã cu claritate conceptul de tradiþie: ceea ce am auzit ºi am cunoscut... (cf. Dt 4,9; 32,7; Ps 44,2; Prov 4,3-4). c Cuvintele pereche mãrturie - lege apar ºi în Ps 18,9 (cf. Ps 81,5-6). Mãrturia este protocolul, atestarea oficialã a alianþei lui Dumnezeu cu Israelul, în timp ce legea, aici, este înþeleasã ca fiind conþinutul

PSALMUL 78 (77)

281

7

pentru ca aceºtia sã-ºi punã încrederea în Dumnezeu, sã nu uite lucrãrile lui Dumnezeu ºi sã pãzeascã poruncile sale. 8 Sã nu fie ca pãrinþii lor, o generaþie neascultãtoare ºi rãzvrãtitã; o generaþie care avea o inimã nestatornicã ºi al cãrei duh nu i-a fost fidel lui Dumnezeu. 9 Fiii lui Efraim, cei ce întind arcul ºi trimit sãgeata, au dat înapoi în ziua bãtãlieid. 10 N-au pãzit legãmântul lui Dumnezeu ºi au refuzat sã umble în legea lui. 11 Ei au uitat de faptele lui, de minunile pe care le arãtase lor. 12 În faþa pãrinþilor lor, a sãvârºit minunie în þara Egiptului, în câmpia Þoan. 13

14

15

16

A despicat marea ºi i-a trecut prin ea ºi a ridicat apele ca un dig. I-a cãlãuzit din nor în timpul zilei ºi noaptea întreagã cu lumina focului. A despicat stânci în pustiu ºi le-a dat sã bea ca din abisul cel mare. A fãcut sã iasã izvoare din stâncã ºi apa sã curgã în torente.

practic al mãrturiei, adicã decretul care obligã ºi îi leagã pe Dumnezeu ºi omul. d Nu este cunoscutã circumstanþa istoricã a evenimentului. Poate cã este o aluzie la Num 14,1-10; Jud 1,23-36. Unii considerã cã ar fi o glosã care anticipã politica antisamariteanã din v. 67. e În v. 12-72 sunt enumerate minunile ºi lucrãrile lui Dumnezeu: în versetele 12-31, avem lucrãrile lui Dumnezeu din Egipt ºi pustiu; în v. 32-41, avem infidelitatea pãrinþilor ºi rãbdarea lui Dumnezeu; în v. 42-55, sunt prezentate plãgile din Egipt ºi ocuparea þãrii promise; în v. 56-64, avem infidelitãþile din timpul judecãtorilor, iar în v. 65-72, reîntoarcerea milostivirii divine ºi alegerea lui David.

282 17 18 19

20

21

22 23 24 25 26 27 28 29

PSALMUL 78 (77)

Dar ei au continuat sã pãcãtuiascã împotriva lui, sã se rãzvrãteascã împotriva Celui Preaînalt în pustiu. L-au ispitit pe Dumnezeu în inima lorf, cerându-i mâncare dupã sufletul lor. Au vorbit împotriva lui Dumnezeu ºi au zis: „Oare va putea Dumnezeu sã ne întindã masã în pustiu?” Iatã, a lovit stânca ºi au þâºnit ape ºi s-au revãrsat ºuvoaie. „Dar oare pâine e în stare sã ne dea sau sã procure carne poporului sãu?” Atunci a auzit Domnul ºi s-a mâniat, s-a aprins foc împotriva lui Iacob ºi mânia lui s-a ridicat asupra lui Israel, cãci nu s-au încrezut în Dumnezeu ºi n-au sperat în mântuirea lui. Totuºi, el a poruncit norilor de sus ºi a deschis porþile cerului: a fãcut sã plouã asupra lor mana, spre mâncare, le-a dat lor pâine din ceruri. Omul a mâncat pâinea îngerilorg; le-a trimis hranã din belºug. A stârnit în vãzduh vântul de la rãsãrit ºi a dezlãnþuit cu puterea lui vântul de la miazãzi. A fãcut sã plouã peste ei carne ca pulberea ºi pãsãri înaripate cât nisipul mãrii, le-a fãcut sã cadã în mijlocul taberei lor, de jur împrejurul corturilor lor. Ei au mâncat ºi s-au sãturat bine, el le-a adus ceea ce au poftit. f

Face referinþã la ispitirea de la Massa ºi Meriba, consideratã ca ispitirea tipicã (cf. v.15; Ps 95,9; 106,32). g Pâinea îngerilor – este versiunea din LXX ºi Vg. TM are: pâinea celor puternici.

PSALMUL 78 (77) 30

31

32

33

34

35

36

37

38

39

40

41

42

43

44

45

283

Încã nu-ºi potoliserã pofta ºi mâncarea era încã în gura lor, când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat împotriva lor ºi i-a nimicit pe cei mai puternici dintre ei ºi i-a doborât pe cei aleºi ai lui Israel. Cu toate acestea, au pãcãtuit iarãºi, n-au crezut în faptele lui minunate. De aceea, a spulberat într-o suflare zilele lor ºi anii lor degrabã. Când Dumnezeu lovea de moarte, ei îl cãutau, se întorceau ºi se îndreptau spre el. κi aduceau aminte cã Dumnezeu este stânca lor ºi cã Dumnezeu, Cel Preaînalt, este mântuitorul lor. Dar îl înºelau cu gura ºi-l minþeau cu limba. Inima lor nu era sincerã faþã de el ºi nu erau fideli faþã de legãmântul sãu. Dar el, fiind îndurãtor, le ierta vinovãþia, de multe ori ºi-a potolit mânia ºi nu a dat drumul furiei sale în întregime. κi amintea cã ei sunt trup, o suflare ce trece ºi nu se mai întoarce. De câte ori s-au rãzvrãtit ei în deºert ºi l-au mâniat în pãmânt pustiu! S-au întors ºi iarãºi l-au ispitit pe Dumnezeu ºi pe Cel Sfânt al lui Israel l-au supãrat. Nu-ºi mai aminteau de braþul lui, de ziua când i-a rãscumpãrat din mâna asupritorului; de semnele pe care el le fãcuse în Egipt ºi de minunile lui din câmpia Þoan: a prefãcut în sânge râurile ºi pâraiele lor, încât sã nu mai bea; a trimis la ei roiuri de muºte care îi mâncau ºi broaºte care-i nãpãdeau;

284 46 47 48 49

50

51 52 53 54 55

56

57 58

PSALMUL 78 (77)

a dat holdele omizilor, ºi rodul muncii lor, lãcustelor; a nimicit cu grindinã viile lor ºi cu îngheþ smochinii lor; a dat pradã grindinei animalele lor, ºi turmele lor, trãsnetelor. A dezlãnþuit asupra lor focul mâniei sale, furia, indignarea ºi strâmtorarea, a trimis îngeri nimicitori. A dat drumul mâniei sale, n-a cruþat de moarte sufletele lor, ci i-a dat pradã ciumei. A lovit pe toþi întâii-nãscuþi în Egipt, pârga tãriei lor în corturile lui Hamh. A scos poporul sãu ca pe niºte oi ºi i-a cãlãuzit ca pe o turmã prin pustiu. I-a dus în siguranþã ºi ei nu s-au temut, iar pe duºmanii lor i-a acoperit marea. I-a condus în locul sãu cel sfânt, la muntele pe care l-a cucerit cu dreapta lui. A dezrãdãcinat dinaintea lor popoare, le-a împãrþit cu funia moºtenirea; a pus sã locuiascã în corturile lor triburile lui Israel. Dar ei îl ispiteau ºi-l supãrau pe Dumnezeul cel Preaînalt, ºi n-au þinut învãþãturile lui, s-au îndepãrtat de el ºi l-au trãdat ca ºi pãrinþii lor, au tras într-o parte, ca un arc ce alunecã din mânã. L-au supãrat prin cultul înãlþimilori, cu idolii lor i-au aprins gelozia. h

Ham este un apelativ poetic arhaic al Egiptului (cf. Gen 10,6; Ps 105,23.27; 106,12). i Referinþã la sanctuarele canaaneene, locuri de cult idolatric pe vârful colinelor (cf. Jud 10,6-7; Dt 32,21).

PSALMUL 78 (77) 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71

285

A auzit Dumnezeu ºi s-a indignat ºi l-a respins cu asprime pe Israel. A pãrãsit lãcaºul sãu din ªiloj, cortul în care locuia printre oameni. A lãsat puterea lui în robie ºi mãreþia lui în mâinile duºmanilor. A dat poporul sãu pradã sabiei ºi s-a mâniat pe moºtenirea lui. Pe tinerii lui i-a mistuit focul, iar fecioarele lui n-au avut cântare de nuntã. Preoþii lui au cãzut sub sabiek, iar vãduvele lui n-au cântat de jale. Apoi, Domnul s-a trezit ca din somn, ca un viteaz ameþit de vin l. ªi i-a lovit pe vrãjmaºii sãi din urmã, acoperindu-i cu umilire veºnicã. A respins cortul lui Iosif ºi nu a ales tribul lui Efraim, ci a ales tribul lui Iuda, muntele Sion, pe care îl iubeºte. ªi-a zidit lãcaºul sãu cel sfânt ca înãlþimile cerului, ca pãmântul pe care l-a întemeiat pe vecim. L-a ales pe David, slujitorul sãu, ºi l-a luat de la turmele de oi. L-a luat de lângã oile ce alãptau, ca sã pãstoreascã pe Iacob, poporul sãu, ºi pe Israel, moºtenirea sa; j

Referinþã la capturarea arcei Domnului dupã 1Sam 4,1-11. În afarã de sensul general, se pare cã avem o aluzie la cei doi fii ai preotului Eli, Ofni ºi Finees, care au cãzut în bãtãlia de la Afek (cf. 1Sam 4,11.19-22). l Este un antropomorfism puternic. Imaginea este aceea a lui Samson (Jud 16,14; cf. Ps 44,24-25; 59,5; Is 51,9). m Dupã psalmist, Dumnezeu însuºi ºi-a construit templul. Ca înãlþimile cerului – este o expresie care aminteºte de turnul Babel (Gen 11,4). k

286 72

PSALMUL 78 (77)

ºi i-a pãstorit cu o inimã nevinovatã ºi i-a cãlãuzit cu mâini pricepute.

Este un monumental psalm istoric. G.F. Händel l-a avut ca fundal pentru oratoriul Israel în Egipt, din 1738. Este, în acelaºi timp, un discurs comemorativ ºi o mãrturisire de credinþã care se amestecã, probabil, pe fundalul liturgiei din care emanã, în mod luminos. Este crezul Israelului, ancorat nu în teoreme abstracte teologice, ci în proclamarea acþiunii salvifice a lui Dumnezeu, în interiorul istoriei ºi în þesutul evenimentelor tragice ºi luminoase. Tonul este, mai degrabã, de laudã decât de descriere. Psalmul 78 (77) este o specie de crez recitat oficial de preot în timpul sãrbãtorii anuale a alianþei. Poemul face apel, cu vigoare, la exigenþele fidelitãþii faþã de alianþa cu Dumnezeu. În aceastã luminã, capãtã, ici-colo, tonul unui rechizitoriu faþã de Israel ºi, mai ales, faþã de Efraim, fiind un fel de examen de conºtiinþã colectivã a pãcatelor poporului ales. Putem spune, de aceea, cã este un text didactic, în care istoria nu este, pur ºi simplu, comemoratã, ci este meditatã pentru a o transforma în lecþie (realitatea trecutã, bogãþia actualã, proiectul pentru viitor). Aºadar, nu este un psalm istoric în sens „arheologic” ºi „istoriografic”, ci este un text de „filozofie a istoriei” sau, mai degrabã, de teologie iahvistã a istoriei. Aceastã dimensiune pareneticã ºi sapienþialã a psalmului 78 (77) are o miºcare retoricã asemãnãtoare cu cea a teologiei deuteronomiste. Tradiþionalul binom retributiv: pãcat – pedeapsã este amplificat într-un trinom: pãcat – pedeapsã – iertare. Crezul Israelului este, aºadar, istoric; cateheza Israelului actualizeazã istoria sacrã; meditaþia ºi reflecþia sunt ancorate în opera divinã experimentabilã în evenimentele istorice. Însãºi profeþia, mai mult decât cercetarea asupra viitorului, este o pãtrundere atentã a mesajului lui Dumnezeu în prezent. Este, deci, natural ca ºi cultul cãruia îi aparþine

PSALMUL 78 (77)

287

psalmul sã reflecte aceastã dimensiune: este celebrat Dumnezeu, preamãrind dinamica planului sãu de mântuire, care este o enigmã ce poate fi pãtrunsã numai prin rugãciune ºi credinþã. Minunile sãvârºite de Dumnezeu, în istoria Israelului, nu erau decât prefigurare ºi vestire a ceea ce avea sã se întâmple, prin Cuvântul fãcut trup pentru întreaga omenire. Cristos a venit ca sã ducã la împlinire eliberarea începutã în Egipt ºi pentru a-i elibera din sclavia pãcatului nu numai pe evrei, ci toate popoarele, fãcându-le sã treacã prin apele Botezului la o viaþã nouã ºi supranaturalã. Cristos a venit ca sã introducã poporul sãu în þara promisã a cerurilor, luptând în fruntea acestuia bãtãliile spirituale împotriva rãului ºi conducându-ºi turma salvatã de el ca bunul pãstor. În special, liturgia din Vinerea Sfântã traduce lamentaþia psalmului în „mustrãrile” adresate de Cristos poporului sãu infidel. La ºcoala evangheliei ºi a liturgiei putem considera acest psalm ca pe o învãþãturã adresatã de Cristos Bisericii sale, ca sã-ºi punã încrederea în Dumnezeu, sã nu uite ceea ce el a fãcut pentru ea, sã þinã poruncile lui ºi sã nu se revolte, asemenea evreilor din Vechiul Testament. În sfârºit, putem spune cã psalmul 78 (77) este o parabolã a vieþii noastre marcate de lumini ºi umbre, de milostivire ºi har, pe de o parte, de infidelitate ºi de contradicþii, pe de altã parte. Împãrþirea: titlu (v. 1a); introducere de tip sapienþial (v. 1b-2); teologia istoriei (v. 3-12); cântarea pustiului (v. 13-43); cântarea exodului ºi a Þãrii Promise (v. 44-72).

PSALMUL 79 (78) Lamentare pentru distrugerea Israelului 1

Psalm. Al lui Asaf.

Dumnezeule, popoarele pãgâne au nãvãlit în moºtenirea taa, au pângãrit templul tãu cel sfânt ºi au prefãcut Ierusalimul în ruine. 2 Trupurile neînsufleþite ale slujitorilor tãi le-au dat ca hranã pãsãrilor cerului ºi carnea credincioºilor tãi au dat-o fiarelor pãmântuluib. 3 Le-au vãrsat sângele ca apa împrejurul Ierusalimului ºi n-a fost nimeni ca sã-i îngroape. 4 Am ajuns de ocara vecinilor noºtri, de batjocura ºi râsul celor care ne înconjoarã. 5

6

Pânã când, Doamne, te vei mânia? La nesfârºit? Cât timp va mai arde gelozia ta ca focul? Revarsã mânia ta asupra neamurilor care nu te cunosc, asupra împãraþilor care nu cheamã numele tãu,

a Moºtenirea Domnului este þara lui Israel (cf. Ex 15,17) ºi, în special, Ierusalimul (Ps 48,3). b Faptul scoate în evidenþã tragismul situaþiei (cf. 1Sam 17,46; 2Sam 21,10). Abandonarea morþilor pe stradã este semn cã nu are cine sã-i îngroape ºi, în acelaºi timp, subliniazã dispreþul ºi blestemul. Ier 7,55 prevãzuse lucrul acesta ºi 1Mac 7,17 citeazã explicit acest text. Profanarea templului, distrugerea Ierusalimului de cãtre pãgâni, mãcelul sugerat în text, batjocura ºi daunele morale suferite aratã cã este vorba de distrugerea ºi cucerirea Ierusalimului din 587 î.Cr.

PSALMUL 79 (78)

289

7

cãci l-au înghiþit pe Iacob ºi locuinþa sa au pustiit-o. 8 Nu mai lua în seamã împotriva noastrã greºelile pãrinþilor noºtri, ci sã ne întâmpine degrabã îndurarea ta, cãci suntem cu totul lipsiþi de putere. 9 Ajutã-ne, Dumnezeul mântuirii noastre, pentru slava numelui tãu! Elibereazã-ne ºi iartã-ne pãcatele, de dragul numelui tãu. 10

11

12 13

De ce sã spunã pãgânii: „Unde este Dumnezeul lor?” Sã se cunoascã între popoare rãzbunarea înaintea ochilor noºtri, pentru sângele vãrsat al slujitorilor tãic. Sã ajungã pânã la tine gemetele celor prinºi în rãzboid, scapã cu braþul tãu puternic pe cei condamnaþi la moarte. Fã sã cadã asupra vecinilor noºtri înºeptit jignirea, batjocura cu care te-au defãimat, Doamne. Iar noi, poporul tãu ºi turma pãºunii talee, te vom lãuda în veci ºi vom vesti lauda ta din generaþie în generaþie.

c Rugãciunea pentru rãzbunarea sângelui sugereazã rolul de apãrãtor (tatã sau soþ, cf. Num 35,19; Lev 25,25-28). De fapt, Dumnezeu este prezentat ca tatã ºi rudã a lui Israel ºi este datoria lui sã-l apere (cf. Dt 32,43; 2Rg 9,6-7). d Gemetele celor prinºi în rãzboi. Referinþa este clarã la deportaþii din Babilon (cf. Ps 137). e Expresiile indicã siguranþa apartenenþei speciale la Dumnezeu ºi subliniazã încrederea ºi siguranþa cã mânia de moment a Domnului va înceta (cf. Ps 74,1; 80,2; 100,5).

290

PSALMUL 79 (78)

Acest psalm este o lamentaþie naþionalã ºi a intrat în liturgie în solemnitatea comemorativã a datei tragice a cãderii Ierusalimului, în 586 î.C., sub armatele lui Nabucodonosor. Evreii îl recitã vinerea, lângã Zidul Plângerii din Ierusalim. Sfântul Augustin îl aplicã celor care persecutã Biserica, invitându-l pe cititorul creºtin sã nu ia din el provocãrile rãzbunãtoare, ci încrederea în judecata divinã, dreaptã ºi echilibratã. Psalmul este primul dintr-o trilogie: cãderea Ierusalimului (79[78]); restaurarea (80[79]); renaºterea spiritualã (81[80]). Deci momentul istoric este acesta: cetatea sfântã este distrusã, îproºcatã de sângele celor credincioºi, dãrâmatã sub greutatea mâniei divine. Poemul introduce, spre deosebire de alþi psalmi, pãcatul lui Israel ca una dintre cauzele ruinãrii. Mânia ºi dreptatea lui Dumnezeu nu puteau sã rãmânã indiferente în faþa rãului care se cuibãrise în Sion ºi care fusese denunþat cu tãrie, mai ales, de Ieremia. Aºadar, distrugerea devine un act al judecãþii divine drepte, iar restaurarea, în perspectiva teoriei retribuþiei, nu poate sã vinã decât prin ispãºire ºi iertare. Pentru psalmul 79 (78), atenþia se concentreazã asupra supravieþuirii poporului ales, asupra permanenþei lui ca semn între popoare, asupra dimensiunii apologetice ºi cultice a acestei supravieþuiri. Aºadar, psalmul 79 (78) înfruntã marile întrebãri ale exilului. Este o reflecþie teologicã ºi spiritualã alimentatã de durere ºi de crizã. Atât liturgia, cât ºi tradiþia patristicã au vãzut în acest psalm o rugãciune a Bisericii în timpul persecuþiei. Templul distrus ºi sângele vãrsat, despre care vorbeºte psalmul, este cel al omenitãþii lui Cristos. O tradiþie patristicã vede în acest psalm lamentaþia apostolilor dupã pãtimirea ºi moartea Domnului. Biserica recitã acest psalm în Duhul pe care i l-a dat Domnul. Ea ºtie cã sângele lui Cristos ºi cel al membrelor sale, martirii, este sângele rãscumpãrãrii ºi al mântuirii, este sãmânþa vieþii.

PSALMUL 79 (78)

291

Biserica foloseºte acest psalm ºi pentru a-ºi exprima sentimentele de pocãinþã ºi pentru a implora milostivirea lui Dumnezeu faþã de omenirea pãcãtoasã ºi faþã de fiii sãi, care se cãiesc. Sentimentele de pocãinþã exprimate în acest psalm trebuie sã devinã sentimentele oricãrui credincios, fãcându-se solidari cu toþi aceia care suferã din cauza urii colective ºi a rãzboaielor. Împãrþirea: titlu (v. 1a); pãtrunderea devastatoare a pãgânilor în Ierusalim, moºtenirea lui Dumnezeu (v. 1b-4); rugãciune pentru iertarea pãcatelor ºi pentru revãrsarea mâniei lui Dumnezeu asupra pãgânilor (v. 5-9); rãzbunarea lui Dumnezeu asupra popoarelor pãgâne ºi recunoaºterea poporului ºi a turmei sale (v. 10-13).

PSALMUL 80 (79) Rugãciune pentru via devastatã 1

2

3

Maestrului de cor. Pe melodia „Crinii mãrturiei”. Al lui Asaf. Psalm. Pãstor al lui Israela, ascultã, tu, care-l cãlãuzeºti pe Iosif ca pe o turmã, tu, care ºezi peste heruvimib, aratã-te în strãlucirea ta; aratã-þi puterea în faþa lui Efraim, Beniamin ºi Manasec ºi vino sã ne mântuieºti.

4

Dumnezeule, fã-ne sã ne întoarcem, fã sã strãluceascã faþa ta ºi vom fi mântuiþi!

5

Doamne, Dumnezeul oºtirilor, cât va dura mânia ta, fãrã a þine seamã de rugãciunea poporului tãu? Tu ne-ai hrãnit cu pâinea suspinelor ºi ne-ai adãpat din belºug cu lacrimid. Ne-ai fãcut de batjocura vecinilor noºtri ºi duºmanii noºtri râd de noi.

6 7

a Imaginea lui Dumnezeu ca pãstor este rãspânditã în Biblie (cf. Ps 23), dar apelativul pãstor al lui Israel apare numai aici. b Tu, care ºezi peste heruvimi. Este un titlu vechi al lui Dumnezeu, legat de cultul arcei alianþei (cf. 1Sam 4,4; 2Sam 6,2; Ps 18,10-11). c Efraim ºi Manase reprezintã triburile din Regatul de Nord (aceºtia sunt fiii lui Iosif, adoptaþi ca fii de Iacob, cf. Gen 48), în timp ce Beniamin, fratele lui Iosif, fiu al lui Iacob de la aceeaºi mamã, Rahela, reprezintã triburile din sud. Numirea lor împreunã subliniazã spiritul unitar al psalmului. d Lit.: ne-ai adãpat cu o mãsurã întreitã de lacrimi.

PSALMUL 80 (79) 8

Dumnezeul oºtirilor, fã-ne sã ne întoarcem, fã sã strãluceascã faþa ta ºi vom fi mântuiþi!

9

Tu ai scos o vie din Egipt ºi ai alungat popoare, ca s-o sãdeºti. Ai pregãtit terenul pentru ea, i-ai înfipt rãdãcinile ºi ea a umplut pãmântul. S-au acoperit munþii de umbra ei, ºi de ramurile ei, cedrii lui Dumnezeu. I-ai întins mlãdiþele pânã la mare ºi lãstarii ei ajungeau pânã la fluviu. Pentru ce i-ai smuls acum gardul, încât toþi trecãtorii o jefuiesc? O pustieºte mistreþul din pãdure ºi o pasc animalele sãlbatice.

10

11

12

13

14

15

Dumnezeul oºtirilor, întoarce-te! Priveºte din cer ºi vezi, viziteazã via aceasta.

16

Ocroteºte ceea ce a plantat dreapta ta ºi pe fiul omului pe care l-ai întãrit pentru tinee. Cei care au ars-o cu foc ca pe gunoi sã piarã la ameninþarea feþei tale. Mâna ta sã fie peste omul dreptei talef, peste fiul omului, pe care l-ai întãrit pentru tine.

17

18

293

e Unele traduceri preferã: mlãdiþa pe care ai întãrit-o pentru tine. Alegerea viei (cf. Is 5,1-7) scoate în evidenþã istoria grijii lui Dumnezeu pentru poporul lui Israel. f Omul dreptei tale. Este o aluzie la Beniamin (cf. Gen 35,18) sau la un membru al tribului lui Beniamin, Saul (cf. 1Sam 9,1), sau la regele Amasia sau la Zorobabel, unul dintre conducãtorii întoarcerii din Babilon (Ag 1,1; Esd 3,1). Acest personaj nedeterminat se referã la unul pe care Dumnezeu l-a ales ºi l-a întãrit pentru o misiune deosebitã (cf. Ios 1,6-9; Ps 89,22).

294

PSALMUL 80 (79)

19

Atunci nu ne vom mai îndepãrta de tine, tu ne vei da viaþã ºi vom invoca numele tãu.

20

Doamne, Dumnezeul oºtirilor, fã-ne sã ne întoarcem, fã sã strãluceascã faþa ta ºi vom fi mântuiþi!

Psalmul 80 (79) este o lamentaþie naþionalã cu un colorit delicat, cu emoþii intense ºi spiritualitate curatã. Pentru caracteristicile sale poetice ºi pentru patosul invocaþiilor întãrite de o antifonã (v. 4.8.15.20), a fost mereu unul dintre textele cele mai dragi pietãþii ebraice ºi creºtine. Sunt, în acest psalm, douã simboluri centrale: Iahve pãstor (v. 2-8) ºi Iahve viticultor (v. 9-17). În aceastã poezie, Israelul vrea sã simtã din nou asupra sa contactul cu mâna lui Dumnezeu care îºi conduce turma, o hrãneºte ºi îi potoleºte setea; cu mâna lui Dumnezeu care pregãteºte terenul pentru a planta ºi a transplanta via preferatã. În felul acesta, sunt evocate rãdãcinile poporului, naºterea lui în experienþa fundamentalã a exodului ºi a intrãrii în þara libertãþii. Am putea spune cã acest psalm este o autobiografie a lui Israel care simte cã s-a întrerupt contactul sãu cu Dumnezeul mântuitor. Chiar dacã Iahve este mereu prezent, aºezat pe tronul arcei sale, pare cã a aþipit, cã s-a îndepãrtat, cã este rece ºi indiferent. Psalmistul nu se îndoieºte de Dumnezeu, dar nu înþelege modul sãu de a vedea. Nu cautã explicaþii, dar cere ca chipul lui Dumnezeu sã se lumineze ºi ca în ochii lui sã se citeascã din nou bunãvoinþa ºi bunãtatea. Probabil cã acest psalm a fost compus în Regatul de Nord (sunt menþionate triburile lui Efraim, Beniamin ºi Manase), cu puþin timp înainte de cãderea Samariei, în anul 721 î.C. Aceastã rugãciune a Israelului, pentru a implora intervenþia Dumnezeului eliberator, a devenit rugãciunea ºi cererea

PSALMUL 80 (79)

295

Bisericii, mai ales în timpul Adventului, în aºteptarea manifestãrii lui Cristos. Mântuirea pe care Biserica o doreºte este rãscumpãrarea din pãcat ºi eliberarea de persecuþiile ºi de luptele din aceastã lume. Turma ºi via Bisericii sunt devastate de persecutori, de creºtinii cei rãi, de pãcat, de cei care se strecoarã în staul „în haine de oaie”, dar înãuntru sunt lupi rãpitori (Mt 7,15), de mercenari ºi de pãstorii cei rãi, care se îngrijesc mai mult de ei înºiºi decât de oiþele lui Dumnezeu (cf. In 10,12-13). Biserica foloseºte acest psalm în timpuri de calamitate. Misterul Bisericii se reproduce în viaþa fiecãrui om. Noi suntem oiþele Domnului, pe care el le cunoaºte personal, noi suntem mlãdiþele viþei divine. În existenþa noastrã pãmânteascã se reînnoieºte istoria Israelului: o istorie de har ºi de devastãri produse de rãu, o istorie de cãderi ºi de reîntoarcere la Dumnezeu. Împãrþirea: titlu (v. 1); rugãciune intensã adresatã Dumnezeului arcei (v. 2-3); antifonã (v. 4); tãcerea dramaticã a lui Dumnezeu ºi tragedia naþionalã prezentã (v. 5-7); antifonã (v. 8); cântarea viei: splendoarea trecutã ºi amãrãciunea prezentã (v. 9-14); antifonã (v. 15); invocarea lui Dumnezeu ºi promisiunea de fidelitate (v. 16-19); antifonã (v. 20).

PSALMUL 81 (80) Reînnoirea solemnã a legãmântului 1 2 3 4 5 6

Maestrului de cor. Pe gittit. Tresãltaþi de bucurie în Dumnezeu, ajutorul nostru, strigaþi de bucurie cãtre Dumnezeul lui Iacob! Începeþi cântarea, bateþi toba, sunaþi din harpa cea plãcutã ºi din alãutã. Sunaþi din trâmbiþã la lunã nouã ºi la lunã plinãa, în ziua noastrã de sãrbãtoare. Aceasta este o legeb pentru Israel, o poruncã a Dumnezeului lui Iacob! El a pus-o drept mãrturie în Iosif când a ieºit din þara Egiptului.

Atunci am auzit un glas pe care nu-l cunoºteam: „I-am descãrcat povara de pe umeri ºi mâinile lui au pus coºul jos. 8 În necazul tãu, ai strigat la mine ºi eu te-am eliberat, þi-am rãspuns din locul tainic al tunetului, te-am pus la încercare la apele de la Meriba. Selah 9 Ascultã, poporul meu, vreau sã dau mãrturie împotriva ta; o, de m-ai asculta, Israele! 10 Sã nu fie în mijlocul tãu nici un alt dumnezeu, sã nu te închini nici unui dumnezeu strãin! 7

a Este evident contextul cultual. Se poate referi la Anul Nou, Paºte sau, cel mai probabil, la sãrbãtoarea Corturilor. b O lege. Constituie motivaþia sãrbãtorii. Trebuie þinutã sãrbãtoarea, pentru cã este poruncitã de Dumnezeu (cf. Dt 3,18-21; 10,12-13).

PSALMUL 81 (80) 11

12 13 14 15 16 17

297

Eu sunt Domnul, Dumnezeul tãu, care te-am scos din þara Egiptului; deschide-þi gura larg ºi eu þi-o voi umple. Dar poporul meu n-a ascultat de glasul meu, Israel nu mi-a dat ascultare. Atunci, i-am lãsat în voia inimii lor împietrite, ca sã se conducã dupã planurile lor. O, de m-ar asculta poporul meu, de-ar umbla Israel pe cãile mele! Într-o clipã i-aº umili pe duºmanii lor ºi mi-aº întoarce mâna împotriva potrivnicilor lor. Cei care îl urãsc pe Domnul vor deveni supuºii lui, ºi aceasta ar fi soarta lor pentru totdeauna. L-aº hrãni cu cel mai bun grâu ºi l-aº sãtura cu miere din stâncã”.

Psalmul 81 (80) este folosit ºi astãzi, în liturgia sinagogalã, ca rugãciune de dimineaþã. Pornind de la faptul cã tematica generalã este aceea a preamãririi angajamentelor alianþei ºi menþionarea sãrbãtorii de lunã nouã ºi lunã plinã ºi a pelerinajului prin pustiu, s-a considerat cã psalmul a apãrut în ambientul cultic legat de sãrbãtoarea Anului Nou sau sãrbãtoarea Corturilor. Psalmul este angajant pentru exigenþele etice ºi existenþiale pe care le impune în spiritul teologiei deuteronomiste. El pune în evidenþã interacþiunea dintre atitudinea religioasã a poporului ºi destinul sãu: pãcatul provoacã pedeapsa; cãinþa ºi convertirea sunt calea restaurãrii. Afirmaþia esenþialã este aceea cã istoria este atelierul lui Dumnezeu. Istoria lui Israel este o serie de acþiuni divine care au început cu eliberarea din Egipt, când puterea victorioasã a lui Dumnezeu s-a manifestat în forma sa supremã. Acest psalm reflectã „tradiþia decalogicã” emfatizând prima poruncã, rãdãcinã ºi suport pentru toate celelalte. Astfel, poemul devine un apel viguros la coerenþa iahvistã. Oracolul divin are scopul

298

PSALMUL 81 (80)

de a readuce Israelul la fidelitatea faþã de clauzele alianþei, la reflecþie ºi la angajarea credinþei. Dumnezeu apare aici ca un tatã trist, care cheamã la ordine membrii familiei, dezvãluindu-ºi resursele de iubire ale inimii sale pline de îndurare. În felul acesta, psalmul 81 (80) este o epifanie culticã ºi o reînnoire a hotãrârii de a respecta clauzele fundamentale ale alianþei. Este o liturgie de reînnoire a alianþei, fãrã a preciza plasarea cronologicã exactã. A doua parte a psalmului o gãsim în evanghelie în cuvintele lui Isus: „Ierusalime, Ierusalime, care omori profeþii ºi-i ucizi cu pietre pe cei trimiºi la tine, de câte ori am vrut sã-i adun pe copiii tãi, aºa cum gãina îºi adunã puii sub aripi, ºi n-aþi voit!” (Lc 13,34). Solemnitãþile liturgiei ebraice au fost substituite de celebrãrile noii alianþe, care îºi au centrul în sãrbãtoarea Paºtelui. Biserica este aceea care vesteºte acum marile solemnitãþi ale anului ºi cheamã la adunare popoarele, ca sã-l laude pe Domnul în bucuria unei vieþi reînnoite ºi în multiplicitatea limbilor ºi a exprimãrilor lor interioare ºi spirituale. Noi celebrãm sãrbãtorile pentru cã Dumnezeu este totdeauna cu noi. Orice sãrbãtoare pe care o celebrãm ne adreseazã un mesaj al lui Dumnezeu, care poate fi rezumat în cel proclamat de psalmul 81 (80); el ºi-a amintit de binefacerile sãvârºite în trecut, care sunt încontinuu prezente ºi operante în celebrãrile liturgice; este o chemare plinã de iubire din partea lui Dumnezeu. Sã ascultãm glasul sãu ºi sã þinem cu fidelitate alianþa pe care am încheiat-o. Împãrþirea: titlu (v. 1); invitatoriu liturgic (v. 2-6b); omilie explicativã a oracolului divin (v. 6c-17).

PSALMUL 82 (81) Judecata lui Dumnezeu asupra judecãtorilor nedrepþi 1

Psalm. Al lui Asaf. Dumnezeu s-a ridicat în dumnezeiasca adunare, în mijlocul zeilora face judecatãb.

2

3

4

„Pânã când veþi judeca strâmb ºi veþi susþine cauza celor rãi? Faceþi dreptate celui slab ºi orfanului, daþi dreptate celui umil ºi celui sãrac, scãpaþi-l pe cel slab ºi pe cel lipsit de apãrare eliberaþi-l din mâinile celor rãi!”

5

Dar ei nu ºtiu ºi nici nu înþelegc, ci umblã în întuneric; se cutremurã toate temeliile pãmântului.

6

Eu am zis: „Voi sunteþi dumnezei! Toþi sunteþi fii ai Celui Preaînalt!” Cu toate acestea, veþi muri ca toþi oamenii, veþi cãdea ca toþi cei puternici.

7

Selah

a Este insinuatã atitudinea judecãtorilor pãmânteºti care se pretind împãrþitorii absoluþi ai dreptãþii. În v. 6-7, ei vor fi prezentaþi drept muritori, condamnaþi la moarte ca toþi oamenii. b Avem prezentatã scena tribunalului divin: Dumnezeu este înconjurat de adunarea dumnezeiascã ºi de zeii care sunt prezentaþi doar în aparenþã ca existenþi. De fapt, ei nu sunt (cf. Is 41,21-24; 43,10-13; 46,1-2). Scenariul se inspirã din mitologia ugariticã. c Nu înþeleg. Este un comentariu amar despre încãpãþânarea ºi obtuzitatea zeilor care nu vor sã-l asculte pe Domnul.

300 8

PSALMUL 82 (81)

Ridicã-te, Dumnezeule, judecã pãmântul, cãci toate popoarele sunt moºtenirea ta.

Acest psalm scurt este descrierea unei judecãþi, un atac viguros împotriva magistraturilor corupte, care sunt interpelate ºi contestate cu violenþã. Schema generalã este de matrice politico-juridicã ºi se desfãºoarã în interiorul unui consiliu de miniºtri prezidat de rege. Suveranul face un rechizitoriu aspru al miniºtrilor responsabili de corupþie ºi de nedreptate. Acest flagel, din nefericire mereu prezent de-a lungul istoriei, altereazã structurile sociale ºi cosmice ºi trebuie extirpat din rãdãcinã. Sentinþa rostitã de rege este foarte severã: nu se poate face apel la imunitatea parlamentarã, condamnarea la moarte va cãdea ºi asupra miniºtrilor. În faþa acestei rigori exemplare cu privire la justiþie, poporul îl aclamã pe suveran, ale cãrui trãsãturi se dovedesc a fi divine. Nedreptãþile judecãtorilor din Israel, deplânse în psalmi ºi în cuvintele profeþilor, au atins culmea atunci când Domnul s-a manifestat în mod vizibil pe pãmânt în persoana lui Cristos. Isus a denunþat deschis nedreptãþile scribilor ºi ale fariseilor care se aºezaserã la catedra lui Moise ºi care, pe dinafarã, apãreau drepþi înaintea oamenilor, dar, pe dinãuntru, erau plini de ipocrizie ºi de nelegiuire. Ei devorau casele vãduvelor ºi vãrsau sângele profeþilor (cf. Mt 23,12-40). Isus însuºi, fãcându-se slab ºi sãrac, a fost judecat ºi condamnat de aceºti judecãtori nedrepþi care nu au vrut sã-l recunoascã în el pe Fiul lui Dumnezeu ºi, deºi au fost chemaþi de Dumnezeu la cea mai înaltã misiune ºi demnitate, au fost orbiþi de mândria lor ºi au cãzut la teribila judecatã a lui Dumnezeu ºi cade asupra lor tot sângele nevinovat vãrsat pe pãmânt de la sângele dreptului Abel ºi pânã la sângele lui Cristos (cf. Mt 23,35-36).

PSALMUL 82 (81)

301

Domnul i-a învãþat pe ai sãi sã nu judece, ca sã nu fie judecaþi, pentru cã cu judecata cu care judecãm vom fi judecaþi ºi cu mãsura cu care mãsurãm ni se va mãsura ºi nouã (cf. Mt 7,1-2). Cristos este „judecãtorul celor vii ºi al celor morþi” (Fap 10,42). El nu este numai reprezentantul lui Dumnezeu chemat sã administreze justiþia în numele lui Dumnezeu, el posedã, la propriu, divinitatea ºi puterea de a judeca. Tot el va veni, la sfârºit, ca sã facã judecata întregii lumi: va face dreptate celui slab ºi orfanului, va fi drept cu cel nenorocit ºi nevoiaº, îl va elibera pe cel slab ºi pe sãrac îl va smulge din mâinile celui nelegiuit (cf. Ps 82,3-4). Biserica invocã aceastã dreptate atunci când se roagã cu acest psalm în liturgie. Împãrþirea: titlu (1a); deschiderea sesiunii de judecatã (v. 1bc); pledoaria judiciarã a lui Dumnezeu (v. 2-4); încãpãþânarea judecãtorilor acuzaþi (v. 5); sentinþa capitalã (v. 6-7); închiderea sesiunii judiciare: Dumnezeu este singurul judecãtor pe tot pãmântul ºi în istoria întreagã (v. 8).

PSALMUL 83 (82) Rugãciune împotriva coaliþiei popoarelor vecine 1

Cântare. Psalm. Al lui Asaf.

2

Dumnezeule, sã nu taci, sã nu rãmâi mut ºi nemiºcat, Dumnezeule!

3

Cãci, iatã, duºmanii tãi freamãtã ºi cei ce te urãsc au ridicat capul. Fac planuri viclene împotriva poporului tãu, þin sfat împotriva celor apãraþi de tine. Au zis: „Haideþi sã-i ºtergem dintre neamuri, sã nu se mai aminteascã numele lui Israel vreodatã!” Cãci s-au sfãtuit într-un cuget, au fãcut legãmânt împotriva ta: corturilea lui Edom ºi ale ismaeliþilorb, Moabul ºi agareniic, Ghebal, Amon ºi Amalec, þara filistenilor ºi cei ce locuiesc în Tird.

4 5 6 7 8

a

Corturile lui. Este o expresie poeticã pentru a desemna triburile sau naþiunea (cf. Ps 78,51; 120,5). b Multe variante ºi traduceri schimbã locul ismaeliþilor în partea a doua a versetului, aducând Moabul în prima jumãtate. c Edomul indicã descendenþii lui Esau (cf. Gen 36,8.43). Ismaeliþii sunt descendenþii lui Ismael, fiul lui Abraham ºi al sclavei Agar (cf. Gen 16,15; 25,12-18; 37,25-28; 39,1). Moab împreunã cu Amon sunt fiii lui Lot (cf. Gen 19,37-38). Regiunea Moabului era la est de Marea Moartã ºi, la sud, de râul Arnon. Agarenii sunt popoare seminomade din zonele pustii de la est de Amon ºi Moab. Nu este sigurã legãtura dintre numele tribului ºi Agar, mama lui Ismael. Mai sunt amintiþi în 1Cr 5,10.19-20. d Ghebal este tribul arab din regiunea pustie situatã în zona cetãþii Petra, capitala nabateilor.

PSALMUL 83 (82) 9

10

11

12

13

14

15

Chiar ºi Asiria s-a coalizat cu ei; ei sunt braþul cel puternic al fiilor lui Lote.

303

Selah

Fã cu ei ce ai fãcut cu Madian, cu Sisera ºi cu Iabin, la râul Chiºonf. Au fost nimiciþi la Endor ºi au ajuns sã fie îngrãºãmânt pentru pãmântg. Fã-le pe cãpeteniile lor ca pe Oreb ºi Zeb ºi pe toþi conducãtorii lor ca pe Zebah ºi Þalmunah, care au spus: „Sã luãm în stãpânire pentru noi pãºunile lui Dumnezeu”. Dumnezeul meu, fã-i ca pe un vârtej, ca pleava în bãtaia vântului. Dupã cum focul arde pãdurea ºi vãpaia lui arde munþii,

Amon, fiul lui Lot, era un trib arameu aºezat de-a lungul râului Iabok, în Transiordania. Se mai vorbeºte despre amoniþi în 2Sam 10; 2Cr 26,8; 27,5. Amalec (cf. Gen 36,12) este un trib nomad din zona Negheb ºi din regiunea nord-orientalã a peninsulei Sinai. Sunt deseori în conflict cu Israelul (cf. Ex 17,8-16; Num 24,20; Jud 3,13; 6,3.33; 1Sam 14,48; 15,2-9; 2Sam 8,12). Filistenii aparþin popoarelor mãrii, organizaþi într-o confederaþie de cetãþi-state, fiind duºmanii clasici ai Israelului, în special, în perioada judecãtorilor ºi a monarhiei. e Asiria, supraputere orientalã în sec. VIII-VII î.Cr., a cauzat cãderea Regatului de Nord, în 721 î.Cr., ºi a cãzut, la rândul ei, sub babilonieni, în 612 î.Cr., când a fost distrusã capitala ei, Ninive. Fiii lui Lot. Este o expresie care se referã la Amon ºi Moab împreunã (cf. Gen 19,36-38; Dt 2–9). f Madian. Se face aluzie la luptele lui Ghedeon (cf. Jud 7,8). Sisera ºi Iabin fac referire la campania militarã condusã de Barak cu sprijinul Deborei (Jud 4–5). g Îngrãºãmânt pentru pãmânt. Expresie tare pentru a arãta cadavrele neînmormântate de pe câmpul de luptã (cf. 2Rg 9,37). h Oreb ºi Zeb, Zebah ºi Þalmuna sunt conducãtorii militari înfrânþi în campania lui Ghedeon împotriva Madianului (Jud 7,25; 8,21).

304 16 17 18

19

PSALMUL 83 (82)

aºa sã-i urmãreºti cu vijelia ta ºi sã-i înspãimânþi cu furtuna ta. Umple feþele lor de ruºine ºi aºa vor cãuta numele tãu, Doamne. Sã fie fãcuþi de ruºine ºi de batjocurã întotdeauna, sã fie umiliþi ºi daþi pieirii ºi sã ºtie cã numele tãu este „Domnul”, tu singur eºti Cel Preaînalt peste tot pãmântul.

Este ultimul dintre psalmii „elohiºti”. Este o lamentaþie naþionalã, datoritã elementelor caracteristice acestui gen: apelul la Dumnezeu, care pare mut ºi inert, descrierea dramaticã ºi sfâºietoare a situaþiei în care se aflã Israelul, imprecaþii împotriva adversarilor, profesiunea de credinþã în trecutul salvific al lui Israel, arvuna pentru o nouã intervenþie eliberatoare. Tradiþia iudaicã îl foloseºte ca rugãciune de dimineaþã, în ziua a ºasea. Psalmul fãcea parte, probabil, dintre rugãciunile fixe ale repertoriului liturgic ºi se folosea în timp de rãzboi. Prin cei zece duºmani tradiþionali amintiþi de psalm, este tipizatã ostilitatea naþiunilor pãgâne împotriva Israelului. Tensiunea din poezie este deosebit de mare ºi reflectã un coºmar istoric precis. Tonalitatea este profeticã, ºi nu istoricã, dar se pare cã textul lasã sã se întrevadã câteva indicii pentru descoperirea momentului istoric ce l-a generat. Putem spune cã ne aflãm în faþa unui document care îºi are rãdãcinile într-o realitate istoricã (probabil, perioada dinaintea cuceririi asiriene), dar, prin folosirea liturgicã, devine contemporan cu orice stare de necesitate naþionalã ºi de atac din afarã. În rãzboaiele duse de Israel în cursul istoriei sale, în special, în timpul cuceririi Þãrii Promise, tradiþia creºtinã a vãzut mereu o prefigurare a luptelor spirituale susþinute de Cristos ºi de Biserica sa ºi a înþeles duºmanii care se coalizeazã împotriva poporului ales ca pe o figurã a duºmanilor coalizaþi împotriva lui Cristos ºi a Bisericii. Aceºti

PSALMUL 83 (82)

305

duºmani sunt viciile oamenilor, persecutorii – sateliþi ai lui Anticrist – ºi duhurile rele. Acum, nouã ne-a fost dat Duhul Sfânt, pentru ca, privind la drama istoricã a Vechiului Testament, sã putem descoperi realitãþile spirituale care se manifestã în Cristos ºi în Bisericã. Fiecare om este chemat sã ia o decizie radicalã: sau cu Cristos sau împotriva lui Cristos. Împãrþirea: titlu (v. 1); apel cãtre Dumnezeu care pare mut (v. 2); coaliþia internaþionalã împotriva Israelului (v. 3-9); douãsprezece imprecaþii împotriva duºmanilor (v. 10-18); Iahve, Cel Preaînalt, este Domnul (v. 19).

PSALMUL 84 (83) a Dorul dupã lãcaºul Domnului 1

Maestrului de cor. Pe gittit. Al fiilor lui Core. Psalm.

2

Cât de plãcute sunt lãcaºurile taleb, Domnul oºtirilor! Sufletul meu suspinã ºi tânjeºte dupã curþile Domnului. Inima mea ºi trupul meu tresaltã de bucurie în Dumnezeul cel viuc. 4 Pânã ºi vrabia îºi gãseºte o casã ºi rândunica un cuib unde sã-ºi punã puii lor: altarele tale, Domnul oºtirilor, regele meu ºi Dumnezeul meu! 3

5 6 7

Fericiþi sunt cei care locuiescd în casa ta, Selah pentru cã te pot lãuda mereu. Fericit este omul care îºi aflã tãria în tine ºi cãile tale sunt mereu în inima sa. Trecând prin Valea Plângeriie, o preschimbã în izvor, ºi ploaia de dimineaþã o îmbracã cu binecuvântãri. a

Împreunã cu Ps 15 ºi 24, acest psalm este considerat liturgia de intrare sau liturgia porþii. b Lit.: corturile tale. Este o aluzie la cortul alianþei din perioada exodului. Pluralul se referã sau la edificiile legate de templu, sau indicã mãreþia ºi sfinþenia construcþiei sacre (cf. 1Rg 19,14; Rom 11,3). c Sufletul, inima ºi trupul indicã dimensiunea interioarã ºi exterioarã a fiinþei umane (cf. Ps 16,9). d Mai mult decât la locuirea materialã în templu, psalmistul se referã la roadele spirituale ale apropierii de Domnul (cf. Ps 23,6; 27,4; 92,13-15). e Valea Plângerii. Ar putea corespunde actualului Wadi-el-Meiseh (=Valea celui care plânge), situat la sud-vest de Ierusalim. Alþii traduc

PSALMUL 84 (83) 8

9

10 11

12

13

307

Ei merg crescând în putere, pânã ce le va apãrea în Sion Selah Dumnezeul dumnezeilor. Doamne, Dumnezeul oºtirilor, ascultã rugãciunea mea; Dumnezeul lui Iacob, pleacã-þi urechea. Dumnezeule, scutul nostru, priveºte ºi vezi faþa unsului tãu. Cãci mai bunã este o zi în curþile tale, decât o mie în altã parte; prefer sã stau în pragul casei Dumnezeului meu, decât sã locuiesc în casele pãcãtoºilor. Domnul Dumnezeu este soare ºi scutf; Domnul dãruieºte har ºi mãrire; nu refuzã nici un bine celor ce duc o viaþã fãrã de prihanã. Domnul oºtirilor, fericit este omul care îºi pune încrederea în tine!

Este o cântare dulce, o dorinþã irezistibilã cãtre Dumnezeul vieþii, o dialecticã intensã între prezenþã ºi absenþã, o atmosferã continuã de seninãtate ºi de bucurie; este cântarea prin excelenþã a pelerinului, o nostalgie tandrã dupã Dumnezeu. Tensiunea cãtre Ierusalim, polul de atracþie al tuturor speranþelor lui Israel se transformã într-o dorinþã intensã ºi pateticã ce se desfãºoarã în trei momente: dorinþa trecutã de a merge la templu, dorinþa reaprinsã în timpul cãlãtoriei, dorinþa satisfãcutã în rugãciunea prezentã, care are loc în faþa porþilor templului. Tot itinerarul, lung ºi zbuciumat, care l-a adus pe cel credincios pânã la expresia ca Valea Setei sau Valea Balsamului, dupã numele arborelui care creºte în aceste þinuturi pustii. f Soare ºi scut. Nicãieri în VT nu mai întâlnim acest apelativ al lui Dumnezeu, totuºi, sunt unele indicii de asemãnare în Is 60,19-20; Mal 3,20.

308

PSALMUL 84 (83)

cetatea iubitã ºi sfântã, este uitat ºi transformat într-o procesiune. Orice altã bucurie pãleºte în faþa fericirii de a fi în comuniune cu Dumnezeu ºi cu poporul ales, în Sion. Este o bucurie elementarã ºi aproape fizicã, este o bucurie instinctivã, asemãnãtoare aceleia a vrabiei sau a rândunicii, este o bucurie ce se transformã în laudã. Iahve este celebrat prin tot ceea ce îi aparþine: templul sãu, cetatea sa sfântã, binecuvântãrile ce se revarsã din locul în care se aflã izvorul vieþii ºi unde se poate gãsi tãria. În Sion se unesc cerul ºi pãmântul, istoria ºi universul, timpul ºi spaþiul, sub conducerea unui Dumnezeu infinit, ºi totuºi, prezent într-un oraº ºi într-un mic spaþiu sacru. Cãlãtoria, pentru a ajunge în Sion, este vãzutã ca o parabolã a vieþii, o traiectorie spre locul de refugiu ºi de pace. Psalmul 84 (83) este o cântare a Sionului cu o specificare importantã: este destinat sã fie folosit la porþile templului ca text liturgic de intrare la celebrarea cultului. În Vechiul Testament, mai întâi, arca alianþei ºi, apoi, templul sunt locul prezenþei lui Dumnezeu, ºi rãmân punctul de întâlnire ºi de comuniune a Israelului cu Dumnezeu. În Noul Testament, prezenþa lui Dumnezeu în lume se transferã de la templul din Ierusalim la omenitatea lui Cristos, noul templu al lui Dumnezeu. El este unicul mediator ºi adevãratul punct de întâlnire între Dumnezeu ºi oameni. Omenitatea lui Cristos se prelungeºte în Bisericã. Ea este templul cel viu al lui Dumnezeu. Cristos exercitã prin ea medierea între oameni ºi Dumnezeu. În Bisericã, oamenii pot sã guste, cu anticipaþie, dulceaþa vieþii eterne ºi a bunãtãþii lui Dumnezeu, care le oferã ospitalitate generoasã la banchetul euharistic. Liturgia preia cuvintele acestui psalm în Liturghia de la sfinþirea unei biserici ºi în ritul consacrãrii ei. Biserica consacratã este semnul vizibil al Bisericii, comunitate a celor credincioºi, ºi îi exprimã taina.

PSALMUL 84 (83)

309

Psalmul 84 (83) exprimã bucuria ºi abandonarea în Dumnezeu a celui care trãieºte în harul sãu. El exprimã, în acelaºi timp, fericirea de a trãi în Bisericã ºi de a se bucura în celebrãrile liturgice de bunãtatea iubirii lui Cristos. În faza cea mai frãmântatã a itinerarului sãu cãtre Dumnezeu, Charles Péguy a gãsit în acest psalm liniºtea ºi bucuria. Împãrþirea: titlu (v. 1); dorinþa dupã casa ºi altarele Domnului oºtirilor (v. 2-4); cãlãtoria spre casa lui Dumnezeu (v. 5-9); bucuria prezenþei în curþile ºi în casa Dumnezeului oºtirilor (v. 10-13).

PSALMUL 85 (84) Rugãciune pentru poporul care s-a întors din robie 1

Maestrului de cor. Al fiilor lui Core. Psalm.

2

Doamne, tu ai fost binevoitor cu þara taa, i-ai adus înapoi pe cei deportaþi ai lui Iacobb. Ai iertat nelegiuirea poporului tãu, i-ai acoperit toate pãcatele; þi-ai potolit toatã indignarea ºi te-ai întors de la iuþimea mâniei tale.

3 4

5 6 7 8

9

10

Selah

Întoarce-ne, Dumnezeul mântuirii noastre, ºi îndepãrteazã mânia ta de la noi! Oare vei continua în veac sã fii supãrat pe noi, vei þine mânie din generaþie în generaþie? Nu vei veni oare sã ne dai viaþã, pentru ca poporul tãu sã se bucure în tine? Aratã-ne, Doamne, îndurarea ta ºi dã-ne mântuirea ta. Voi asculta ce zice Domnul Dumnezeu: El vesteºte pacea poporului sãu ºi celor sfinþi ai sãi ºi celor care se întorc la el din toatã inima. Mântuirea este aproape de cei care se tem de el ºi slava luic va locui pe pãmântul nostru. a

Þara ta. Aluzia este clarã la þara Israelului. De mai multe ori în VT, Dumnezeu numeºte Israelul pãmântul meu, þara mea (cf. Is 14,25; Ier 2,7; Ez 36,5; Il 1,6). b Psalmistul recunoaºte cã întoarcerea din exil este rodul bunãtãþii lui Dumnezeu ºi al iertãrii pãcatelor. c Slava lui. Este referinþã la templu, locul prezenþei lui Dumnezeu pe pãmânt.

PSALMUL 85 (84) 11 12 13 14

311

Mila ºi adevãrul se vor întâlni, dreptatea ºi pacea se vor îmbrãþiºad; adevãrul va rãsãri din pãmânt ºi dreptatea va coborî din ceruri. Domnul îºi va revãrsa binecuvântarea ºi pãmântul îºi va aduce roadele sale. Dreptatea va merge înaintea lui ºi-i va cãlãuzi paºii pe cale.

Monseniorul Vladimir Ghika spunea despre acest psalm: „Dacã nu este ceva mai drept decât dreptatea, este, totuºi, cineva mai drept decât ea. Cel care a fãcut-o dreaptã, cel în care dreptatea ºi milostivirea s-au îmbrãþiºat atât de strâns, încât este imposibil sã le recunoºti sau sã le separi una de alta”. Climatul acestui psalm impune o stare de aºteptare, de tensiune, de speranþã. Trecutul este ºters, s-a sfârºit furtuna care ne cuprinsese din cauza pãcatelor noastre. Dumnezeu nu ºtie sã fie mâniat pentru totdeauna. Începe restaurarea, pe care Ezechiel o pictase în viziunea suprarealistã ºi barocã a vãii aceleia pline cu oase asupra cãrora trecea Duhul lui Dumnezeu, transformându-le în carne, viaþã ºi viitor. Comunitatea restauratã experimenteazã beþia, dar ºi angajarea libertãþii. Pacea mesianicã, sinteza oricãrei bucurii ºi a oricãrui bine, mântuirea radioasã, bunãtatea, fidelitatea, dreptatea, adicã atributele salvifice personificate ale lui Dumnezeu, prosperitatea naturii, sunt trãsãturile acestui cadru idilic al noului Israel mântuit. Se întoarce la Ierusalim gloria lui Iahve, mai precis la cortul sãu, în templu, ºi acestei întoarceri „teologice” trebuie sã-i corespundã „întoarcerea” umanã a convertirii din toatã

d Mila ºi adevãrul, dreptatea ºi pacea sunt virtuþile alianþei. Ele vor reconstitui armonia creaþiei, întreruptã prin pãcat (cf. Gen 2; Is 11).

312

PSALMUL 85 (84)

inima. Se naºte, astfel, o lume nouã, în care iubirea înflãcãratã a lui Dumnezeu ºi fidelitatea se îmbrãþiºeazã, dreptatea ºi pacea se sãrutã, adevãrul înmugureºte ca o primãvarã reînnoitã ºi dreptatea coboarã din ceruri pentru a începe cãlãtoria sa pe pãmânt împreunã cu mântuirea. Rugãciunea ºi mesajul profetic al acestui psalm îºi gãseºte împlinirea în venirea lui Isus Cristos. El însuºi afirmã cã a fost trimis: „Sã duc sãracilor vestea cea bunã; m-a trimis sã proclam celor închiºi eliberarea ºi celor orbi recãpãtarea vederii, sã redau libertatea celor asupriþi; sã vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18-19). Comentariul cel mai bun al acestui psalm este fãcut de Bisericã în liturgie. În timpul Adventului, prima parte (v. 2-8) este rugãciunea Bisericii care îi mulþumeºte Domnului pentru cã a început, o datã cu prima lui venire în trup, rãscumpãrarea lumii; ea se roagã ca venirea lui liturgicã ºi venirea lui de la sfârºitul timpurilor sã ducã la desãvârºire opera deja începutã. Un loc cu totul deosebit îl ocupã, în misterul Adventului, Fecioara Maria, întrucât Cuvântul a intrat în lume trecând prin ea; în Maria a locuit gloria lui Dumnezeu, în ea s-au întâlnit milostivirea ºi adevãrul, în ea s-au sãrutat pacea ºi dreptatea, din ea a înmugurit adevãrul. În Fecioara Maria se regãseºte Biserica însãºi. În partea a doua a psalmului (v. 9-14), Biserica ascultã rãspunsul lui Dumnezeu la rugãciunea ei. Misterul venirii lui Cristos în lume are o istorie a sa, secretã, în viaþa fiecãrui credincios. Oricine se converteºte ºi primeºte harul este un exilat care se întoarce în patrie. Împãrþirea: titlu (v. 1); întoarcerea Israelului ºi întoarcerea lui Dumnezeu, în trecut (v. 2-4); întoarcerea Israelului ºi întoarcerea lui Dumnezeu, în prezent (v. 5-8); oracolul întoarcerii definitive, în viitor (v. 9-14).

PSALMUL 86 (85) Rugãciunea celui drept în ziua necazului 1

Rugãciune. A lui David.

Pleacã-þi, Doamne, urechea ºi rãspunde-mi, pentru cã sunt sãrman ºi nefericit. 2 Pãzeºte-mi sufletul, pentru cã îþi sunt credincios. Mântuieºte, Dumnezeul meu, pe slujitorul tãu, care ºi-a pus încrederea în tinea. 3 Ai milã de mine, Doamne, cãtre tine strig toatã ziua. 4 Fã sã se bucure sufletul slujitorului tãu, cãci eu înalþ sufletul meu cãtre tine, Doamne! 5 Cãci tu, Doamne, eºti bun ºi îndurãtor, plin de dragoste faþã de cei care te cheamãb. 6 Ascultã-mi, Doamne, rugãciunea; ia aminte la glasul cererii mele. 7 În ziua necazului meu, strig cãtre tine, pentru cã tu îmi dai ascultare. 8

Doamne, nu este nimeni asemenea þie între dumnezeic ºi nimic nu este ca lucrãrile tale. a

Psalmistul care se roagã îºi justificã cererea de protecþie prin faptul cã se declarã credincios, în sens spiritual (cf. Ps 85,9), slujitor ca Abraham, Moise, Iosue (cf. Ios 24,14 º.u.) ºi ºi-a pus încrederea în Dumnezeu. b Atributele lui Dumnezeu enumerate aici fac apel la experienþa din timpul exodului (cf. Ex 34,6; Num 14,18; Dt 5,10; Ier 31,34; Dan 9,9; Ps 136,1). c Mãrturisire a credinþei monoteiste în Dumnezeu (cf. Ex 15,11; Ps 89,7-9).

314 9

10 11

12

13

14

15 16

17

PSALMUL 86 (85)

Toate popoarele pe care le-ai fãcut vor veni, se vor prosterna în faþa ta, Doamne, ºi vor preamãri numele tãud, pentru cã eºti mare ºi sãvârºeºti lucruri minunate, tu singur eºti Dumnezeu! Învaþã-mã, Doamne, calea ta ºi voi umbla în adevãrul tãu; dã-mi o inimã simplã, ca sã se teamã de numele tãu. Îþi mulþumesc, Doamne, Dumnezeul meu, din toatã inima mea ºi voi preamãri numele tãu în veac. Cãci mare este mila ta faþã de mine ºi tu ai eliberat sufletul meu din adâncul infernuluie. Dumnezeule, cei mândri s-au ridicat împotriva mea ºi o adunãturã de oameni violenþi vor sã-mi ia sufletul ºi nu te-au pus pe tine înaintea lorf. Tu, Doamne, eºti Dumnezeu îndurãtor ºi bun, încet la mânie ºi plin de dragoste ºi adevãr. Priveºte-mã ºi fie-þi milã de mine; dã slujitorului tãu putere ºi mântuieºte-l pe fiul slujitoarei tale. Fã un semng de bunãvoinþã faþã de mine, ca sã vadã cei ce mã urãsc ºi sã se ruºineze, cãci tu, Doamne, m-ai ajutat ºi m-ai mângâiat.

d Este recunoscutã autoritatea lui Dumnezeu asupra istoriei tuturor popoarelor; acestea îl vor recunoaºte la sfârºit ºi-i vor da mãrire (cf. Ps 56,1-9; 66,18-21; Ag 2,6-9; Mal 1,10-11; Tob 13). e Adâncul infernului. Infernul este comparat cu un abis fãrã fund, mereu deschis pentru a primi victime. Expresia psalmistului este mulþumire adusã lui Dumnezeu pentru cã l-a eliberat de pericolul morþii. f Este o aluzie literarã la Ps 54,5.

PSALMUL 86 (85)

315

Acest psalm este descrierea intensã a unui itinerariu interior, din abisul disperãrii la pace; însã acest drum este trasat prin expresii ce fac apel la repertoriul rugãciunilor psalmice, aºa încât, la prima vedere, lasã impresia unei antologii mai degrabã scolastice sau liturgice. Unii au considerat cã este un fel de mozaic de citate. Dar apelul la un limbaj deja fixat de tradiþie nu numai cã vrea sã arate respectul unei norme, care este aceea a stilului liturgic ba chiar îi permite celui care se roagã sã-ºi aºeze experienþa sa în contextul mai larg al comunitãþii cultuale, folosindu-se de modurile acestuia de exprimare ºi de aceleaºi forme de gândire. Aºadar, acest amestec de exprimãri deja cunoscute are „personalitatea” sa, originalitatea ºi tonalitatea proprie, intensitatea emotivã distinctã, aºa încât devine un frumos model de rugãciune. Dialogul, plin de încredere, ba chiar afectuos, cu Dumnezeu, se cufundã, în limbajul tradiþional, într-un climat diferit ºi miºcãtor. Liturgia ebraicã l-a introdus în marea liturgie penitenþialã de Kippur. Apocalipsul îl foloseºte pentru a compune cântarea lui Moise ºi a Mielului (Ap 15). Sfântul Augustin i-a dedicat un comentariu pasionant, citindu-l ca pe o cântare a întregului trup al lui Cristos în timp ºi-n spaþiu. Unii susþin cã psalmistul ar fi un rege israelit, care scrie un fel de scrisoare lui Dumnezeu în trei pãrþi. Tradiþia creºtinã a interpretat acest psalm ca pe o rugãciune a lui Cristos adresatã Tatãlui, atât pentru sine, cât ºi pentru membrele trupului mistic, al cãrui cap este. De fapt, el este slujitorul lui Dumnezeu, sãrman ºi nefericit (cf. v. 1-2). Cristos cere, pentru sine ºi pentru Biserica sa, un semn al bunãvoinþei Tatãlui, iar marele semn al acestei bunãvoinþe este învierea din morþi. g Semnul are un conþinut dublu: în sens pozitiv, este mântuire pentru psalmist, iar în sens negativ, este condamnare, pedeapsã ºi ruºinare pentru cei care îl urãsc.

316

PSALMUL 86 (85)

Cu acest psalm, Biserica invocã ajutorul divin, la începutul Postului Mare, pentru a putea duce la capãt, în mod fericit, cãlãtoria ei spiritualã spre Paºti; implorã ºi preamãreºte bunãtatea ºi milostivirea Domnului care ne mângâie în orice necaz al nostru; se roagã pentru cei rãposaþi; celebreazã mãreþia, atotputernicia ºi regalitatea universalã a lui Dumnezeu ºi a lui Cristos. Psalmul 86 (85) oferã fiecãrui suflet posibilitatea unei rugãciuni intime ºi personale în care se exprimã adevãrata realitate a existenþei þesute din mizerii ºi necazuri, din neliniºte ºi tentaþii, dar care gãseºte în perfecþiunea lui Dumnezeu motivul unei speranþe de nezdruncinat. Împãrþirea: titlu (1a); o rugãciune de început (v. 1b-7); imn de mulþumire ºi de preamãrire pentru lucrãrile divine (v. 8-13); rugãciune finalã: Dumnezeu are milã de slujitorul sãu împotriva duºmanilor (v. 14-17).

PSALMUL 87 (86) Ierusalimul, mama tuturor popoarelora 1 2 3

4

5

6

Întrucât temeliile sale sunt pe munþii cei sfinþi, Domnul iubeºte porþile Sionului mai mult decât toate locuinþele lui Iacobb. Lucruri mãreþe s-au spus despre tine, cetate a lui Dumnezeu.

Selah

Voi aminti de Rahab ºi de Babilon printre cei care mã cunosc; iatã, filistenii, Tirul ºi Etiopia s-au nãscut acolo. Se va spune despre Sion: „ªi acesta, ºi acela s-au nãscut într-însul ºi însuºi Cel Preaînalt îi întãreºte”. Domnul scrie în cartea popoarelorc: „Aceºtia s-au nãscut acolo”. a

Avem în mod sintetic în acest psalm acelaºi simbolism din Ps 46 ºi 48: Ierusalimul este ca un sân fecund care dã naºtere la noi fii. b Porþile Sionului. Avem o figurã de stil pentru a indica toatã cetatea; locuinþele lui Iacob se referã la toate celelalte cetãþi din Israel ºi la toate sanctuarele din epoca patriarhalã (cf. Ps 78,59-60; Ier 7,12). c Cartea popoarelor. Dumnezeu este vãzut aici în momentul înscrierii datelor omenirii. Este un fapt analog cu activitatea secretarului de la curtea regalã, care avea misiunea de a-i aminti regelui datoriile ce-l aºteaptã (cf. 2Sam 8,16; 1Rg 4,3). Domnul va scrie în viitor în cartea popoarelor printre cunoscuþii sãi, adicã printre cei fideli ºi naþiunile care au fost duºmane poporului sãu sau, cel puþin, strãine. Rahab (cf. Ps 89,11; Iob 9,13; Is 30,7; 51,9) este monstrul din haosul primordial ºi simbol al puterii duºmane egiptene;

318 7

PSALMUL 87 (86)

Iar ei danseazã ºi cântã: „Toate izvoarele mele sunt în tine”d.

Este, cu siguranþã, una dintre cântãrile Sionului. Chiar dacã Ierusalimul nu este numit, subiectul cântãrii este în afara oricãrei discuþii. Este proclamatã stabilitatea cetãþii sfinte, ca ºi cum autorul ar vrea sã se asigure de perpetuitatea acesteia. Dupã lectura Septuagintei, în v. 5, Sionul apare ca mamã a tuturor popoarelor, aºa cum, în Ezechiel, Ierusalimul apare ca centrul lumii. Psalmul nostru vede cetatea sfântã ca pe capitala religioasã a întregului pãmânt. Maternitatea universalã a Ierusalimului înseamnã ºtergerea maternitãþii universale babiloniene, izvor de rupturã ºi de împrãºtiere (cf. Gen 11). Aceastã maternitate ar însemna un fel de participare planetarã la cultul mozaic ºi la mântuire. Dincolo de instabilitatea ºi de neclaritatea textului, se pare cã poemul se prezintã numai ca un universalism mediat: Sionul este izvorul unitãþii cosmice, este rãdãcina armoniei planetare ºi a naþiunilor, este instrument de luminã pentru popoare, punct de referinþã pentru prozeliþii care în perioada post-exilicã au început sã se înmulþeascã în diaspora. De aceea, acest psalm ar putea sã fie ecoul sentimentelor unui iudeu din diaspora, în epoca persanã. Psalmul 87 (86) îºi gãseºte semnificaþia deplinã în Cristos, noul templu, în care toate popoarele ºi toate realitãþile sunt reconciliate. Omenitatea lui este locul în care toate Babilonul este superputerea din Orient, duºmanã ºi ea poporului ales. Prin filisteni, Tir ºi Etiopia sunt indicate popoarele de pe litoralul mediteranean. d Expresia este o afirmaþie a universalismului mântuirii. Abundenþa apei, izvorul vieþii, face apel la paradis (cf. Ps 46,5; Ez 47,1-12; Zah 13,1; 14,8).

PSALMUL 87 (86)

319

popoarele îºi gãsesc casa, templul din care izvorãsc izvoarele de apã vie ce se revarsã asupra întregii omeniri. În afarã de lectura cristologicã, a înflorit repede interpretarea ecleziologicã, ce va fi dominantã în toatã tradiþia creºtinã ºi care se bazeazã pe aluzia din Gal 4,26: „Ierusalimul ceresc este liber ºi este mama noastrã”. În acest sens, Lumen gentium spune cã în Biserica universalã sunt reuniþi toþi drepþii, începând de la Adam, de la dreptul Abel ºi pânã la ultimul dintre cei aleºi ºi îºi va avea împlinirea glorioasã la sfârºitul secolelor. Perspectiva ecleziologicã atrage cu sine ºi lectura mariologicã a acestui psalm. El va fi folosit în liturgia marianã ca text specific pentru a ilustra cã în Maria, la fel ca ºi în Sion, se actualizeazã plinãtatea cortului divin. Totodatã, psalmul 87 (86) este considerat ca o paginã idealã pentru ecumenism. Fiecare suflet credincios este mireasa Cuvântului lui Dumnezeu, mama, fiica ºi sora lui Cristos. Împãrþirea: cântarea Sionului ca topografie (v. 1-3); cântul maternitãþii Sionului (v. 4-6); aclamaþia finalã (v. 7).

PSALMUL 88 (87) Rugãciunea unui om grav bolnav 1

Cântare. Psalm. Al fiilor lui Core. Maestrului de cor. Pe „mahalat”. Pe „annot”a. Poem. Al lui Heman Ezrahitul.

2

Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, zi ºi noapte strig înaintea ta. Rugãciunea mea sã ajungã înaintea ta, pleacã-þi urechea la strigãtul meu.

3

4

Cãci sufletul meu e sãtul de rele ºi viaþa mea se apropie de locuinþa morþilor. 5 Sunt numãrat printre cei care coboarã în groapã, sunt ca un om care nu mai are putere. 6 Stau întins printre cei morþib, ca cei uciºi, culcaþi în mormânt, de care nu-þi mai aduci amintec ºi pe care mâna ta i-a pãrãsit. 7 8

M-ai aruncat în groapa cea mai adâncã, în întuneric ºi în umbra morþii. Mânia ta apasã asupra mea ºi toate valurile tale le-ai prãvãlit peste mine.

Selah

a Annot. Termenul nu se mai întâlneºte în altã parte. LXX traduce pentru a rãspunde. Unii considerã cã ar indica o stare de tristeþe. b Imaginea cadavrelor aruncate unele peste altele dupã o înfrângere militarã, într-o groapã comunã, reprezintã pentru psalmist locul de putreziciune ºi de impuritate totalã. c Este evidentã aici concepþia biblicã despre împãrãþia ºeolului, a lipsei vieþii, de unde nu se poate intra în contact cu Dumnezeu, autorul vieþii.

PSALMUL 88 (87) 9

10

11 12 13

14 15 16 17

18 19

321

Ai îndepãrtat pe cunoscuþii mei de la mine, m-ai fãcut urâciune înaintea lord. Sunt închis ºi nu pot ieºi, ochii mei s-au stins de suferinþã. Toatã ziua strig cãtre tine, Doamne, ºi-mi întind mâinile spre tine! Oare pentru cei morþi ai sã faci minuni? Selah Sau se vor scula umbrele sã te laude? Se vorbeºte oare în mormânt despre bunãtatea ta ºi despre fidelitatea ta în locul pierzãrii?e Sunt cunoscute oare minunile tale în întuneric ºi dreptatea ta în þara uitãrii? Dar eu strig cãtre tine, Doamne, de dimineaþãf, rugãciunea mea se înalþã la tine. Pentru ce, Doamne, respingi sufletul meu? Pentru ce îmi ascunzi faþa ta?g Eu sunt sãrac ºi în prag de moarte încã din tinereþeh; sunt sfârºit, oprimat de spaimele tale. Peste mine au trecut mâniile tale ºi înfricoºãrile tale m-au nimicit. M-au înconjurat ca apa ziua întreagã ºi toate împreunã se revarsã peste mine. Ai îndepãrtat de la mine pe prieten ºi vecin ºi întunecimile sunt cunoscuþii mei.

d Singurãtatea forþatã a psalmistului, înþeleasã ca efect al acþiunii lui Dumnezeu, este o mãsurã preventivã, luatã pentru el din cauza leprei (cf. Iob 19,13-14; Lev 13,46). e Lit.: în Abaddon înseamnã în pierzare; este un termen din literatura sapienþialã corelat cu ºeolul (cf. Prov 15,11; Iob 26,6). f De dimineaþã. Este timpul cel mai favorabil pentru rugãciune; aºa cum se aºteaptã ivirea soarelui, tot aºa se aºteaptã bunãvoinþa lui Dumnezeu care îl ascultã pe psalmistul care s-a rugat toatã noaptea. g Expresia s-ar putea traduce: pentru ce îþi întorci faþa de la mine. h Este o hiperbolã pentru a sublinia fragilitatea omului.

322

PSALMUL 88 (87)

Chiar dacã au existat multe voci, în trecut, care au considerat psalmul ca o lamentaþie naþionalã, fãrã un autor precis, majoritatea exegeþilor de astãzi sunt de pãrere cã poetul psalmului 88 (87) exprimã strigãtul personal al unui suferind, în care mulþi oameni, din toate timpurile, se pot recunoaºte. Este strigãtul sfâºietor al unui om zdrobit sub greutatea necazurilor insuportabile, târât pe marginea mormântului, ba chiar abandonat în întunericul infernului, lovit de mânia surdã a lui Dumnezeu, care se nãpusteºte asupra lui fãrã pauzã, solitar ºi marginalizat, închis într-o închisoare fãrã ieºire, respins continuu de Dumnezeu, deºi îl invocã mereu, legat de o existenþã pusã în întregime sub semnul nefericirii încã din copilãrie, torturat psihologic de coºmaruri de teroare ºi de slãbiciune, redus la nimic de spaima cã Domnul revarsã în jurul lui un fel de ocean care e gata sã-l inunde pentru a-l distruge. Acest om, sãtul de suferinþã, ºtie numai sã strige dupã ajutor ziua ºi noaptea. Misterul durerii este prea întunecat pentru om. Totuºi, în acest pustiu teribil se poate intui o oarecare soluþie ºi un sens superior al situaþiei. Astfel, în lamentaþia neîntreruptã ºi plinã de neliniºte a acestui psalmist, existã o siguranþã: Dumnezeu, Domnul vieþii ºi al morþii, poate sã opreascã paºii credinciosului sãu, care este pe punctul de a cãdea în hãul morþii. Aceastã înspãimântãtoare ieºire din viaþã, acum vecinã pentru paºii celui suferind, ca un hãu care e gata sã-l înghitã, ar putea fi îndepãrtatã de Dumnezeu. În viziunea încã ezitantã a Vechiului Testament, morþii sunt în afara sferei salvifice a lui Dumnezeu. De aceea, moartea este vãzutã numai cu teroare ºi fãrã nici o fãrâmã de încredere. Dumnezeu nu se intereseazã de morþi care, reduºi la starea larvarã, nu mai au glas ca sã fie ascultaþi de Dumnezeu. Astfel, psalmul acesta este un document personal, spontan ºi liber al unei fiinþe umane. Este mãrturia cea mai vie a sinceritãþii rugãciunii biblice, o sinceritate

PSALMUL 88 (87)

323

dramaticã, pe care Dumnezeu o primeºte fãrã a o judeca ºi condamna, ba chiar o face sã devinã cuvântul sãu. Existã, de fapt, o prezenþã tainicã a lui Dumnezeu, chiar ºi în absenþa lui aparentã. Glasul unanim al tradiþiei creºtine recunoaºte în acest psalm rugãciunea lui Cristos în timpul pãtimirii sale, sau o profeþie despre moartea lui. Infinita tristeþe a acestui psalm i se potriveºte lui Cristos mai mult decât oricãrui om de pe pãmânt, oprimat de vinovãþie ºi de suferinþã. Biserica mediteazã ºi adorã în acest psalm misterele pãtimirii ºi morþii lui Cristos, ale nimicirii, dar ºi ale iubirii sale, care sunt prezente ºi operante în celebrãrile liturgice în care recitãm acest psalm. Împãrþirea: titlu (v. 1); introducere (v. 2-3); prezentarea situaþiei (v. 4-6); ostilitatea lui Dumnezeu (v. 7-10a); strigãtul cãtre Dumnezeu (v. 10b-13); aºteptarea unui rãspuns (v. 14-17); încheiere cu reluarea lamentaþiunii ºi a temelor sale (v. 18-19).

PSALMUL 89 (88) Amintirea promisiunilor divine 1

Poem. Al lui Etan Ezrahitul.

2

Îndurãrile Domnului în veci le voi cânta, cu gura mea voi proclama din generaþie în generaþie adevãrul tãu. Cãci ai spus: „Îndurarea s-a întemeiat pentru totdeauna, ai stabilit în ceruri adevãrul tãu! Am fãcut legãmânta cu alesul meu, i-am promis cu jurãmânt slujitorului meu, David: Îþi voi întãri seminþia pe vecie, din generaþie în generaþie, Selah îþi voi pãstra scaunul de domnie”.

3

4 5

6 7 8 9

Cerurile laudã minunile tale, Doamne, ºi fidelitatea ta în adunarea sfinþilorb. Cãci cine este egal, pe nori, cu Domnul, cine este asemenea cu Domnul între fiii zeilor? Dumnezeu este înfricoºãtor în sfatul celor sfinþi, mare ºi de temut peste toþi cei care îl înconjoarã. Doamne, Dumnezeul oºtirilor, cine este asemenea þie? Tu eºti puternic, Doamne, ºi adevãrul te înconjoarã. a

Lit.: am tãiat un legãmânt. Este o expresie clasicã. Termenul legãmânt nu se gãseºte în 2Sam 7, text la care face apel acest verset, însã aici are semnificaþia legãmântului încheiat de Dumnezeu cu Abraham (cf. Gen 15,18). b Este un cor alternativ, format din cerurile personificate (cf. Iob 38,7; Ps 19,2-5) ºi adunarea sfinþilor. Aceºtia mai sunt numiþi în v. 7 ºi fiii zeilor (cf. Ps 29,1; 82,1-6; Iob 1,6; 2,1; Gen 6,2-4).

PSALMUL 89 (88) 10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

325

Tu stãpâneºti trufia mãrii, tu potoleºti frãmântarea valurilor ei. L-ai zdrobit pe Rahabc ca pe un rãnit, cu braþul puterii tale i-ai risipit pe duºmanii tãi. Ale tale sunt cerurile ºi al tãu este pãmântuld, lumea ºi toate câte sunt în ea tu le-ai întemeiat. Tu ai creat nordul ºi sudul, Taborul ºi Hermonule tresaltã de bucurie la numele tãu. Braþul tãu este puternic, mâna ta este tare ºi dreapta ta înãlþatã. Dreptatea ºi judecata sunt la baza tronului tãu, îndurarea ºi adevãrul merg înaintea feþei tale. Fericit este poporul care ºtie sã te aclame, care umblã în lumina feþei tale, Doamne! Ei se bucurã neîncetat de numele tãu ºi se mândresc cu dreptatea ta! Cãci tu eºti frumuseþea ºi tãria lor ºi, în bunãvoinþa ta, le înalþi fruntea. Al Domnului este scutul nostru, ºi regele nostru al Sfântului lui Israel!

c

Imagine plasticã a triumfului cosmic al lui Dumnezeu. Autorul reelaboreazã unele afirmaþii mitologice. Rahab (în traducere, „cel arogant”, „cel care porunceºte furtuna”: cf. Ps 87,4; Iob 9,13; Is 51,9) este monstrul marin primordial care, împreunã cu Leviatanul (Ps 74,14; 104,26; Iob 40,25–41,26), cu dragonul Tanin (cf. Ps 91,13; 148,7) ºi cu Behemot (cf. Iob 40,15-24), disturbã creaþia. d Cerurile ºi pãmântul. Tot universul. e Nordul ºi sudul reprezintã totalitatea pãmântului. Taborul (582 m) este muntele care dominã câmpia Ezdrelon, în Galileea. Hermonul (2814 m) este un masiv muntos, la graniþa cu Libanul, ºi dominã toatã partea de nord a Palestinei (cf. Dt 3,8; 4,48; Ios 11,3.17; Ps 68,15-16).

326 20

21

22

23

24

25

26

27

28

29

30

31

32

PSALMUL 89 (88)

Odinioarã, ai vorbit credincioºilor tãi într-o vedenie ºi ai zis: „Am dat ajutorul meu unui viteaz, am ridicat un ales din mijlocul poporului meuf. L-am aflat pe David, slujitorul meu, ºi l-am uns cu untdelemnul meu cel sfânt; pe acesta mâna mea îl va sprijini ºi braþul meu îi va da putere. Duºmanul nu se va ridica împotriva lui ºi fiul fãrãdelegii nu-l va asupri. Voi nimici pe vrãjmaºi din faþa lui ºi îi voi lovi pe cei care îl urãsc. Adevãrul ºi bunãtatea mea vor fi cu el ºi puterea lui va creºte prin numele meu; voi întinde mâna lui asupra mãrii ºi dreapta lui pânã la fluvii. El îmi va spune: «Tu eºti tatãl meu, Dumnezeul meu ºi stânca mântuirii mele!» Eu îl voi face întâiul-nãscutg, cel mai mare dintre regii pãmântului. Lui îi dau pe veci iubirea mea ºi legãmântul meu va rãmâne neclintit faþã de el. Îi voi statornici pe veci seminþia ºi tronul lui va dura cât zilele cerului. Dacã fiii lui vor pãrãsi legea mea ºi nu vor umbla dupã poruncile mele, dacã vor cãlca orânduirile mele ºi nu vor pãzi poruncile mele, f

Este introdus un oracol care aminteºte de un timp istoric concret, cel descris în 2Sam 7. g Întâiul-nãscut se bucura de un drept special asupra moºtenirii paterne. Titlul de întâi-nãscut se referã la tot poporul lui Israel (cf. Ex 4,22; Dt 32,5-6). Aici, titlul îi este atribuit lui David, pentru a exprima superioritatea lui asupra tuturor regilor pãmântului (cf. 2Sam 7,9).

PSALMUL 89 (88) 33

34

35

36

37

38

39

40

41

42

43

44

45

46

47

327

atunci îi voi pedepsi cu varga pentru pãcatul lor ºi cu biciul pentru nelegiuirile lorh. Dar nu-mi voi retrage iubirea de la el ºi fidelitatea mea nu va înceta. Nu-mi voi cãlca legãmântul ºi nu voi schimba ceea ce a ieºit de pe buzele mele. I-am jurat o datã pe sfinþenia mea: nicicând nu-l voi minþi pe David. Seminþia lui va dãinui în veci, iar tronul lui va fi cât soarele înaintea mea; ºi va fi statornicit de-a pururi, ca luna, ºi ca martor credincios în ceruri”. Selah Tu l-ai respins ºi l-ai îndepãrtat ºi te-ai mâniat împotriva unsului tãu; ai rupt legãmântul cu slujitorul tãu, ai pângãrit în noroi coroana sa. Ai dãrâmat toate zidurile lui, ai prefãcut în ruinã fortãreþele sale. L-au jefuit toþi cei care treceau pe cale, a ajuns de batjocurã pentru vecinii lui. Ai lãsat sã se ridice dreapta potrivnicilor sãi, i-ai fãcut sã se bucure pe toþi duºmanii lui. Ai tocit ascuþiºul sabiei lui ºi nu l-ai sprijinit în luptã. Ai pus capãt strãlucirii sale ºi tronul lui l-ai rãsturnat la pãmânt. Ai scurtat zilele tinereþii lui ºi l-ai acoperit de ruºine. Pânã când, Doamne, vei continua sã stai ascuns ºi va arde ca un foc mânia ta?

Selah

h Este vorba de pedeapsa divinã conform dreptãþii retributive, prin care se acordã fiecãruia rãsplata sau pedeapsa dupã faptele sale (cf. Jud 2,11-15).

328 48

49

50

51

52

53

PSALMUL 89 (88)

Adu-þi aminte de mine, cât mi-e de scurtã viaþa: oare zadarnic i-ai creat pe toþi fiii lui Adam? Care om trãieºte ºi nu vede moartea ºi îºi poate salva sufletul din gheara ºeolului? Selah Unde sunt îndurãrile tale de odinioarã, Doamne, pe care le-ai jurat lui David, în fidelitatea ta? Adu-þi aminte, Doamne, de batjocura slujitorilor tãi; port în sânul meu insultele multor popoare, cu care m-au jignit duºmanii tãi, Doamne, cu care au jignit paºii unsului tãu. Binecuvântat sã fie Domnul în veci! Amin! Amin!

Suntem în faþa unui psalm monumental, în care gãsim douã aspecte contradictorii: pe de o parte este expresia clarã a teologiei davidice, pe de altã parte, sunt introduse teme cu nuanþe diferite. Tonalitatea generalã este cea mesianico-regalã dar, ici-colo, este îmbogãþitã de alte tonalitãþi. Alãturi de oracol, întâlnim imnuri ºi lamentaþia de la care se trece la laudã. Existã un centru de convergenþã, cãtre care se miºcã toate filoanele literare, ºi acest centru, este promisiunea divinã fãcutã lui David. Aceastã promisiune creeazã o unitate liturgico-teologicã, mai mult decât literarã, a compoziþiei care rãmâne, totuºi, ca exprimare exterioarã, „antologicã”. ªi timpurile sunt diferite: promisiunea glorioasã davidicã din trecut este pusã în crizã de falimentul din prezent, iar viitorul este încredinþat numai unei speranþe vagi. Din tensiunea dintre trecut ºi prezent izvorãºte rugãciunea fierbinte finalã, care proiecteazã psalmul în viitor, imprimându-i caracterul aºteptãrii profetico-escatologice. Un trecut promiþãtor, un prezent plin de deziluzii, un viitor neprecizat, acesta este obiectul credinþei. Rugãciunea din final se încheie lãsând gura amarã, dar se încheie cu un cuvânt care a polarizat întotdeauna

PSALMUL 89 (88)

329

speranþele istoriei biblice: Unsul tãu. Tonalitatea mesianicã este, cu siguranþã, prevalentã asupra celei regale. Dumnezeu îºi menþine promisiunile ºi jurãmântul fãcut lui David atunci când l-a trimis „pe Fiul sãu, nãscut din seminþia lui David dupã trup” (Rom 1,3). La intrarea lui în lume, a proclamat prin gura îngerului: „Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt ºi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatãl sãu; ºi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârºit” (Lc 1,32-33). În aceastã perspectivã se înscrie ºi tradiþia patristicã, ºi liturgia, atunci când, comentând acest psalm, îl atribuie lui Cristos. Cristos este regele ºi pãstorul suprem al Bisericii, adevãratul David, Unsul lui Dumnezeu. Însã el a transmis apostolilor datoria de a învãþa, de a sfinþi ºi de a conduce Biserica. Misiunea divinã, încredinþatã de Cristos apostolilor, va dura pânã la sfârºitul veacurilor. Dumnezeu i-a fãcut lui David un jurãmânt ºi a stabilit cu el un legãmânt faþã de care va rãmâne mereu fidel: în Cristos ºi în colegiul apostolilor, stabilit de el în Bisericã, avându-l drept cap pe Petru, el îºi menþine promisiunea. Descendenþa lui David va rãmâne în veci. Fiecare credincios este chemat sã trãiascã în harul alianþei pe care Dumnezeu a încheiat-o cu omenirea prin Cristos. În aceastã alianþã, pe de o parte, se aflã promisiunile lui Dumnezeu ºi fidelitatea lui în a le duce la îndeplinire, iar pe de altã parte, se aflã disponibilitatea noastrã. Împãrþirea: titlu (v. 1); introducere tematicã solemnã: fidelitatea veºnicã a promisiunii fãcute lui David (v. 2-5); imn cosmic (v. 6-19); oracol istoric, promisiunea davidicã (v. 20-38); lamentaþia prezentã: criza promisiunii (v. 39-52); doxologia finalã (v. 53).

PSALMUL 90 (89) Fragilitatea omului 1

Rugãciune. A lui Moise, omul lui Dumnezeu.

Doamne, tu ai fost locul nostru de refugiu din generaþie în generaþie. 2 Mai înainte de a se fi nãscut munþii, mai înainte sã fi fost plãmãdit pãmântul ºi lumea, din vecie ºi pânã în vecie tu eºti Dumnezeua. 3

Tu îl faci pe om sã se întoarcã în þãrânã, tu ai spus: „Întoarceþi-vã, fiii lui Adam!” 4 Pentru cã înaintea ta o mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut ºi ca o strajã de noapteb. 5 Îi iei ca un ºuvoi; sunt ca un vis; 6 dimineaþa sunt ca iarba care creºte; dimineaþa înfloreºte ºi creºte, seara este cositã ºi se usucã. 7 Iar noi suntem consumaþi de mânia ta ºi suntem îngroziþi de furia ta. 8 Ai pus fãrãdelegile noastre înaintea ta, ºi pãcatele noastre ascunse în lumina feþei tale. 9 Cãci din cauza mâniei tale, toate zilele noastre au apus ºi anii noºtri se consumã ca o suflare. 10 Numãrul anilor noºtri ajunge la ºaptezeci, iar pentru cei în putere, la optzeci, a Avem aici o dublã profesiune de credinþã: Dumnezeu este loc sigur de refugiu (cf. Ps 71,3; 91,9) ºi Dumnezeu este veºnic. b Acest verset este reluat în 2Pt 3,8-9.

PSALMUL 90 (89)

331

însã, în cea mai mare parte, nu sunt decât trudã ºi durere, pentru cã trec repede ºi noi ne ducem. 11 12

13 14

15 16

17

Cine cunoaºte puterea mâniei tale ºi a furiei tale, aºa cum se cuvine celui care se teme de tine? Învaþã-ne sã numãrãm zilele noastre, ca sã dobândim o inimã înþeleaptãc. Întoarce-te, Doamne; pânã când? Ai milã de slujitorii tãi! Saturã-ned dis-de-dimineaþã cu bunãtatea ta, ca sã tresãltãm de bucurie ºi sã ne veselim în toate zilele vieþii noastre. Umple-ne de bucurie tot atâtea zile câte ne-ai pedepsit ºi tot atâþia ani câþi am cunoscut nenorocirea. Fã ca slujitorii tãi sã vadã lucrarea ta ºi fiii lor mãreþia ta. Bunãvoinþa Domnului Dumnezeului nostru, sã fie asupra noastrã! Fã sigurã pentru noi lucrarea mâinilor noastre! Da, fã sigurã lucrarea mâinilor noastre!

Chiar dacã psalmul împrumutã mult din fondul literaturii sapienþiale, trebuie, totuºi, sã-l plasãm printre rugãciunile de cerere colective, datoritã structurii ºi temei sale principale. Psalmistul îºi concentreazã reflecþia asupra vieþii umane efemere în faþa Dumnezeului veºnic. El explicã

c

Dupã reflecþia asupra vremelniciei timpului nostru de trãit (v. 9-10; cf. Iob 9,25-28), psalmistul cere darul evaluãrii corecte a vieþii umane, în special a aspectelor ei negative, pentru ca inima, adicã mintea omului, sã dobândeascã înþelepciunea pentru a trãi corect (cf. Înþ 4,8-9; Qoh 11,9–12,8). d Verbul a sãtura are înþeles simbolic ºi poetic (cf. Ps 17,15; 22,27; 37,19; 63,6).

332

PSALMUL 90 (89)

scurtimea vieþii omului în funcþie de judecata lui Dumnezeu asupra pãcatului. Imaginea cea mai cunoscutã este luatã din naturã ºi se referã la iarba care se usucã. Este o reflecþie poeticã asupra slãbiciunii umane, asupra caducitãþii sale, asupra existenþei omului, care este ca un meteorit pe cerul cosmosului ºi al istoriei. În faþa eternitãþii lui Dumnezeu apare ºi mai evidentã condiþia efemerã a omului. Meditaþia sapienþialã din prima parte continuã cu o lamentaþie publicã din cauza condiþiilor istorice. În scenã nu mai este omul, ci Israelul, „slujitorul suferind” al lui Iahve, care implorã îndurarea. Aceastã rugãciune nocturnã este aceea a unui om care aparþine unei culturi avansate, unei persoane fãrã iluzii ºi cu o anumitã dozã de pesimism. Clima de fond, nobleþea reflecþiei, întrepãtrunderea aluziilor din text ne fac sã plasãm aceastã compoziþie într-o epocã târzie, postexilicã. Mesajul sãu final este, cu siguranþã, mai deschis ºi mai angajant. De douã ori este invocat ajutorul lui Dumnezeu în sprijinul „lucrãrii mâinilor noastre”, ceea ce înseamnã cã ea nu este lipsitã de sens ºi de valoare. În totalitatea lui, psalmul este o invitaþie la a lua act de situaþia noastrã existenþialã, plasând-o în timp ºi comparând-o cu existenþa lui Dumnezeu. Ca perioadã de timp în care ar fi putut sã fie creat psalmul, mulþi cercetãtori propun o soluþie liturgicã: probabil, o serie lungã de coºmaruri frãmântã poporul ºi este introdusã o zi penitenþialã petrecutã în rugãciune. Psalmistul preamãreºte transcendenþa ºi veºnicia lui Dumnezeu, în care îºi gãsesc refugiul generaþiile umane. Psalmul 90 (89) ne oferã o meditaþie deosebitã asupra caducitãþii existenþei umane ºi a consecinþelor dureroase ale pãcatului, pregãtind, în felul acesta, sufletele pentru pocãinþã ºi rugãciune. Recunoaºterea fragilitãþii ºi a scurtimii existenþei noastre, în faþa mãreþiei infinite a lui Dumnezeu ºi a plinãtãþii lui de viaþã, este prima condiþie pentru a stabili adevãrul, în raporturile noastre cu Dumnezeu, atât în rugãciune, cât ºi în viaþã.

PSALMUL 90 (89)

333

Pe de altã parte, Biserica afirmã cã, dincolo de tot ceea ce se schimbã, rãmân realitãþi imutabile; ele îºi gãsesc fundamentul ultim în Cristos, care este întotdeauna acelaºi: ieri, azi ºi în vecii vecilor. Ea crede cã îºi gãseºte, în Domnul ºi învãþãtorul ei, cheia, centrul ºi scopul întregii istorii umane. Pornind de la v. 4, S. Kierkegaard spune cã unitatea se realizeazã printr-o înãlþare. Atunci, Dumnezeu îl va ridica pe ucenicul sãu pânã la sine, îl va transfigura, printr-o bucurie de milenii (Pentru cã înaintea ta o mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut), ºi, într-un vârtej de bucurie, îl va face pe ucenic sã uite fragilitatea sa. Împãrþirea: titlu (v. 1a); invocaþie solemnã de introducere (v. 1b-2); elegie sapienþialã asupra rãului din viaþã (v. 3-10); o nouã invocaþie solemnã (v. 11-12); rugãciune de cerere pentru eliberarea de rãu (v. 13-16); invocaþie de încheiere cu repetarea rugãciunii (v. 17).

PSALMUL 91 (90) Încrederea în ocrotirea lui Dumnezeu 1 2

3 4

5 6 7

8 9

Cel care locuieºte sub ocrotirea Celui Preaînalt ºi se odihneºte la umbra Celui Atotputernic, îi spune Domnului: „Tu eºti locul meu de refugiu ºi fortãreaþa mea, Dumnezeul meu în care îmi pun încrederea”. Cãci el te va elibera din laþul vânãtorului ºi de ciuma pustiitoare. El te va acoperi cu aripile lui ºi vei gãsi refugiu sub penele sale; fidelitatea lui îþi va fi scut ºi pavãzãa. Nu te vei teme nici de spaima nopþii, nici de sãgeata care zboarã ziuab, nici de ciuma care se rãspândeºte în întuneric, nici de molima care bântuie în plinã zi. Vor cãdea alãturi de tine o mie ºi zece mii la dreapta ta, dar de tine nimic nu se va apropia. E de ajuns cu ochii sã priveºti ºi vei vedea rãsplata pãcãtoºilor. Pentru cã ai spus: „Tu, Doamne, eºti locul meu de refugiu” ºi pe Cel Preaînalt þi l-ai ales adãpost,

a Laþ, aripi, pene sunt imagini de vânãtoare (cf. Ps 38,13). Se exprimã prin ele siguranþa protecþiei divine. Aripile pot face aluzie la cele ale heruvimilor care stau deasupra arcei alianþei, în templu, tronul prezenþei lui Dumnezeu (cf. Ps 17,8; 36,8). b Sãgeata – este o metaforã ce indicã o boalã care loveºte pe neprevãzute (cf. Ps 38,3; Iob 6,4; Lam 3,13; Ez 5,16).

PSALMUL 91 (90) 10 11 12 13

14 15

16

335

nici un rãu nu te va lovi, nici o nenorocire nu se va apropia de locuinþa ta, pentru cã el va porunci îngerilor sãi sã te pãzeascã pe toate cãile tale. Ei te vor purta pe mâini, ca nu cumva sã-þi loveºti piciorul de piatrãc; vei pãºi peste leid ºi peste vipere ºi vei cãlca în picioare pui de lei ºi balauri. Îl voi salva, pentru cã nãdãjduieºte în mine, îl voi ocroti, pentru cã îmi cunoaºte numele. Când el mã va chema, eu îi voi rãspunde, voi fi alãturi de el în necazuri. Îl voi elibera ºi-l voi preamãri. Îi voi dãrui viaþã lungãe ºi îi voi arãta mântuirea mea.

Suntem în faþa unui model liturgic antic, restructurat în perioada post-exilicã, al cãrui succes l-a fãcut sã iasã îndatã din cadrul liturgiei oficiale, devenind, pentru fiecare israelit, expresia prin excelenþã a încrederii în Dumnezeu. Putem sã ne gândim ºi la o catehezã sapienþialã, confirmatã de un oracol final ºi rostitã în spaþiul templului, probabil de un preot. Unii presupun cã aceastã compoziþie literarã ar putea sã aparþinã unui om care ºi-a gãsit refugiul în templu. Este un cânt al providenþei prin excelenþã, iar Paul Claudel îl numea „imnul sfinþilor îngeri”, al îngerilor pãzitori din devoþiunea creºtinã, iar pentru faptul cã a fost folosit de Cristos în timpul pãtimirii, a devenit, pentru creºtini, dupã cum era folosit ºi de evrei, un psalm de exorcism c Versetele 11-12 sunt citate de diavol în ispitirea lui Isus (cf. Mt 4,5-6; Lc 4,9-11). d Avem o referinþã în 1Pt 5,8-10 unde leul este identificat cu Satana. e Lit.: îl voi sãtura de zile lungi (Iob 5,26; Gen 25,8; 35,28-29).

336

PSALMUL 91 (90)

împotriva Celui Rãu. Sfântul Bernard spunea cã între toþi psalmii este unul adaptat, în cel mai înalt grad, ca sã-i încurajeze pe cei timizi, sã le atragã atenþia celor neglijenþi ºi sã înveþe pe oricine s-ar mai afla încã departe de idealul perfecþiunii. Sub aripile lui Dumnezeu ne sunt asigurate patru binefaceri: acolo suntem ascunºi, suntem protejaþi împotriva celor perverºi, acolo gãsim odihnã împotriva înflãcãrãrii dreptãþii divine, suntem hrãniþi ºi reîmprospãtaþi. Tema fundamentalã a psalmului este protecþia divinã acordatã celui care îºi pune încrederea în Dumnezeu. Ceea ce psalmul afirmã trebuie referit, înainte de toate, la Cristos. El locuieºte la adãpostul Celui Preaînalt ºi se încredinþeazã total în mâinile Tatãlui. De la el a venit posibilitatea pentru oameni de a-ºi gãsi refugiul în Dumnezeu, el a provocat în inima noastrã încrederea în Tatãl ceresc. Biserica primeºte promisiunea acestui psalm ca pe un har supranatural. De aceea, psalmul 91 (90) a devenit rugãciunea sa în timpul Postului Mare. Bisericii îi place sã repete, pentru ea însãºi, aceste cuvinte sacre, convinsã cã, în timpul în care se reînnoieºte în ea misterul ispitirii ºi al luptei, devenind deja victorioasã, prin cel care este capul ei, Cristos, trãieºte în mod real sub aripile Celui Preaînalt. Protecþia lui Dumnezeu se extinde asupra fiecãrui om, în orice circumstanþã a vieþii sale. Psalmul vrea sã alimenteze aceastã încredere, sã o recreeze atunci când este slabã, sã o mãreascã atunci când este micã. Biserica recitã psalmul 91 (90) la Completoriul din duminici ºi solemnitãþi, dupã Vesperele II. Prin aceastã rugãciune, înainte de odihnã, încredinþãm în mâinile lui Dumnezeu viaþa noastrã, pentru ca el sã o protejeze ºi sã o pãzeascã pentru veºnicie. Împãrþirea: preludiu (v. 1-2); omilie (v. 3-13); oracol final (v. 14-16).

PSALMUL 92 (91) Laudã fidelitãþii lui Dumnezeu 1

Psalm. Cântare. Pentru ziua sabatului.

2

Cât de frumos este sã-l lãudãm pe Domnul, sã cântãm numele tãu, Preaînaltea, sã vestim de dimineaþã îndurarea ta ºi noaptea fidelitatea ta, cu lira cu zece coarde ºi cu harpa, cu cântare de alãutã.

3 4

5

Pentru cã mã faci sã mã bucur, Doamne, pentru faptele tale, voi tresãlta de bucurie pentru lucrarea mâinilor taleb. 6 Cât de mari sunt lucrãrile tale, Doamne, ºi cât de adânci sunt gândurile tale! 7 Omul nepriceput nu va cunoaºte ºi cel fãrã de minte nu va înþelege aceasta. 8 Chiar dacã pãcãtoºii vor creºte ca iarba ºi fãcãtorii de rele înfloresc, ei vor fi nimiciþi pentru totdeaunac, 9 iar tu, Doamne, eºti preaînalt în veºnicie! 10

Cãci iatã, duºmanii tãi, Doamne, iatã, duºmanii tãi vor pieri ºi se vor risipi toþi fãcãtorii de rele.

a Preaînalte. Este un titlu vechi dat lui Dumnezeu, folosit deseori pentru a arãta transcendenþa lui (cf. Gen 14,18-20). b Este vorba de lucrãrile lui Dumnezeu în creaþie ºi în istoria mântuirii (cf. Ps 36,7; 40,6; 104,24; Rom 11,33). c Este subliniat succesul trecãtor al celor pãcãtoºi (Ps 36,2; 73,1720; Is 40,6-7).

338 11

12

13 14 15 16

PSALMUL 92 (91)

Dar tu înalþi fruntea mea ca pe aceea a unui zimbru, torni asupra mea untdelemn proaspãtd; ochiul meu priveºte de sus la duºmanii mei ºi urechile mele aud lucruri teribile despre cei ce se ridicã împotriva mea. Cel drept va înflori ca un palmier, va creºte ca un cedru din Liban. Cei plantaþi în casa Domnului vor înflori în curþile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade ºi la bãtrâneþe, îºi pãstreazã seva ºi prospeþimea, ca sã vesteascã: „Domnul, stânca mea, este drept, în el nu este nedreptate”.

În practica sinagogalã, psalmul 92 (91) este folosit ºi astãzi ca o cântare de intrare în sabat, vinerea, la apusul soarelui. În trecut, împreunã cu alþi psalmi, fãcea parte dintr-un repertoriu pe care corul leviþilor îl cânta, în fiecare zi, pentru a însoþi oferta de vin ce urma dupã celebrarea sacrificiului perpetuu ºi zilnic din templu. În jurul figurii centrale a Celui Preaînalt, Iahve, se dezvoltã o lume armonicã ºi pacificatã ºi iese în luminã persoana celui drept, a cãrui imagine face apel, pe deplin, la teoria retribuþiei, conform cãreia dreptatea ºi rãsplata, delictul ºi pedeapsa, sunt de nezdruncinat ºi deja verificabile în istoria omenirii. Psalmul afirmã cã bunãstarea, bucuria ºi viaþa lungã sunt consecinþa naturalã a unei vieþi trãite în dreptate. Nu existã nici o fisurã pe suprafaþa acestei seninãtãþi. Astfel, psalmul se transformã într-un imn d Untdelemnul – evocã ospitalitatea (Ps 23,5), bucuria (cf. Ps 45,8) ºi sacralitatea (cf. Ps 133,2). Unii traduc: Bãtrâneþea mea este în untdelemn proaspãt; Vg are: Bãtrâneþea mea este în îmbelºugatã milã.

PSALMUL 92 (91)

339

închinat dreptãþii divine, care premiazã binele ºi pedepseºte, în mod implacabil, rãul, creând în felul acesta o lume idealã ºi o istorie perfectã. Imaginea botanicã a palmierului ºi a cedrului este stema celui drept. Ele evocã viaþa ºi vivacitatea. Saþietatea de zile multe este prerogativa, împreunã cu fecunditatea ºi vitalitatea, a celui drept binecuvântat de Domnul. Dimpotrivã, imaginea botanicã a firului de iarbã, tãiat ºi uscat îndatã, este imaginea celui nelegiuit a cãrui obtuzitate este totalã, al cãrui destin este ruina veºnicã, dispariþia. Aºadar, avem un cântec de bucurie optimist, abandonat izvorului de fecunditate ºi de abundenþã, care este milostivirea ºi fidelitatea lui Dumnezeu. Liturgia creºtinã a cântat întotdeauna acest imn la Laudele de sâmbãtã. Prin acest psalm, Biserica celebreazã, în liturgia sa, operele minunate ale lui Dumnezeu ºi înþelepciunea care se manifestã, mai ales, în viaþa glorioasã a sfinþilor. Din grãdina Bisericii pãmântene, în sãrbãtorile sfinþilor, liturgia ne deschide viziunea Edenului, a grãdinii cereºti, acolo unde sfinþii, ca palmierii ºi cedrii debordând de viaþã ºi plini de frunze într-o primãvarã veºnicã, trãiesc în lumina ºi cãldura lui Dumnezeu, într-o grãdinã reînnoitã a prezenþei pomului vieþii, care este crucea lui Cristos. Bucuria creºtinului izvorãºte din contemplarea lucrãrilor lui Dumnezeu, din încrederea în Domnul ºi în providenþa lui, care ne dã tãrie ºi mântuire ºi ne elibereazã de rãu. Împãrþirea: titlu (v. 1); splendoarea rugãciunii de laudã (v. 2-4); cel drept ºi cel nelegiuit înaintea lui Iahve (v. 5-8); Iahve este preaînalt ºi veºnic (v. 9); Dumnezeu îl înalþã pe cel drept în faþa duºmanilor (v. 10-12); binecuvântarea celui drept (v. 14-16).

PSALMUL 93 (92) Regalitatea lui Dumnezeu 1

Domnul stãpâneºtea îmbrãcat în maiestate, Domnul s-a îmbrãcat, s-a încins cu putere. A pus pãmântul pe temelii solide, ca sã nu se clatine. 2 Din vremuri strãvechi este aºezat scaunul tãu de domnieb: tu eºti din veºnicie! 3

4

5

Au înãlþat râurile, Doamne, au înãlþat râurile glasul lor, au înãlþat râurile vuietul lor. Dar mai puternic decât vuietul apelor nenumãrate ºi decât vuietul valurilor puternice ale mãrii este Domnul, în înaltul cerului. Mãrturiile tale sunt cu totul adevãrate, sfinþenia este podoaba casei tale, Doamne, în vecii vecilor.

a

Domnul stãpâneºte. Aceastã aclamaþie corespunde expresiei: Trãiascã regele (cf. 2Rg 11,12; Ps 96,10; 97,1; 99,1); are valoare atemporalã ºi se referã la calitatea stabilã ºi profundã a regalitãþii lui Dumnezeu. b Scaunul tãu de domnie. Referinþa poate fi la tronul lui Dumnezeu din ceruri sau la templul din Ierusalim ºi la arca alianþei care se aflã într-însul (cf. Ps 29; Is 66,1; Ier 17,12).

PSALMUL 93 (92)

341

Psalmul 93 (92) ar putea sã se refere, în mod real sau ideal, la construirea templului lui Solomon: prima întronare a lui Iahve în cetatea sfântã. Este un imn în cinstea regalitãþii dinamice a lui Iahve asupra cosmosului ºi a istoriei. Face parte din secvenþa liturgicã sinagogalã a celor doisprezece psalmi sabatici ºi era folosit la intrarea în sãrbãtoarea sabatului, în ziua de vineri, la asfinþit. Este un imn entuziast închinat lui Iahve, ordonatorul cosmosului ºi legislatorul suprem al istoriei. Domnul vorbeºte prin creaþia contemplatã cu iubire ºi prin cuvântul sãu, prin lege. În centrul scenariului, el dominã ca un suveran aºezat pe tronul sãu de nezdruncinat, a cãrui mantie este splendoarea luminii ºi a cãrui cingãtoare este atotputernicia. Conform cosmologiei biblice, lumea este vãzutã ca un bloc ce se ridicã deasupra oceanului primordial, simbol al nimicului ºi al forþelor care atacã creaþia. În zadar apele îºi ridicã strigãtul de trei ori, ca niºte rebeli, împotriva stãpânirii suverane a lui Iahve. Din înaltul transcendenþei sale, Dumnezeu controleazã ºi învinge acest haos rebel, prin puterea sa. Acest Dumnezeu imens, atotputernic ºi invincibil este aproape de Israel. Tronului înalt din ceruri îi urmeazã, în final, tronul arcei din templul din Ierusalim, puterii vocii sale cosmice îi urmeazã dulceaþa cuvântului sãu din lege. El nu primeºte învestitura, ca suveran, de la nimeni, se impune de la sine, rãmânând afarã ºi deasupra puterii apelor. În instaurarea împãrãþiei intrã în joc omul ºi libertatea lui ºi, de aceea, psalmul se îndreaptã spre profesiunea de credinþã, întrucât „amen”-ul credinþei este rãdãcina împãrãþiei lui Iahve. Psalmul, citit în cheie creºtinã, celebreazã împãrãþia mesianicã a lui Cristos. Împãrãþia lui Cristos este universul cãruia el, Cuvântul, îi este creator. În el se manifestã gloria ºi puterea lui. Împãrãþia lui Cristos este templul întemeiat de el pe pãmânt, Biserica, în care el este prezent ºi trãieºte,

342

PSALMUL 93 (92)

în mijlocul oamenilor, pentru a le manifesta sfinþenia lui Dumnezeu. Prin cuvintele acestui psalm, Biserica îl aclamã pe Cristos ºi îl recunoaºte pe el drept regele magnific ºi puternic, principele pãcii, a cãrui împãrãþie nu are sfârºit. Noi suntem împãrãþia lui Dumnezeu ºi a lui Cristos, dupã ce am fost eliberaþi de pãcat în sângele lui; de aceea, atunci când recitãm psalmul, trãim în adevãrul acelor cuvinte, suntem învãluiþi în gloria Domnului ºi susþinuþi de puterea lui. Împãrþirea: aclamaþie solemnã: Iahve stãpâneºte (v. 1-2); scena centralã a apelor care se ridicã (v. 3-4); aclamaþie solemnã finalã: Iahve este în templul sãu (v. 5).

PSALMUL 94 (93) Dumnezeu, judecãtorul cel drept 1

2

3

4

5

6

7

8

9

Dumnezeule, care faci dreptatea, Doamne, Dumnezeule, care faci dreptate, aratã-te! Ridicã-te, tu, care judeci pãmântulb, dã-le celor mândri plata cuvenitã! Pânã când, Doamne, pãcãtoºii, pânã când pãcãtoºii vor triumfa? Ei bârfesc ºi vorbesc cu îngâmfare, toþi fãcãtorii de rele se laudã, calcã în picioare poporul tãu, Doamne, ºi asupresc moºtenirea ta. Mãcelãresc pe vãduvã ºi pe cel strãin ºi dau la moarte pe cel orfan. ªi spun: „Domnul nu vede, Dumnezeul lui Iacob nu înþelege!”c Înþelegeþi voi, voi cei lipsiþi de minte din popor! Când veþi deveni înþelepþi, nebunilor? Cel care a plantat urechea oare nu aude? Cel care a modelat ochiul oare nu vede?

a Lit.: Dumnezeul rãzbunãrii. Sensul rãmâne pozitiv, adicã apãrarea aceluia care a suportat nedreptate din partea judecãtorilor nelegiuiþi. Dumnezeu este rãzbunãtorul sângelui nevinovat (cf. Gen 9,6; Lev 17,11; Num 35,19; Dt 12,23; Is 61,1-2). b Acest apelativ evidenþiazã, mai ales, aspectul negativ punitiv împotriva celor mândri. c Este o sfidare injurioasã cu privire la Dumnezeu, este un fel de ateism condamnat de Ps 14 ºi 73,11.

344 10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

PSALMUL 94 (93)

Cel care conduce popoarele oare nu pedepseºte, el, care a dat omului cunoaºterea? Domnul cunoaºte gândurile oamenilor: ºtie cã sunt zadarniced. Fericit este omul pe care îl cãlãuzeºti tu, Doamne, pe care îl înveþi legea ta, pentru ca sã-l pãstrezi netulburat în ziua nenorocirii, pânã se va sãpa groapa pãcãtosului. Pentru cã Domnul nu respinge poporul sãu ºi nu pãrãseºte moºtenirea sae. Se va face judecatã dupã dreptatef ºi o vor urma toþi cei cu inima curatã. Cine se va ridica pentru mine împotriva celor rãi? Cine îmi va sta alãturi împotriva celor ce fac fãrãdelege? Dacã Domnul nu mi-ar fi venit în ajutor, sufletul meu ar fi ajuns curând în locuinþa tãceriig. Când spun: „Mi se clatinã piciorul!”, îndurarea ta, Doamne, mã susþine. Când multe gânduri negre se frãmântã în inima mea, mângâierile tale îmi învioreazã sufletul. Oare îþi vei face aliat un tribunal al nelegiuirii care pricinuieºte nenorocire, împotriva legii? Se nãpustesc asupra vieþii celui drept ºi osândesc sânge nevinovat. d

Versetul este citat în mod liber în 1Cor 3,11-20. Sfântul Paul face aluzie la acest verset în Rom 11,1-2. f Lit.: Dreptatea va întoarce judecata. Este siguranþa plinã de încredere a psalmistului cã, prin judecata ºi intervenþia lui Dumnezeu, cei drepþi cu inima nu se vor mai teme cã vor fi nedreptãþiþi (cf. Ps 7,11; 11,2; 32,11; 36,11). g Locuinþa tãcerii. Este indicatã tãcerea definitivã, adicã moartea (Ps 31,18; 115,17). e

PSALMUL 94 (93) 22 23

345

Dar Domnul este loc de refugiu pentru mine ºi Dumnezeul meu, stâncã de apãrare, ºi va întoarce asupra lor nelegiuirea lor ºi din cauza rãutãþii lor îi va nimici, îi va nimici Domnul, Dumnezeul nostruh.

Deºi tonul este sapienþial, psalmul 94 (93) reuºeºte sã ne transmitã tonul cãlduros al unor profeþii, împotriva corupþiei magistraturii, a umilirii sãracilor, a pervertirii dreptãþii ºi a abuzului de putere. Dezvoltarea psalmului este dominatã de figura puternicã a Dumnezeului care face dreptate, a aceluia care pare, la prima vedere, absent din situaþiile scandaloase ale istoriei, încurajând, astfel, în formã indirectã, nedreptatea ºi violenþa. Însã, îndatã, el îºi va face simþitã capacitatea sa de intervenþie ºi de dreptate. Astfel, psalmul nu este numai un protest social ºi moral, ci este ºi o apologeticã faþã de aparenta tãcere temporizatoare a lui Dumnezeu, consideratã de cei nelegiuiþi ca o probã a neputinþei ºi, deci, a nonexistenþei lui. Douã sunt motivele care ies în evidenþã: dreptate pentru om ºi dreptate pentru Dumnezeu. Pentru aceasta, a fost introdus în liturgia sinagogalã sãptãmânalã. Psalmul nu vorbeºte direct despre împãrãþia lui Iahve, dar tema judecãþii divine nu poate decât sã ne conducã la motivul împãrãþiei: funcþiile de rege ºi judecãtor sunt cumulative în structura socio-politicã orientalã. Speranþa în aceastã judecatã va face sã triumfe, în final, adevãrata retribuþie, ºi aceastã speranþã, cel care se roagã ºi-o doreºte sieºi, o promite celor drepþi, victime ale puterii, ºi o aruncã drept provocare pentru cei nelegiuiþi, implorându-l pe Dumnezeu. Biserica foloseºte acest psalm în Liturgia orelor ºi mulþi ridicã întrebarea: Cum este posibil ca Biserica sã rosteascã imprecaþiile din acest psalm atunci când Cristos i-a trasat h

NVg numeroteazã ultima frazã ca fiind v. 24 (îi va nimici...).

346

PSALMUL 94 (93)

ca normã: „Iubiþi pe duºmanii voºtri, faceþi bine celor care vã urãsc, binecuvântaþi pe cei care vã blestemã, rugaþi-vã pentru cei care vã defãimeazã”? (Lc 6,27-28). Este necesar sã vedem, mai de aproape, unele aspecte fundamentale ale misterului mântuirii. Toatã istoria umanã este inundatã de o luptã crâncenã împotriva puterilor întunericului, luptã începutã chiar de la începutul lumii ºi care va dura pânã în ultima zi. Vechiul Testament ne reveleazã un Dumnezeu rãzboinic ce stã în fruntea poporului sãu ºi care este încontinuu chemat sã stea în stare de rãzboi; Dumnezeu însuºi instruieºte poporul la luptã ºi-l conduce în bãtãlii pânã la distrugerea totalã a inamicului. În felul acesta, Dumnezeu a iniþiat lupta împotriva puterilor rãului ºi ºi-a antrenat poporul într-o astfel de luptã în aºteptarea trimiterii marelui eliberator care va restaura drepturile lui Dumnezeu în lume. Venirea ºi manifestarea Cuvântului lui Dumnezeu în lume este o declaraþie deschisã împotriva puterilor întunericului. Lupta continuã, acum, între Satana ºi Bisericã ºi se îndreaptã spre epilog. Noi nu invocãm rãzbunarea lui Dumnezeu împotriva altor oameni, pe care trebuie sã-i iubim ºi sã-i iertãm, ci împotriva Satanei ºi a sateliþilor rebeli, duºmani invizibili ºi misterioºi. Psalmii de acest tip sunt spada Cuvântului lui Dumnezeu ºi rugãciunea sugeratã de Duhul Sfânt pe care Biserica o pune, în liturgie, la îndemâna fiilor sãi, pentru a lupta lupta cea bunã a împãrãþiei lui Dumnezeu. Împãrþirea: apel înãlþat spre Dumnezeul care face dreptate ºi spre judecãtorul cel drept (v. 1-2); triumful scandalos al celor nelegiuiþi (v. 3-7); convocarea, interogatoriul ºi sentinþa împotriva celor nelegiuiþi (v. 8-11); fericirea celui drept (v. 12-15); în timpul oprimãrii celui nelegiuit speranþa se îndreaptã spre Dumnezeu (v. 16-21); apel final spre Dumnezeul care face dreptate ºi spre judecãtorul cel drept (v. 22-23).

PSALMUL 95 (94) Invitaþie la pelerinaj spre templu 1 2 3 4 5 6

7

Veniþi sã cântãm cu veselie Domnului, sã strigãm cu bucurie cãtre stânca mântuirii noastre, sã mergem înaintea lui cu cântece de laudã ºi în cântãri de psalmi sã-l preamãrima. Cãci mare Dumnezeu este Domnul ºi mare împãrat peste toþi zeiib; în mâna luic sunt adâncurile pãmântului ºi ale lui sunt înãlþimile munþilor; a lui este marea, cãci el a fãcut-o, ºi mâinile lui au plãsmuit uscatul. Veniþi sã ne închinãm ºi sã ne plecãm în faþa lui ºi sã îngenunchemd înaintea Domnului, creatorul nostru, cãci el este Dumnezeul nostru, iar noi suntem poporul pe care el îl pãstoreºte, turma pe care mâna lui o cãlãuzeºtee.

a Este o invitaþie insistentã de a se prezenta în faþa Domnului, în templu, pentru a-i mulþumi în mod solemn (cf. Ps 47,2; 100,2). b În tradiþia greacã, sub influenþa Ps 94,14, se adaugã: Pentru cã Domnul nu va respinge poporul sãu. Motivarea invitaþiei din v. 1-2 este mãreþia lui Dumnezeu ºi superioritatea lui faþã de orice altã divinitate a popoarelor pãgâne (cf. Ps 96,4-5; 97,7; 98,2). c Este o referinþã clarã la creaþie (cf. Gen 1–2; Ps 8; 19; 29; 104). Totul depinde ºi se aflã în mâinile lui Dumnezeu, spre deosebire de divinitãþile pãgâne, unde fiecare dintre acestea avea un sector aparte ca sã-l guverneze. d Este un gest de profundã adoraþie care se adaugã invitaþiei de la început. e Este formula alianþei (cf. Ex 19,5-6). Imaginea turmei (Ps 23,1-2) îmbogãþeºte formula alianþei (cf. Ps 74,1; 79,13; 100,3).

348

PSALMUL 95 (94)

8

O, de aþi asculta astãzi glasul lui: „Nu vã împietriþi inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa în pustiuf, 9 acolo m-au ispitit pãrinþii voºtri, m-au pus la încercare, deºi au vãzut lucrãrile mele. 10 Patruzeci de ani m-a dezgustat neamul acesta, de aceea, am zis: Este un popor cu inima rãtãcitã, 11 nu au cunoscut cãile mele; de aceea, am juratg în mânia mea: Nu vor intra în odihna mea!” La origine, probabil, acest psalm a fost un cânt procesional pentru accesul la templu, în perioada postexilicã. De fapt, acest psalm este o liturgie ºi un model de liturgie. Un preot invitã comunitatea cultualã sã-l laude pe Iahve, pentru suveranitatea lui asupra naturii, apoi, reînnoindu-ºi invitaþia, trece la mãrturisirea legãturii ce provine din alianþã. În mod neaºteptat, preotul devine sfetnic ºi îndeamnã, cu accente de tristeþe, comunitatea liturgicã, legatã de Iahve prin alianþã, sã rãspundã, la timpul prezent, în mod diferit faþã de cum a procedat generaþia dinainte, care l-a pus la încercare pe Domnul, într-un alt timp ºi într-un alt loc: „Astãzi – dacã veþi asculta glasul lui – nu vã împietriþi inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa în pustiu”. Acest psalm a fost, de aceea, citit ºi f Împietrirea inimii este semnul încãpãþânãrii ºi al înverºunãrii în rãu, experienþã pe care a fãcut-o poporul în pustiu (cf. Ex 32,9; Dt 9,6.13). Meriba ºi Massa sunt ispitiri ale Domnului (cf. Ex 17,1-7; Num 20,2-13). Aceastã atitudine devine simbolul necredinþei (cf. Dt 6,16; 8,2; 9,22; 33,8; Ps 78,18 etc). g Cf. Num 14,22-35; Dt 1,34; 2,15. Este un jurãmânt care expliciteazã pedeapsa. Acest psalm este preluat dupã LXX ºi comentat în Evr 3,1–4,11.

PSALMUL 95 (94)

349

folosit ca o cântare liturgicã, ancorat în astãzi, în care evenimentul salvific trecut este ritualizat aproape sacramental. Iudaismul introdusese acest psalm în liturgia de intrare în sabat, vineri seara, la apus. ªi Biserica l-a folosit ca invitatoriu pentru Liturgia orelor, datoritã tonului sãu predominant de apel la laudã, la celebrarea Domnului ºi la angajarea eticã de a-i rãmâne fidel. Comentariul midraºic din Scrisoarea cãtre Evrei 3–4 a oferit o primã interpretare de tip escatologic. Autorul scrisorii, o frumoasã omilie a Bisericii de la începuturi, a transpus versetele 7-11 ale acestui psalm în dialectica „odihnei” perfecte, a deplinei comuniuni cu Dumnezeu în templul ceresc. Noi trãim în acest astãzi în care continuã aceeaºi voce a lui Dumnezeu. Cuvântul acela, pe care evreii l-au înþeles în pustiu prin Moise, pe care l-au auzit în Þara Promisã prin profeþi, rãsunã pentru noi prin Cristos, cãruia i-am devenit pãrtaºi. Odihna la care Domnul ne cheamã nu este pãmântul în care Iosue i-a condus pe evrei, ci este viaþa veºnicã, în care ne vom odihni în Dumnezeu. Suntem îndeamnaþi sã ascultãm cu credinþã cuvântul lui Dumnezeu care ne cheamã sã participãm la viaþa sa. Psalmul 95 (94), cu care Biserica îi trezeºte în fiecare zi pe preoþii sãi la rugãciunea liturgicã ºi la docilitate faþã de cuvântul lui Dumnezeu, poate sã ne ajute pe fiecare sã trãim orice zi de pe acest pãmânt în duhul cu care Biserica celebreazã cuvântul lui Dumnezeu în Oficiul divin. Istoria Israelului ne este pusã în faþã ca un avertisment sever. De o mare parte dintre ei, Dumnezeu n-a avut plãcere ºi, de aceea, i-a fãcut sã cadã în pustiu (cf. 1Cor 10,5) ºi n-au cunoscut odihna lui Dumnezeu. Împãrþirea: douã imnuri paralele, invitaþie la lauda lui Dumnezeu (v. 1-7); oracol profetic ºi cultic (v. 8-11).

PSALMUL 96 (95) Domnul - regele ºi judecãtorul întregului pãmânt 1 2 3

4 5 6

Cântaþi Domnului un cântec nou!a Cântaþi Domnului, toþi locuitorii pãmântului! Cântaþi Domnului, binecuvântaþi numele lui! Vestiþi din zi în zi mântuirea lui. Vestiþi printre neamuri slava lui, tuturor popoarelorb, minunile sale! Cãci Domnul este mare ºi vrednic de toatã lauda, mai de temut decât toþi zeii. Cãci toþi zeii popoarelor sunt deºertãciunec, Domnul însã a fãcut cerurile. Strãlucirea ºi mãreþia sunt înaintea feþei sale, tãria ºi frumuseþea sunt în lãcaºul sãu sfânt.

7

Daþi Domnului, voi, familiile popoarelor, daþi Domnului mãrire ºi putere! 8 Daþi Domnului gloria numelui sãu! Aduceþi jertfe de laudãd ºi intraþi în lãcaºurile lui. 9 Închinaþi-vã înaintea Domnului îmbrãcaþi în podoabe sfinte; cutremuraþi-vã înaintea lui, toþi locuitorii pãmântului! a

Cf. Ps 33,3; 40,8; 98,1; 144,9; 149,1. Expresia cântec nou este des folositã în Deutero-Isaia ºi se referã la celebrarea mântuirii mesianico-escatologice aduse de Slujitorul lui Iahve (Is 42). b Faptele minunate ale lui Dumnezeu nu pot rãmâne închise în sfera unui singur popor; toþi trebuie sã le recunoascã ºi sã se bucure de ele (cf. Ps 66,18-19). c Lit.: sunt un nimic (cf. Ps 97,7; Is 2,8.18.20). d Jertfe de laudã. Este termenul liturgic tehnic pentru ofertele sacrificale vegetale (cf. Lev 2,1-16).

PSALMUL 96 (95) 10

Spuneþi printre neamuri: „Domnul stãpâneºte!” El a aºezat pãmântul pe temelii solide, ca sã nu se clatine; el va judeca popoarele cu dreptate.

11

Sã se bucure cerurile ºi sã se veseleascã pãmântul, sã vuiascã marea ºi tot ce se aflã într-însa. Sã se bucure câmpiile ºi tot ce este pe ele, sã tresalte de bucurie toþi copacii pãdurilore

12

13

351

în faþa Domnului care vine, pentru cã vine sã judece pãmântul. El va judeca lumea cu dreptate ºi popoarele în adevãrul sãu.

Titlul acestui psalm, care apare numai în versiunea greacã ºi latinã, aduce o precizare cronologico-liturgicã: „Când a fost reconstruitã casa, dupã captivitate”. Informaþia este anacronicã. Psalmul este citat în totalitate în Cartea întâi a cronicilor 16, ceea ce aratã cã era considerat deja canonic. Autorul Cronicilor îl plaseazã în liturgia care s-a celebrat dupã purtarea arcei alianþei, din casa lui Obed-Edom pe Muntele Sionului. În totalitatea lui, psalmul este o amplã culegere de citãri sau aluzii din alte cãrþi biblice. Într-adevãr, gãsim o atmosferã postexilicã, în care referinþele istorice sunt foarte voalate, iar autorul, în loc sã se ancoreze în trecut, se proiecteazã spre viitor ºi se deschide spre întregul univers. Psalmul vizeazã venirea unei epoci universaliste, în care popoarele se vor lepãda de idoli ºi se vor îndrepta spre templul lui Dumnezeu, spre a-ºi mãrturisi credinþa ºi spre a aduce daruri. Nu dispar imaginile cultuale, e

Regalitãþii cosmice din v. 10 îi urmeazã lauda universalã într-un cor solemn format din toate elementele naturii: cer, pãmânt, mare, teren cultivat ºi pãduri. Bucuria celor create este o temã constantã în vestirea mântuirii (cf. Is 44,23; 49,13; 55,12).

352

PSALMUL 96 (95)

proprii imnurilor închinate lui Iahve-rege, însã, acum, ele se deschid spre dimensiuni cosmice. Centrul de greutate al credinþei oscileazã de la trecut la viitor, la noutate, de la exodul egiptean la exodul nou ºi desãvârºit, de la Sion la orizontul infinit al cerurilor ºi al pãmânturilor. Datele cultice ºi liturgice se bucurã de fluiditate, de libertate ºi de deschidere, încât nu putem sã determinãm ritul precis în care a fost folosit psalmul. Remarcãm în acest psalm puritatea teologicã necontaminatã, procesul de decantare a structurilor mitice, simbolurile sobre ºi distilate. Se depãºeºte, astfel, templul din Ierusalim, spaþiul sacru, pentru a introduce ideea templului laudei cosmice. În loc sã rãmânã ancorat în trecut, prezentul se deschide spre viitor. Prezentul ºi viitorul se amestecã în actualitatea liturgicã, în proclamarea regalitãþii lui Iahve, care are loc în timp. În aceastã intersectare dintre cult ºi credinþã, mitul este purificat, trecutul este înglobat ºi depãºit, escatonul este anticipat. Dumnezeu cãuta, încã din Vechiul Testament, sã orienteze Israelul spre realitatea pe care a manifestat-o, apoi, în Cristos, omul-Dumnezeu, în care se recapituleazã toatã experienþa trecutã a Regatului lui Israel. Preluând acest psalm în liturgia sa, Biserica vede în el o profeþie a întrupãrii Cuvântului ºi a chemãrii tuturor popoarelor pãmântului de la idolatrie la credinþa în el, venit ca sã salveze toate popoarele. În aceastã „cântare nouã” se aude ºi glasul creaþiei. Realitãþile neînsufleþite gãsesc, prin vocea ºi în inima omenirii reînnoite de Cristos, posibilitatea de a face sã ajungã lauda lor la Dumnezeu ºi la Cristos. Acest psalm ar trebui sã fie ºi pentru noi un „cântec nou”, cântat în harul lui Dumnezeu de oameni reînnoiþi de Cristos cel înviat, în iubire faþã de toþi oamenii, în aºteptarea plinã de bucurie a unei lumi care se reînnoieºte în mod tainic, pentru a-l primi pe Cristos în gloria sa veºnicã.

PSALMUL 96 (95)

353

Împãrþirea: invitatoriu solemn la laudã (v. 1-3); prima vestire a bucuriei (v. 4-6); alt invitatoriu solemn la preamãrire (v. 7-9); anunþul cã Iahve este rege ºi judecãtor (v. 10); laudã cosmicã adusã lui Dumnezeu (v. 11-12); reluarea vestirii cã Iahve este rege ºi judecãtor (v. 13).

PSALMUL 97 (96) Dumnezeu este lumina ºi bucuria celor drepþi 1 2 3 4 5 6

7

8

9

Domnul stãpâneºte, sã se bucure pãmântul, toate insulelea sã tresalte de veselie. Norii ºi negura îl înconjoarã, dreptatea ºi judecata sunt temelia tronului sãu. Foculb merge înaintea lui ºi-i mistuie pe potrivnicii lui de jur împrejur. Fulgerele sale lumineazã lumea: pãmântul le vede ºi se cutremurã. Munþii se topesc ca ceara înaintea Domnului, înaintea stãpânului a tot pãmântul. Cerurile vestesc dreptatea lui ºi toate popoarele îi vãd mãrirea. Sã fie fãcuþi de ruºine toþi cei care slujesc la chipuri cioplite, cei care se laudã cu idolii. Sã cadã în genunchi în faþa lui toþi zeii. Sionul aude ºi se bucurã ºi fiicele lui Iuda tresaltã de bucurie pentru judecãþile tale, Doamne. Cãci tu, Doamne, eºti Cel Preaînalt peste tot pãmântul ºi tu eºti cu mult mai presus decât toþi zeii.

a Toate insulele. În sens strict, este vorba despre insulele din Mediterana, dar, prin extensiune, se referã la litoralurile þãrilor care au deschidere la aceastã mare. Expresia indicã universalitatea mântuirii (cf. Is 42,4.10.12; 51,5; 60, 9; 66,19; Ps 72,10). b Focul este personificat. El simbolizeazã puterea lui Dumnezeu, care îi mistuie pe duºmani (cf. Ps 18,9; 50,3; Is 10,17).

PSALMUL 97 (96) 10

11 12

355

Voi, care-l iubiþi pe Domnul, urâþi rãul! El pãzeºte sufletele credincioºilor sãi, îi va elibera din mâna pãcãtoºilor. Pentru cel drept a rãsãrit lumina ºi pentru cei cu inima curatã, bucuriac. Bucuraþi-vã, voi, drepþilor, în Domnul ºi preamãriþi memoria sfinþeniei sale.

Este un alt imn închinat lui Iahve-rege. Afirmaþia, însã, este ca un sunet de trâmbiþã, pentru a deschide poarta spre o teofanie puternicã, scena fundamentalã a psalmului. Este vorba despre o epifanie clasicã a lui Dumnezeu, într-o furtunã cosmicã, împotriva idolilor ºi a idolatrilor ºi în favoarea celor drepþi. Fundalul ultim ºi definitiv al acestei poezii este evenimentul istoric al reconsacrãrii templului, în timpul lui Iuda Macabeul, în anul 164 î.C. Psalmul se deschide spre orizonturi escatologice ºi universalistice. Tot pãmântul, pânã la orizontul îndepãrtat al insulelor, este copleºit de aceastã desfãºurare a puterii teofanice a lui Dumnezeu. Lumea este iluminatã de pirotehnia fulgerelor divine. Pãmântul tresaltã pânã în adâncimile sale cele mai îndepãrtate, munþii se topesc ca ceara, universul se închinã înaintea Stãpânului sãu, popoarele îi vãd mãreþia, iar cerurile proclamã dreptatea lui. Cel Preaînalt se ridicã deasupra întregului cosmos, învãluit în mantia lui de flãcãri ºi de nori. Se ridicã deasupra întregii istorii, cu tronul sãu fundamentat pe dreptate ºi adevãr. El eclipseazã luminile palide ale pseudo-zeilor. Dupã plinãtatea universalã, vine cea escatologicã. A sunat ceasul judecãþii. Cei care s-au sprijinit pe zeii falºi vor fi rãsturnaþi ºi fãcuþi de ruºine. Credincioºii din Sion ºi din Iuda vor fi umpluþi de bucurie. Însã, chiar în rândul lui Iuda, va fi o linie de demarcaþie. Lumina dreptãþii va face sã aparã aurora numai pentru cei c

Este o referire la Domnul care este luminã ºi dãruieºte bucuria (cf. Ps 96,2; 106,47; Ex 3,5).

356

PSALMUL 97 (96)

drepþi, pentru cei credincioºi, pentru prietenii lui Dumnezeu, care au urât rãul. Zorile noii ere, perfecte, se deschid numai pentru cei care l-au urmat, în dreptate, pe cel care este „soarele dreptãþii”, Iahve. Cosmosul, istoria, omenirea converg spre aceastã zi a dreptãþii ºi a mântuirii. Bucuriei dominante, pentru triumful luminos al lui Iahve, i se asociazã destinul obscur al idolatrului ºi al celui nedrept, chiar dacã este evreu. Este un psalm al judecãþii universale, care are în sine tonul de apel la convertire. Scrisoarea cãtre Evrei reia traducerea greacã a Septuagintei ºi-i aplicã lui Cristos v. 7 al psalmului, spunând cã, atunci când Dumnezeu l-a introdus pe primul sãu nãscut în lume, a zis: „Sã-l adore toþi îngerii lui Dumnezeu” (1,6). Este vorba despre toate fiinþele supraumane, fie îngeri, fie demoni. Putem sã înþelegem acest verset al psalmului ca referindu-se la Cristos, la intrarea sa în lume sau la ziua de la sfârºit, a judecãþii, ºi, de aceea, putem sã-l vedem pe Cristos în regele davidic despre care vorbeºte tot psalmul. Aºa face Biserica în liturgie. Cu psalmul 97 (96), ea celebreazã manifestarea lui Cristos în trup ca pe o luminã supranaturalã. Un rol deosebit dobândeºte psalmul în Sãptãmâna Sfântã. El lumineazã tragedia pãtimirii cu lumina divinã ºi ne ajutã sã înþelegem cum Cristos, în suferinþa sa, a devenit, pentru noi, înþelepciunea, dreptatea, sfinþirea ºi rãscumpãrarea, pentru a chema în împãrãþia lui toate popoarele pãmântului. Caracterul escatologic al psalmului ne face sã înþelegem uºor într-însul o profeþie a venirii lui Cristos, la parusie. Venirea finalã a lui Cristos este în act încã din ziua înãlþãrii sale la cer. Manifestarea sa se face mereu mai precisã, cu trãsãturile sale glorioase, în timp ce din noi, puþin câte puþin, dispare omul cel vechi ºi idolatru. Împãrþirea: teofania cosmicã a lui Dumnezeu (v. 1-6); reacþia idolilor ºi a idolatrilor (v. 7-9); reacþia celor credincioºi (v. 10-12).

PSALMUL 98 (97) Regalitatea universalã a lui Dumnezeu 1

Psalm.

Cântaþi Domnului un cântec nou, pentru cã a fãcut lucruri minunate; dreapta ºi braþul lui cel sfânta i-au venit în ajutor. 2 Domnul ºi-a fãcut cunoscutã mântuirea ºi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilorb, 3 ºi-a adus aminte de bunãtatea ºi fidelitatea luic faþã de casa lui Israel. Toate marginile pãmântului au vãzut mântuirea Dumnezeului nostru! 4

5 6 7

Înãlþaþi cãtre Domnul strigãte de bucurie, toþi locuitorii pãmântului! Aclamaþi, intonaþi imnuri ºi tresãltaþi de bucurie. Cântaþi Domnului imnuri cu harpa, cu harpa ºi cântãri de psalmi. Sunând din trompetã ºi din cornd, strigaþi de bucurie în faþa Domnului, regele nostru. Sã vuiascã marea ºi tot ce cuprinde ea, lumea ºi toþi cei ce locuiesc într-însa. a

Dreapta ºi braþul lui cel sfânt. Este un antropomorfism pentru a exprima minunile creaþiei (Ps 89,11.14); ale exodului (Ex 15,16) ºi ale noului exod, întoarcerea din sclavia babilonianã (Is 40,10; 51,5.9; 52,10). b Mântuirea (victoria) ºi dreptatea (realizarea planurilor lui Dumnezeu) revendicã autoritatea lui asupra lumii ºi asupra istoriei. c LXX adaugã: faþã de Iacob. d Sunt instrumente folosite la cultul din templu.

358

PSALMUL 98 (97)

8

Toate râurile sã batã din palmee ºi munþii sã tresalte de bucurie

9

în faþa Domnului care vine sã judece pãmântul. El va judeca lumea cu dreptate ºi popoarele cu nepãrtinire.

Acest psalm se prezintã ca o partiturã muzicalã sãrbãtoreascã, un imn închinat lui Iahve-rege. Dumnezeu inaugureazã, în mod efectiv, o stãpânire ºi o guvernare universalã, bazatã pe dreptate ºi prezentatã, în mod oficial, prin fundalul liturgic al templului din Sion ºi al universului, cu orchestra ºi corul cosmic armonizat pe voci. Este o cântare postexilicã ºi antologicã. Psalmul este un exemplu de text istorico-escatologic, în spiritul celei mai bune tradiþii biblice, care nu disociazã în mod apocaliptic escatologia, ca viitor mitic, ci o seamãnã ca pe un vlãstar în interiorul însuºi al istoriei. Poemul priveºte retrospectiv la trecut, marea cotiturã a reîntoarcerii, al doilea exod, cel din Babilon, cu care pune în legãturã arcul întregii istorii a mântuirii. El aminteºte de minunile sãvârºite de Dumnezeu, memorialul crezului istoric al lui Israel. Amintirea plaseazã acþiunea exodului într-o lungã serie de „fapte minunate”, cântând acþiunea recentã; psalmistul aminteºte seria întreagã de fapte ºi situeazã ceea ce el a vãzut în contextul a ceea ce a auzit. „Cântecul nou” presupune un altul dupã care vine ºi pe care-l substituie. În acelaºi timp, psalmul este proiectat spre un viitor, o împãrãþie perfectã de dreptate. Aceastã dimensiune, escatologicã, ne permite sã folosim ºi astãzi psalmul în perspectiva creºtinã.

e Este un gest de acompaniament ritmic, la care sunt invitaþi ºi arborii (Is 55,12) ºi popoarele (Ps 47).

PSALMUL 98 (97)

359

În Evanghelia dupã Luca se gãsesc unele aluzii la psalmul 98 (97) în Magnificat, cântarea sfintei Fecioare; în Faptele Apostolilor este precizat cã mântuirea lui Dumnezeu este adresatã de acum pãgânilor ºi ei vor asculta (Fap 28,28). În acest fel, evanghelia ne explicã faptul cã mântuirea despre care vorbeºte poemul are un nume: Isus. El va salva poporul sãu de pãcate. În sãrbãtoarea Naºterii Domnului, Biserica ne invitã sã-l lãudãm pe Domnul care a fãcut fapte minunate ºi ºi-a arãtat mântuirea faþã de tot Israelul prin cuvintele acestui psalm. Liturgia timpului pascal stabileºte o relaþie între minunile lui Dumnezeu, celebrate în psalm, ºi misterul pascal al morþii ºi învierii Domnului, invitându-i pe cei care au înviat împreunã cu Cristos „sã cânte un cântec nou”. Prin acelaºi psalm, liturgia celebreazã minunile pe care Dumnezeu le-a sãvârºit în sfânta Fecioarã Maria. Tradiþia creºtinã a vãzut în acest psalm o profeþie a venirii lui Cristos ºi a chemãrii popoarelor la credinþã. Minunile divine, celebrate de psalmul 98 (97), formeazã þesutul istoriei sacre; ele se reînnoiesc în sufletele fiecãrui credincios. Împlinirea mântuirii ºi a judecãþii lui Dumnezeu sunt în act în viaþa noastrã interioarã. Împãrþirea: proclamarea solemnã a mântuirii ºi a dreptãþii în istorie (v. 1-3); intervenþia corului grandios pentru voci ºi instrumente (v. 4-8); proclamarea solemnã a dreptãþii escatologice (v. 9).

PSALMUL 99 (98) Dumnezeu stãpâneºte în Sion ºi peste toate popoarele 1

2 3 4

5

Domnul stãpâneºte: sã tremure popoarele; el ºade peste heruvimi: sã se cutremure pãmântula. Mare este Domnul în Sion ºi preaînãlþat peste toate popoarele. Sã laude numele tãu mare ºi înfricoºãtor, pentru cã este sfânt! Regele puternicb iubeºte dreptatea: tu ai hotãrât ceea ce este dreptc, tu exerciþi în Iacob judecata ºi dreptatea. Preamãriþi-l pe Domnul, Dumnezeul nostru, aruncaþi-vã la picioarele tronului sãud, cãci el este sfânt!

a Psalmistul construieºte aici un paralelism, exaltând în prima parte regalitatea ºi notând în partea a doua efectul ºi rezonanþa asupra creaturilor care sunt cuprinse de o teamã sfântã plinã de reverenþã (cf. Ps 95,1; 97,1). Expresia ºade peste heruvimi se întâlneºte ºi în Ps 80,2; 2Rg 19,15; Is 37,16. Se referã la arca alianþei, consideratã tronul lui Dumnezeu pe pãmânt, care era sprijinitã de doi heruvimi (cf. Ex 25,22; Num 7,89; 10,33-35; Ps 68,2; Dan 3,53-56). b Lit.: puterea regelui. Expresia are valoare de superlativ: foarte puternic. c Dumnezeu iubeºte dreptatea, pentru cã aceasta este izvorul echitãþii ºi al dreptului. Acestea constituie baza ºi fundamentul stabil al lumii ºi al istoriei. d Din v. 9 rezultã cã acesta este muntele Sion, muntele lui cel sfânt. Dar sensul cel mai direct este cel care se referã la arca alianþei (cf. Ps 132,7; 1Cr 28,2), iar prin extensiune, este templul care pãstra

PSALMUL 99 (98) 6

7

8

9

361

Moise ºi Aron, dintre preoþii lui, ºi Samuel, dintre cei care invocau numele Domnului, îl chemau pe Domnul ºi el îi asculta. El le-a vorbit din coloana de nor, iar ei au pãzit hotãrârile lui ºi legea pe care le-a dat-o. Doamne, Dumnezeul nostru, tu i-ai ascultat: ai fost pentru ei un Dumnezeu care iartã, dar i-ai pedepsit pentru greºeli. Preamãriþi-l pe Domnul, Dumnezeul nostru, ºi adoraþi-l pe muntele lui cel sfânt, cãci Domnul, Dumnezeul nostru, este sfânt!

Este cel mai original dintre psalmii închinaþi lui Iahverege, dar ºi cel mai dificil, datoritã bogãþiei teologice a textului. Unii presupun cã apariþia acestui psalm este legatã de tradiþia liturgicã ºi cultualã a sãrbãtorii Anului Nou, întrucât menþioneazã iertarea pãcatelor. Orice suveran, în ziua încoronãrii sale, acordã amnistia, îi îndepãrteazã pe duºmani ºi-i supune pe vasalii rebeli. ªi Iahve, în ziua întronãrii sale, iartã pãcatele Israelului, duºmanul adevãrat ºi intrinsec al împãrãþiei sale. Pentru alþii, psalmul ar fi legat de o sãrbãtoare a alianþei sau de un ritual de reînnoire a datoriilor faþã de aceasta. Menþiunea iertãrii pãcatelor, prezenþa preoþilor ºi a arcei spre care se stropea sângele victimei sacrificiului de ispãºire, ideea de sacru pusã în legãturã cu cea a legii ºi relativa moralã ritualã, precum ºi alianþa, favorizeazã aceastã identificare. Suntem, deci, în faþa unei cântãri liturgice preexilice, închinatã regalitãþii lui Dumnezeu, legatã de teologia arca ºi chiar cetatea Ierusalimului, construitã pe muntele cel sfânt. Uneori, se referã la pãmântul însuºi în raport cu cerul, locul tronului divin (cf. Is 66,1; Mt 5,35).

362

PSALMUL 99 (98)

sfinþeniei divine ºi a alianþei fãrã nuanþe escatologice. Cu siguranþã, psalmul presupune ca fundal templul din Ierusalim ºi comunitatea credincioºilor care se prosterneazã în adoraþie. Prin alianþã, care este darul divin acceptat de om în credinþã, ºi comunitatea devine sfântã ºi transfiguratã. Astfel, psalmul 99 (98) se transformã într-o cântare a harului ºi într-o meditaþie despre alianþã ºi exigenþele ei, care nu sunt numai rituale, ci ºi morale ºi existenþiale. Oscilaþia între transcendenþa ºi imanenþa divinã este aceeaºi pe care o trãieºte cel credincios între cult ºi viaþã. Revelarea sfinþeniei lui Dumnezeu impune omului o purificare nu numai exterioarã, ci, mai ales, interioarã, care sã-l facã mai puþin nedemn de a sta înaintea lui Dumnezeu. Ea trezeºte în sfinþii lui Israel dorinþa dupã puritatea ºi îndreptãþirea interioarã, pe care numai harul lui Dumnezeu va putea sã o satisfacã, transformând în mod radical inima omului ºi comunicându-i acestuia sfinþenia însãºi a lui Dumnezeu. Sfinþenia lui Dumnezeu a apãrut, în mijlocul oamenilor, o datã cu întruparea Cuvântului. În Botezul credinþei, urmaºii lui Cristos au fost fãcuþi, cu adevãrat, fii ai lui Dumnezeu ºi pãrtaºi ai naturii divine, deci, în mod real, sfinþi. În felul acesta, sfinþenia lui Dumnezeu, care odinioarã umplea arca alianþei ºi apoi templul ºi care provoca cutremur ºi teamã, prin Cristos, s-a revãrsat în inima oamenilor, chemându-i la o comuniune intimã cu Dumnezeu ºi participând la însãºi viaþa divinã. Biserica pune în evidenþã sensul mesianic ºi escatologic al psalmului, celebrând, prin el, apariþia lui Cristos în aceastã lume, nãscându-se din Fecioara, revelarea gloriei sale discipolilor ºi, dupã înviere, regalitatea sa divinã. Cel care ºade pe heruvimi s-a fãcut asemenea nouã ºi a transformat astfel condiþia noastrã de viaþã.

PSALMUL 99 (98)

363

Aºadar, psalmul 99 (98) celebreazã manifestãrile lui Dumnezeu, rege glorios ºi de trei ori sfânt, în poporul ºi în sfinþii lui Israel, în Bisericã ºi în pãstorii sãi. Împãrþirea: Iahve domneºte în Sion, în Iacob, peste toate popoarele (v. 1-4); antifona: el este sfânt (v. 5); dialogul dintre Iahve ºi Israel pe tema alianþei (v. 6-8); antifona: Domnul este sfânt (v. 9).

PSALMUL 100 (99) Bucuria celor care intrã în templu 1

Psalm. Pentru aducere de mulþumire.

Strigaþia de bucurie cãtre Domnul, toþi locuitorii pãmântului, 2 slujiþi Domnului cu bucurie, veniþi înaintea lui cu cântece de veselie. 3 Sã ºtiþib cã Domnul este Dumnezeu! El ne-a fãcut, ai lui suntem, poporul lui ºi turma pãºunii sale. 4

5

Intraþi pe porþile lui cu imnuri de mulþumire, intraþi cântând în casa lui! Aduceþi mulþumire ºi binecuvântaþi numele lui, cãci Domnul este bun, îndurarea lui þine pe vecie ºi adevãrul lui din generaþie în generaþiec. a

În NVg v. 2 începe cu: strigaþi de bucurie... Verbul a ºti, a cunoaºte - a recunoaºte, în accepþiunea biblicã de cunoaºtere matrimonialã, presupune ºi gândirea, adeziunea, fidelitatea ºi iubirea. Locul acestui verb este central în psalm. Prin el, sunt invitate toate popoarele pãmântului la o triplã mãrturisire de credinþã: sã-l recunoascã pe Domnul ca pe unicul Dumnezeu, ca pe creator (el ne-a fãcut) ºi ca pe Dumnezeul alianþei cu Israelul (ai lui suntem cf. Is 43,1). c Avem aici o altã mãrturisire triplã de credinþã: bunãtatea lui Dumnezeu, care este concretã ºi se manifestã în iubirea lui plinã de grijã ºi atentã faþã de om (cf. Ps 25,8; 34,9; 73,1; 86,9); îndurarea lui þine pe vecie, adicã nu înceteazã nici mãcar în faþa infidelitãþii omului; adevãrul sau fidelitatea ce indicã angajarea constantã a lui Dumnezeu faþã de alianþa pe care a încheiat-o cu Israelul. b

PSALMUL 100 (99)

365

Psalmul 100 (99) este un imn liturgic de mulþumire ºi de laudã pentru intrarea comunitãþii în templul lui Iahve, regele ºi Dumnezeul alianþei. Fãrã îndoialã, este vorba despre un imn, datoritã structurii, tonalitãþii ºi tematicii sale. Titlul pe care îl are în ebraicã: Psalm. Pentru aducere de mulþumire, creeazã o posibilitate dublã de interpretare: sau se referã la sacrificiul de mulþumire, un sacrificiu de comuniune, cu fãinã ºi ofertã vegetalã, sau se referã, mai generic, la un imn de laudã purã, o mãrturisire de credinþã. Suntem, probabil, în faþa unei cântãri procesionale de intrare, pentru cor ºi comunitate. Fundalul, pentru contactele cu psalmii pe care i-am vãzut mai înainte, 95 (94) – 99 (98), ºi pentru efortul de sintezã teologicã, pare sã fie cel de dupã exil, în cel de-al doilea templu. Intrarea în templu poate fi comparatã cu admiterea în sala de audienþe a lui Iahverege, în palatul sãu regal. Motivul teologic al alianþei are o relevanþã puternicã; verbul „a sluji” (v. 2) are o semnificaþie culticã ºi presupune o referinþã la adeziunea primarã, la alianþã. Dimensiunea cosmicã a chemãrii, deºi în sine este neutrã, ne trimite la tonul ºi la clima universalã a psalmilor 95 (94) – 99 (98). Deja profeþii au vãzut în pelerinaj ºi în urcarea israeliþilor la templul Domnului o prefigurare a convertirii popoarelor la credinþa în Dumnezeu ºi o vestire a reuniunii tuturor oamenilor în Ierusalimul cel nou. Astfel, acestui psalm, cântat în celebrãrile liturgiei ebraice, i s-a atribuit un caracter mesianic. Tradiþia creºtinã a sesizat ºi ea caracterul mesianic ºi misionar al psalmului, vãzând în el o invitaþie adresatã tuturor oamenilor de a intra în împãrãþia lui Cristos ºi de a-l recunoaºte în el pe adevãratul Dumnezeu, creator ºi rãscumpãrãtor. Bunãtatea ºi fidelitatea lui Dumnezeu, îndreptate odinioarã spre poporul lui Israel, s-au manifestat în Cristos, ºi el, pãstorul nostru, prin moartea ºi învierea sa, a deschis porþile ºi curþile templului sfânt al Bisericii,

366

PSALMUL 100 (99)

pentru toate popoarele care doresc sã intre într-însa. A intra în Bisericã înseamnã a deveni parte a poporului lui Dumnezeu ºi a turmei sale ºi a participa la bucuria Stãpânului nostru. Cu psalmul 100 (99), liturgia însoþeºte conferirea ordinelor sacre, riturile consacrãrii fecioarelor ºi ale profesiunii cãlugãreºti, îndemnându-i, în felul acesta, pe cei care sunt chemaþi mai de aproape la slujirea Domnului, sã primeascã cu bucurie, entuziasm ºi recunoºtinþã profundã harul unei vocaþii atât de înalte. Lui Dumnezeu i se cuvine toatã lauda. De aceea, ea este cu atât mai înaltã, ºi cu atât mai profundã este bucuria pe care o încearcã, cu cât omul recunoaºte ºi experimenteazã mãreþia lui Dumnezeu. În rugãciunea de laudã, omul se purificã ºi devine el însuºi mare. Iar mãreþia omului depinde de modul lui de a înþelege ºi de a trãi relaþia care-l leagã în mod esenþial cu Dumnezeu. Împãrþirea: titlu (v. 1a); invitatoriu la laudã ºi la intrarea în templu (v. 1b-3); al doilea invitatoriu la laudã ºi la intrarea în templu (v. 4); mãrturisirea de credinþã în bunãtatea, iubirea ºi fidelitatea lui Dumnezeu (v. 5).

PSALMUL 101 (100) Hotãrârile unui rege evlavios 1

Al lui David. Psalm. Voi cânta bunãtatea ºi dreptatea, voi înãlþa imnuri cãtre tine, Doamne.

2

Vreau sã merg cu înþelepciunea pe calea nevinovãþiei; când vei veni la mine? Voi umbla în curãþia inimii mele înãuntrul casei mele. 3 Nu-mi voi îndrepta privirea spre nici un lucru rãu, îl urãsc pe cel care face rãul ºi nu se va apropia de mineb. 4

Va fi departe de mine inima perversã; ºi nu vreau sã-l cunosc pe cel rãu. 5 Pe cel care calomniazã în ascuns pe aproapele sãu îl voi nimici! Pe cel cu privirea trufaºã ºi cu inima îngâmfatã nu-l pot tolerac. a

Lit.: vreau sã fiu înþelept. Regele se angajeazã mai întâi faþã de sine sã fie fidel legii lui Dumnezeu (cf. Ps 78,72; 1Rg 9,4; Înþ 9). Este vorba de înþelepciunea practicã pe care a cerut-o Solomon de la Domnul pentru a guverna bine (1Rg 3). b Este intenþia fermã a regelui de a nu se compromite prin nedreptate ºi de a nu se face complice cu nelegiuiþii (cf. Ps 41,9; Ex 10,10; Dt 15,9). c Este vorba despre cei ambiþioºi, care au ca singur scop succesul, neþinând cont de alþii (cf. Prov 16,5; 21,4; Ps 18,28).

368 6

7

8

PSALMUL 101 (100)

Ochii mei se vor îndrepta cãtre cei fideli din þarã, ca sã locuiascã împreunã cu mine. Cel care umblã pe calea nevinovãþiei, acela îmi va sluji. Nu va locui înãuntrul casei mele cel care practicã înºelãciunea; cel care spune minciuni nu va sta înaintea ochilor mei. În fiecare dimineaþã, îi voi face sã disparã pe toþi pãcãtoºii de pe pãmânt, ca sã-i stârpesc din cetatea Domnului pe toþi cei ce sãvârºesc fãrãdelegea.

Un monarh iudeu citeºte o declaraþie de facturã sapienþialã, probabil cu ocazia unei sãrbãtori liturgice. De aceea, regii creºtini au vãzut în acest psalm „oglinda” virtuþilor lor politice. Astfel, Ludovic al IX-lea al Franþei aprecia acest psalm ca pe un ghid pedagogic pentru fiul ºi moºtenitorul sãu, Filip. Conþinutul acestui manual al omului politic este legat de atributele dreptãþii ºi ale milostivirii lui Dumnezeu. Cadrul schiþat în psalmul 101 (100) este un compendiu de educaþie civicã ºi politicã, ºi are douã dimensiuni esenþiale. Prima este cea a rigorii morale în viaþa personalã, care îl angajeazã pe rege la împlinirea integralã a legii ºi la ascultarea conºtiinþei. Astfel, Domnul însuºi vine în întâmpinarea slujitorului sãu fidel. În aceastã angajare personalã, avem ºi un aspect negativ: principele trebuie sã rãmânã la distanþã, în alegerile sale, faþã de toate atitudinile de rãutate ºi de nedreptate. Aºadar, angajamentul pentru dreptate este caracteristica decisivã a regelui desãvârºit. A doua dimensiune este legatã de atitudinile publice ºi sociale: lupta împotriva calomniei ºi a mãrturiei false la judecatã, atitudinea fermã faþã de prepotenþii claselor înalte, apãrarea ºi iubirea sãracilor, alegerea atentã a colaboratorilor, selectarea îngrijitã a oamenilor de

PSALMUL 101 (100)

369

curte, a consilierilor ºi a miniºtrilor, angajarea continuã pentru extirparea rãului ºi a nedreptãþilor. În respectarea acestui program, regele are mereu conºtiinþa cã nu este decât locþiitorul judecãtorului drept ºi perfect, care este Dumnezeu. Aceastã fizionomie a regelui desãvârºit a dobândit o idealizare mesianicã, transformându-se, astfel, în profilul lui Mesia, regele drept ºi rãscumpãrãtor al Israelului. Tradiþia creºtinã a vãzut în acest psalm o exprimare a judecãþii pe care Domnul o va realiza cu toþi oamenii, în discursul inaugural al împãrãþiei sale veºnice. El nu a cunoscut niciodatã rãul ºi va îndepãrta de la sine toate inimile perverse. Îi va face sã tacã pe cei care l-au trãdat sau l-au instrumentalizat pe aproapele, pentru cã el nu-i poate suporta pe cei mândri ºi orgolioºi. Cuvintele acestui psalm îºi gãsesc ecoul în admonestãrile pronunþate de Cristos împotriva ipocriþilor din timpul sãu. Cu psalmul acesta, Biserica îºi formuleazã, la începutul zilei, propunerile sale de viaþã desãvârºitã înaintea lui Cristos, mirele sãu fidel, respectând învãþãturile sale ºi aºteptând a doua lui venire. Psalmul 101 (100) este un program de viaþã ºi pentru fiecare creºtin care vrea sã umble înaintea lui Dumnezeu cu o inimã curatã. Împãrþirea: titlu (v. 1a); laudã a bunãtãþii ºi a dreptãþii lui Dumnezeu (v. 1bc); calea înþelepciunii ºi a nevinovãþiei (v. 2-3); lupta împotriva rãului (v. 4-5); calea nevinovãþiei (v. 6-7); lupta împotriva rãului (v. 8).

PSALMUL 102 (101) Rugãciunea unui suferind 1

Rugãciunea unui sãrman care este sleit de putere ºi îºi revarsã plângerea înaintea Domnului.

2

Doamne, ascultã rugãciunea mea ºi strigarea mea sã ajungã la tine. 3 Nu-þi întoarce faþaa de la mine în ziua suferinþei mele; pleacã-þi urechea spre mine, în ziua în care te chem, grãbeºte-te sã mã asculþi. 4 Cãci zilele mele s-au spulberat ca fumul ºi oasele mele ard ca jarul. 5 Inima mea a fost lovitã ºi se usucã întocmai ca iarba, încât uit sã-mi mãnânc ºi pâinea. 6 Din cauza geamãtului continuu, mi s-a lipit pielea de oaseb. 7 M-am asemãnat cu bufniþac din pustiu, m-am fãcut asemenea cucuvelei din dãrâmãturi. 8 Stau de veghe ºi sunt ca pasãrea singuraticã pe acoperiº; 9 ziua întreagã mã insultã duºmanii; cei care mã lãudau rostesc numele meu ca blestem. a

A-ºi întoarce faþa sau a-ºi ascunde faþa din partea lui Dumnezeu înseamnã mânie sau dezinteres faþã de cineva (cf. Ps 13,2-3; 30,7-11; 69,18; 89,47). b Lit.: Din cauza geamãtului meu, oasele mele s-au lipit de carnea mea. c Pasãrea numitã în TM nu poate fi identificatã cu exactitate; multe versiuni traduc cu pelican.

PSALMUL 102 (101) 10 11 12

13 14

15 16 17 18 19 20

21 22

371

Mã hrãnesc cu cenuºã în loc de pâine ºi cu lacrimi mi-am amestecat bãutura, din pricina mâniei ºi a urgiei tale; fiindcã, dupã ce m-ai înãlþat, m-ai îndepãrtat. Zilele mele sunt ca umbra care trece ºi eu m-am uscat ca iarba. Tu, Doamne, rãmâi în veci ºi amintirea ta dãinuie din generaþie în generaþie. Tu te vei ridica ºi te vei îndura de Sion, cãci este timpul sã-þi arãþi bunãvoinþa, întrucât a venit timpul potrivit. Iatã, servitorilor tãi le sunt dragi pietrele lui ºi le este milã de ruinele sale. Toate popoarele se vor teme de numele Domnului ºi toþi regii pãmântului de slava sa, pentru cã Domnul a reconstruit Sionul ºi s-a arãtat în mãrirea lui. El ia aminte la rugãciunea celor sãrmani ºi nu dispreþuieºte rugãciunile lor. Aceasta sã se scrie pentru generaþiile viitoare ºi poporul care se va naºted îl va lãuda pe Domnul; pentru cã el a privit din înãlþimi, din locuinþa sa cea sfântã; Domnul s-a uitat din cer asupra pãmântuluie, ca sã asculte suspinul celor închiºi ºi pentru a-i elibera pe cei condamnaþi la moarte. Pentru ca numele Domnului sã fie vestit în Sion ºi lauda lui în Ierusalim, d

Lit.: poporul care va fi creat (cf. Ps 22,32; Is 43,21). Este o referinþã la poporul care a fost în exil. Acum, este luat din praful umilinþei în care fusese aruncat. Nu este vorba numai de o renaºtere spiritualã, ca în Ps 51,12, dupã pãcat, ci de o renaºtere globalã: fizicã, spiritualã, naþionalã ºi liturgicã. e Este indicat interesul lui Dumnezeu faþã de popor, lucru care înseamnã ajutor ºi protecþie (cf. Ex 14,24; Ps 14,2; Dt 26,15).

372

PSALMUL 102 (101)

23

când se vor aduna împreunã popoarele ºi împãrãþiile, ca sã-i slujeascã Domnului.

24

Mi-a vlãguit pe cale puterea, mi-a scurtat numãrul zilelor. Am zis: Dumnezeul meu, nu mã lua la jumãtatea zilelor mele; anii tãi sunt din generaþie în generaþie. De la început ai întemeiat pãmântul ºi cerurile sunt lucrarea mâinilor tale. Ele vor pieri, dar tu rãmâi ºi toate se vor învechi ca un veºmânt, ºi le vei schimba ca pe o hainã. Dar tu eºti acelaºi ºi anii tãi nu se sfârºescf.

25 26 27

28

29

Fiii slujitorilor tãi vor avea o locuinþã ºi descendenþa lor va rãmâne în siguranþã în faþa tag.

Tonul general al poemului este cel al unei lirici de profundã dezolare, iar la descrierea graficã a chinului personal al unui suferind, este asociatã o rugãciune pentru Sionul redus la ruine ºi pentru fiii sãi ajunºi în sclavie. În ultima parte, psalmistul trece la strigãtul individual al celui care se roagã, bolnav, ars de febrã ºi insultat de duºmani. El îl implorã pe Dumnezeu sã nu-l rãpeascã, la jumãtatea drumului vieþii, ºi sã-l lase sã se bucure de anii trecãtori ai existenþei. La origini, probabil, a fost un psalm personal, care cânta, în ton de elegie, tragedia naþiunii ºi pe cea proprie. S-a nãscut, f

Versetele 26-28 sunt citate în Evr 1,10-12, dupã LXX, pentru a indica superioritatea transcendentã a lui Cristos asupra tuturor fiinþelor create. g În loc de: în faþa ta, LXX are: pentru totdeauna.

PSALMUL 102 (101)

373

aºadar, ca o lamentaþie individualã, într-o situaþie de extremã gravitate personalã ºi comunitarã. Deºi are un temperament artistic original, caracterizat de o profundã melancolie, de gust pentru simbolurile provocatoare, de elocvenþã miºcãtoare, precum ºi de credinþã vibrantã ºi de realism teologic, poetul s-a inspirat din tradiþia poeticã biblicã. Adoptarea psalmului în repertoriul liturgic al templului a provocat o schimbare de perspectivã. Tema Sionului este amplificatã, tonul escatologic este accentuat. Filoanele tematice continuã sã strãbatã întreaga compoziþie, de la motivul scurtimii vieþii umane la veºnicia lui Dumnezeu, de la vulnerabilitatea duºmanilor la posibilitatea eliberãrii de moarte, de la individ la comunitate, de la cerere la speranþã. Putem spune, deci, cã psalmul 102 (101) este un text unitar ºi viu, care a crescut o datã cu trecerea istoriei ºi înviorarea speranþei lui Israel. Scrisoarea cãtre Evrei (1,10-12) îi atribuie lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu, versetele 26-28 din psalm, recunoscând superioritatea lui asupra tuturor realitãþilor, pentru cã ele sunt create de el ºi pentru cã el este veºnic, pe când cerurile ºi pãmântul sunt destinate sã piarã. O tradiþie creºtinã veche a meditat acest psalm ca fiind rugãciunea lui Cristos în timpul pãtimirii sale. Lamentaþia Domnului care suferã se transformã, pe neprevãzute, într-un cânt de speranþã ºi de recunoºtinþã pentru mântuirea ce se întrezãreºte. Mântuirea Sionului este rodul pãtimirii lui Cristos. Învierea lui este eliberarea noastrã; înãlþarea lui este promovarea noastrã. Pãtimirea lui Cristos, din care se naºte lumea cea nouã, nu s-a terminat. Lamentaþia psalmului este acum pe buzele Bisericii: „Suntem apãsaþi de necazuri din toate pãrþile, dar nu striviþi; suntem în cumpãnã, dar nu disperaþi; persecutaþi, dar nu abandonaþi; doborâþi, dar nu uciºi. Pretutindeni purtãm în trupul nostru moartea lui Isus, ca sã se arate ºi viaþa lui Isus în trupul nostru” (2Cor 4,8-10).

374

PSALMUL 102 (101)

Biserica recitã acest psalm pentru a obþine de la Dumnezeu iertarea pãcatelor. Adevãrata cauzã a mizeriei umane este pãcatul ºi singurul mod pentru a ne rãscumpãra constã în asumarea suferinþei cauzate de pãcat, ca ispãºire pentru pãcatele comise. Împãrþirea: titlu (v. 1); lamentaþie individualã pentru suferinþa proprie (v. 2-12); lamentaþie pentru suferinþa naþionalã (v. 13-23); reluarea lamentaþiunii individuale pentru suferinþa proprie (v. 24-28); încheierea generalã a lamentaþiunii (v. 29).

PSALMUL 103 (102) Bunãtatea lui Dumnezeu 1

Al lui David.

Binecuvânteazã, suflete al meu, pe Domnul ºi tot ce este în mine sã binecuvânteze numele sãu cel sfânt! 2 Binecuvânteazã, suflete al meu, pe Domnul ºi nu uita nicicând de binefacerile sale. 3 El îþi iartã toate pãcatele ºi te vindecã de orice boalãa. 4

El îþi scapã viaþa din adâncb ºi te încununeazãc cu îndurare ºi iubire; 5 el îþi saturã cu bunãtãþi bãtrâneþea ºi te face sã întinereºti iarãºi ca vulturul. 6 Domnul face dreptate ºi judecatã dreaptã tuturor celor care suferã nedreptatea. 7 El a fãcut cunoscute lui Moise cãile sale ºi faptele sale minunate fiilor lui Israel. 8 Domnul este îndurãtor ºi milostiv, el este îndelung rãbdãtor ºi plin de îndurare. 9 El nu dojeneºte la nesfârºit, nici nu poartã pe veci mânie. 10 El nu ne rãsplãteºte dupã greºelile noastre, nici nu ne pedepseºte dupã fãrãdelegile noastred. a Boala, la fel ca ºi nenorocirea erau considerate ca pedeapsã pentru pãcat (cf. 1Rg 16,19; 2Rg 24,3; Ier 7,19; Tob 12,10; Înþ 1,16). b Prin adânc este indicat ºeolul, împãrãþia umbrelor. c Te încununeazã. Imaginea duce cu gândul la demnitatea regalã ºi la bunãstarea legatã de aceastã demnitate. d Afirmaþia depãºeºte schema tradiþionalã a rãsplãtirii retributive.

376 11

12 13 14 15 16 17

18

19

20

21

PSALMUL 103 (102)

Cât sunt de sus cerurile faþã de pãmânt, tot atât de mare este mila sa faþã de cei care se tem de el. Cât de departe este rãsãritul de apus, atât de mult îndepãrteazã de la noi pãcatele noastree. Aºa cum un tatã îºi iubeºte copiii, aºa îi iubeºte Domnul pe cei care se tem de elf. Cãci el ºtie din ce am fost fãcuþi ºi nu uitã cã suntem þãrânã. Zilele omului sunt ca iarba, el înfloreºte ca floarea câmpului. Când suflã vântul, ea dispare, nici locul în care a stat nu se mai cunoaºte. Dar mila Domnului rãmâne fãrã încetare peste cel care se teme de el ºi dreptatea lui peste copiii copiilor lor, peste cei care pãzesc legãmântul sãu ºi îºi aduc aminte de poruncile lui, ca sã le împlineascã. Domnul ºi-a aºezat în ceruri tronul sãu, stãpânirea sa se întinde peste toate. Binecuvântaþi pe Domnul, toþi îngerii lui, voi, cei puternici, care împliniþi poruncile sale ascultând de glasul cuvântului sãu. Binecuvântaþi-l pe Domnul, toate oºtirile sale, slujitorii lui, care împliniþi voinþa lui!

e Versetele 7-12 sintetizeazã intervenþiile lui Dumnezeu în folosul poporului oprimat, de pe timpul lui Moise, cãruia Domnul i-a revelat planul sãu de eliberare din sclavia egipteanã (cf. Ex 3,7-10; 33,13). f Prin imaginile spaþiale ale dimensiunii verticale (v. 11 – cât sunt de sus cerurile faþã de pãmânt) ºi ale celei orizontale (v. 12 – cât de departe este rãsãritul de apus) ºi prin imaginea profunzimii pãrinteºti (v. 13 – aºa cum un tatã îºi iubeºte copiii; cf. ºi Dt 32,6; Os 11,1-11; Is 64,7; Ier 3,19.22), psalmistul descrie intensitatea iubirii pline de îndurare a lui Dumnezeu.

PSALMUL 103 (102) 22

377

Binecuvântaþi-l pe Domnul, toate lucrãrile lui, în tot locul stãpânirii sale! Binecuvânteazã-l, suflete al meu, pe Domnul!

Este o „binecuvântare” de cea mai înaltã þinutã teologicã ºi a fost întotdeauna consideratã una dintre perlele psaltirii. Popularitatea acestui psalm este atestatã de faptul cã fãcea parte din liturgia sinagogalã pentru ziua de Kippur, datoritã simþului viu ºi pasional al pãcatului ºi al iertãrii, de faptul cã-l întâlnim de mai multe ori la Qumran, de faptul cã a fost introdus în liturgia celui de-al doilea templu ca o cântare a lucrãrii istorico-etice a lui Dumnezeu, de faptul cã iudaismul l-a primit ca pregãtire pentru recitarea rugãciunii Shema‘ Israel, de faptul cã toatã tradiþia creºtinã l-a preluat ºi de faptul cã mulþi artiºti se îndreaptã cu încredere spre el. Mercier scria, în 1956, cã în psalmul 103 (102) avem, cu cinci secole de anticipare, cea mai frumoasã parafrazã a motto-ului celebru al lui Ioan: „Dumnezeu este iubire”. Vedem în mod clar puterea spiritualã ºi umanã a acestei poezii, unul dintre cele mai frumoase poeme ale Psaltirii, fie pentru înãlþimea ideilor ºi delicateþea sentimentelor, fie pentru nobleþea ºi eleganþa exprimãrii. Deºi rãmâne fidel cadrului teologic clasic, îl depãºeºte, ignorând orice formã îngustã; deºi aratã câteva trãsãturi de cronologie ºi istorie precisã, se prezintã cu o tonalitate aproape atemporalã, dovedindu-se ca o Cântare a Cântãrilor a bunãtãþii ºi a iubirii lui Dumnezeu; deºi este personal, în accentele laudei sale, poetul ºtie sã depãºeascã graniþele înguste ale sferei personale ºi ne duce la considerarea ºi contemplarea comportamentului divin, în favoarea poporului ales ºi a umanitãþii, în general; deºi este extrem de sensibil la fragilitatea radicalã a omului ºi la pãcãtoºenia lui, psalmistul ºtie sã-l apropie de bucuria iertãrii, fãcând în aºa fel încât portretul lui Dumnezeu sã fie mai mult acela al unui tatã decât al

378

PSALMUL 103 (102)

unui stãpân, sã fie mai mult cel al iubirii decât cel al dreptãþii. Este, în totalitatea lui, expresia miºcãtoare a recunoºtinþei pãcãtosului în faþa imensitãþii afecþiunii paterne a Dumnezeului sãu. Bunãtatea ºi iubirea lui Dumnezeu, mântuitorul nostru, au apãrut, pentru noi, în Cristos Isus. În el „avem rãscumpãrarea prin sângele sãu, iertarea pãcatelor dupã bogãþia harului sãu, pe care l-a revãrsat cu prisosinþã asupra noastrã în toatã înþelepciunea ºi priceperea” (Ef 1,7-8). Sfânta Fecioarã Maria repetã cuvintele acestui psalm în imnul Magnificat. În liturgia Bisericii, imnul milostivirii lui Dumnezeu a devenit imnul lui Isus Cristos, în care s-au întrupat toate binefacerile divine enumerate în psalm. Mulþumirea este recunoºtinþa cã ceea ce suntem, din ce trãim, ce se întâmplã în viaþa noastrã ºi în afara ei este darul lui Dumnezeu. Expresia cea mai înaltã a mulþumirii ne este datã de Cristos în Euharistie. În ea, Cristos ne asociazã la mulþumirea pe care el o aduce Tatãlui. Împãrþirea: titlu (v. 1a); prima binecuvântare (v. 1b-3); cântarea iubirii ºi a iertãrii (v. 4-10); cântarea iubirii ºi a fragilitãþii (v. 11-16); milostivirea lui Dumnezeu faþã de credincioºi (v. 17-19); a doua binecuvântare (v. 20-22).

PSALMUL 104 (103) Minunãþiile creaþiei 1

Binecuvânteazã, suflete al meu, pe Domnul!

Doamne, Dumnezeul meu, tu eºti nemãrginit de mare. Tu eºti înveºmântat în strãlucire ºi mãreþie, 2 învãluit în luminã ca într-o hainã! Tu întinzi cerurile ca pe un cort, 3 îþi aºezi pe ape lãcaºurile talea, îþi faci carul din norib, umbli pe aripile vântului; 4 tu faci din suflãrile de vânt mesageri ai tãi ºi din flãcãrile focului slujitori ai tãic. 5 6

Tu ai aºezat pãmântul pe temeliile saled, ca sã nu se clatine în veci ºi de-a pururi. Tu l-ai acoperit cu abisul cum l-ai acoperi cu o hainã; ºi apele stãteau pânã deasupra munþilor.

a Îþi aºezi pe ape lãcaºurile tale (cf. Ps 29,10). Este vorba de apele superioare despãrþite, în cosmogonia biblicã, de cele inferioare prin firmament (cf. Gen 1,6-8). b Metafora lui Dumnezeu care cãlãtoreºte pe nori aparþine tradiþiei canaaneene ºi celei ugaritice (cf. Dt 33,26; Is 19,1; Ps 68,5). Norii sunt un element teofanic ambivalent: pe de o parte, exprimã transcendenþa lui Dumnezeu (Ex 16,10; 19,9; Lev 16,2; Dan 7,13), pe de altã parte, imanenþa lui Dumnezeu în lume; întrucât sunt purtãtori de ploaie, exprimã lucrarea de rodire a apei. c Acest verset este citat în NT în Evr 1,7. d Dupã cosmogonia biblicã, pãmântul se prezintã ca o platformã care se sprijinã pe coloane solide înfipte în abis (cf. Iob 26,7; 38,4-6).

380

PSALMUL 104 (103)

7

La ameninþarea ta, ele fug, la glasul tunetului tãu, sunt cuprinse de groazã; 8 se suie pe munþi ºi se coboarã în vãi, spre locul pe care l-ai statornicit pentru ele. 9 Le-ai pus un hotar pe care nu-l vor trece, nici nu se vor întoarce sã acopere pãmântul. 10 Tu faci sã þâºneascã izvoarele în vãi ºi ele se strecoarã printre munþi. 11 Ele adapã toate vieþuitoarele câmpului, asiniie sãlbatici setea ºi-o potolesc. 12 Pãsãrile cerului locuiesc deasupra lor ºi dintre ramuri îºi înalþã glasul lor. 13 Tu laºi sã cadã din lãcaºurile tale ploaie peste munþi; tu saturi pãmântul cu rodul lucrãrilor tale. 14 Tu faci sã creascã iarbã pentru vite ºi verdeþuri în folosul omului, ca el sã scoatã hranã din pãmânt: 15 vinul care înveseleºte inima omului, untdelemnul care face sã strãluceascã faþa sa ºi pâinea care întãreºte inima omului. 16 Se saturã copacii Domnului, cedrii Libanului, pe care el i-a plantat. 17 În ei, pãsãrile îºi fac cuib iar barzaf îºi are locuinþa în chiparoºi. 18 Munþii cei înalþi sunt pentru cerbi, iar stâncile sunt adãpost pentru iepuri. 19

El a fãcut luna, ca sã arate timpurile ºi soarele, care ºtie unde sã apunã.

e Asinul este un animal sãlbatic din Siria ºi Palestina, puternic ºi doritor de libertate. Este greu de domesticit. În Sfânta Scripturã, este considerat ca simbol al forþei ºi al rebeliunii. f Barza este numitã în Biblie pioasã. Acelaºi apelativ îl primeºte ºi la autorii latini ºi greci. Aspectul cel mai lãudat la barzã este dedicarea plinã de grijã faþã de pui.

PSALMUL 104 (103) 20 21 22 23

Tu aduci întunericul ºi se face noapte: atunci miºunã toate fiarele pãdurii, puii de lei rag în cãutare de pradã ºi cer hrana lor de la Dumnezeu. Când rãsare soarele, se întorc ºi se duc la culcare în vizuini. Atunci iese omul la lucrarea lui ºi la munca lui, pânã seara.

24

Cât de numeroase sunt lucrãrile tale, Doamne: toate le-ai fãcut cu înþelepciune; pãmântul este plin de creaturile tale.

25

Iatã marea întinsã ºi largã: într-însa miºunã fiinþe fãrã numãr, vieþuitoare mici ºi mari; pe ea plutesc corãbii, în ea este Leviatanul, pe care l-ai fãcut ca sã se joace într-însag.

26

27 28 29

30

381

Toate aºteaptã de la tine, ca sã le dai hranã la vreme potrivitãh. Tu le dai hranã, iar ele o adunã, tu îþi deschizi mâna ºi ele se saturã de bunãtãþi. Dacã îþi ascunzi faþa, ele îºi pierd puterea, dacã le iei suflarea, ele mor ºi se întorc în þãrânã. Tu îþi trimiþi Duhul tãu ºi ele vor fi create, ºi vei reînnoi faþa pãmântuluii.

g Marea este descrisã ca întinsã ºi largã (lit.: largã de mâini) fie în sensul cã nu poate fi cuprinsã cu braþele, fie în sensul cã braþele sale nu au limite perceptibile. Leviatanul, monstrul antic, a fost îmblânzit de Dumnezeu ºi a devenit obiectul sãu de joacã (cf. Ps 74,14; Iob 40,27–41,26). h Este un antropomorfism în care ºi animalele sunt vãzute în stare de rugãciune, cerând hranã de la Domnul. i Este indicatã dependenþa totalã de Dumnezeu a realitãþilor create: viaþa ºi moartea sunt în mâinile lui (cf. Iob 12,10; 33,4).

382 31 32 33 34 35

PSALMUL 104 (103)

Slava Domnului sã rãmânã în veci! Sã se bucure Domnul de lucrãrile sale! El priveºte spre pãmânt ºi acesta se cutremurã; se atinge de munþi ºi ei fumegã. Voi cânta Domnului cât voi fi, voi cânta din strune Dumnezeului meu cât voi trãi. Sã ajungã cântecul meu pânã la el, iar eu mã voi bucura în Domnul! Sã piarã pãcãtoºii de pe pãmânt ºi cei rãi sã nu mai fie! Binecuvânteazã, suflete al meu, pe Domnul! Aleluia.

Acest poem este, cu siguranþã, o operã de artã demnã de a intra în literatura de cel mai înalt nivel, din toate timpurile. Creatorul, creaturile ºi omul îºi gãsesc locul lor într-o panoplie multicolorã ºi sãrbãtoreascã, din care sunt eliminaþi paraziþii, adicã pãcãtoºii. Este o cântare ºi un plan de armonie. Psalmistul nu contemplã lucrarea creaþiei cu ochiul omului de ºtiinþã sau al unui estetician, ci cu privirea profetului care simte cã în spatele figurii exterioare a lucrurilor palpitã un mister divin, ºi-l descoperã, în acesta, pe cel care, cu puterea lui veºnicã ºi cu înþelepciune, a dat lucrurilor o existenþã ordonatã, bogatã ºi plinã de viaþã, în cea mai surprinzãtoare varietate. În aceastã perspectivã, Dumnezeu este, fãrã încetare, aplecat asupra creaturilor sale, chiar ºi asupra celor microscopice, le urmãreºte, le îngrijeºte ºi le iubeºte. În psalm, creaþia ne apare cu prospeþimea ºi puritatea luminoasã a clipei în care a ieºit din mâinile lui Dumnezeu. Prezenþa lui este pretutindeni ºi acþiunea lui se desfãºoarã, seninã ºi puternicã, în orice colþ al universului. Sub impulsul acþiunii divine, universul vibreazã ca un instrument muzical ºi motivele sale se întrepãtrund, în chipul cel mai variat, pentru a forma o armonie universalã. Psalmistul

PSALMUL 104 (103)

383

culege aceastã cântare a universului, în inteligenþa ºi în inima sa, ºi îi dã un suflet, care face din toatã creaþia un imn conºtient, de recunoºtinþã ºi de laudã, închinat celui care dã ºi reînnoieºte încontinuu viaþa, în creaturile sale. Omul abia cã este amintit, dar este suficient pentru a vedea cã el este punctul de referinþã al întregii creaþii. Prezenþa lui în lume este aceea a unui suveran ºi aceea a unui mediator. El este oglinda cea mai fidelã a lui Dumnezeu în lume, dar ºi reprezentantul lui. Dacã existenþa lui poate fi definitã ca o relaþie cu Dumnezeu, existenþa creaturilor este definitã în relaþie cu omul: „Toate sunt ale voastre: fie lumea, fie viaþa, fie moartea, fie cele prezente, fie cele viitoare: toate sunt ale voastre, iar voi sunteþi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu” (1Cor 3,21-23). Poemul începe cu o invitaþie la a-l lãuda pe Dumnezeu. Apoi, creaturile trec pe dinaintea psalmistului, transfigurate, într-o viziune de cea mai înaltã poezie, în care se pare cã mãreþia lui Dumnezeu, creatorul lucrurilor, se revarsã în inima extaziatã a poetului. Înþelepciunea lui Dumnezeu este, cu adevãrat, mare ºi vrednicã de admiraþie. Ieºite din mâna lui Dumnezeu, toate creaturile continuã sã primeascã de la el susþinerea necesarã pentru viaþã. Dacã le-ar lipsi duhul lui Dumnezeu, ele ar pieri. Duhul lui Dumnezeu este principiul de viaþã ºi de reînnoire continuã pentru întregul univers. Revelaþia Noului Testament aprofundeazã cunoaºterea noastrã despre misterul creaþiei. Creaþia îºi are fundamentul, mântuirea ºi desãvârºirea în Cristos: „Totul a fost fãcut prin el ºi în afarã de el nu a fost fãcut nimic din ceea ce existã” (In 1,3). Cuvântul lui Dumnezeu, „strãlucirea gloriei Tatãlui” (Evr 1,3), a lãsat în creaturi un reflex din lumina lui. Cristos priveºte lucrurile pe care le-a creat cu o iubire infinitã ºi le asumã în slujirea tainelor sale. Toatã liturgia se împlineºte prin semne vizibile, prin care se alimenteazã, se fortificã ºi se exprimã credinþa. În mâinile lui

384

PSALMUL 104 (103)

Cristos, realitãþile lumii au devenit izvoare de viaþã veºnicã, aºa cum este apa pentru Botez, pâinea ºi vinul pentru Euharistie, untdelemnul ºi balsamul pentru sfânta crismã. Împãrþirea: invitatoriu (v. 1a); cerul (v. 1b-4); pãmântul (v. 5-18); timpul (v. 19-23); o concluzie în formã de imn (v. 24); marea (v. 25-26); recapitulare: fiinþele vii în mâna lui Dumnezeu (v. 27-30); concluzie sub formã de imn (v. 31-35a); invitatoriu (v. 35b).

PSALMUL 105 (104) Lucrãrile lui Dumnezeu în istoria Israelului 1

2

3

4

5

6

7

8

9

Lãudaþi-l pe Domnul, preamãriþi numele lui! Faceþi cunoscute printre popoare faptele sale minunate! Cântaþi-i, cântaþi imnuri de bucurie! Meditaþia la toate minunile sale! Lãudaþi-vã cu numele lui cel sfânt! Sã se bucure inima celor care îl cautã pe Domnul! Alergaþi la Domnul ºi la ajutorul lui, cãutaþi întotdeauna faþa lui! Aduceþi-vã aminte de semnele minunate pe care le-a fãcut, de minunile sale ºi de judecãþile gurii lui. Voi, urmaºii lui Abraham, slujitorul lui, voi, copiii lui Iacob, alesul lui, el, Domnul, este Dumnezeul nostru; hotãrârile lui sunt lege pentru tot pãmântulb. El îºi aduce aminte totdeauna de legãmântul sãu, de cuvântul pe care l-a dat pentru mii de generaþii, de promisiunea fãcutã lui Abraham, de jurãmântul pe care l-a fãcut lui Isaac, a

Cuvântul meditaþi înseamnã murmuraþi ºi indicã aspectul public al meditaþiei, care presupune o comunicare cu alþii. Faptele minunate ale Domnului nu trebuie numai lãudate, ci devin obiect al reflecþiei. b Este profesiunea de credinþã în Domnul, unicul Dumnezeu al lui Israel, care este motivarea invitaþiei la laudã ºi comportã ºi recunoaºterea stãpânirii universale pe care el o realizeazã cu dreptate.

386 10 11 12 13 14 15

16 17 18 19

PSALMUL 105 (104)

ºi pe care l-a fãcut lege pentru Iacob, legãmânt veºnic pentru Israel, zicând: „Þie îþi dau pãmântul Canaanului, partea ta de moºtenire”. Pe când erau în numãr mic, puþini ºi strãini acolo, ºi mergeau de la un neam la altul, dintr-un regat la un alt popor, nu a îngãduit nimãnui sã-i asupreascã ºi de dragul lor a pedepsit ºi regi: „Nu vã atingeþi de cei unºi ai mei ºi nu le faceþi rãu profeþilor mei!”c Domnul a trimis foamete asupra þãrii ºi i-a lãsat fãrã hranãd. A trimis înaintea lor un bãrbate, pe Iosif, care a fost vândut ca sclav. I-au strâns picioarele în obezi, i-au pus lanþuri la gât, pânã când profeþia lui s-a împlinit, pânã când cuvântul Domnului i-a dat dreptate.

c Numai aici, în Biblie, patriarhii sunt numiþi cei unºi ºi profeþii mei. De fapt, ei sunt sub protecþia lui Dumnezeu, pentru cã lor li s-a revelat ºi sunt profeþi pentru cã sunt purtãtorii de cuvânt ai lui Dumnezeu în lume. Abraham este numit în mod explicit profet de cãtre Abimelec (cf. Gen 20,7) ºi în Gen 15,1-6 este descris cu trãsãturi de profet. Versetele 1-15 corespund v. 8-22 din imnul din 1Cr 16,8-36, în contextul transportãrii ºi instalãrii arcei alianþei la Ierusalim. d Lit.: a fãrâmat orice baston de pâine. Este o expresie care indicã lipsa totalã de pâine. Cuvântul ebraic se poate referi la bastonul cu care se bate grâul în arie (cf. Is 28,27; Jud 6,11; Rut 2,17) sau se referã la lopata cu care se scoate pâinea din cuptor (cf. Os 7,4.7.8), sau la bastonul în care erau introduºi colacii pentru a fi transportaþi. e Se subliniazã aspectul providenþial al istoriei. Dumnezeu este acela care îl conduce ºi îl trimite pe Iosif slujindu-se de rãutatea ºi invidia fraþilor lui.

PSALMUL 105 (104) 20

21

22

23

24

25

26

27

28

29

30

31

32

33

34

35

Atunci, regele a trimis sã-i scoatã lanþurile ºi stãpânitorul popoarelor l-a eliberat; l-a pus stãpân peste casa lui ºi mai-mare peste toatã bogãþia lui, ca sã-i instruiascã pe principii sãi dupã inima lui, sã-i înveþe înþelepciunea pe bãtrânii lui. ªi a intrat Israel în Egipt ºi Iacob a locuit în pãmântul lui Ham. ªi poporul sãu a crescut foarte mult, l-a fãcut mai puternic decât duºmanii lui. Acestora le-a schimbat inima ºi au urât poporul lui, s-au purtat miºeleºte cu slujitorii sãi. L-a trimis pe slujitorul sãu, Moise, ºi pe Aron, pe care ºi l-a ales; a fãcut prin ei semne minunate, a sãvârºit minuni în þara lui Ham. A trimis întuneric ºi s-a fãcut beznã, dar n-au luat seama la cuvintele lui. Le-a prefãcut apele în sânge ºi a ucis peºtii lor. Þara lor a forfotit de broaºte pânã la locuinþele regilor ei. El a poruncit ºi au venit roiuri de muºte ºi þânþari în toatã þara lor. În loc de ploaie, le-a dat grindinã, flãcãri de foc în þinutul lor. A lovit viile ºi smochinii lor ºi a sfãrâmat copacii din hotarele lor. El a poruncit ºi au venit lãcuste ºi omizi fãrã numãr. ªi au mâncat toatã iarba de pe pãmântul lor ºi au mistuit roadele câmpului.

387

388

PSALMUL 105 (104)

36

Au lovit pe toþi întâii-nãscuþi din þara lor, toatã pârga puterii lorf.

37

I-a scos pe ei încãrcaþi cu argint ºi aur ºi nu se afla nici un infirm în triburile lor. S-a bucurat Egiptul la plecarea lor, cãci cãzuse spaimã asupra lor. A întins un nor ca sã-i ocroteascã ºi un foc sã le lumineze noaptea. Au cerut ºi le-a trimis prepeliþe ºi i-a sãturat cu pâine din ceruri. A deschis stânca ºi au izvorât ape care s-au revãrsat ca un râu în pãmânt uscat, pentru cã ºi-a adus aminte de cuvântul sãu cel sfânt dat lui Abraham, slujitorul sãug. L-a scos pe poporul sãu cu veselie, pe aleºii sãi în mijlocul strigãtelor de bucurieh.

38 39 40 41 42 43

44 45

ªi le-a dat lor pãmânturile naþiunilor ºi au pus stãpânire pe rodul muncii popoarelori, ca sã pãzeascã poruncile lui ºi sã þinã legile lui. Aleluia.

f

Plãgile descrise în v. 28-36 diferã în ordine ºi în numãr, atât de cele din Ps 78,44-51, unde sunt prezentate numai ºapte, cât ºi de cele din Ex 7–12, unde sunt descrise zece. Textul nostru prezintã opt dintre acestea ºi se pare cã face apel la o tradiþie mai veche. g Este o nouã subliniere a fidelitãþii lui Dumnezeu care respectã alianþa. h Este sintetizatã aici istoria eliberãrii ºi a libertãþii poporului ales. Este subliniatã, în special, bucuria care face aluzie la imnul victoriei din Ex 15,1-21 ºi se referã la toatã experienþa eliberãrii pânã la intrarea în Þara Promisã. i Pãmântul ocupat de israeliþi nu este rodul meritelor sau al cuceririi prin luptã, ci este darul gratuit al lui Dumnezeu.

PSALMUL 105 (104)

389

Acest psalm este o compoziþie didacticã, în stil imnic, a istoriei sacre a Israelului. A fost folosit în liturgia de la templu, dupã cum reiese din tonul primelor opt versete ºi de faptul cã este introdus, de Cartea întâi a Cronicilor 16, ca un imn de sãrbãtoare pentru transferarea arcei alianþei pe muntele Sion. Psalmul este o reevocare a operelor sãvârºite de Dumnezeu în istoria Israelului, din timpul lui Abraham pânã la intrarea în Þara Promisã. Tema de fond este aceea cã Dumnezeu este protagonistul ºi dirijorul acestei istorii: din iniþiativa sa, încheie alianþa cu Abraham ºi cu descendenþa lui; alege ºi conduce oamenii, care trebuie sã colaboreze cu el, pentru împlinirea promisiunilor; dirijeazã toate evenimentele spre împlinirea planului lui de mântuire; sãvârºeºte minuni pentru a dãrui Israelului o þarã în care sã poatã rãmâne fidel lui Dumnezeu, prin împlinirea legii sale, în aºteptarea lui Mesia. Centrul vital al istoriei lui Israel sunt evenimentele din timpul exodului. Dumnezeu cheamã poporul dintr-un conflict cu forþele care îl þin sclav ºi, prin nenumãrate intervenþii ºi minuni, inaugureazã în mod minunat istoria Israelului în lume. Celebrarea anualã a Paºtelui va fi o chemare continuã la acest început glorios al istoriei poporului ales ºi o garanþie cã Dumnezeu confirmã ceea ce a început atunci, menþinând fidelitatea faþã de promisiuni ºi considerându-l ºi acum pe Israel ca predilectul sãu, chemat sã colaboreze la planul mântuirii universale. Concluzia pe care o trage psalmul este aceasta: Dumnezeu a rãmas fidel promisiunilor fãcute, aºadar ºi poporul trebuie sã fie fidel faþã de Dumnezeu ºi faþã de legile lui, pentru a nu deveni nedemn de alegerea divinã. Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac ºi Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul care ºi-a descoperit numele lui Moise ºi a eliberat poporul evreu din Egipt este ºi Dumnezeul nostru. Cuvântul care le-a vorbit lor este acelaºi Cuvânt care s-a revelat ºi s-a întrupat în Cristos. El ne

390

PSALMUL 105 (104)

învaþã, în evanghelie, cu privire la semnificaþia evenimentelor istoriei. Alianþa iniþiatã de Dumnezeu cu patriarhii ºi cu Moise îºi are sigiliul veºnic în sângele lui Cristos ºi, în el, ne-a revelat ºi ne-a fãcut pãrtaºi la conþinutul sãu spiritual. Vãlul semnelor, care forma înveliºul exterior, a cãzut, iar noi suntem astãzi în posesia realitãþilor interioare ale harului ºi ale comuniunii cu Dumnezeu. Evenimentele care au însoþit încheierea pactului cu Israelul rãmân, pentru noi, o prefigurare ºi o garanþie a acþiunii salvatoare pe care Dumnezeu ne-o propune, acum, în Cristos Domnul. Planul mântuirii noastre ºi iniþiativa pregãtirii ei, a dezvoltãrii ºi a împlinirii sale îi aparþin, în mod absolut, numai lui Dumnezeu. Psalmul ne conduce la contemplarea acþiunii minunate a lui Dumnezeu, care îºi alege colaboratorii sãi ºi dispune evenimentele vieþii lor în aºa fel încât „el îndreaptã toate spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adicã celor care sunt chemaþi dupã planul lui. Cãci pe cei pe care i-a cunoscut de mai înainte, de mai înainte i-a ºi hotãrât sã fie asemenea chipului Fiului sãu, aºa încât el sã fie primul nãscut între mulþi fraþi” (Rom 8,28-29). Împãrþirea: marele invitatoriu (v. 1-7); marele crez istoric (v. 8-45): patriarhii (v. 8-15), Iosif (v. 16-22), plãgile din Egipt (v. 23-36), exodul ºi trecerea prin pustiu (v. 37-43), dãruirea Þãrii Promise (v. 44-45).

PSALMUL 106 (105) Fidelitatea divinã ºi infidelitatea Israelului 1 2 3 4

5

6 7

8 9

Aleluia. Lãudaþi-l pe Domnul, pentru cã este bun, veºnicã este îndurarea lui! Cine va putea istorisi faptele minunate ale Domnului? Cine va putea face cunoscutã toatã slava lui? Fericiþi sunt cei care pãzesc legea, cei care înfãptuiesc întotdeauna dreptatea. Aminteºte-þi de noi, Doamne, din iubire faþã de poporul tãu, viziteazã-nea cu mântuirea ta, ca sã vedem fericirea aleºilor tãi, sã ne bucurãm de bucuria poporului tãu ºi sã ne mândrim cu moºtenirea ta. Noi am pãcãtuit împreunã cu pãrinþii noºtrib; am sãvârºit rãul, am sãvârºit nelegiuirea. Pãrinþii noºtri, în Egipt, n-au înþeles minunile tale, nu ºi-au amintit de mulþimea îndurãrilor tale, ci s-au rãzvrãtit la mare, la Marea Roºie. Dar el i-a mântuit de dragul numelui sãu, pentru a-ºi face cunoscutã puterea. A ameninþat Marea Roºie ºi ea a secat ºi i-a trecut prin adâncuri ca prin pustiu.

a Aceste douã imperative subliniazã starea de urgenþã. Amintirea lui Dumnezeu este eficace ºi puternicã (cf. Ps 105,8.42), pentru cã aduce mântuirea. Amintirii lui Dumnezeu (v. 4 ºi 45) i se opune faptul cã pãrinþii nu-ºi aduc aminte (v. 7) ºi uitã (v. 13 ºi 21). b Mãrturisirea pãcatelor pãrinþilor din v. 4-46 urmeazã, în linii mari, schema teologicã biblicã: pãcat-pedeapsã, rugãciune-iertare, care se gãseºte în Jud 2 (schema deuteronomistã).

392 10 11 12

13 14 15

16 17 18 19 20 21 22 23

PSALMUL 106 (105)

I-a mântuit din mâna celor care îi urau ºi i-a rãscumpãrat din mâna duºmanului. Apele i-au acoperit pe duºmanii lor, nici unul dintre ei nu a scãpat. Atunci ei au crezut în cuvântul lui ºi au cântat lauda sa. Au uitat curând însã lucrãrile Domnului ºi n-au aºteptat împlinirea planului sãu. Li s-a aprins pofta în pustiu ºi l-au pus pe Dumnezeu la încercare, în pãmânt uscat. El le-a împlinit cererea ºi a dat saþietate sufletelor lor. În tabãrã, au fost geloºi pe Moise ºi pe Aron, cel consacrat Domnului. Pãmântul s-a deschis ºi l-a înghiþit pe Datan ºi a acoperit grupul lui Abiram. S-a aprins foc împotriva grupului lor: flacãra lui i-a mistuit pe rãzvrãtiþi. ªi au fãcut un viþel în Horeb, s-au închinat înaintea unui chip turnat ºi au schimbat gloria lor cu chipul unui bou care mãnâncã iarbã. Au uitat de Dumnezeul care i-a mântuit, care a fãcut lucruri mari în Egipt, minuni în þara lui Ham, semne minunate la Marea Roºie. El hotãrâse sã-i nimiceascã, dacã n-ar fi fost Moise, alesul sãu, sã iasã la trecãtoarec înaintea lui pentru a abate mânia lui, ca sã nu-i distrugã.

c Rugãciunea de mijlocire a lui Moise (Ex 32,11-14) este descrisã plastic prin imaginea eroului curajos care se plaseazã chiar în locul pe unde duºmanul a reuºit sã spargã zidul.

PSALMUL 106 (105) 24

25

26

27

28

29

30

31

32

33

34

393

Au refuzat pãmântul desfãtãrii, nu s-au încrezut în cuvântul lui. Au murmurat în corturile lor, n-au ascultat glasul Domnului. Iar el ºi-a ridicat mâna asupra lor, ca sã-i doboare în pustiu ºi sã piardã descendenþa lor printre neamuri ºi sã-i împrãºtie prin þinuturi. Ei l-au slujit pe Baal-Peor ºi au mâncat din jertfele morþilord. L-au provocat prin faptele lor ºi a izbucnit ciuma printre ei. S-a ridicat Pinhase ºi a fãcut judecatã, ciuma a încetat ºi i s-a socotit aceasta ca dreptate, din generaþie în generaþie pentru totdeauna. L-au mâniat ºi la apele din Meriba ºi Moise a fost pedepsit din cauza lorf, cãci i-au amãrât sufletul, încât buzele lui au vorbit cu nesocotinþã. N-au nimicit popoarele, aºa cum le poruncise Domnul.

d Este vorba de consumul cãrnii jertfite idolilor care nu existã, sunt morþi. Expresia îmbinã dezgustul religios cu cel natural prin imaginea necrofagiei. e LXX ºi Vg au Finees în loc de Pinhas. Pinhas era nepotul lui Aron care i-a lovit pe cei vinovaþi ºi în felul acesta a pus stavilã mâniei lui Dumnezeu care era gata sã se reverse asupra Israelului. În aceastã situaþie a acþionat ca un mijlocitor, asemenea lui Moise (cf. Num 11,2; 21,7) ºi acest act i-a fost socotit ca faptã bunã. f Episodul în sine este neclar. Fãrã sã nege vinovãþia lui Moise, psalmistul încearcã sã atenueze responsabilitatea lui prezentând provocarea poporului ca fiind determinantã (v. 33).

394 35

36

37 38

39

40

41

42

43

44

45

46

47

PSALMUL 106 (105)

Ei s-au amestecat cu neamurile pãgâne ºi au învãþat faptele lor. Au slujit la idolii lor, care au devenit pentru ei capcanã. ªi-au jertfit fiii ºi fiicele la idoli. Au vãrsat sânge nevinovat, sângele fiilor ºi fiicelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan, ºi s-a pângãrit pãmântul cu sânge. S-au întinat prin faptele lor, s-au prostituat prin obiceiurile lor. Atunci, Domnul s-a aprins de mânie împotriva poporului sãu, i s-a fãcut silã de moºtenirea sa; i-a dat în mâna neamurilor pãgâne ºi cei ce îi urau au stãpânit peste ei, i-au subjugat duºmanii ºi au fost supuºi sub mâna lor. De mai multe ori i-a eliberat, dar ei s-au arãtat împietriþi în rãzvrãtirea lor ºi au fost doborâþi pentru nelegiuirile lor. Totuºi, s-a uitat la strâmtorarea lor, când le-a auzit plângerea. ªi-a amintit de legãmântul sãu cu ei ºi s-a îndurat de ei dupã mulþimea milei saleg. I-a fãcut sã afle îndurare la toþi cei care îi luaserã în robie. Mântuieºte-ne, Doamne, Dumnezeul nostru, ºi adunã-ne dintre neamurile pãgâne, ca sã preamãrim numele tãu cel sfânt ºi sã ne mândrim lãudându-te pe tine. g

Versetele 10 ºi 45 sunt reluate de Lc 1,71.72.

PSALMUL 106 (105) 48

395

Binecuvântat sã fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din veac ºi pânã în veac! Sã zicã tot poporul: Amin! Aleluia!h

Acest poem reciteºte istoria Israelului sub semnul infidelitãþii poporului – existã în poporul acesta un fel de geniu al infidelitãþii –, care face sã aparã ºi mai strãlucitoare iubirea fidelã a lui Dumnezeu. Este un psalm cu o bunã muzicalitate ºi armonie, în ciuda furtunii ºi a dramei pe care o denunþã. Psalmul 106 (105) nu este nici imn, nici poem istoric, nici cântare didacticã, nici lamentaþie, nici mãrturisire, nici rugãciune, pentru cã are din toate acestea câte ceva într-însul. Prima impresie, totuºi, este aceea a unei lamentaþiuni comunitare penitenþiale, plasatã într-un cadru liturgic. Din punct de vedere teologic, psalmul este o profundã profesiune de credinþã în Dumnezeu: omul nu poate sã acumuleze merite, pentru cã istoria sa este o colecþie continuã de delicte, dar Dumnezeu este infinit de bun ºi iartã pãcatul mãrturisit. Din meditarea ºi mãrturisirea propriilor vinovãþii, trecute ºi prezente, poporul gãseºte motiv de a preamãri milostivirea infinitã a lui Dumnezeu, curajul de a invoca din nou ajutorul lui ºi gãseºte ºi învãþãturã pentru viitor. Cãlãtoria, obositoare ºi dramaticã, sãvârºitã de Dumnezeu împreunã cu Israelul, din Egipt pânã în Þara Promisã, va fi reprodusã, în toatã istoria succesivã a poporului ales, în cãlãtoria spiritualã pe care el va trebui sã o împlineascã, sub conducerea lui Dumnezeu, pentru a ieºi în întâmpinarea lui Mesia cel promis. Ca ºi atunci, ºi în aceastã cãlãtorie spiritualã, h

LXX ºi Vg au: Amin! Amin! Versetele 47-48 sunt o formulã de binecuvântare liturgicã ce expliciteazã hotãrârea psalmistului de a proclama numele lui Dumnezeu ºi de a-l lãuda; v. 47 este citat de Lc 1,68.

396

PSALMUL 106 (105)

numai un „rest” mic din Israel va ajunge pânã la capãt. Poezia psalmului transfigureazã realitatea istoriei, într-o sferã superioarã de sentimente ºi de interioritate, ºi ne ajutã sã simþim tragedia acestui popor în conflict cu Dumnezeu, care îl alesese dintre toate popoarele pãmântului pentru o misiune înaltã. Deja se profileazã, înaintea ochilor noºtri, în cruda sa realitate, istoria omenirii, cu care Dumnezeu, prin Cristos, îºi va extinde alianþa. Ispitele din timpul exodului, ºi din toatã istoria Vechiului Testament, revin, în formã decisivã, înaintea poporului evreu ºi a conducãtorilor sãi, o datã cu venirea lui Mesia. În Cristos se cumuleazã toate intervenþiile lui Dumnezeu în istoria Israelului, dar în el sunt exprimate ºi cele mai înalte exigenþe ale alianþei încheiate de Dumnezeu cu poporul sãu. Evreii ajung sã se afle la cotitura decisivã a istoriei lor, atunci când li se prezintã necesitatea unei alegeri definitive. Cristos este suprema revelare a lui Dumnezeu ºi vestirea lui reclamã acea credinþã care sperã împotriva oricãrei speranþe, aºa cum i se ceruse lui Abraham, ºi propune o împãrãþie care este dincolo de împãrãþiile pãmântului, dincolo de orice ambiþie umanã; cucerirea ei impune efort, posedarea ei cere purificarea interioarã a omului, renunþarea la sine însuºi. Cristos nu admite compromisuri: cine nu e cu el este împotriva lui. Drumul pe care istoria nouã trebuie sã o parcurgã este drumul Calvarului. Biserica îºi continuã drumul ei din punctul în care Israelul a deviat. Cristos e ºi astãzi semn de contradicþie ºi ispitele care l-au asaltat pe Israel continuã sã ne asalte ºi pe noi. În orice om, conflictul voinþei proprii împotriva voinþei lui Dumnezeu rãmâne mereu deschis. În aceastã istorie dramaticã a mântuirii, un lucru rãmâne sigur: dãruindu-ni-l pe Fiul sãu, pentru a ne ierta pãcatele, Dumnezeu ne-a confirmat, pentru totdeauna în iubirea lui.

PSALMUL 106 (105)

397

Împãrþirea: invitatoriu (v. 1-5); mãrturisirea generalã a pãcatului (v. 6-46): rebeliunea de la Marea Moartã (v. 6-12), poftele din pustiu (v. 13-15), gelozia din tabãrã împotriva lui Moise (v. 16-18), adorarea viþelului, la Horeb (v. 19-23), murmurul evreilor, în corturi (v. 24-27), hrana ritualã, de la Baal-Peor (v. 28-31), murmurul de la apele de la Meriba (v. 32-33), idolatria în þara Canaan (v. 34-46); final cu invocaþie ºi binecuvântarea doxologicã (v. 47-48).

PSALMUL 107 (106) Imn de mulþumire 1 2 3

4

5 6 7 8

9

a

Preamãriþi-l pe Domnul, pentru cã este bun, veºnicã este îndurarea lui! Aºa sã spunã cei rãscumpãraþi de Domnul, cei pe care i-a eliberat din mâna duºmanului, pe care i-a adunat din toate þãrile: de la rãsãrit ºi de la apus, de la miazãnoapte ºi de la miazãzi; pribegeau prin pustiua, strãbãteau cãi neumblate ºi nu gãseau drumul spre vreo cetate în care sã poatã locui; sufereau de foame ºi de sete; viaþa se stingea în ei. În strâmtorarea lor, au strigat cãtre Domnul ºi i-a mântuit din necazurile lor; i-a cãlãuzit pe drumul cel drept, ca sã ajungã într-o cetate în care sã poatã locui. Sã-l laude pe Domnul pentru bunãtatea lui, pentru minunile pe care le-a fãcut în folosul fiilor oamenilor. Cãci el a potolit setea sufletului însetat ºi a umplut de bunãtãþi sufletul flãmând.

Versetele 4-32 prezintã, în patru strofe, patru categorii de persoane: 1) v. 4-9 – membrii caravanei, rãtãciþi prin pustiu; 2) v. 10-16 – prizonierii; 3) v. 17-22 – bolnavii; 4) v. 23-32 – marinarii. Fiecare strofã este compusã din patru elemente: prezentarea situaþiei, rugãciunea, eliberarea ºi mulþumirea.

PSALMUL 107 (106) 10 11 12 13 14 15

16

17 18 19 20 21

22

23

399

Ei locuiau în întuneric ºi în umbra morþiib, robi ai sãrãciei ºi încãtuºaþi în lanþuri, cãci s-au revoltat împotriva cuvintelor lui Dumnezeu ºi au dispreþuit planul Celui Preaînalt. El le-a zdrobit inima în necazuri, cãdeau ºi nimeni nu le venea în ajutor. În strâmtorarea lor, au strigat cãtre Domnul ºi i-a mântuit din necazurile lor; i-a scos din întuneric ºi din umbra morþii ºi lanþurile lor le-a rupt. Sã-l laude pe Domnul pentru bunãtatea lui, pentru minunile pe care le-a fãcut în folosul fiilor oamenilor. Cãci a sfãrâmat porþile de aramã ºi a frânt zãvoarele de fier. ªi-au pierdut minþile pe calea fãrãdelegii ºi din cauza nelegiuirilor lor au ajuns nenorociþi, sufletul lor era dezgustat de orice hranã ºi au ajuns pânã la porþile morþii. În strâmtorarea lor, au strigat cãtre Domnul ºi i-a mântuit din necazurile lor; a trimis Cuvântul sãuc ºi i-a vindecat, i-a scãpat de la nimicire. Sã-l laude pe Domnul pentru bunãtatea lui, pentru minunile pe care le-a fãcut în folosul fiilor oamenilor. Sã-i aducã jertfe de mulþumire ºi sã vesteascã faptele lui în cântece de bucurie! Cei care plecau pe mare în corãbii ºi fãceau negoþ pe apele cele mari, b

Umbra morþii. Expresia indicã întunecimea cea mai densã ºi face aluzie la împãrãþia umbrelor, adicã la ºeol (cf. Iob 36,8; Ier 38,6). c Cuvântul lui Dumnezeu este aici personificat (cf. Ps 33,6), vindecã de orice dezordine ºi pãcat (cf. Înþ 18,14-15; Is 11,4).

400 24

25

26

27

28

29

30

31

32

33

34

35

PSALMUL 107 (106)

ei au vãzut lucrãrile Domnului ºi minunile lui în adâncurid. El a poruncit ºi s-a pornit furtuna care a ridicat valurile mãrii: se suiau spre ceruri, se prãbuºeau în adâncuri; sufletul lor se topea de groazã. Se clãtinau ºi se împleticeau ca un om beate ºi toatã priceperea lor pierise. În strâmtorarea lor, au strigat cãtre Domnul ºi i-a mântuit din necazurile lor; a domolit furtuna ºi valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat cã valurile s-au liniºtit ºi el i-a condus la portul dorit. Sã-l laude pe Domnul pentru bunãtatea lui, pentru minunile pe care le-a fãcut în folosul fiilor oamenilor. Sã-l preamãreascã în adunarea poporului ºi sã-l laude în sfatul bãtrânilor. El a schimbat râurile în loc uscat ºi izvoarele de apã în pãmânt arid, pãmântul roditor, în sãrãturã, din cauza rãutãþii locuitorilor lui. Dar a preschimbat pustiul în întindere de apãf ºi pãmântul uscat în izvoare de apã d

Este descrisã seninãtatea acelora care contemplã în imensitatea mãrii puterea creatoare a lui Dumnezeu (cf. Ps 104,25-26; Sir 43,25). e Este descris în mod plastic efectul furtunii violente (cf. Prov 23,33-34). f În v. 32-35, psalmistul prezintã invazia lui Dumnezeu, creatorul ºi mântuitorul, în realitatea cosmicã ºi în istoria mântuirii (cf. Ex 17,1-7; Is 35,1-2; Înþ 19,18-22; Iob 38,26-27).

PSALMUL 107 (106) 36 37 38 39

40 41 42

43

401

ºi i-a fãcut sã se aºeze acolo pe cei înfometaþi, iar ei au construit o cetate unde sã locuiascã. Au semãnat ogoare ºi au sãdit vii ºi ele au adus roade îmbelºugate. I-a binecuvântat ºi ei s-au înmulþit ºi nu a lãsat sã se reducã numãrul animalelor lor. Apoi a scãzut numãrul lor ºi au fost abãtuþi din cauza oprimãrii, a relelor ºi a suferinþelor. A revãrsat dispreþul asupra conducãtorilor, i-a fãcut sã rãtãceascã printr-un pustiu fãrã drumuri. Dar l-a ridicat pe cel sãrman din necaz ºi a fãcut familiile numeroase ca turmele. Cei drepþi vor vedea ºi se vor bucura ºi orice nelegiuit îºi va închide gurag. Cine-i înþelept sã ia aminte la acestea ºi va înþelege bunãtatea Domnului.

Este un grandios imn de mulþumire. Pornind de la rugãciunea a patru categorii de persoane, în timpul unei jertfe de mulþumire, aceasta se transformã într-o mulþumire comunitarã. În liturgia sinagogalã, psalmul 107 (106) este folosit în vigilia Paºtelui. Tablourile din acest psalm se desfãºoarã dupã schema încercare - rugãciune - eliberare ºi are un ton de pedagogie a mulþumirii sau de ºcoalã de rugãciune, în încercãri ºi în libertate. Este de o þinutã literarã foarte bunã, fiind considerat o capodoperã a poeziei religioase. Pe lângã tonalitatea generalã de mulþumire, întâlnim, în poezia psalmului, elemente sapienþiale ºi profetice. În acest amestec de rugãciune personalã ºi colectivã avem confirmarea unui aspect des întâlnit în psalmi: rugãciunea individualã, deseori, se transformã într-o cântare la care g Închiderea gurii este un gest juridic ºi sapienþial al celui care se simte înfrânt definitiv (cf. Iob 40,4).

402

PSALMUL 107 (106)

participã toatã comunitatea. În acest psalm, rugãciunea de mulþumire a cãlãtorului, a prizonierului, a bolnavului ºi a marinarului este aplicatã, prin relectura din versetele 1-3, întregului Israel cãlãtor, prizonier, bolnav ºi navigator ºi se încheie cu un imn comunitar de laudã. Mesajul biblic ne transmite certitudinea cã omul nu e singur, ba, mai mult, este de neînþeles dacã e dezrãdãcinat din poporul sãu. De aceea, pe lângã dimensiunea verticalã pe care o manifestã rugãciunea, nu poate fi absentã dimensiunea orizontalã. Sfântul Paul exclamã: „Cine e slab, ca sã nu fiu ºi eu slab, împreunã cu el?” (2Cor 11,29). Experienþele evocate în acest psalm transcend istoria Israelului. O datã cu prezenþa lui Cristos ºi a Bisericii în lume, istoria întregii omeniri a devenit istoria sacrã, în care Dumnezeu intervine pentru mântuirea tuturor, ºi ceea ce Duhul lui Dumnezeu a sugerat odinioarã profeþilor ºi psalmiºtilor se împlineºte acum pentru toþi oamenii. Cei rãscumpãraþi, adunaþi de Dumnezeu în adunarea sfântã a Bisericii, sunt cei care au fost rãscumpãraþi cu preþul sângelui preþios al Mielului nevinovat, Cristos. Ei vin de la rãsãrit ºi de la apus de la miazã-noapte ºi de la miazã-zi ºi vor sta la masã în împãrãþia lui Dumnezeu. Infirmitãþi de toate tipurile s-au abãtut asupra omenirii, din cauza pãcatului, dar Dumnezeu a trimis cuvântul sãu ºi i-a vindecat ºi i-a mântuit de la pierzare. În pustiul interior al omului, Domnul va face sã þâºneascã apa cea vie a Duhului sãu ºi izvoarele vieþii supranaturale, iar cei cãrora le este foame ºi sete vor fi sãturaþi; inima omului va fi ogorul în care va semãna cuvântul sãu, credincioºii vor fi mlãdiþele viþei de vie divine ºi vor fi numeroºi ca stelele cerului. Domnul îi va mângâia, prin Duhul sãu Sfânt, ºi va fi pãstorul lor. Euharistia este rãscumpãrarea în act, marea trecere din pustiu în þara belºugului, din închisoare la libertate, din întuneric la luminã, de la boalã la sãnãtate, de la furtunã la

PSALMUL 107 (106)

403

portul liniºtit, din exil în patrie, de la moarte la viaþa fãrã de sfârºit, de la împrãºtiere la unitate. Împãrþirea: uvertura solemnã liturgicã (v. 1-3); cântecul cãlãtorilor (v. 4-9); cântecul prizonierilor (v. 10-16); cântecul bolnavilor (v. 17-22); cântarea marinarilor (v. 23-32); imnul istoriei mântuirii (v. 33-43): cântarea exodului (v. 33-35), cântarea Þãrii Promise (v. 36-39), cântarea întoarcerii din exil (v. 40-42), final de tip sapienþial (v. 43).

PSALMUL 108 (107) Imn de laudã ºi rugãciune pentru eliberare 1

Cântare. Psalm. Al lui David.

2

Gata e inima mea, Dumnezeule, gata e inima mea!a Îþi voi cânta ºi voi intona imnuri! Bine, gloria mea! Treziþi-vã, harpã ºi alãutã: vreau sã trezesc aurora. Te voi lãuda între popoare, Doamne, ºi îþi voi înãlþa imnuri printre naþiuni, cãci îndurarea ta este mare pânã la ceruri ºi adevãrul tãu pânã la nori.

3

4

5

6

7

8

9

Înalþã-te mai sus decât cerurile, Dumnezeule, ºi slava ta sã fie peste tot pãmântul! Ca prietenii tãi sã fie eliberaþi, fã mântuire cu dreapta tab ºi ascultã-mã! Dumnezeu a vorbit în lãcaºul sãu cel sfânt: „Mã voi bucura, voi împãrþi Sihemul ºi voi mãsura valea Sucot; al meu este Galaadul, al meu este Manase ºi Efraim, coiful capului meu, Iuda, toiagul meu de domnie.

a În TM lipseºte repetiþia gata e inima mea, dar se aflã în toate versiunile ºi traducerile. b Mãsura dreaptã ºi braþul drept, când sunt referite la Dumnezeu, sunt un antropomorfism, semn al puterii ºi al protecþiei în limbajul tipic al exodului (cf. Ps 28,2; 31,6; 80,18; Is 11,11).

PSALMUL 108 (107) 10

Moab, vasul în care mã spãl; peste Edom îmi azvârl încãlþãmintea, peste þara filistenilor îmi voi striga biruinþa”.

11

Cine mã va cãlãuzi spre cetatea întãritã? Cine îmi va arãta calea spre Edom? Oare nu tu, Dumnezeule, care ne-ai alungat ºi nu mai vrei sã ieºi, o Dumnezeule, cu oºtirile noastre? Vino în ajutorul nostru în timpul necazului, cãci mântuirea de la oameni este zadarnicã.

12

13

14

405

În Dumnezeu vom sãvârºi fapte mãreþe ºi el va doborî pe asupritorii noºtri.

Este, practic, juxtapunerea a douã fragmente de psalmi: 57 (56),8-12 ºi 60 (59),7-14. Nu este doar o sumã aritmeticã de elemente disparate. Rugãciunea pentru cucerirea Edomului, din psalmul 60 (59),7-14 (= v. 7-14), probabil din epoca lui Iosia, dar care reia un eveniment de la fondarea regatului davidic, nu mai urmeazã, ca în psalmul 60 (59), dupã o lamentaþie naþionalã. Ia loc, în schimb, dupã o cãlduroasã mulþumire, v. 2-5 (= Ps 57,8-12). Compilarea psalmului 108(107) este, probabil, din epoca postexilicã. Sensul nou, al noului psalm, trebuie cãutat în rezultatul din apropierea celor doi psalmi. Cu siguranþã, combinaþia avea o finalitate precisã. Prin prezentarea vechiului oracol monarhic ºi davidic, într-o situaþie tragicã, poetul psalmului 60 (59) renãscuse speranþa Israelului; în situaþia criticã de dupã exil, liturgul repropune acel oracol ºi acea tensiune aplicându-le Israelului din timpul restaurãrii, ca sã se întãreascã în speranþã. Tema centralã, aceea a posedãrii þãrii Canaanului, era deosebit de semnificativã în contextul reconstrucþiei naþionale ºi apelul la încredere era deosebit de preþios în situaþia concretã de dupã exil, când multe tendinþe de descurajare ºi multe obstacole externe se

406

PSALMUL 108 (107)

opuneau lucrãrii lui Esdra ºi Nehemia. Era necesar de a pune la începutul psalmului un preludiu de laudã în formã de imn. Liturgul s-a gândit sã ia un alt fragment, psalmul 57 (56),8-12, care avea, printre altele, avantajul de a provoca disponibilitatea inimii ºi de a trezi speranþa într-o aurorã nouã. În final, putem spune cã avem un psalm de încredere ºi de implorare a lui Dumnezeu pentru victoria asupra duºmanilor. Liturgia ºi tradiþia creºtinã au gãsit în psalm expresii pentru celebrarea triumfului Domnului care, înãlþându-se la ceruri, a revãrsat gloria sa pe tot pãmântul ºi a chemat popoarele la credinþã. Tradiþia a vãzut în acest psalm ºi o rugãciune prin care Cristos îi mulþumeºte Tatãlui, pentru cã l-a înviat, dupã pãtimirea sa, spre gloria veºnicã. Împãrþirea: titlu (v. 1); preludiu de mulþumire (v. 2-5); apel cãtre Dumnezeu, ca sã intervinã cu mântuirea lui (v. 6-7); oracolul divin, triumful rãzboinic al lui Dumnezeu asupra Palestinei (v. 8-10); lamentaþie asupra prezentului ºi aºteptarea intervenþiei lui Dumnezeu (v. 11-13); antifona finalã: încrederea în mântuirea lui Dumnezeu (v. 14).

PSALMUL 109 (108) Blestemelea unui asuprit nevinovat 1

Maestrului de cor. Al lui David. Psalm.

Dumnezeul laudei mele, sã nu taci, cã ºi gura celui rãu ºi gura celui înºelãtor s-au deschis asupra mea, vorbesc împotriva mea cu limbã mincinoasã. 3 Mã înconjoarã cu vorbe pline de urã ºi se rãzboiesc cu mine fãrã motiv. 4 În schimbul dragostei meleb îmi aduc învinuiri în timp ce eu sunt în rugãciune. 5 Îmi fac rãu în locul binelui ºi mã urãsc în schimbul iubirii mele. 2

6 7

Ridicã un om rãu peste el ºi acuzatorul sã stea de-a dreapta lui. Sã iasã vinovat la judecatã ºi rugãciunea lui sã-i fie socotitã drept pãcat.

a Blestemele (imprecaþiile) sunt apeluri la rãzbunarea divinã împotriva duºmanilor lui Dumnezeu sau ai celui credincios (cf. Ps 10,15; 31,18; 54,7; 109,6-20). În mentalitatea retribuþiei temporale, aceste blesteme exprimã nevoia de dreptate, dar eºecurile experienþei imediate ºi progresul revelaþiei vor sfârºi prin a le confrunta cu misterul dreptãþii transcendentale a lui Dumnezeu (cf. Iob). De abia NT invitã la a se depãºi conflictul prin caritate (Mt 5,43-48). Purificaþi astfel de resentimentul personal, psalmii de rãzbunare rãmân pentru Bisericã, precum ºi pentru creºtin, expresia aceleiaºi nevoi de dreptate în faþa puterilor rãului, active mereu în lume. b Expresia, repetatã ºi în v. 5, subliniazã cã adversarii nu sunt strãini, ci provin din cercul rudelor sau al prietenilor sãi (cf. Ps 35,12; 38,21; 120,7; Prov 17,13).

408

PSALMUL 109 (108)

8

Zilele lui sã fie puþine ºi misiunea lui sã o ia altulc. 9 Sã ajungã fiii lui orfani ºi femeia lui, vãduvã. 10 Fiii lui sã umble rãtãcitori ºi sã cerºeascã ºi sã fie alungaþi din dãrâmãturile casei lor. 11 Cãmãtarul sã punã mâna pe tot ce are ºi strãinii sã-i jefuiascã munca. 12 Sã nu aibã cine sã-i arate milã ºi sã nu se afle mângâietor pentru orfanii lui. 13 Sã se stingã seminþia lui ºi într-o generaþie sã li se ºteargã numele. 14 Sã fie amintitã vina pãrinþilor lui înaintea Domnului ºi pãcatul mamei lui sã nu se ºteargã niciodatã, 15 ci sã fie înaintea Domnului necontenit ºi el sã ºteargã amintirea lor de pe pãmânt. 16 Pentru cã nu ºi-a adus aminte sã fie îndurãtor ºi l-a persecutat pe cel sãrac, pe cel lipsit ºi pe cel cu inima zdrobitã, pânã la moarte. 17 A îndrãgit blestemul: sã vinã asupra lui! Nu i-a plãcut binecuvântarea: sã se îndepãrteze de el. 18 S-a îmbrãcat în blestem ca într-o hainã ºi acesta a intrat înlãuntrul lui ca apa ºi ca untdelemnul în oasele lui. 19 Sã-i fie ca un veºmânt cu care sã se acopere ºi ca o cingãtoare care sã-l strângã pururea. 20

Aceasta sã fie plata de la Domnul pentru acuzatorii mei ºi pentru cei care vorbesc rãu împotriva sufletului meu.

c Expresia este vãzutã de Petru ca fiind realizatã prin soarta lui Iuda (cf. Fap 1,16.20).

PSALMUL 109 (108) 21

22

23

24

25

26

27

409

Tu, Doamne Dumnezeule, fii împreunã cu mine de dragul numelui tãu, elibereazã-mã, pentru cã mare este îndurarea ta. Pentru cã sunt sãrac ºi lipsit, ºi inima mea este rãnitã înlãuntrul meu. Mã sting ca umbra care apune tremur ca o libelulã. Mi se clatinã genunchii din cauza postului ºi trupul mi s-a descãrnat. Am ajuns de batjocura lor; se uitã la mine ºi clatinã din cap. Ajutã-mã, Doamne, Dumnezeul meu! Salveazã-mã dupã îndurarea ta. Sã se ºtie cã aceasta este mâna ta, cã tu, Doamne, ai fãcut lucrul acesta!

28

Pot ei sã mã blesteme, dar tu binecuvânteazã-mãd, pot ei sã se ridice împotriva mea, dar tu fã-i de ruºine ºi slujitorul tãu sã se bucure.

29

Sã fie îmbrãcaþi în dezonoare cei care mã acuzã ºi sã fie învãluiþi de ruºine ca într-o mantie.

30

Îl voi preamãri nespus pe Domnul cu gura mea, ºi îl voi lãuda în mijlocul mulþimii. Cãci el stã la dreapta celui sãrman, ca sã-l mântuiascã de cei care îi condamnã sufletul.

31

d Binecuvântarea ºi blestemul reprezintã posibilitatea de a alege între bine ºi rãu, caracteristicã a libertãþii fiinþei umane responsabile de propriile alegeri în faþa sa ºi înaintea lui Dumnezeu. Este declarat blestemat cel care s-a dat de partea rãului ºi care suferã consecinþele grave ale alegerii sale.

410

PSALMUL 109 (108)

Psalmul 109 (108) nu a fost folosit de liturgia sinagogalã ºi nu este prezent nici în Liturgia orelor. Totuºi, primii creºtini au apelat la el ca la o scriere profeticã, pentru a interpreta dramatismul actului lui Iuda trãdãtorul. Psalmul era citit ca prefigurare ºi interpretare biblicã a tragediei acestuia. Iudaismul din evul mediu îl folosea, în liturgia sinagogalã, ca remediu perfect ºi ultim împotriva duºmanilor istorici ai celui credincios. Începând din anul 1932, dupã apariþia unui articol al lui Lagrange, interpretarea psalmului a suferit o schimbare. Autorul articolului propune, pentru lectura imprecaþiilor din acest psalm, ca fiind o citare directã, din partea celui persecutat, a blestemelor pe care le rosteºte persecutorul sãu. În felul acesta, psalmul ar deveni o cântare a victimei care se încrede numai în dreptatea lui Dumnezeu. Totuºi, rãmâne posibilã ºi interpretarea clasicã ce considerã acest psalm ca fiind imprecatoriu, þinând cont de schemele mentale obiºnuite ale Vechiului Testament ºi ale Orientului, în general. Structura psiho-lingvisticã a stilisticii semite este legatã de exasperarea sentimentelor, îndrãzneala hiperbolelor, barocul imaginilor. Aºadar, psalmul este o lamentaþie personalã, care se transformã într-o denunþare profeticã împotriva rãului, ce ajunge paroxismul în blestemele împotriva Celui Rãu. Dificultatea cea mai mare pe care o ridicã acest psalm, în conþinutul sãu, este aceea de a justifica prezenþa imprecaþiilor într-o religie atât de elevatã ca aceea pe care Dumnezeu a revelat-o poporului sãu, mai ales cã vechea tradiþie creºtinã nu a ezitat sã-l identifice, în dreptul persecutat al psalmului, pe Cristos, ºi sã considere psalmul ca o profeþie a pãtimirii ºi ca o lamentaþie a lui Cristos, care le reproºeazã duºmanilor sãi, ºi în special iudeilor ºi lui Iuda, cã l-au asaltat cu cuvinte de urã, cã au luptat împotriva lui fãrã motiv, cã, în locul iubirii pe care el le-a oferit-o, ei au venit cu acuze, cã au rãsplãtit binele cu rãul ºi iubirea cu ura, în timp ce el se ruga pentru ei.

PSALMUL 109 (108)

411

Rãspunsul constã în faptul cã iudeii, refuzând credinþa în Cristos ºi cerând ca sângele lui sã cadã asupra lor ºi asupra fiilor lor, ºi condamnându-l la moarte, au refuzat binecuvântarea lui Dumnezeu. Domnul nu a fãcut altceva decât sã sancþioneze o pedeapsã pe care pãcatul o poartã în sine: „Rãsplata pãcatului este moartea” (Rom 6,23). Când Isus a prezis Ierusalimului sfârºitul lui trist, nu a fãcut altceva decât sã prevadã consecinþele refuzului mesajului sãu de pace din partea Israelului. În felul acesta, blestemele din psalm, în gura lui Cristos, nu sunt decât constatarea unui fapt. Noi, aºa corupþi cum suntem, în sentimentele noastre, trebuie sã ne apropiem de aceste expresii teribile ale psalmului cu teamã ºi cutremur, gândindu-ne cã ele pot sã-ºi gãseascã semnificaþia autenticã numai pe buzele lui Cristos. Împãrþirea: titlu (v. 1a); invocaþie obiºnuitã a numelui divin (v. 1b-5); o serie de imprecaþii împotriva duºmanului care îl persecutã (v. 6-19); blestem scurt, împotriva celor care calomniazã (v. 20); rugãciune pentru eliberare ºi ajutor (v. 21-27); efectele psihologice ale rugãciunii psalmistului (v. 28); din nou, blestem împotriva celor care calomniazã (v. 29); siguranþa ajutorului din partea lui Dumnezeu (v. 30-31).

PSALMUL 110 (109) Mesia - rege ºi preot 1

Al lui David. Psalm.

Aºa vorbeºte Domnul cãtre Domnul meua: „ªezi la dreapta meab, pânã voi punec pe duºmanii tãi aºternut picioarelor tale”d. 2 Domnul va întinde din Sione, sceptrul puterii talef: „Domneºte în mijlocul duºmanilor tãi!” a

Un profet cultual se adreseazã suveranului într-un stil de curte, rostind un oracol de întronare. Expresia Domnul meu este caracteristicã stilului de la curte pentru a-l numi pe rege cu solemnitate (cf. 1Sam 22,12; 25,25; 26,18; 1Rg 1,13.17). b ªezi la dreapta mea. Este formula de întronare ºi exprimã o poziþie de prestigiu, participarea la aceeaºi demnitate ca a persoanei la dreapta cãreia se aºazã: la dreapta regelui stã regina (Ps 45,10), mama lui Solomon (1Rg 2,19). Aici este vorba de participarea la demnitatea lui Dumnezeu, cãruia regele îi este locotenent pe pãmânt. c Domnul însuºi, în momentul învestirii, îi promite regelui sã-i fie alãturi în apãrarea poporului. d Aºternut picioarelor tale sau scãunel picioarelor tale. Simbolismul este cunoscut în Biblie (cf. Ios 10,24; Ps 99,5; Dan 7,14) ºi este obiºnuit în Orientul antic ca semn al nimicirii totale a duºmanilor. e Se subliniazã cã puterea regelui vine de la Domnul al cãrui templu pãmântesc se aflã în Sion. f Este simbolul victoriei asupra duºmanilor. De remarcat cã nu este folosit aici termenul specific regal ºebet (cf. Ps 2,9; 45,7; Is 9,3; 11,4; 14,5; Num 17,16-25), ci termenul matteh, un sinonim mai generic, cu sensul de baston pastoral (cf. Ier 48,17; Ez 19,11), la fel ca bastonul lui Aron (Ex 7,9.10.12).

PSALMUL 110 (109) 3

În ziua puterii tale, tu domneºti strãlucind de sfinþenie; din sânul aurorei, ca roua, te-am nãscutg.

4

Domnul s-a jurath ºi nu-i va pãrea rãu: „Tu eºti preot în vecii, dupã rânduiala lui Melchisedec!”j Domnul este la dreapta ta, el va zdrobi regi în ziua mâniei sale.

5

413

g Versetul 3 este obscur ºi se preteazã la interpretãri diferite. Dupã LXX ºi Vg, avem aici un oracol nou, referitor la filiaþiunea adoptivã divinã a regelui, conform protocolului regal ca în Ps 2 ºi pe linia oracolului lui Natan (cf. 2Sam 7,14; Ps 89,27). Mulþi exegeþi vãd aici cel puþin o aluzie la predestinarea regelui Mesia încã din sânul mamei. Probabil cã versetul intrã în contextul ceremoniei de încoronare a suveranului. Astfel, în faþa armatei, tot poporul proclamã angajamentul de a lupta pentru rege ºi pentru naþiune. O traducere apropiatã de TM ar putea fi aceasta: Poporul tãu este generos (se angajeazã cu plãcere) în ziua în care apare puterea ta militarã, în splendorile sfinþeniei. Din sânul aurorei, pentru tine este roua tinereþii tale (adicã, tinerii tãi soldaþi). Aºadar, v. 2-3 ar descrie forþa ºi abnegaþia poporului ºi a tinerilor militari pe care Domnul îi pune la dispoziþia regelui pentru a stãpâni asupra duºmanilor. Din sânul aurorei, ca roua... Este un simbolism care face apel la tradiþiile vechi. Este semn al fecunditãþii, al forþei ºi al vieþii. Dupã LXX, expresia poeticã ar face aluzie la originea misterioasã a lui Mesia. ... te-am nãscut. În timp ce în Ps 2,7 expresia indicã filiaþiunea adoptivã a regelui în ziua încoronãrii, aici expresia pare sã indice, într-un anumit fel, filiaþiunea divinã în sens strict. h Pentru jurãmântul solemn al Domnului faþã de David, vezi Ps 89,4.36.50; 132,11. i Învestitura sacerdotalã vine direct de la Dumnezeu, spre deosebire de preoþia lui Aron care se transmitea prin impunerea mâinilor (cf. Lev 8–9; Ex 34). În felul acesta, David a fost rege ºi totodatã preot (2Sam 6), la fel ca ºi fiul sãu, Solomon (1Rg 8). j Dupã rânduiala lui Melchisedec. Este specificat tipul preoþiei (cf. Gen 14,18-20). Se face astfel legãtura între figura regelui ºi cea a lui Melchisedec, rege ºi preot totodatã.

414 6

7

PSALMUL 110 (109)

Va judeca printre naþiuni, va umple totul de cadavre ºi va zdrobi capete pe teritorii întinsek. Va bea din pârâu pe cale ºi de aceea îºi va înãlþa capull.

Psalmul 110 (109) a fost, mai mult decât oricare alt psalm, obiect de veneraþie, de discuþie ºi de interes, mai ales din partea poporului noii alianþe. Deºi nu este cel mai frumos dintre psalmi, deºi nu este cel mai mesianic dintre psalmii regali, deºi nu are textul cel mai curat, deºi, din punct de vedere tematic, nu este cel mai clar, acest psalm a devenit, în mod absolut, cel mai cunoscut ºi cel mai studiat. Psalmul în sine, textul sãu, temele sale, interpretarea lui generalã, detaliile sale, figura regelui protagonist, introducerea lui Melchisedec, caracterul sãu regal sau mesianic, toate se bucurã de un interes exegetic fãrã margini. Cei care-l studiazã îl considerã, în general, ca fiind unul dintre psalmii regali. Stilul de curte este încãrcat cu expresii retorice, universale, rãzboinice; solemnitatea temei provoacã orgoliul naþional; „extremismul” anumitor tonuri ºi imagini deschide drumul spre perspective mesianice pe k

Psalmistul descrie efectul mâniei lui Dumnezeu (Ps 2,5). Versetul este enigmatic dacã se presupune cã subiectul este Dumnezeu, la fel ca în v. 5-6. S-ar descrie astfel, printr-un antropomorfism, atitudinea lui Dumnezeu ca aceea a unui erou care, dupã o luptã victorioasã, îºi potoleºte setea ºi îºi înalþã capul cu o atitudine victorioasã (cf. Ps 27,6). Dacã v. 5b-7 îi sunt atribuite regelui, se înþelege mai bine popasul la pârâu ºi atitudinea triumfalã a capului în contrast cu capetele cãzute ale duºmanilor sãi (v. 6). Versetul 1 este citat direct de Isus în Mc 12,36; Mt 22,44; Lc 20,42. Mai este citat în Mt 26,64 (cf. Mc 14,62; Lc 22,69). Scrisoarea cãtre Evrei reflectã asupra Ps 110,1 (Cristos ºade la dreapta lui Dumnezeu: cf. Evr 1,3.13; 2,5.8; 10,12-13; 12,2; 1Pt 3,22). Versetul 4 (Cristos - preot dupã rânduiala lui Melchisedec) este citat în Evr 5,5-6; 7; 8,1. l

PSALMUL 110 (109)

415

care tradiþia ºi liturgia se strãduiesc sã le aprofundeze ºi sã le foloseascã. Toatã lumea trebuie sã se supunã hegemoniei locotenentului lui Dumnezeu, regele davidic. Mai precis, trebuie sã ne gândim la o ceremonie de întronare, în care nucleul teologic este cel al oracolului lui Natan ºi al alianþei lui Iahve cu „casa” lui David (2Sam 7). „Unsul” consacrat, actualmente din familia lui David, slab ºi imperfect, printr-o hiperbolã laudativã, devine semnul „Unsului” consacrat perfect, aºteptat mereu ºi iubit mereu, chiar în interiorul experienþei concrete, modeste a prezentului monarh. Intervine un al treilea element, mai degrabã curios ºi problematic, cel al calificãrii sacerdotale a suveranului prezent, o preoþie cu totul specialã, legatã de tradiþia veche din Gen 14 – dupã rânduiala lui Melchisedec –, ºi nu dupã tradiþia aronicã ºi leviticã. Semnificaþia mesianicã este afirmatã în mod deschis de Cristos. El îºi aplicã sieºi v. 1 din acest psalm (cf. Mt 22,41-46). Implicit, pe baza mãrturiei acestui psalm, Isus afirmã filiaþiunea sa divinã. Multe texte din Noul Testament vãd, uneori în mod implicit, alteori în mod explicit, împlinirea oracolului din psalmul 110 (109), în înãlþarea lui Cristos ºi aºezarea lui la dreapta Tatãlui. De aici provine ºi sensul escatologic ce se referã la înãlþarea definitivã a lui Cristos, dupã ce va fi pus toþi duºmanii sub picioarele lui (cf. 1Cor 15,25-27). În Scrisoarea cãtre Evrei, tema regalitãþii divine a lui Cristos se întrepãtrunde, în mod minunat, cu aceea a preoþiei lui veºnice. Tradiþia patristicã a citit în acest psalm revelarea naºterii din veºnicie a Cuvântului din sânul Tatãlui, revelarea naturii duble, divine ºi umane, a lui Cristos, vestirea întrupãrii lui, naºterea în lumea aceasta, victoria sa ºi înãlþarea glorioasã, la ceruri, la dreapta Tatãlui. Acest mister al lui Cristos este completat de taina evanghelizãrii lumii, care urmeazã dupã înãlþare ºi începe, de la Ierusalim, în ziua de Rusalii.

416

PSALMUL 110 (109)

Biserica luptã, împreunã cu Cristos, bãtãliile lui ºi, împreunã cu el, îºi potoleºte setea din pârâul de pe cale, participând la pãtimirea lui, ºi-ºi înalþã capul în victoria învierii. Ea se reîmprospãteazã cu apa vie a Duhului Sfânt, pentru a duce la desãvârºirea victorioasã lupta începutã de Cristos împotriva puterilor rãului. Acest psalm este prezent la Vesperele II din toate duminicile ºi solemnitãþile de peste an. Împãrþirea: titlu (v. 1a); oracol regal (v. 1b-3); oracol sacerdotal regal (v. 4-7).

PSALMUL 111 (110) Providenþa lui Dumnezeu 1

2

3

4 5 6 7 8

Aleluiaa. Îl voi preamãri pe Domnul din toatã inima, Alef în adunarea celor drepþi, în mijlocul comunitãþii. Bet Mari sunt lucrãrile Domnului, Ghimel vrednice de luat în seamã Dalet de cãtre toþi cei care le iubesc. Lucrarea lui este plinã de splendoare ºi mãreþie, He dreptatea lui dãinuie întotdeauna. Waw El a lãsat o amintire a minunilor saleb: Domnul este milostiv ºi plin de îndurare, dã hranãc celor ce se tem de el; îºi aduce aminte în veci de legãmântul sãu. El a arãtat poporului sãu puterea faptelor sale, dându-le lor moºtenirea naþiunilor. Lucrãrile mâinilor lui sunt adevãr ºi dreptate, toate orânduirile lui sunt neschimbãtoare, statornicite pentru veci de veci, fãcute în adevãr ºi dreptate.

Zain Het Tet Iod Kaf Lamed Mem Nun Samek Ain

a Aleluia. Lipseºte în versiunea siriacã. De fapt, este vorba despre un adaos liturgic ce nu intrã în acrostihul psalmistului. Unele manuscrise greceºti adaugã un titlu cu o indicaþie cronologicã postexilicã: Pentru întoarcerea lui Aggeu ºi a lui Zaharia. b Sensul v. 4 este echivoc: El a voit sã-ºi aminteascã de minunile sale sau: El a fãcut spre pomenire minunile sale. c Termenul ebraic poate însemna: pradã, provizie, câºtig. În afarã de referinþa istoricã la manã ºi la prepeliþe (cf. Ex 16; Num 11), este subliniatã gratuitatea darului ºi faptul cã este acordat în fiecare zi, pentru cã îºi aduce aminte în veci de legãmântul sãu (cf. Ps 81,17; 136,25; 147,14).

418 9

10

PSALMUL 111 (110)

El trimite poporului sãu mântuirea, stabileºte pe veci legãmântul sãu. Sfânt ºi înfricoºãtor este numele lui. Frica de Domnul este începutul înþelepciuniid: ea dã pricepere tuturor acelora care o trãiesc. Slava lui rãmâne pentru totdeauna.

Pe Þade Qof Reº Sin Tau

Este considerat a fi geamãn cu psalmul care urmeazã, 112 (111); amândoi sunt alfabetici. În ciuda rigorii acestui procedeu stilistic, nu este atinsã mirarea bucuroasã a contemplãrii acþiunii lui Dumnezeu, rãspânditã în toatã istoria mântuirii. Acest psalm proclamã ºi celebreazã suveranitatea glorioasã a lui Dumnezeu ºi iubirea sa rãscumpãrãtoare. Este un psalm personal ºi liturgic, devenind, în felul acesta, comunitar, ca orice mulþumire ridicatã spre Dumnezeu în templu. În contextul alianþei ºi al cultului, psalmistul îl contemplã ºi îl adorã pe Dumnezeu ºi lucrãrile sale. Contemplaþia genereazã uimire ºi laudã, mulþumire ºi cântare, în timp ce în interiorul poemului se alterneazã viziunile asupra mãreþiei ºi splendorii lui Iahve, cu acte de memorial-comemorare a operelor sãvârºite în istorie. A lãuda, pentru psalmist, înseamnã a iubi ºi a trãi. Aclamaþia: „Sfânt ºi înfricoºãtor este numele lui”, este un fel de sintezã a atitudinii celui care se roagã. Teama de Dumnezeu nu este numai teamã pentru transcendenþa lui, ci este, în acelaºi timp, iubire pentru prezenþa lui în istorie; nu este numai adoraþie ºi veneraþie, ci este confruntare cu el, în toate clipele existenþei. Psalmistul, care aparþine poporului alianþei, prin laudã, îl iubeºte pe Dumnezeul sãu d

Mai mult decât sensul de început, cuvântul ebraic vrea sã indice culmea, punctul maxim al înþelepciunii, care înseamnã cunoaºterea completã a realitãþii. Frica de Domnul exprimã rãspunsul de credinþã plinã de reverenþã religioasã.

PSALMUL 111 (110)

419

cu toatã inima ºi, în aceastã formã superioarã de iubire, credinþa, speranþa ºi iubirea se armonizeazã pentru a da viaþã deplinei rezonanþe ºi semnificaþii pe care o simte cel care crede. Pentru aceasta, psalmul 111 (110) trebuie sã fi fost una dintre rugãciunile preferate ale lui Cristos, pentru cã, în el, iubirea lui Dumnezeu s-a manifestat în forma cea mai înaltã ºi numai astfel se pot explica aluziile ºi citãrile numeroase ale acestui psalm în Noul Testament. Tradiþia patristicã a considerat psalmul când o mulþumire a lui Cristos, când o rugãciune a Bisericii, care îl laudã pe Cristos ºi celebreazã lucrãrile lui ºi pe cele ale Tatãlui, care a dat hrana cuvântului sãu celor chinuiþi de foamea spiritualã. Adunarea celor drepþi ºi comunitatea de care vorbeºte psalmul capãtã, la sfinþii pãrinþi, un chip definit. Ei sunt Biserica, poporul sfânt al lui Dumnezeu, reunit din diferitele pãrþi ale lumii în numele lui Cristos. Liturgia adoptã ºi completeazã interpretãrile patristice, dând întregului psalm o nuanþã creºtinã. Amintirea pe care Domnul a lãsat-o, despre operele sale, în Euharistie este o prezenþã, o realitate, o participare a noastrã la acele lucrãri. Ceea ce Domnul a fãcut rãmâne pentru totdeauna, pentru cã rãmâne cu noi Cristos, care rezumã în el însuºi toate lucrãrile ºi manifestãrile lui Dumnezeu în istoria sacrã ºi în lume. Împãrþirea: laudã solemnã: dreptatea lui dãinuie pentru totdeauna (v. 1-3); imn închinat alianþei (v. 4-9); rugãciune solemnã de încheiere: slava lui rãmâne pentru totdeauna (v. 10).

PSALMUL 112 (111) Roadele fricii de Dumnezeu 1

Aleluia!a Fericit este omul care se teme de Domnul, care îºi aflã mare plãcere în poruncile lui! 2 Seminþia lui va fi puternicã pe pãmântb ºi urmaºii celor drepþi vor fi binecuvântaþi. 3 În casa lui va fi belºug ºi bogãþie, dreptatea lui rãmâne pe vecie. 4

El rãsare ca o luminã în întuneric pentru cei drepþi, el este blând, îndurãtor ºi dreptc. 5 Fericit este omul care are milã ºi dã cu împrumut, el îºi rânduieºte bunurile cu dreptated.

Alef Bet Ghimel Dalet He Waw Zain Het Tet Iod

6

El nu se clatinã niciodatã: cel drept va fi amintit pentru totdeauna.

Kaf Lamed

7

El nu se teme de zvonurile rele, inima lui e tare ºi se încrede în Domnul.

Mem Nun

a

Ca ºi în psalmul precedent, aleluia este un adaos liturgic posterior. Numai Vg adaugã indicaþia: Pentru întoarcerea lui Aggeu ºi a lui Zaharia. b Puterea se referã atât la stabilitate, cât ºi la abundenþa descendenþei în Þara Fãgãduitã. c Dupã modul în care sunt folosite imaginile ºi atributele, subiectul, care nu este exprimat, nu poate fi decât Domnul, de aceea o parte din tradiþia greacã adaugã Domnul Dumnezeu la sfârºitul versetului. Alþii însã traduc: blând ºi îndurãtor este Cel Drept. d El îºi rânduieºte bunurile cu dreptate, adicã administreazã bunurile sale echitabil, fãrã înºelãciune ºi fãrã interese ilicite, spre deosebire de cel nelegiuit (cf. Ps 37,21).

PSALMUL 112 (111) 8

9

10

Inima lui este în siguranþã, nu are nici o teamã, pânã când va triumfa peste duºmanii sãi. El este darnic faþã de cei sãraci, dreptatea lui rãmâne în vecii vecilor, iar fruntea lui se înalþã cu cinste. Cel nelegiuit va vedea ºi se va mânia, va scrâºni din dinþi ºi se va topi. Dorinþa pãcãtoºilor rãmâne neîmplinitã.

421

Samek Ain Pe Þade Qof Reº Sin Tau

La fel ca psalmul precedent, ºi psalmul 112 (111) este un acrostih alfabetic, cu o caracteristicã sapienþialã, prezentându-se ca o cântare pur didacticã. Prevalenþa figurii celui drept este totalã. Dreptatea stãpâneºte prezentul ºi viitorul, nelegiuirea naufragiazã în falimentul cel mai tragic. Teama de Dumnezeu desfiinþeazã orice altã teamã: ºi pe aceea a nenorocirii, ºi pe aceea a duºmanilor, ºi pe aceea a oricãrui tip de rãu. Nelegiuitul este învãluit în mânie, în faþa triumfului celui drept, ºi se consumã ca focul, devine nimic, fãrã a lãsa o singurã urmã dupã el. Atenþia cititorilor acestui psalm cade, înainte de toate, asupra dimensiunii sociale, cu o aplicaþie specialã la pomanã ºi la caritate, angajare exigentã, dar ºi izvor de binecuvântare. Protagonistul este cel drept ºi faptele sale. Toate versetele îl au ca subiect pe cel drept sau antiteza lui, cel nelegiuit, jucând mereu pe binomurile fericire-nefericire, fecunditate-sterilitate. Preocuparea psalmului 112 (111) este aceea de a promova „fericirea” omului care se teme de Dumnezeu. Nu este o iubire egocentricã sau antropocentricã, pentru cã ea se deschide spre Dumnezeu, spre aproapele ºi spre realitãþile vieþii. Culmea spre care tinde acest „proiect uman” este teama de Dumnezeu, adicã credinþa ºi adoraþia. Acest psalm ne învaþã cã, trecând prin om, se ajunge la cântarea lui Dumnezeu. A-l cunoaºte pe Dumnezeu ºi a-l iubi pe fratele nu înseamnã numai a practica un cult, ci a-ºi asuma

422

PSALMUL 112 (111)

cauza celui nefericit ºi sãrac. Conform kerygmei profetice, dreptatea faþã de aproapele ne conduce la Dumnezeu, care este dreptatea, mântuirea celui sãrac, participarea la mântuirea realizatã de Iahve în eliberarea exodului. Iubirea faþã de Dumnezeu ºi iubirea faþã de aproapele sunt douã cãi indisolubil încruciºate ºi adevãratul credincios nu poate sã recite numai gloria lui Dumnezeu (din psalmul 111[110]) fãrã a trece ºi prin iubirea orizontalã a psalmului nostru, porunca unicã a eticii creºtine. Omul drept, ideal, prezent în psalmul nostru ºi propus deja de legea cea veche, s-a revelat lumii în persoana lui Cristos ºi în evanghelia sa. El a venit sã-i înveþe pe oameni teama filialã de Dumnezeu ºi iubirea reciprocã dintre fraþi. Dimensiunile iubirii faþã de aproapele, revelate de Cristos, sunt acestea: ea trebuie sã fie universalã ºi sã-ºi aibã rãdãcinile într-o inimã purificatã de patimi, trebuie sã fie o depãºire a dreptãþii ºi sã fie plãsmuitã dupã exemplul iubirii Tatãlui ceresc. Cristos este primul care a practicat, faþã de discipolii sãi, ceea ce a învãþat. El a împlinit voinþa Tatãlui pânã la moartea pe cruce. De aceea, a primit, de la el, viaþa ºi binecuvântarea. De la Cristos a venit o nouã generaþie de oameni drepþi, pe care el i-a reunit în Bisericã, familia cinstei ºi a bogãþiei supranaturale. Dupã venirea Duhului Sfânt, descendenþa lui Cristos s-a multiplicat pe pãmânt ºi a înflorit o generaþie de oameni drepþi. Sfinþii care se ridicã în Bisericã merg pe calea trasatã de Cristos ºi idealul proclamat de psalmul 112 (111) s-a concretizat în cele mai variate moduri de viaþã creºtinã pe pãmânt. Împãrþirea: fericirea celui care se teme de Dumnezeu, în descendenþa ºi în casa lui (v. 1-3); omul milostiv care dã cu împrumut (v. 4-5); dreptul nu se va clãtina în veci (v. 6); cine se încrede în Dumnezeu, nu se teme (v. 7-9); cel nelegiuit ºi ruinarea lui (v. 10).

PSALMUL 113 (112) a Dumnezeu cel preaînalt are grijã de cei umili 1

Aleluia. Lãudaþi, slujitori ai Domnuluib, lãudaþi numele Domnului! 2 Fie numele Domnului binecuvântat, de acum ºi pânã în veac. 3 De la rãsãritul ºi pânã la apusul soarelui, fie numele Domnului lãudat! 4 5 6

7

Domnul este preaînalt, mai presus de toate naþiunilec, slava lui este mai presus de ceruri. Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru, care locuieºte atât de sus, care îºi pleacã privirea sã vadã ce se petrece în cer ºi pe pãmânt?d El ridicã pe cel slab din þãrânã, înalþã din mizerie pe cel sãrac,

a Este primul dintre psalmii care formeazã Hallelul egiptean (Ps 113–118), folosiþi în cult cu ocazia sãrbãtorilor mari ale Israelului: Paºtele, Rusaliile, sãrbãtoarea Corturilor, sãrbãtoarea Dedicãrii templului, Luna nouã. Dupã Miºna, primii doi psalmi (113–114) erau recitaþi la sãrbãtoarea Paºtelui, înainte de cinã. b În sens restrâns, este vorba de preoþi sau leviþi, ca în Ps 135,2, sau, mai generic, se referã la credincioºi (cf. Ps 19,12.14; 27,9; 31,17; 34,23). c Este subliniatã regalitatea ºi maiestatea divinã asupra oamenilor ºi asupra întregii creaþii (cf. Ps 46,11; 92,2). d Versetele 5-6 prezintã, în acelaºi timp, transcendenþa ºi condescendenþa lui Dumnezeu: el, a cãrui locuinþã se aflã în ceruri, deasupra firmamentului (cf. Ps 8,2; 47,10; 57,6.12; 104,3), îºi pleacã

424 8 9

PSALMUL 113 (112)

pentru ca sã-l aºeze alãturi de conducãtori, de conducãtorii poporului sãu. El o aºazã pe cea sterilã în casã, ca pe o mamã ce se bucurã de copiie. Aleluia!f

Psalmul 113 (112), în liturgia ebraicã, este primul din Hallelul egiptean, folosit la marile sãrbãtori ale Paºtelui, Rusaliilor ºi Corturilor, precum ºi la sãrbãtoarea Dedicãrii templului ºi la alte sãrbãtori importante. La Paºti, împreunã cu psalmul 114 (113), era folosit înainte de cinã. Talmudul îºi imagina cã, în noaptea de Paºti, prin acoperiºurile caselor evreilor ieºea o respiraþie de laudã care, perforând cerul, ajungea pânã la Dumnezeu. Acest psalm lasã sã se întrevadã un dialog cultic între comunitate ºi „slujitorii lui Iahve”, expresie care se referea, pe vremea aceea, la preoþi ºi leviþi. Auditoriul pe care psalmul îl presupune este însã mai vast decât cel al unei adunãri liturgice. El se extinde pânã la sfârºitul timpurilor ºi se lãrgeºte pânã la marginile pãmântului, incluzând în sine toatã diaspora ebraicã. Suntem în faþa unui imn de laudã, în care au intrat ºi elemente sapienþiale. Psalmul uneºte transcendenþa cu prezenþa eficace a lui Dumnezeu, în istoria celor sãraci. Tonul este universalist ºi se transformã într-o lecþie de speranþã pentru comunitatea lui Israel rãspânditã pretutindeni. O semnificaþie nouã a cãpãtat acest psalm o datã cu venirea lui Isus Cristos care l-a recitat la Cina de pe urmã, când a substituit liturgia Vechiului Testament cu noua liturgie pascalã. Psalmul, de acum înainte, va purta în sine privirile sã vadã în afara cerului ºi a pãmântului, ca sã iasã în întâmpinarea omului. În NT, v. 6 este citat în Lc 1,48, iar v. 7 în Lc 1,52. e Versetele 7-9 sunt o referinþã clarã la cântarea Anei (1Sam 2,1-10). Sterilitatea era consideratã în Israel un blestem al lui Dumnezeu (cf. Gen 16,4-5; 1Sam 1,5-6; 2,5; Os 9,14). f LXX ºi Vg au Aleluia la începutul psalmului urmãtor.

PSALMUL 113 (112)

425

vestirea marilor evenimente ale rãscumpãrãrii, realizate de Cristos prin pãtimirea, moartea ºi învierea lui, care, prin Euharistie, se perpetueazã, în timp ºi în spaþiu, pânã la venirea glorioasã a lui Isus Cristos. Începând de atunci, psalmul exprimã lauda ºi mulþumirea întregii omeniri rãscumpãrate, care este fãcutã pãrtaºã, în celebrarea euharisticã, în mod tainic, dar profund real ºi vital, la misterele pascale ale lui Cristos, care o introduc din timpul prezent în veºnicia fericitã. Cântând acest psalm, în cadrul cinei pascale, Cristos ne îndeamnã ºi ne învaþã sã-l lãudãm pe Tatãl. Cântând acest psalm, Biserica iese în întâmpinarea regelui sãu pacific, la celebrarea Naºterii Domnului, ºi îi invitã pe credincioºi sã laude numele sãu preasfânt. Psalmul 113 (112) ne oferã ºi posibilitatea de a cere de la Dumnezeu împlinirea a ceea ce este proclamat în el, pentru ca, în ziua Domnului, care nu cunoaºte apus, sã putem participa, în mod eficace, la învierea ºi la gloria lui Cristos. Împãrþirea: lauda numelui lui Dumnezeu (v. 1-3); transcendenþa cosmicã a lui Iahve (v. 4-6); imanenþa istoricã a lui Iahve (v. 7-9).

PSALMUL 114 (113 A) Faptele minunate din timpul exodului 1 2

3 4 5 6

7 8

Când a ieºit Israel din Egipt, casa lui Iacob din mijlocul unui popor barbara, Iuda a devenit sanctuarul lui ºi Israel stãpânirea sab. Marea a vãzut ºi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi; munþii au sãltat ca berbecii ºi dealurile, ca mieii unei turmec. Mare, ce ai tu de fugi, ºi tu, Iordanule, pentru ce te întorci înapoi? Munþilor, pentru ce sãltaþi ca berbecii, ºi voi, dealurilor, ca mieii unei turme? Cutremurã-ted, pãmântule, în faþa Domnului, în faþa Dumnezeului lui Iacob, care preface stânca într-un lac ºi piatra în izvoare de apã!

a Lit.: un popor bâlbâit, în sensul cã vorbeºte o limbã de neînþeles, strãinã (cf. Dt 28,49; Is 28,11; 33,19; Ier 5,15). b Iuda ºi Israel reprezintã poporul ales în unitatea ºi totalitatea sa. Cele douã substantive: sanctuarul ºi stãpânirea, pot fi luate atât în sens teritorial, cât ºi în sens spiritual. c Psalmistul descrie cutremurul de pãmânt din teofania de pe Sinai (Ex 19) prin imaginea unei turme cuprinse, din senin, de spaimã. d În limba ebraicã, verbul hwl (a se cutremura) se referã la zbuciumul femeii care naºte (cf. Ps 96,9; Hab 3,10).

PSALMUL 114 (113 A)

427

Este o cântare a exodului ºi, în acelaºi timp, o cântare pascalã, folositã în liturgia sinagogalã în octava Paºtelui. Un poem muzical ritmic, armonic ºi aproape procesional, de aceea, se considerã cã s-a format în ambientul de viaþã din tradiþia liturgicã. Din cauza aceasta, datele istorice sunt abia sesizabile. Pentru psalmist, exodul ºi Sionul coincid din punct de vedere teologic, trecerea Mãrii Roºii ºi cea a Iordanului nu mai sunt distanþate de cei patruzeci de ani ai generaþiei din pustiu. Acest ritm este specific memorialului care unificã cele trei dimensiuni ale timpului, în acel „astãzi” al acþiunii „sacramentale” liturgice. Într-o relecturã escatologicã, psalmistul vede în exodul istoric semnul ultimului exod cãtre cerurile noi ºi pãmântul nou. Noua interpretare creºtinã va transforma, încet-încet, psalmul 114 (113 A) ºi exodul într-un document unitar baptismal. Textul pe care îl avem în faþã este din epoca postexilicã ºi preamãreºte, sub schema primului exod, actualizarea prezentã în cel de-al doilea exod, din Babilon. Pentru armonia întâlnitã în psalm ºi pentru regularitatea ritmicã a structurii dinamice, psalmul 114 (113 A) a fost considerat dintotdeauna o bijuterie literarã. Experienþa pe care o face Israelul în relaþia cu Dumnezeul mântuitor, viu ºi activ în istoria sa, este experienþa fundamentalã care va însoþi pentru totdeauna poporul ales în orice moment al vieþii. O astfel de experienþã va ajunge la punctul culminant o datã cu întruparea Fiului lui Dumnezeu; în acest moment, ºi Paºtele lui Israel îºi gãseºte desãvârºirea în Paºtele lui Cristos. Calea cea nouã a mântuirii se deschide de acum înainte prin apele Botezului. Între învierea lui Cristos ºi întoarcerea lui finalã se gãseºte istoria Bisericii pelerine în lume; între Botez ºi trecerea la veºnicie se aflã existenþa creºtinului pe acest pãmânt, iar apa vieþii continuã sã þâºneascã din stâncã, pentru a potoli setea fiilor lui Dumnezeu, iar aceastã piatrã este Cristos (1Cor 10,4). Apa vie a Duhului Sfânt, izvorâtã din inima

428

PSALMUL 114 (113 A)

strãpunsã, a devenit, pentru noi, izvor de apã care þâºneºte spre viaþa cea veºnicã (cf. In 4,14). O purtãm în noi cu harul lui Dumnezeu ºi, încontinuu, avem posibilitatea sã sorbim din izvoarele Mântuitorului, în Euharistie ºi în celelalte sacramente, în timp ce suntem pelerini, ºi noi, din aceastã lume spre Tatãl, urmându-l pe Cristos. Împãrþirea: cântarea exodului ºi a Þãrii Promise (v. 1-2); cântarea mãrii, a Iordanului ºi a muntelui Sinai (v. 3-6); cântarea teofaniei ºi a experienþei din pustiu (v. 7-8).

PSALMUL 115 (113 B) a Nimicnicia idolilor în faþa Dumnezeului celui viu 1

2 3

4 5 6 7

8

Nu nouã, Doamne, nu nouãb, ci numelui tãu dã mãrirec pentru bunãtatea ºi fidelitatea ta. De ce sã spunã pãgânii: „Unde este Dumnezeul lor?” Dumnezeul nostru este în ceruri ºi face tot ce voieºted. Idolii lor sunt argint ºi aur, lucrarea mâinilor omului. Ei au gurã, dar nu vorbesc; au ochi, dar nu pot sã vadã; au urechi, dar nu aud; au nas, dar nu pot sã miroase; au mâini, dar nu pipãie; au picioare, dar nu pot sã meargã; din gâtul lor nu iese nici un sunete. Ca ei vor fi cei care i-au fãcut ºi toþi cei care se încred într-înºii.

a În TM ºi în unele traduceri moderne, versetele acestui psalm de la 1 la 18 corespund numerelor de la 9 la 25 din LXX. b Comunitatea Israelului nu cere direct dobândirea intereselor sale, ci pe acelea ale Domnului. c Targumul adaugã: nu din cauza noastrã ºi nici a nedreptãþii noastre. d Psalmistul îºi mãrturiseºte credinþa în transcendenþa ºi atotputernicia lui Dumnezeu. Acesta este rãspunsul la provocarea pãgânilor. e Polemica antiidolatricã din v. 4-7 este reluatã în 1Cor 10,19-20; 12,2; Rom 1,23; Ap 9,20.

430 9 10 11

12

13

14 15 16 17 18

PSALMUL 115 (113 B)

Casa lui Israel nãdãjduieºte în Domnul: el este ajutorul ºi scutul lor. Casa lui Aronf nãdãjduieºte în Domnul: el este ajutorul ºi scutul lor. Cei ce se tem de Domnul nãdãjduiesc în Domnul: el este ajutorul ºi scutul lor. Domnul îºi aminteºte de noi ºi ne binecuvânteazã; va binecuvânta casa lui Israel, va binecuvânta casa lui Aron; va binecuvânta pe toþi cei ce se tem de Domnul, pe cei mici ºi pe cei mari. Domnul sã vã facã rodnici pe voi ºi pe fiii voºtri!g Sã fiþi binecuvântaþi de Domnul, care a fãcut cerul ºi pãmântul. Cerurile, cerurile sunt ale Domnului, pãmântul însã l-a dãruit fiilor oamenilor. Nu morþii te vor lãuda pe tine, Doamne, nici toþi cei ce coboarã în împãrãþia tãcerii, ci noi, cei vii, îl binecuvântãm pe Domnul de acum ºi pânã-n veac. Aleluia.

Este, cu siguranþã, un imn liturgic, dialogic, ironic ºi polemic faþã de idolatrie. Critica zeilor este continuã, puternicã ºi legatã de o solidã tradiþie biblicã. Antiidolatria este o proclamare care, în Biblie, nu este numai teologicã, ci ºi

f Se referã la preoþi (cf. Num 3,10), care erau pãzitorii templului ºi responsabilii cultului divin. g Efectul binecuvântãrii se manifestã în rodnicie (cf. Gen 1,28; 8,17; 9,1; Dt 1,11; 1Cr 21,3). Acest lucru este valabil, în special, în contextul istoric de dupã exil, dupã suferinþele îndurate ºi decimarea populaþiei.

PSALMUL 115 (113 B)

431

antropologicã, pentru cã este celebrarea libertãþii credinþei în faþa coºmarului magiei. Argumentarea decisivã a psalmistului este denunþarea batjocoritoare a neputinþei radicale a idolilor, a faptului cã sunt morþi, ba, mai mult, sunt moarte, adicã sunt obiecte, ºi nu persoane. Credinþa în zei, în Sfânta Scripturã, este vãzutã ca o crimã religioasã ºi moralã, un refuz al Dumnezeului celui viu, din cauza surogatelor, fãcute dupã chipul ºi asemãnarea proprie. Amalgamul care uneºte ºi face omogen psalmul 115 (113 B), în ciuda multiplicitãþii culorilor ºi a genurilor literare, este liturgia. Faptul cã acest psalm aparþine Hallelului egiptean pascal este o confirmare a acestui fapt. Psalmul, la nivel textual, este bine pãstrat ºi constituie o parte a liturgiei din perioada postexilicã. Chiar dacã nu putem defini cu exactitate aplicarea concretã a poemului cultic, el are o funcþie catehetico-apologeticã faþã de divinitatea lui Iahve, pusã în crizã de exil, ºi are, totodatã, o funcþie pareneticã pentru îndemnul cãlduros de trãire a credinþei ºi a fidelitãþii faþã de alianþã. Acest psalm era recitat sau cântat, la sfârºitul cinei pascale ebraice, ca rugãciune de mulþumire. În aceastã celebrare, era întãritã în israeliþi conºtiinþa chemãrii lor speciale ºi a poziþiei privilegiate faþã de celelalte popoare. Chemaþi la credinþã ºi la slujirea unicului Dumnezeu adevãrat, prin celebrarea Paºtelui, ei reconfirmau în fiecare an voinþa de a-l urma pe Domnul, în marºul pe care l-au început în Egipt, spre o libertate care trebuia nu numai sã-i emancipeze de jugul ºi de stãpânirea unui alt popor, ci, mai ales, trebuia sã-i elibereze de aberaþiile acelora care „au înlocuit gloria Dumnezeului nepieritor cu imitaþia chipului omului pieritor, al pãsãrilor, al patrupedelor ºi al reptilelor” (Rom 1,23). În psalm este reflectatã aceastã semnificaþie moralã ºi spiritualã a Paºtelui ebraic. Dumnezeu a dat mãrire numelui sãu, trimiþându-l în lume pe Fiul, pentru ca acesta sã arate tuturor oamenilor

432

PSALMUL 115 (113 B)

fidelitatea ºi harul sãu ºi toþi sã-l poatã cunoaºte pe Dumnezeul adevãrat ºi unic, revelat, în secolele precedente, poporului lui Israel. Cristos va demasca idolii, descoperind lumii chipul unicului Dumnezeu adevãrat ºi descoperindu-le oamenilor chipul lor fãcut dupã imaginea lui Dumnezeu ºi a Fiului sãu unul-nãscut. Biserica colaboreazã acum cu Cristos pentru a demola idolii care mai sunt în lume ºi care se ridicã mereu în inima oamenilor. Se schimbã formele de adoraþie ºi modurile de reprezentare a idolilor, dar este mereu identic conþinutul lor: idoli sunt trupul ºi sângele, banul ºi ambiþia, patimile umane ºi chiar lucrãrile ce ies din mâinile oamenilor. Satana, care se aflã în spatele acestor idoli, gãseºte mii de expediente pentru a intra în inima umanã, pentru a o provoca ºi a o seduce ºi pentru a o face, astfel, sclavã a puterii sale, îndepãrtând-o de Dumnezeu. Împãrþirea: catehezã despre Dumnezeul adevãrat (v. 1-11): prezentarea pozitivã a Dumnezeului nostru (v. 1-3), critica dumnezeilor lor (v. 4-8), declaraþie de credinþã asupra fidelitãþii lui Iahve (v. 9-11); binecuvântare solemnã (v. 12-18): o introducere coralã (v. 12-13), binecuvântarea sacerdotalã, formula oficialã (v. 14-15), imn final ºi aprobarea comunitãþii (v. 16-18).

PSALMUL 116 (114-115) a Încrederea ºi jertfa de laudã 1 2

3

4 5 6

7

Îl iubesc pe Domnulb, pentru cã ascultã glasul rugãciunii melec. El îºi pleacã urechea spre mine, în ziua în care îl chem. Mã strângeau lanþurile morþii ºi mã cuprindeau spaimele infernului, mã chinuiau tristeþea ºi neliniºtead. Am invocat numele Domnului: „Doamne, salveazã-mi sufletul!” Domnul este milostiv ºi drept, Dumnezeul nostru este plin de îndurare. Domnul îi ocroteºte pe cei mici: am fost umilit ºi el m-a mântuit. Întoarce-te, suflete al meu, la odihna tae, fiindcã Domnul þi-a fãcut bine. a

Ps 116,1-9 din TM apare în LXX ºi Vg ca Ps 114, iar Ps 116,10-19 ca Ps 115. b Este o formulã care se inspirã din Dt 6,5; 10,12; 11,1; 19,9 ºi este o profesiune clarã a iubirii lui Dumnezeu. c Este motivarea declaraþiei de iubire ºi, totodatã, o profesiune de credinþã. d Moartea ºi infernul sunt personificate, vãzute ca niºte adversari fãrã scrupule, care îl strâng pe cel care se roagã, ca sã-l facã sã moarã (cf. Ps 18,4-7). Este vorba despre o moarte realã sau despre una moralã, determinatã de necazurile ºi amãrãciunile vieþii (cf. Ps 13; 31,11; 107,39; 119,28; Ier 28,18). e Cel care se roagã dialogheazã cu el însuºi pentru a-ºi face curaj (cf. Ps 42,6.12; 103,1-5).

434

PSALMUL 116 (114-115)

8

El mi-a salvat sufletul de la moarte, a ferit ochii mei de lacrimi, picioarele mele de la cãdere. 9 Voi umbla înaintea Domnului pe pãmântul celor viif. 10 Eu mi-am pãstrat credinþa chiar ºi atunci când spuneam: „Sunt foarte nefericit”. 11 Am spus în tulburarea mea: „Tot omul este mincinos!” 12 Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a fãcut? 13 Voi lua potirul mântuirii ºi voi invoca numele Domnuluig. 14 15

Voi împlini fãgãduinþele fãcute Domnului de faþã cu tot poporul sãuh. Lucru de preþ este în faþa Domnului moartea credincioºilor sãii.

f Scãpat de moarte, psalmistul poate sã stea printre cei vii, sã se bucure de viaþã, sã-l laude ºi sã-i mulþumeascã lui Dumnezeu, trãind în lumina învãþãturilor sale. Este vorba de o înviere fizicã ºi spiritualã, ca aceea a deportaþilor care se întorc din robia babilonianã (cf. Ps 40,1-11). g Cel care se roagã a gãsit modul de a-i arãta recunoºtinþa lui Dumnezeu: îºi va arãta mulþumirea într-o celebrare publicã. Potirul mântuirii este o expresie ce se gãseºte numai aici în Sfânta Scripturã. Poate fi o aluzie la un banchet ritual festiv de mulþumire (cf. Ps 16,5; 22,27), dar se poate referi la o libaþie ritualã de vin ºi de untdelemn (cf. Ex 29,40-41; Lev 6,14). h Aceastã împlinire a fãgãduinþelor avea loc printr-un sacrificiu de mulþumire sau de laudã, conform normativelor detaliate din Lev 7,16-17; 22,17-25; Num 6; 15,1-10. i Pornind de la experienþa trãitã, psalmistul dã mãrturie cã moartea celor credincioºi nu-l poate lãsa pe Dumnezeu indiferent ºi inactiv.

PSALMUL 116 (114-115) 16

17 18 19

435

Ascultã-mã, Doamne, cãci sunt slujitorul tãu, eu, slujitorul tãu, ºi fiul slujitoarei tale; tu ai sfãrâmat lanþurile mele. Îþi voi aduce jertfã de laudã ºi voi invoca numele Domnului. Voi împlini fãgãduinþele fãcute Domnului de faþã cu tot poporul sãu, în curþile casei Domnului, în mijlocul tãu, Ierusalime! Aleluia.

Autorul psalmului este cuprins de o mare ºi seninã încredere. Înainte de a aduce oferta sacrificalã pe care o promisese, atunci când viaþa îi era în pericol, psalmistul se prezintã înaintea comunitãþii pentru a-ºi formula mãrturisirea de gratitudine, care conþine concluzii generalizatoare alãturi de experienþele sale personale. Psalmul a fost la baza dezbaterii asupra meritului, asupra naturii, asupra pãcatului originar, asupra credinþei, asupra încrederii ca dar al lui Dumnezeu, iar prin formularea din versetul 9: „Voi umbla înaintea Domnului pe pãmântul celor vii”, se va transforma într-o cântare închinatã Ierusalimului ceresc, aºezãmânt veºnic al celor drepþi. Liturgia euharisticã va prelua versetul 13: „Voi lua potirul mântuirii ºi voi invoca numele Domnului” ºi „potirul mântuirii” de aici va deveni „potirul binecuvântãrii” de la cina euharisticã (1Cor 10,16) sau „potirul noului legãmânt” (1Cor 11,25; Lc 22,20) sau, pur ºi simplu, „potirul Domnului” (1Cor 11,27). Conform regulilor observate de psalmii de mulþumire, îmbinarea planurilor temporale nu este atât de riguroasã. Amestecul dintre lamentaþie, relatarea coºmarului din trecut, rugãciunea imploratoare, manifestarea încrederii, evocarea ajutorului eliberator este sarea ºi piperul acestui psalm cu miºcare ramificatã. Gãsim în acest psalm candoare ºi sinceritate, pasiune ºi intensitate, realitãþi departe de o scriere simplã care intrã în cult.

436

PSALMUL 116 (114-115)

Este o cântare minunatã de mulþumire, cu trãsãturi originale, pentru a nu spune unice. A vrea sã impui acestui psalm, în mod forþat, o schemã clasicã a genului literar, reducându-l la un model standard, înseamnã a-i lua toatã savoarea, savoarea unei pietãþi tinere ºi noi, în inima unor instituþii care sunt pe cale sã îmbãtrâneascã. Isus a cântat acest imn dupã ce a instituit Euharistia, noua celebrare pascalã, înainte de a pleca spre Muntele Mãslinilor (Mt 26,30). În momentul acela, Isus îi mulþumea Tatãlui, pentru cã, în Euharistie, încredinþase oamenilor misterul rãscumpãrãrii lor. În Euharistie, Isus consumase oferta de sine adusã Tatãlui pentru mântuirea tuturor ºi, în mod tainic, celebrase, mai înainte de pãtimire, „victoria ºi triumful asupra morþii” (SC 6). Biserica poate, acum, cu mai mare dreptate decât poporul lui Israel, sã facã a sa aceastã mulþumire. Paºtele pe care ea îl celebreazã împreunã cu Cristos este adevãratul Paºte, pentru cã, acum, prefigurãrile din vechime au cedat locul realitãþii. Biserica bea încontinuu din acest potir, în celebrarea sfintei Liturghii, oferind, prin Cristos, un sacrificiu de laudã lui Dumnezeu, adicã rodul buzelor care mãrturisesc numele lui, recunoscând prin aceasta tot ceea ce Cristos a fãcut pentru ea în iubirea lui nemãrginitã. Împãrþirea: introducere tradiþionalã ºi, în acelaºi timp, originalã (v. 1-2); invocarea numelui lui Iahve (v. 3-13): coºmarul din trecut ºi eliberarea (v. 3-6), „Domnul a fãcut bine” (v. 7-13); mulþumirea în templu ºi în mijlocul comunitãþii (v. 14-19).

PSALMUL 117 (116) Invitaþie la preamãrirea lui Dumnezeu 1

Lãudaþi-l pe Domnul, toate neamurilea, preamãriþi-l, toate popoarele.

2

Cãci mare este îndurarea lui asupra noastrãb ºi adevãrul Domnului rãmâne întotdeauna. Aleluia.

Este cel mai scurt psalm. Însã scurtimea lui a fost consideratã ca un semn al armoniei ºi al esenþialitãþii. Chiar fãrã a recurge la alegoria tradiþiei rabinice, existã, în aceastã scurtã poezie, o totalitate stilisticã ºi tematicã. A. Chouraqui îºi imagina cã în acest psalm existã urmãtorul mesaj: „Sunt douã versete pentru cele douã pãrþi ale omenirii, pe care regele Mesia le va reuni în unitatea iubirii ºi a adevãrului: pe de o parte, Israelul, poporul preot ºi mesager al lui Dumnezeu, pe de altã parte, naþiunile pãgâne, supuse celor ºapte porunci date de Noe. ªi, toþi, vor cânta, într-un singur cor, harul ºi adevãrul Domnului”. Adevãrata concizie trebuie cãutatã în cele patru cuvinte esenþiale ale poeziei: lauda, popoarele, îndurarea ºi adevãrul. a Expresia toate neamurile indicã totalitatea popoarelor, toþi oamenii, fãrã nici o excepþie, de nici un gen. b Lit.: Pentru cã puternicã este iubirea lui asupra noastrã (cf. Ps 103,11). Este folosit verbul ebraic gbr, care înseamnã: a fi puternic, a fi robust, a fi valid, ºi care se foloseºte, de obicei, într-un context de luptã. Domnul însuºi este numit Dumnezeu puternic (Dt 10,17; Is 9,5; 10,21; Ex 15,1-21). Expresia înseamnã cã Dumnezeu îºi aratã puterea asupra duºmanilor poporului, apãrându-l întotdeauna, depãºind chiar ºi învârtoºarea inimii ºi infidelitatea faþã de alianþã, rãmânând întotdeauna fidel.

438

PSALMUL 117 (116)

Între Dumnezeu ºi om se scurge firul laudei, este deschis canalul binecuvântãrii. În mod natural, în perspectiva alegerii, Israelul este ca o punte care permite tuturor popoarelor sã-l întâlneascã pe Dumnezeu. Plasarea imnului într-un ambient liturgic este foarte probabilã, datoritã structurii ºi tematicii, chiar dacã este mai greu de definit actul cultic precis în care s-a nãscut psalmul ºi pentru care a fost destinat. Cu siguranþã, era prezent în liturgia postexilicã, probabil într-un rit liturgic legat de reînnoirea alianþei. Dumnezeu actualizeazã, în mod vizibil, milostivirea sa fidelã, în existenþa istoricã a unui popor, dar vrea ca aceastã milostivire sã fie iradiatã la toate popoarele, strãine sau duºmane odinioarã, dar acum martore ale acestei seminþe aruncate în solul istoriei. Este vorba despre un universalism temperat, mediat, cu siguranþã, dar, în mod sigur, mai puþin reticent ºi obscur decât cel din alte fragmente biblice din Vechiul Testament. Sfântul Paul a înglobat acest psalm în demonstraþia biblicã dupã care pãgânii împreunã cu Israelul sunt chemaþi la iubirea lui Dumnezeu ºi la lauda comunã. Adresându-se tuturor popoarelor pãmântului, liturgia Bisericii reveleazã caracterul universal al misterului mântuirii, prin care toþi oamenii pãmântului sunt chemaþi sã formeze poporul lui Dumnezeu. Pus pe buzele Bisericii, psalmul 117 (116) îºi dezvãluie ºi caracterul misionar. Din ziua Rusaliilor, Biserica, trimisã de Cristos sã înveþe toate naþiunile, pleacã misionarã în lume, adresând invitaþia de a-l lãuda pe Domnul, luatã din psalm, tuturor popoarelor. Aceastã misiune devine programul acþiunii apostolice ºi se traduce în predicarea evangheliei la orice fãpturã ºi în mãrturia pe care martirii i-o aduc lui Cristos. În liturgia creºtinã, însoþeºte adoraþia euharisticã publicã – Laudate, Dominum, omnes gentes –, fiind sursã de inspiraþie pentru multe creaþii muzicale geniale. Împãrþirea: invitaþie la laudã (v. 1); conþinutul laudei în formã de imn (v. 2).

PSALMUL 118 (117) Primirea pelerinilor la templu 1

2

3

4

Lãudaþi-l pe Domnul, pentru cã este bun: veºnicã este îndurarea lui! Sã spunã acum Israela cã este bun: veºnicã este îndurarea lui! Sã spunã acum casa lui Aron cã este bun: veºnicã este îndurarea lui! Sã spunã acum cei care se tem de Domnulb: veºnicã este îndurarea lui!

5

În strâmtorare, am strigat spre Domnul: Domnul mi-a rãspuns ºi m-a scos în larg. 6 Domnul este de partea mea ºi nu mi-e teamã de nimic: ce poate sã-mi facã omul? 7 Domnul este de partea mea, el îmi vine în ajutor, iar eu mã uit cu dispreþ la duºmanii mei. 8 Mai bine este sã-þi cauþi adãpost la Domnul, decât sã te încrezi în oameni. 9 Mai bine este sã-þi cauþi adãpost la Domnul, decât sã te încrezi în cei puternicic. 10 Toate neamurile m-au înconjurat: în numele Domnului le-am nimicit. a

LXX are casa lui Israel (cf. Ps 115,9; 135,9). În v. 2-4 este invitat la celebrare tot poporul: Israelul (israeliþii, în general), casa lui Aron (preoþii ºi leviþii), cei care se tem de Domnul (grupul celor consacraþi în mod special ºi angajaþi în observarea legii). c Textul de la Qumran adaugã: Mai bine este sã te încrezi în Domnul decât într-o mie de oameni. b

440 11 12

13 14 15 16

17 18

19 20 21 22

PSALMUL 118 (117)

M-au înconjurat, m-au împresurat: în numele Domnului le-am nimicitd. M-au înconjurat ca roiurile de albine, s-au aprins ca un foc de spini: în numele Domnului le-am nimicit. M-au îmbrâncit cu putere, ca sã cad, dar Domnul mi-a venit în ajutor. Domnul este tãria ºi lauda meae: el este mântuirea mea. Strigãte de bucurie ºi de biruinþã se aud în corturile celor drepþi: Dreapta Domnului a fãcut lucruri minunate, dreapta Domnului m-a înãlþatf, dreapta Domnului a fãcut lucruri minunate. Nu voi muri, ci voi trãi ºi voi istorisi faptele Domnului. Domnul m-a pedepsit, da, m-a pedepsit, dar nu m-a lãsat pradã morþiig. Deschideþi-mi porþile dreptãþii, ca sã intru ºi sã aduc mulþumire Domnului. Aceasta este poarta Domnului: cei drepþi vor intra printr-însa. Te laud pentru cã m-ai ascultat ºi ai fost salvarea mea. Piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiuluih. d

TM la acest verset în loc de: le-am nimicit, are: le-am circumcis. În TM lipseºte lauda mea. LXX are în loc: locul meu de refugiu. În forma actualã, v. 14 este o combinaþie între cântarea lui Moise (Ex 15,2-14) ºi Is 12,2. f LXX ºi varianta siriacã (Pešitta) au: m-a înãlþat, pe când TM are: s-a înãlþat. g Este o aluzie la valoarea suferinþei omului, la rolul ei pedagogic ºi purificator (cf. Ps 6,2; Prov 3,11-12; Ier 10,24; 31,18; Lam 3,31-33). h În interpretarea individualã, cel care este identificat cu piatra cãreia i s-a schimbat destinaþia este cel care se roagã. Piatra unghiularã e

PSALMUL 118 (117) 23 24 25 26

27

441

Domnul a fãcut acest lucru ºi este minunat în ochii noºtri. Aceasta este ziua pe care a fãcut-o Domnul, sã ne bucurãm ºi sã ne veselim într-însa. Doamne, mântuieºte-mã, Doamne, dã-mi biruinþã!i Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului. Vã binecuvântãm din casa Domnuluij. Domnul este Dumnezeu ºi ne lumineazãk. Alcãtuiþi alaiul cu ramuri înverzite pânã la treptele altaruluil.

este piatra de rezistenþã pe care se sprijinã douã ziduri care se întâlnesc în colþ (vezi ºi importanþa pietrei numitã cheie de boltã). În interpretarea colectivã, piatra este Israelul care, aruncat mai întâi de Domnul în pustiu, a fost reevaluat în timpul restaurãrii, primind de la Dumnezeu rolul-cheie, locul unghiular, în comunitatea popoarelor (cf. Is 28,16; Ps 60,3.12-14), dar suportul acestei pietre (Israelul) este întotdeauna Domnul (cf. Esd 3,10-11). Versetul 22 este citat ºi în NT de Lc 20,17; Mt 21,42 ºi Mc 12,10, care fac referinþã ºi la v. 23, dupã LXX. Acelaºi verset este citat în Fap 4,11-12, aplicându-l lui Isus. 1Pt 2,6-7 citeazã v. 22 unit cu Is 28,16. În Ef 2,19-22 este folositã imaginea pietrei din capul unghiului în cheie ecleziologicã. i Versetul 25 este reluat ca strigãt al mulþimii care îl aclamã pe Isus la intrarea în Ierusalim ºi în templu (cf. Mt 21,9; Mc 11,9-11; Lc 19,18; In 12,13). În Mt 23,39 este citat ºi v. 26, atunci când Isus plânge asupra Ierusalimului. j Preoþii, în templu, îl binecuvânteazã pe cel care se roagã ºi tot grupul de pelerini care îl însoþeºte. k Este expresia bucuriei actualizãrii binecuvântãrii sacerdotale din Num 6,24-25. l Este citarea unei rubrici liturgice pentru organizarea procesiunii. Probabil este o referinþã la sãrbãtoarea Corturilor (cf. Lev 23,40; Neh 8,15; 2Mac 10,7). Ramurile înverzite sunt semnul vitalitãþii. Treptele altarului se referã la cele patru coarne ale altarului care sunt semnul puterii eficace a lui Dumnezeu.

442 28 29

PSALMUL 118 (117)

Tu eºti Dumnezeul meu, pe tine te laud; Dumnezeul meu, pe tine te preamãrescm. Lãudaþi-l pe Domnul, pentru cã este bun: veºnicã este îndurarea lui!

Este ultimul psalm din Hallelul egiptean folosit la Paºti ºi a trezit un interes foarte viu printre studioºi, care l-au supus la multiple interpretãri. Prima impresie pe care o oferã textul este savoarea unei atmosfere liturgice în care se întrepãtrund corul ºi soliºtii. Genul literar pare sã fie acela al unui imn de mulþumire, în care vocea personalã ºi invocaþiile corale se suprapun. În desfãºurarea acþiunii, distingem trei clase de persoane: Israelul – comunitatea teocraticã –, casa lui Aron – preoþimea – ºi cei care se tem de Domnul – credincioºii autentici sau prozeliþii –, în funcþie de cronologia acceptatã pentru apariþia psalmului. Dupã o declaraþie solemnã de încredere în Domnul, care ne elibereazã de orice neliniºte ºi de orice persecuþie, rugãciunea redevine antifonalã: solistului, care evocã prin diferite simboluri oprimarea (albinele, focul ce mistuie spinii), poporul îi rãspunde, printr-o profesiune de credinþã, „în numele Domnului”, care este victorie, ajutor, mântuire. Celebrarea pare sã continue într-o procesiune cãtre „porþile dreptãþii”, adicã spre templu. Avem un tradiþional dialog între preoþi ºi credincioºi, în care sunt enunþate condiþiile recerute pentru accesul la cult, la care pot participa numai cei drepþi. Semnificativ, la prima lecturã, este simbolul „pietrei”, care poate face aluzie la templu, la Domnul însuºi sau la sãracul aruncat de oameni ºi recuperat de Dumnezeu pentru proiectul sãu salvific. Psalmul este simplu ºi complex în acelaºi timp: simplu, pentru muzicalitatea lui delicatã, care celebreazã iubirea

m

Este o profesiune de credinþã ca în Ex 15,2.9.

PSALMUL 118 (117)

443

milostivã a lui Dumnezeu, dupã modulãrile rugãciunii de mulþumire; complex, datoritã concertului de voci care nu este întotdeauna omogen, datoritã riturilor la care se face aluzie (intrare, procesiune, templu, gesturi sacre), datoritã acþiunii liturgice vivace, datoritã solemnitãþii protagonistului, datoritã provocãrii comunitãþii, datoritã aluziilor naþionaliste ºi datoritã contrapunctului dintre privat ºi public. Era recitat în timp ce se umplea cea de-a patra cupã de vin de la cina pascalã. Sesizãm în acest psalm ºi o anumitã tensiune escatologicã ce proiecteazã mântuirea istoricã spre o anumitã plinãtate a sa. Isus a cântat acest psalm la sfârºitul cinei pascale. Liturgia de mulþumire a noii alianþe, inauguratã prin Euharistie, a gãsit în expresiile acestui psalm o concluzie minunatã. Cu aceste expresii în inimã, Isus a plecat pe calea dureroasã care avea sã-l introducã în sanctuarul ceresc ºi în gloria zilei eterne. El a devenit piatra din capul unghiului a unei noi construcþii. El este poarta Domnului ºi cu unele dintre cuvintele acestui psalm a fost primit ºi aclamat, atunci când a intrat, în mod triumfal, în Ierusalim, înainte de pãtimirea sa. Compus pentru liturgia ebraicã, psalmul 118 (117) a devenit un punct de referinþã pentru liturgia creºtinã care gãseºte în el misterele cele mai importante ale vieþii lui Cristos. La Crãciun, în Duminica Pãtimirii, la Învierea lui Cristos din morþi ºi în toatã octava Paºtelui, în fiecare duminicã ºi în fiecare zi, Biserica aclamã manifestarea lui Cristos în adunarea creºtinilor, reuniþi pentru celebrarea euharisticã. Împãrþirea: invitatoriu solemn adresat Israelului, casei lui Aron ºi celor care se tem de Domnul (v. 1-4); primul imn de mulþumire, „în corturile celor drepþi”, în Ierusalim (v. 5-18); al doilea imn de mulþumire, „la porþile dreptãþii”, în templu (v. 19-29).

PSALMUL 119 (118) a Legea Domnului, izvor de bucurie ºi de pace I (Alef) 1

2

3

4

5

6

7

8

Fericiþi sunt cei neprihãniþi pe cale, care umblã în legea Domnului. Fericiþi sunt cei care pãzesc poruncile lui ºi-l cautã din toatã inima. Ei n-au sãvârºit fãrãdelege ºi umblã pe cãile sale. Tu ai dat învãþãturile tale, ca sã fie pãzite cu fidelitate. O, de ar fi cãile mele statornice în a pãzi orânduirile tale! Atunci nu mã voi ruºina, dacã voi fi ascultat toate hotãrârile tale. Te voi lãuda cu inimã curatã, cunoscând judecãþile tale drepte. Vreau sã pãstrez orânduirile tale, nu mã lãsa în pãrãsire! II (Bet)

9

Cum va putea un tânãr sã rãmânã curat pe cale? Numai pãzind cuvintele tale.

a Psalmul este inspirat, în ceea ce priveºte conþinutul, din Deuteronom iar în ceea ce priveºte caracterul interior ºi spiritual al Legii, vãzutã ca o expresie a alianþei, din Cartea lui Ieremia (cf. Ier 31,31-34; Ez 36,25-27). Psalmul este format din 22 de strofe de câte opt versete.

PSALMUL 119 (118) 10

11

12

13

14

15

16

445

Te caut din toatã inima; nu lãsa sã mã abat de la hotãrârile tale. Pãstrez în inimã cuvintele tale ca sã nu pãcãtuiesc împotriva ta. Binecuvântat eºti, Doamne, învaþã-mã orânduirile tale. Vestesc cu buzele mele toate judecãþile tale. Mã bucur pe calea învãþãturilor tale, mai mult decât de orice bogãþie. Meditez la poruncile tale ºi am sub ochi cãrãrile tale. Orânduirile tale sunt desfãtarea mea ºi nu voi uita cuvântul tãu. III (Ghimel)

17

18

19

20

21

22

23

24

Fã bine slujitorului tãu, ca sã rãmân în viaþã ºi sã pãzesc cuvântul tãu. Deschide-mi ochii, ca sã vãd minunãþiile legii tale! Eu sunt strãin pe pãmânt: sã nu ascunzi de mine poruncile tale! Sufletul meu se consumã întruna de dorul judecãþilor tale. Tu îi mustri pe cei mândri, pe cei blestemaþi, care se abat de la hotãrârile tale. Ia de la mine ocara ºi defãimarea, cãci am pãzit învãþãturile tale. Chiar dacã cei puternici se pun împotriva mea, totuºi, slujitorul tãu se gândeºte la orânduirile tale. Învãþãturile tale sunt desfãtarea mea, îndreptãrile tale sunt sfãtuitorii mei.

446

PSALMUL 119 (118)

IV (Dalet) 25 26 27 28 29 30 31 32

S-a lipit de þãrânã sufletul meu: fã-mã sã trãiesc dupã cuvântul tãu. Eu îþi fac cunoscute cãrãrile mele ºi tu mã asculþi: învaþã-mã îndreptãrile tale. Fã-mã sã înþeleg calea învãþãturilor tale ºi voi cugeta la lucrãrile tale minunate. Îmi plânge sufletul de supãrare: ridicã-mã, dupã cuvântul tãu. Þine departe de mine calea minciunii ºi dãruieºte-mi legea ta. Am ales calea adevãrului, mi-am propus sã urmez hotãrârile tale. Am aderat la învãþãturile tale, Doamne, sã nu mã faci de ruºine. Alerg pe calea poruncilor tale, pentru cã ai lãrgit inima mea. V (He)

33 34 35 36 37

38 39

Aratã-mi, Doamne, calea orânduirilor tale ºi o voi urma pânã la sfârºit. Dã-mi înþelepciune, ca sã urmez legea ta ºi s-o împlinesc din toatã inima. Cãlãuzeºte-mã pe calea hotãrârilor tale, cãci pe ea mi-am gãsit bucuria. Înclinã-mi inima spre învãþãturile tale, ºi nu spre dorinþa de câºtig. Întoarce ochii mei, ca sã nu priveascã la lucruri deºarte, ºi fã-mã sã trãiesc pe calea ta. Împlineºte faþã de slujitorul tãu promisiunea ta, care este pentru cei ce se tem de tine. Îndepãrteazã ocara care mã înspãimântã, pentru cã judecãþile tale sunt bune.

PSALMUL 119 (118) 40

447

Iatã, eu doresc poruncile tale: fã-mã sã trãiesc în dreptatea ta. VI (Waw)

41

Sã coboare asupra mea bunãvoinþa ta, Doamne, ºi mântuirea ta aºa cum ne-ai promis; 42 atunci voi rãspunde celor care mã defãimeazã, cãci mi-am pus încrederea în cuvântul tãu. 43 Tu sã nu iei niciodatã din gura mea cuvântul adevãrului, cãci mã încred în judecãþile tale. 44 Voi pãzi de-a pururi legea ta, totdeauna ºi pe vecie. 45 Voi umbla fãrã grijã, deoarece caut învãþãturile tale. 46 Voi vorbi despre învãþãturile tale în faþa regilor ºi nu mã voi ruºina. 47 Bucuria mea sunt poruncile tale, pe care le iubesc. 48 Voi ridica mâinile mele cãtre hotãrârile tale, pe care le iubesc, ºi voi cugeta la îndreptãrile tale. VII (Zain) 49 50 51 52

53

Adu-þi aminte de cuvântul dat slujitorului tãu, prin care m-ai fãcut sã sper. Aceasta e mângâierea mea în necazuri: cãci cuvântul tãu îmi dã viaþã. Niºte îngâmfaþi mã batjocoresc peste mãsurã, dar eu nu mã abat de la legea ta. Mi-am adus aminte, Doamne, de judecãþile tale cele din veac ºi mi-am gãsit mângâierea. Sunt cuprins de indignare din cauza pãcãtoºilor care pãrãsesc legile tale.

448 54 55 56

PSALMUL 119 (118)

Cântãri sunt pentru mine îndreptãrile tale în casa în care nu sunt decât un trecãtor. Mi-am amintit noaptea de numele tãu, Doamne, ºi am pãzit legea ta. Acesta e rostul meu: sã urmez învãþãturile tale. VIII (Het)

57 58 59 60 61 62 63 64

Am zis: partea mea, Doamne, este sã pãzesc cuvintele tale. Am cãutat faþa ta din toatã inima, aratã-þi îndurarea faþã de mine dupã cuvântul tãu. Am cercetat cãrãrile mele ºi mi-am întors paºii dupã învãþãturile tale. Mã grãbesc ºi nu vreau sã întârzii sã pãzesc poruncile tale. Laþurile celor rãi m-au înconjurat, dar eu nu uit de legea ta. În miez de noapte mã scol ca sã te laud pentru judecãþile tale drepte. Sunt prieten cu cei care se tem de tine ºi cu cei care pãzesc învãþãturile tale. Plin este pãmântul, Doamne, de îndurarea ta, învaþã-mã îndreptãrile tale! IX (Tet)

65 66 67 68

Ai fãcut bine slujitorului tãu, Doamne, dupã cuvântul tãu. Învaþã-mã bunãtatea, prudenþa ºi ºtiinþa, pentru cã am rãmas fidel în hotãrârile tale. Înainte de a fi fost umilit, umblam pe cãi greºite, acum însã þin cuvântul tãu. Tu eºti bun ºi faci binele, învaþã-mã îndreptãrile tale.

PSALMUL 119 (118) 69 70 71 72

Cei mândri mã calomniazã, dar eu voi urma învãþãturile tale din toatã inima. S-a întãrit ca seul inima lor, dar desfãtarea mea este legea ta. Este bine pentru mine cã am fost umilit, ca sã învãþ poruncile tale. Mai mult preþuieºte pentru mine legea gurii tale, decât mii de lucruri de aur ºi argint. X (Iod)

73 74

75 76 77 78

79 80

Mâinile tale m-au fãcut ºi m-au plãmãdit; fã-mã sã înþeleg ºi voi învãþa poruncile tale. Cei ce se tem de tine mã vor vedea ºi se vor bucura, cãci mi-am pus toatã speranþa în cuvintele tale. ªtiu, Doamne, cã judecãþile tale sunt drepte ºi întru adevãr m-ai umilit. Sã-mi fie îndurarea ta spre mângâiere, dupã promisiunea fãcutã slujitorului tãu. Sã vinã asupra mea îndurãrile tale ºi voi fi viu, cãci legea ta îmi este desfãtare. Sã fie fãcuþi de ruºine cei mândri, cãci cu minciunã m-au asuprit, iar eu voi cugeta la învãþãturile tale. Sã se întoarcã spre mine cei care se tem de tine ºi cei care cunosc legile tale. Inima mea sã fie neprihãnitã în orânduirile tale, ca sã nu fiu fãcut de ruºine. XI (Kaf)

81 82

Sufletul meu tânjeºte dupã mântuirea ta, în cuvântul tãu mi-am pus toatã speranþa. Mi-au slãbit ochii în aºteptarea promisiunii tale ºi spun: „Când mã vei mângâia?”

449

450 83 84 85 86 87 88

PSALMUL 119 (118)

Am ajuns ca un burduf aºezat la fum, dar nu am uitat de îndreptãrile tale. Câte sunt zilele slujitorului tãu? Când vei judeca oare pe cei ce mã asupresc? Cei mândri au sãpat groapã înaintea mea; ei nu sunt dupã legea ta. Toate poruncile tale sunt adevãr; pe nedrept m-au prigonit: vino în ajutorul meu! Puþin a lipsit de nu m-au ºters de pe pãmânt, dar nu am pãrãsit învãþãturile tale. Dupã îndurarea ta, dã-mi viaþã ºi voi pãzi poruncile gurii tale. XII (Lamed)

89 90 91 92 93 94 95 96

Cuvântul tãu, Doamne, rãmâne în veci, neschimbat ca cerul. Fidelitatea ta dãinuie din neam în neam; tu ai întemeiat pãmântul ºi el se menþine. Din porunca ta, totul dãinuie pânã astãzi, cãci toate te slujesc pe tine. Dacã legea ta n-ar fi fost desfãtarea mea, atunci poate cã aº fi pierit în mizeria mea. În veci nu voi uita învãþãturile tale, cãci prin ele mi-ai dat viaþã, eu sunt al tãu, mântuieºte-mã, cãci am cãutat învãþãturile tale. Cei nelegiuiþi mã aºteaptã ca sã mã distrugã, dar eu meditez mereu la poruncile tale. Vãd cã tot ce-i desãvârºit are margini, poruncile tale însã sunt nemãrginite. XIII (Mem)

97

Cât de mult iubesc legea ta, Doamne, toatã ziua meditez la ea.

PSALMUL 119 (118) 98

451

Poruncile tale mã fac mai înþelept decât duºmanii mei, pentru cã întotdeauna sunt cu mine. 99 Sunt mai înþelept decât toþi învãþãtorii mei, deoarece cuget la învãþãturile tale. 100 Am mai multã pricepere decât bãtrânii, pentru cã pãzesc îndrumãrile tale. 101 Îmi þin paºii departe de orice cale a rãului, pentru a pãzi cuvântul tãu. 102 Nu mã abat de la judecãþile tale, pentru cã tu însuþi mã înveþi. 103 Cât de plãcute sunt cuvintele tale pentru cerul gurii mele! Ele sunt mai dulci decât mierea pentru gura mea. 104 Am cãpãtat înþelegere din învãþãturile tale, de aceea, urãsc orice cale a minciunii. XIV (Nun) 105 106 107 108 109 110 111 112

Cuvântul tãu e fãclie pentru paºii mei ºi luminã pentru cãrãrile mele. Am jurat ºi mã voi þine de jurãmânt: sã pãzesc judecãþile tale cele drepte. Am fost umilit, Doamne, peste mãsurã, dã-mi viaþã, dupã cuvântul tãu. Jertfa gurii mele sã-þi fie bineplãcutã, Doamne, ºi învaþã-mã judecãþile tale. Sufletul meu este în mâinile mele totdeauna ºi nu am uitat de legea ta. Mi-au întins nelegiuiþii cursã, dar n-am rãtãcit de la învãþãturile tale. Poruncile tale sunt moºtenirea mea în veci, ele sunt bucuria inimii mele. Îmi plec inima, ca sã împlineascã orânduirile tale: aceasta este rãsplata mea pentru veºnicieb. b

NVg are varianta: în veci, pânã la sfârºit.

452

PSALMUL 119 (118)

XV (Samek) 113 114 115 116 117 118

119 120

Urãsc oamenii cu douã feþe, legea ta eu o iubesc. Tu eºti locul meu de refugiu ºi scutul meu, mi-am pus toatã speranþa în cuvântul tãu. Îndepãrtaþi-vã de la mine, toþi cei rãi; eu voi pãzi poruncile Dumnezeului meu. Fii ajutorul meu, dupã fãgãduinþa ta, ca sã trãiesc, ºi nãdejdea mea nu o dezamãgi. Susþine-mã ºi voi fi mântuit, ºi-mi voi gãsi neîncetat bucuria în orânduirile tale. Tu îi dispreþuieºti pe toþi cei care se îndepãrteazã de la orânduirile tale, pentru cã planurile lor sunt doar minciunã. Ca cenuºa sunt înaintea ta toþi pãcãtoºii pãmântului: de aceea, am iubit învãþãturile tale. Îmi tremurã carnea de frica ta ºi mã tem de judecãþile tale. XVI (Ain)

121 122 123 124 125 126 127

Am fãcut judecatã ºi dreptate, nu mã da pe mâna celor care mã calomniazã! Ia sub ocrotirea ta binele slujitorului tãu, ca sã nu fiu asuprit de cei îngâmfaþi! S-au sfârºit ochii mei în aºteptarea mântuirii tale ºi a promisiunii dreptãþii tale. Poartã-te cu slujitorul tãu dupã bunãtatea ta ºi învaþã-mã orânduirile tale. Eu sunt slujitorul tãu, fã-mã sã înþeleg ºi voi cunoaºte învãþãturile tale. E timpul, Doamne, ca sã intervii, cãci au cãlcat legea ta. De aceea, eu iubesc poruncile tale mai mult decât aurul, mai mult decât aurul curat.

PSALMUL 119 (118) 128

De aceea, gãsesc drepte toate învãþãturile tale ºi urãsc orice cale a minciunii. XVII (Pe)

129 130 131 132 133 134 135 136

Învãþãturile tale sunt minunate, de aceea, sufletul meu le pãzeºte cu fidelitate. Explicarea cuvintelor tale dã luminã ºi înþelegere celor neºtiutori. Îmi deschid gura, cãci ard de sete, pentru cã sunt însetat de poruncile tale. Îndreaptã-þi faþa spre mine ºi îndurã-te, aºa cum ai grijã de cei care iubesc numele tãu. Fã statornici paºii mei dupã cuvântul tãu ºi nu lãsa sã mã stãpâneascã nici o nelegiuire. Scapã-mã de oprimarea omului ºi voi pãzi învãþãturile tale. Aratã slujitorului tãu o faþã seninã ºi învaþã-mã orânduirile tale! ªiroaie de lacrimi au vãrsat ochii mei, pentru cã legea ta ei n-au pãzit-o. XVIII (Þade)

137 138 139 140 141 142

Tu eºti drept, Doamne, ºi nepãrtinitoare este judecata ta. Cu dreptate ai poruncit rânduielile tale ºi în tot adevãrul. Pe mine zelul mã consumã, pentru cã duºmanii mei au uitat cuvintele tale. Cuvântul tãu este încercat în foc ºi slujitorul tãu îl iubeºte. Sunt mic ºi dispreþuit, dar nu uit învãþãturile tale. Dreptatea ta este dreptate în veac ºi legea ta este adevãr.

453

454 143

144

PSALMUL 119 (118)

Necazul ºi strâmtorarea m-au gãsit, dar poruncile tale sunt desfãtarea mea. Învãþãturile tale sunt veºnic drepte, fã-mã sã le înþeleg, ca sã trãiesc. XIX (Qof)

145

146

147

148

149

150

151

152

Am strigat din toatã inima mea ascultã-mã, Doamne, ºi voi pãstra îndreptãrile tale. Am strigat cãtre tine, mântuieºte-mã ºi voi pãzi poruncile tale. O datã cu ivirea zorilor am strigat, îmi pun încrederea în cuvintele tale. Îmi deschid ochii înainte de strãjile de noapte, ca sã meditez la fãgãduinþele tale. Ascultã-mi glasul, Doamne, dupã îndurarea ta, dã-mi viaþã dupã judecata ta! Prigonitorii se apropie de mine cu viclenie; se îndepãrteazã de legea ta. Dar tu, Doamne, eºti aproape ºi toate poruncile tale sunt adevãr. De mult timp am cunoscut îndrumãrile tale, cã le-ai statornicit pentru vecie. XX (Reº)

153

154

155

156

Vezi înjosirea mea ºi salveazã-mã, pentru cã nu am uitat de legea ta. Apãrã-mi cauza ºi rãscumpãrã-mã, dã-mi viaþã dupã promisiunea ta! Mântuirea e departe de cei pãcãtoºi, pentru cã nu le pasã de orânduirile tale. Multe sunt îndurãrile tale, Doamne, dã-mi viaþã dupã judecãþile tale!

PSALMUL 119 (118) 157 158

159 160

Sunt mulþi cei care mã prigonesc ºi mã apasã, dar eu nu mã îndepãrtez de învãþãturile tale. I-am vãzut pe cei fãrã de lege ºi m-a cuprins dezgustul, pentru cã nu pãzesc cuvântul tãu. Iatã, eu am iubit învãþãturile tale, Doamne, dã-mi viaþã dupã îndurarea ta! Temelia cuvântului tãu este adevãrul, toate hotãrârile tale sunt drepte ºi veºnice. XXI (Sin)

161 162 163 164 165 166 167 168

Fãrã temei mã prigonesc cei puternici, dar inima mea se teme numai de cuvântul tãu. Eu tresalt de bucurie pentru fãgãduinþa ta, ca acela care a gãsit o comoarã mare. Urãsc ºi nu pot suferi minciuna, însã iubesc legea ta. De ºapte ori pe zi îþi aduc laudã pentru judecãþile tale drepte. Cei care iubesc legea ta se bucurã de multã pace, nici o piedicã nu le stã în cale. Aºtept mântuirea ta, Doamne, ºi împlinesc poruncile tale. Sufletul meu pãzeºte învãþãturile tale ºi le iubeºte nespus de mult. Pãzesc poruncile ºi învãþãturile tale toate cãile mele stau sub privirea ta. XXII (Tau)

169

170

Sã ajungã strigarea mea, Doamne, înaintea feþei tale, dã-mi înþelegere, potrivit cuvântului tãu! Sã vinã rugãciunea mea în faþa ta, dupã fãgãduinþa ta elibereazã-mã!

455

456 171 172 173 174 175 176

PSALMUL 119 (118)

Buzele mele sã vesteascã lauda ta, cãci tu mã înveþi îndreptãrile tale. Sã cânte limba mea cuvintele tale, cãci toate poruncile tale sunt drepte. Mâna ta sã-mi vinã în ajutor, cãci am ales învãþãturile tale. Suspin de dor, Doamne, dupã mântuirea ta ºi legea ta este desfãtarea mea. Sã trãiascã sufletul meu ºi sã te laude, judecãþile tale îmi vor veni în ajutor. Am rãtãcit ca o oaie care s-a pierdut, cautã-l pe slujitorul tãu, cãci nu am uitat poruncile tale.

Cu siguranþã, psalmul 119 (118) pare destul de greoi, din cauza lungimii ºi a monotoniei sale; dar, dacã îl luãm cuvânt cu cuvânt, frazã cu frazã, cu multã rãbdare ºi cu liniºte, descoperim cã aparentele repetiþii sunt, în realitate, aspecte noi ale uneia ºi aceleiaºi realitãþi: iubirea faþã de cuvântul lui Dumnezeu. ªi cum aceastã iubire nu poate avea sfârºit, tot la fel, nu au sfârºit nici cuvintele care o mãrturisesc. Ele ne pot însoþi în toatã viaþa noastrã ºi, în simplitatea lor, devin rugãciunea copilului, a omului matur sau a celui bãtrân. Psalmul este cântarea cuvântului lui Dumnezeu exprimat în Tora (Legea) în mod eminent. Este alfabetul rugãciunii ºi al adeziunii la Dumnezeu. Monotonia este de neînlãturat, dar ºi surpriza pentru o creºtere continuã, conform unei geometrii inedite. Compoziþia literarã este condiþionatã de artificiul acrostihului alfabetic. Totuºi, pentru autorul nostru, Legea este revelaþia pe care Dumnezeu i-a fãcut-o omului, despre sine ºi despre voinþa sa, prin profeþi ºi prin ceilalþi mesageri ai sãi. Meditarea acestui cuvânt este pentru psalmist izvor de bucurie ºi de energie vitalã. Este vorba despre un dialog de credinþã ºi de iubire, demn de cea mai bunã tradiþie religioasã a Israelului. Nu trebuie sã aplicãm acestui psalm canoanele

PSALMUL 119 (118)

457

esteticii occidentale, de la care aceastã capodoperã orientalã se sustrage; pe de altã parte, nu trebuie confundatã nobleþea temei – Legea - cuvântul lui Dumnezeu – cu rigiditatea necesarã unui astfel de exerciþiu de stil literar alfabetic. Scopul acestui procedeu este acela de a conduce spre un ambient pedagogic ºi mnemotehnic, specific structurii psiholingvistice orale, cu finalitate sapienþialã ºi culticã. Ar putea fi vorba despre un joc poetic de naturã, mai degrabã, colectivã decât individualã. S-ar putea imagina un grup de credincioºi care exprimã, pe rând, iubirea lor comunã faþã de Lege. Fiecare îºi lasã inima sã vorbeascã liber sub formã de imn, de rugãciune, de aforisme, de mãrturisiri de credinþã, de decizii personale. Singura regulã este de a începe fraza cu o anumitã literã din alfabet. De fapt, dupã cum alfabetul are în sine toate posibilitãþile de a scrie ºi toate cuvintele, tot la fel, Tora condenseazã în sine toate cuvintele lui Dumnezeu ºi toate rãspunsurile pe care omul poate sã i le dea. Tema centralã a psalmului este numai în aparenþã legea iahvistã; în realitate, este întrepãtrunderea dintre cele douã libertãþi: aceea a darului cuvântului divin ºi aceea a adeziunii vitale umane. Psalmul este format din 22 de strofe de câte 8 rânduri; fiecare rând, din fiecare strofã, începe cu aceeaºi literã din alfabet. Sunt, în total, 176 de versete, cu 1064 de cuvinte. Legea divinã este indicatã prin 8 termeni diferiþi, mai mult sau mai puþin sinonimi: lege, poruncã, învãþãturã, orânduire, hotãrâre, cuvânt, judecatã, îndreptare, care sunt reluaþi, parþial sau total, în fiecare strofã. Aceºti termeni, cu nuanþe diferite, vor sã exprime mereu aceeaºi realitate a Legii lui Dumnezeu, în sensul mai vast ºi religios de revelaþie a voinþei divine în istoria sacrã, cu efect asupra vieþii fiecãruia. De-a lungul psalmului, autorul îºi revarsã experienþa lui spiritualã plinã de uimire ºi inefabilã, proclamând Legea Domnului ºi declarându-ºi iubirea ºi ataºamentul

458

PSALMUL 119 (118)

faþã de ea, în orice circumstanþã a vieþii, pentru cã în ea a gãsit binele suprem, lumina, bucuria ºi mângâierea, în timp de persecuþii ºi de suferinþã. Într-o minunatã varietate de tonalitãþi, care trec de la imn la rugãciunea de cerere, de la lamentaþie la mulþumire, autorul exprimã, în acest poem de tip sapienþial, sentimentele cele mai intime care puteau fi provocate în inima unui credincios israelit de meditarea ºi iubirea faþã de Legea lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu s-a manifestat, în mijlocul oamenilor, o datã cu întruparea sa în persoana lui Isus Cristos. El n-a venit sã desfiinþeze Legea ºi Profeþii, ci pentru a le da împlinirea. În vestirea evangheliei lui Cristos ºi în viaþa sa, gãsim manifestarea perfectã a cuvântului ºi a voinþei Tatãlui. Pãrinþii Bisericii au vãzut în acest psalm vestirea profeticã a vieþii evanghelice, a venirii împãrãþiei lui Dumnezeu în suflete, ºi l-au considerat ca o introducere în viaþa fericitã din ceruri, considerând versetele psalmului ca pe niºte raze luminoase ºi pline de cãldurã.

PSALMUL 120 (119) Dorinþa de pace a celui calomniat 1

Cântare a treptelor. În strâmtorarea mea, am strigat cãtre Domnul ºi el m-a ascultat.

2 3 4

5 6 7

Doamne, scapã sufletul meu de buze mincinoase, de limbã vicleanã!a Ce þi se va da, ºi ce câºtig vei avea, limbã vicleanã? Sãgeatã ascuþitã de rãzboinic ºi cãrbuni aprinºi de ienupãrb. Vai mie, cã sunt strãin în Meºek, cã locuiesc printre corturile din Kedar!c Sufletul meu a locuit prea mult printre cei care urãsc pacead. Eu sunt un om al pãcii, dar, de îndatã ce o spun, ei cautã rãzboiul.

a Sunt douã expresii sinonime prin care este descris duºmanul. Acesta este fals ºi mincinos ºi poate fi un idolatru. b Este o întrebare retoricã ce însufleþeºte textul, cerând de la Domnul, conform legii talionului, sã intervinã printr-o pedeapsã faþã de duºmanii mincinoºi. Formula poate fi interpretatã ºi ca un jurãmânt de imprecaþie. c Meºek (Mosoch) – în Gen 10,2, se referã la numele fiului lui Iafet ºi indicã popoarele din nord, dintre Marea Neagrã ºi Caucaz. Kedar (Cedar) – (cf. Gen 25,13-14) este pus în legãturã cu numele celui de-al doilea fiu al lui Ismael ºi se referã la triburile din Peninsula Arabã sau din Pustiul Siriei (cf. Is 21,16-17; 42,11-13; 69,7; Ct 1,5). d Se simte neliniºtea unui evreu din diaspora, care nu se simte bine într-o þarã strãinã, dorind sã se întoarcã în patrie cât mai repede.

460

PSALMUL 120 (119)

Este primul dintr-o mini-colecþie de cincisprezece psalmi care poartã numele de Cântãrile ascensiunii sau Psalmii treptelor. Erau cântaþi, probabil, de leviþi, în picioare, pe cele cincisprezece trepte ale templului care duceau de la curtea femeilor spre curtea bãrbaþilor. Alþii considerã cã aceºti psalmi au fost compuºi pentru a fi cântaþi de israeliþi la întoarcerea din exilul babilonian. Dupã opinia cea mai probabilã ºi comun acceptatã, este vorba despre rugãciuni sau cântãri care erau recitate de pelerinii ce urcau spre cetatea sfântã cu ocazia marilor sãrbãtori ale Paºtelui, Rusaliilor ºi Corturilor. Psalmul 120 (119) este o lamentaþie care doreºte dialogul, un fel de lamentaþie responsorialã. Ajuns în Sion, credinciosul recapituleazã înaintea lui Dumnezeu rãul suferit, cere o pedeapsã împotriva persecutorilor sãi ºi mãrturiseºte bunãtatea eliberatoare a lui Iahve. Este o rugãciune de cerere cãlduroasã ºi spontanã, care, pornind de la motive psalmice cunoscute ºi de la tema celui drept persecutat de buze mincinoase, devine protestul comunitãþii lui Israel împotriva asalturilor ºi a maºinaþiunilor cãrora li se simte victimã. Itinerariul spre Ierusalim ºi dificultãþile sunt citite, astfel, în cheie spiritualã. De la pãmânt strãin, din mijlocul ostilitãþii veninoase, din necesitatea pãcii se trece în mod ideal la pãmântul pãcii, care este Ierusalimul, cetate al cãrui cetãþean se simte fiecare evreu pios. Ascensiunea cãtre Muntele Sion, muntele preferat de Dumnezeu, pentru cã acolo este construitã cetatea sfântã ºi templul, a fost ºi cãlãtoria evreilor care ajungeau aici din Egipt ºi din pustiu sub conducerea lui Dumnezeu. Tot ascensiune cãtre acelaºi loc sfânt a fost ºi întoarcerea evreilor din sclavia Babilonului. Ascensiune era ºi pelerinajul pe care evreii din diaspora, din diferite naþiuni strãine, îl fãceau, de câteva ori pe an, urcând la Ierusalim, ca sã-l mãrturiseascã pe Dumnezeul cel viu ºi sã-i aducã sacrificii de laudã. Fiecare dintre aceste

PSALMUL 120 (119)

461

cãlãtorii era mãrturia distanþãrii Israelului de practicile idolatriei, a deosebirii sale de popoarele pãgâne ºi a consacrãrii sale unicului Dumnezeu adevãrat. Ca toþi israeliþii, ºi Isus a urcat, de mai multe ori, la Ierusalim, cu ocazia marilor solemnitãþi, dar el a dus la desãvârºire toate ascensiunile poporului ales, împlinind pentru toatã omenirea o minunatã înãlþare spre regiunile cereºti, care, mai înainte de el, erau inaccesibile. Pe urmele sale, Biserica urcã acum cãtre cetatea cereascã, iar prin Bisericã se înalþã întreaga omenire. Psalmul 120 (119) ne aratã cã prima condiþie pentru a începe aceastã cãlãtorie spiritualã este dezlipirea interioarã de lume ºi de obiceiurile ei depravate, este dezlipirea de noi înºine, ºi acest lucru poate sã-l facã numai cel care are conºtiinþa cã nu aparþine acestei lumi. Împãrþirea: titlu (v. 1a); declaraþie de încredere: trecutul este rãdãcina speranþei pentru viitor (v. 1bc); coºmarul buzelor mincinoase ºi aºteptarea intervenþiei divine (v. 2-4); coºmarul rãzboiului ºi aºteptarea pãcii (v. 5-7).

PSALMUL 121 (120) Domnul îl pãzeºte pe Israel 1

Cântare a treptelor.

Îmi ridic ochiia spre munþib ºi mã întreb: „De unde-mi va veni ajutorul?” 2 Ajutorul meu vine de la Domnul, care a fãcut cerul ºi pãmântul. 3 4 5 6 7 8

Nu va lãsa sã þi se clatine piciorulc ºi nu va aþipi cel care te pãzeºte. Iatã, nu aþipeºte, nu doarme cel care-l pãzeºte pe Israel. Domnul este pãzitorul tãu, Domnuld este umbra ocrotitoare la dreapta ta. Ziua soarele nu-þi va dãuna, nici luna în timpul nopþii. Domnul te va pãzi de orice rãu, Domnul îþi va apãra sufletul. Domnul te va pãzi la plecare ºi la venire, de acum ºi pânã în veac.

a Nu este vorba despre o privire obiºnuitã, ci este subliniatã atitudinea de rugãciune a psalmistului (cf. Ps 123,2). b Este vorba despre munþii care înconjoarã Ierusalimul, însã expresia este consideratã ca un plural al excelenþei, indicând astfel muntele pe care este construit templul. c Unele manuscrise au pluralul: picioarele tale. d Textul de la Qumran înlocuieºte a doua oarã cuvântul Domnul cu expresia: în noapte. Totuºi, TM are aici un paralelism progresiv propriu imnurilor treptelor, care nu poate fi înlocuit.

PSALMUL 121 (120)

463

Este o poezie liricã delicioasã, închinatã „santinelei” divine. Liturgia sinagogalã foloseºte acest psalm ºi astãzi, ca o rugãciune a celui care se aflã în cãlãtorie. Este evocatã tema cãlãtoriei tutelate de Dumnezeu. Probabil cã psalmul a fost compus în mod expres pentru a fi cântat de pelerinii care urcau spre Ierusalim pentru solemnitãþile mari. Genul literar este cel al încrederii: de la Iahve-creator, se trece, printr-o deducþie teologicã, la Iahve-protectorul lui Israel, iar de la Dumnezeul creaþiei se trece la Dumnezeul istoriei; ulterior, de la protectorul comunitãþii, prin altã deducþie teologicã, se trece la protectorul personal al celui care se roagã. Poemul pãstreazã, în interiorul sãu, un dialog liturgic între cel credincios ºi preot, apoi devine o cântare alternatã între douã coruri, un cor de pelerini ºi unul de leviþi sau preoþi. Este posibil, în acelaºi timp, ca poetul, prin meditaþie ºi încredere în Dumnezeu, sã-ºi rãspundã sieºi printr-o dedublare psihologicã cu el însuºi, cu convingerea cã rãspunsul de credinþã este întãrit de garanþia externã a lui Dumnezeu care guverneazã lumea. Biserica pelerinã pe pãmânt îºi ridicã privirea spre acest munte al templului lui Dumnezeu, care s-a ridicat de pe pãmânt pânã la ceruri, în Cristos cel înviat, care ºade de-a dreapta Tatãlui. Deja, ea este întãritã de rugãciunea plinã de încredere a psalmului, dar la aceasta se adaugã confirmarea concretã a cuvântului lui Cristos, care s-a rugat astfel pentru Biserica sa lui Dumnezeu Tatãl: „Nu te rog ca sã-i iei din lume, ci ca sã-i pãzeºti de Cel Rãu” (In 17,15). Cristos este mereu prezent în Biserica sa, în chip special în acþiunile liturgice. Prin prezenþa sa, el vegheazã asupra ei ºi o protejeazã; prin Duhul sãu Sfânt, îi dã viaþã, iar prin trupul ºi sângele sãu euharistic, pãzeºte membrele trupului sãu mistic pentru viaþa veºnicã. Ceea ce proclamã psalmul pentru noi s-a realizat, în mod concret, în Cristos. El hrãneºte ºi se îngrijeºte de Bisericã, pentru cã ea este trupul sãu, Mireasa sa.

464

PSALMUL 121 (120)

Psalmul 121 (120) ne învaþã cã orice înãlþare spiritualã a noastrã este condiþionatã de o încredere nelimitatã în har ºi în protecþia activã a lui Dumnezeu, în orice clipã a vieþii noastre. Cu acest psalm, Biserica se roagã pentru refugiaþi ºi pentru exilaþi, în general, pentru pelerinii care strãbat drumurile acestei lumi. Împãrþirea: titlu (v. 1a); proclamare printr-o întrebare retoricã ºi un rãspuns de credinþã (v. 1b-2); cântarea închinatã „santinelei” divine (v. 3-8).

PSALMUL 122 (121) Bucuria sosirii la porþile Ierusalimului 1

Cântare a treptelor. A lui David.

M-am bucurat când mi s-a spus: „Sã mergem în casa Domnului”a. 2 Iatã, picioarele noastre au ajuns la porþile tale, Ierusalime!b 3 4

5

6 7

Ierusalimul este zidit ca o cetate bine întãritãc. Acolo urcã seminþiile, seminþiile Domnului, dupã legea lui Israel, ca sã laude numele Domnului. Cãci acolo sunt scaunele de judecatã, tronurile casei lui Davidd. Rugaþi-vã pentru pacea Ierusalimului: „Sã fie în siguranþã cei care te iubesc! Pacea sã locuiascã între zidurile tale ºi liniºtea în palatele tale”. a

Cu foarte mare probabilitate, expresia este o formulã fixã pentru a indica începutul oficial al pelerinajului (cf. Is 2,3). b Picioarele indicã toatã persoana, în timp ce porþile se referã la toatã cetatea. Aici, porþile pot sã indice ºi centura de ziduri care înconjoarã cetatea. c Este prima impresie a pelerinului cu privire la cetatea Ierusalimului, pe care o vede de pe înãlþimile munþilor din jur. d Exercitarea dreptãþii se fãcea, în mod obiºnuit, la poarta cetãþii (cf. Dt 17,8; Rut 4,1-12). În Ierusalim era tribunalul ultimei instanþe. Cetatea Ierusalimului era legatã în chip deosebit de David, pentru cã el a cucerit-o de la iebusei (2Sam 5,7) ºi pentru cã în Ierusalim a primit de la Natan promisiunea stabilitãþii dinastiei sale (2Sam 7,16).

466 8 9

PSALMUL 122 (121)

De dragul fraþilor ºi prietenilor meie, eu spun: „Pace þie!” De dragul casei Domnului Dumnezeului nostru, mã rog pentru fericirea ta!

Este una dintre cele mai celebre ºi pasionale cântãri închinate Sionului ºi ascensiunii la Ierusalim. Însãºi menþionarea surprinzãtoare a lui David, în titlul psalmului, este o tentativã de a-i atribui un prestigiu în afara oricãrei discuþii. Este folosit ºi astãzi de evrei ca rugãciune de dimineaþã ºi este o cântare a pelerinului a cãrui inimã ºi ale cãrui pupile sunt fixate asupra Ierusalimului. Datoritã tonului sãu personal ºi tratãrii cu libertate a motivelor poetice, psalmul 122 (121) este considerat una dintre cele mai savuroase ºi profunde cântãri ale Ierusalimului ºi ocupã un loc cu totul special printre Cântãrile Sionului. Este o creaþie completã, la nivel teologic, ºi vie, la nivel psihologic. Însã, dincolo de fascinaþia esteticã, mãreþia psalmului este legatã de patru realitãþi istorico-teologice. Ierusalimul este, înainte de toate, centrul unitãþii celor douãsprezece triburi care, în jurul Sionului, devin poporul alianþei. În al doilea rând, este locul unic, legitim, pentru cult, dupã reforma deuteronomicã. În al treilea rând, templul este locul prezenþei vii a lui Dumnezeu, în arca alianþei ºi în dinastia davidicã. De fapt, în afarã de „casa” materialã ºi spaþialã a templului, Dumnezeu îi oferã lui David o prezenþã în „casa” dinastiei sale, adicã în succesiunea vie a istoriei ºi a oamenilor. Dumnezeul nomad al istoriei continuã sã fie pelerin împreunã cu poporul sãu de-a lungul istoriei. În sfârºit, fiind capitalã politicã, Ierusalimul este ºi locul de judecatã. Dacã este adevãrat cã activitatea judiciarã se realiza, în ambientul comunitãþilor locale, la porþile cetãþii, Ierusalimul este tribunalul de apel ºi de decizie pentru e Psalmistul este purtãtor de cuvânt ºi pentru fraþii ºi prietenii rãmaºi acasã.

PSALMUL 122 (121

467

problemele de drept sacru ºi regal. Psalmul se încheie cu o dorinþã ritmatã pe salutul ebraic shalom, pace, într-un joc de cuvinte legat de etimologia popularã a Ierusalimului ca „cetate a pãcii”. Pacea este urarea cea mai completã, pentru cã înseamnã fericire, bunãstare, speranþã, prosperitate. Pacea este singurul lucru care poate fi dorit, pentru cetatea cea mai iubitã ºi visatã deja ca locuinþa veºnicã a celor aleºi: cetatea poporului ales, cetatea cortului divin, cetatea cultului, cetatea lui David, cetatea dreptãþii, cetatea pãcii, cetatea lui Emanuel. Ierusalimul este invocat de trei ori de poet, ca ºi cum ar vrea sã prelungeascã ecoul pãcii sale pânã la saþietate. La Ierusalim, se celebra cultul unicului Dumnezeu adevãrat ºi, de aceea, era considerat centrul spiritual al lumii ºi al universului. În el se revãrsa toatã bogãþia revelaþiei divine. Viziunea profeticã a noului Ierusalim ia, în evanghelie, forma concretã, într-o realitate a unui popor nou, în care Dumnezeu îºi stabileºte locuinþa ca un templu ºi ca o nouã cetate, construitã din pietre vii. Isus proclamã cã templul adevãrat al lui Dumnezeu, pentru întâlnirea lui cu oamenii, este trupul sãu ºi în jurul acestui nou templu s-a construit noul Ierusalim. În alianþa cea nouã, templul ºi Ierusalimul sunt o singurã realitate: cetatea sfântã a lui Dumnezeu, care este Biserica, este, în acelaºi timp, ºi templu. Bisericile construite pe pãmânt, care celebreazã liturgia folosindu-se ºi de psalmul 122 (121), deºi continuã prefigurarea vechii cetãþi sfinte, exprimã misterul noului Ierusalim devenit templul lui Dumnezeu. În timp ce cântãm imnuri Ierusalimului Bisericii, ai cãrei cetãþeni suntem, se apropie ziua în care va fi manifestatã mãreþia ei tuturor oamenilor. Împãrþirea: titlu (v. 1a); dorinþa din trecut ajunge realitate: picioarele noastre au ajuns la porþile Ierusalimului (v. 1b-2); la Ierusalim urcã triburile, pentru cã acolo este casa lui David (v. 3-5); rugãciune pentru pacea Ierusalimului (v. 6-9).

PSALMUL 123 (122) Ajutorul nostru este în numele Domnului 1

Cântare a treptelora.

Cãtre tine îmi ridic ochii, cãtre tine, care locuieºti în cerurib. 2 Iatã, ca ochii slujitorilor spre mâna stãpânilor, ca ochii slujitoarei spre mâna stãpânei salec, aºa sunt ochii noºtri îndreptaþi spre Domnul, Dumnezeul nostru, pânã când ne va arãta îndurarea sa. 3 4

Ai milã de noi, Doamne, ai milã de noi, cãci suntem prea sãtui de ocarã. Prea sãtul ne este sufletul de batjocurile celor care ne urãsc, de dispreþul celor îngâmfaþid. a

Versiunea siriacã ºi textul de la Qumran adaugã: a lui David. Cãtre tine îmi ridic ochii este atitudinea normalã pentru rugãciune în Biblie (cf. Ps 121,1). Care locuieºti în ceruri: cerurile sunt considerate ca locuinþa lui Dumnezeu, unde el îºi are tronul (cf. Ps 2,4; 11,4; 1Rg 8,27.30). c Multe traduceri introduc aici verbul îºi înalþã, dar nu este necesar, întrucât aceastã construcþie nominalã este frecventã în Biblie. d Aceste persoane sunt fãrã scrupule ºi se simt liniºtite (cf. Am 6,1) ºi se dovedesc indiferente înaintea lui Dumnezeu, pe care îl sfideazã prin aroganþã (cf. Is 5,19). Aceastã atitudine a lor îi umileºte pe cei sãrmani ºi pe cei drepþi, protejaþii speciali ai Domnului. Printre aceºti îngâmfaþi pot fi enumeraþi duºmanii asupritori ai Israelului ºi popoarele care au creat probleme pentru reconstruirea naþiunii în perioada de dupã exil. b

PSALMUL 123 (122)

469

Sfântul Augustin de Canterbury considera acest psalm ca fiind cea de-a patra treaptã a ascensiunii spre Sionul ceresc, ºi-l considera ca prevestirea perseverenþei în rugãciune, aºa cum slujitorul cel bun implorã în fiecare zi, de la Domnul, milostivirea sa. El reprezintã vocea Israelului care se aflã în suferinþã ºi este umilit de strãini. Este un psalm miºcãtor, pentru sinceritatea ºi vivacitatea sentimentelor care îl animã. Un sentiment de dependenþã absolutã, dar plinã de încredere filialã în Dumnezeu, un sentiment de jenã din cauza dispreþului oamenilor ºi un sentiment arzãtor de dorinþã de libertate. Fundamentul acestui psalm este spiritualitatea sãracilor lui Iahve; protagonistul, un om pios, genuin ºi sincer, vorbeºte în numele comunitãþii care se simte þinta dispreþului oamenilor puternici, lipsiþi de credinþã ºi de iubire. Individualitatea ºi comunitatea se amestecã în aceastã rugãciune în mod perfect, fãcând-o „prima rugãciune care trebuia recitatã în cetatea sfântã ca o implorare în favoarea Israelului umilit ºi batjocorit de vecini ºi de complicii lor, atunci când lucrau pentru restaurarea þãrii” (L. Jacquet). Atmosfera istoricã reflectatã în psalmi poate fi aceea a întoarcerii din exil, când reconstrucþia lentã ºi obositoare a naþiunii ºi a Ierusalimului era îngreunatã de tensiuni interne ºi de atentate ºi ostilitate din partea popoarelor vecine. Unii cercetãtori restrâng unghiul de vedere al psalmului în interiorul comunitãþii sioniste, cãreia i se face o radiografie, din care rezultã dezechilibre politice, economice ºi sociale ce fac aproape insuportabile atitudinile aroganþilor prepotenþi. Aplicaþiile psalmului pot fi multiple ºi reînnoite fãrã întrerupere în istoria Israelului. Interpretarea pe care o propune psalmul 123 (122) este aceea a atitudinii corecte a omului faþã de Dumnezeu, combinând în mod înþelept teama reverenþialã, care exclude o familiaritate deplasatã, total diferitã de teama servilã care nu se potriveºte fiilor, ºi iubirea plinã de încredere.

470

PSALMUL 123 (122)

Aceastã rugãciune, prin care Israelul, slujitorul lui Dumnezeu, a implorat milã de la Domnul, în circumstanþele cele mai triste ale istoriei sale, îºi gãseºte justificarea deplinã în gura lui Isus Cristos. Deja profetul Isaia îl prezentase pe Mesia ca pe slujitorul ideal al lui Dumnezeu. Matei vede aceste profeþii realizate în Cristos. Cu sufletul plin de amãrãciune, batjocorit, dispreþuit ºi respins de oameni, în zilele vieþii sale pãmânteºti, a înãlþat rugãciuni ºi suspine, cu gemete ºi lacrimi, cãtre cel care putea sã-l elibereze de moarte ºi a fost ascultat datoritã evlaviei sale (cf. Evr 5,7). El a implorat ajutor ºi milostivire nu numai pentru sine, ci, mai ales, pentru întreaga omenire ºi, pentru toþi, a obþinut harul eliberãrii. Biserica, la fel ca ºi Maria, este slujitoarea Domnului. Slujitori ai lui Dumnezeu ºi ai lui Isus Cristos se declarã ºi apostolii, în scrisorile adresate creºtinilor. Slujitori ai lui Cristos sunt ºi creºtinii rãscumpãraþi de el cu un preþ mare. Dar Cristos i-a numit pe slujitorii sãi prieteni ºi i-a fãcut sã cunoascã tot ceea ce a auzit de la Tatãl. Astfel, psalmul 123 (122) rãmâne în liturgie o adevãratã cântare de ascensiune, în timpul anului, în care creºtinii îºi împlinesc exerciþiile lor spirituale comunitare. Rugãciunea Bisericii este înãlþatã, înainte de toate, pentru obþinerea îndreptãrii de patimi ºi de rele. Împãrþirea: titlu (v. 1a); ochii îndreptaþi spre Domnul (v. 1b-2), pentru cã suntem prea sãtui de dispreþ (v. 3-4).

PSALMUL 124 (123) Mulþumire adusã lui Dumnezeu care ocroteºte 1

Cântare a treptelor. A lui Davida.

De n-ar fi fost Domnul de partea noastrã – s-o spunã Israel –, 2 de n-ar fi fost Domnul de partea noastrã, când oameni s-au ridicat împotriva noastrãb, 3 atunci ne-ar fi înghiþit de vii în focul mâniei lor; 4 atunci ne-ar fi înecat apele, ar fi trecut râurile peste sufletul nostru, 5 atunci ar fi trecut peste noi valuri nãprasnicec. 6

Binecuvântat sã fie Domnul care nu ne-a lãsat pradã dinþilor lor!

7

Sufletul nostru a scãpat ca o pasãre din laþul vânãtorului: laþul s-a rupt ºi noi am scãpatd.

8

Ajutorul nostru este în numele Domnului care a fãcut cerul ºi pãmântul.

a A lui David. Aceastã specificare lipseºte din versiunea siriacã, de la sfântul Ieronim ºi din unele manuscrise greceºti. b Este o exprimare genericã. Se intuieºte cã situaþia este deosebit de periculoasã, dar nu se ºtie nimic mai mult. c Pentru imaginea apelor învolburate, cf. Ps 18,5.7.17.18. Se evidenþiazã focul (v. 3) ºi apa (v. 4-5), simboluri ale pericolului moral. Prin foc este reprezentatã mânia furioasã a duºmanului, iar prin apã, aroganþa acestuia, fãrã limite. d Este o imagine de vânãtoare (cf. Prov 6,5; Ps 11,1).

472

PSALMUL 124 (123)

Liber de orice orgoliu sionist, psalmistul este convins cã, dacã Iahve nu s-ar fi dat de partea victimelor, dinþii monºtrilor puterii i-ar fi strivit. Psalmul este o cântare de mulþumire comunitarã, susþinut de o mare încãrcãturã de credinþã. Este sesizabilã în psalm o destinare liturgicã precisã. Este vorba de un invitatoriu la cult. Poetul se complace în descrierea coºmarurilor de care era apãsat Israelul ºi din care Dumnezeu l-a salvat. Imaginile, deºi sunt violente ºi dramatice, aparþin repertoriului de rugãciune ºi de mulþumire. Este un psalm intens, încordat sub emoþia inimii, cu o intrare ex abrupto, cu o desfãºurare freneticã, cu o succesiune rapidã a imaginilor. Însã este ºi oarecum „personal”, pentru cã þesãtura poeticã se încredinþeazã în întregime formulelor stereotipe ºi împrumutate. Tonul cald stimuleazã aplicarea coralã ºi derularea imaginilor, favorizeazã aplicarea imediatã ºi comunã; sentimentele, formulate în limbajul tradiþional, pot permite oricãrui om care se roagã sã se recunoascã aici. Este o mulþumire adaptatã pentru toate eliberãrile obþinute deja ºi pentru cele care vor fi obþinute. Acest fapt face dificilã atribuirea poemului unui moment sau altul din istorie. Atitudinea generalã este constantã ºi poate fi trãitã ori de câte ori începe pelerinajul spre templu. Astfel, psalmul devine nu numai un formular pentru mulþumire, în urma beneficiilor de care s-a bucurat naþiunea în diferitele momente istorice, ci ºi un apel la continua recunoaºtere a beneficiilor divine, la fidelitatea faþã de Dumnezeul care ne rãscumpãrã, la credinþa constantã în cel care ne elibereazã. Unica miºcare a psalmului este aceea psihologicã, ce semnaleazã trecerea de la coºmar la libertate. Aceastã rugãciune divinã a trecut de pe buzele israeliþilor, conform tradiþiei patristice, pe buzele apostolilor ºi ale martirilor ºi ale tuturor acelora care, datoritã credinþei în Cristos, au suferit persecuþii. Cântã acest psalm membrele lui Cristos, care au reuºit sã evadeze deja din aceastã

PSALMUL 124 (123)

473

lume; îl cântãm ºi noi, uniþi cu ei în speranþã, în timp ce ne îndreptãm ca pelerini spre patrie. În orice moment al istoriei sale, Biserica poate face apel la acest psalm, pentru cã, de n-ar fi fost Domnul de partea noastrã, Satana ºi aliaþii lui, în ardoarea furiei lor, ne-ar fi înghiþit de vii. Biserica repetã de multe ori în liturgie cã „ajutorul nostru este în numele Domnului” (v. 8a). Acest verset rezumã în sine toate sentimentele de credinþã ºi de gratitudine. Împãrþirea: titlu (v. 1a); sintezã introductivã (v. 1b); apel cãtre comunitate (v. 1c); descrierea pericolului ºi a stãrii de necesitate (v. 2-5); laudã pentru lucrarea lui Dumnezeu (v. 6); reluarea pericolului (v. 7); exprimarea finalã a încrederii (v. 8).

PSALMUL 125 (124) Încredere nezdruncinatã în Domnul 1

Cântare a treptelor.

Cei care se încred în Domnul sunt ca Muntele Sionuluia: el nu se clatinã, ci rãmâne în veac. 2 Munþii înconjoarã Ierusalimulb ºi Domnul stã împrejurul poporului sãu de acum ºi pânã-n veac. 3

Sceptrul celui nelegiuit nu va rãmânec peste moºteniread celor drepþi, ca nu cumva cei drepþi sã-ºi întindã mâinile spre nelegiuire.

4

Fã bine, Doamne, celor buni ºi celor drepþi cu inima, iar pe cei ce se abat pe cãrãri strâmbe Domnul îi va aduna cu cei care sãvârºesc fãrãdelegea. Pace peste Israel!e

5

a Se referã aici la Ierusalim (cf. Ps 87). Muntele este semnul stabilitãþii. b Nu este nici o referinþã la zidurile care înconjoarã cetatea, ci este vorba de ºirul de munþi care înconjoarã vechea cetate a lui David de pe colina Ofel, la sud de actuala piaþã a templului din Ierusalim. c Lit.: nu se va odihni. Sceptrul este semnul puterii ºi al autoritãþii. d Moºtenire. Se referã la teritoriul Iudeii ca ereditate de la Domnul (cf. Ps 37,3.9.18.22.29). e În v. 4-5 avem, sub formã de rugãciune, exprimatã învãþãtura retribuþiei pãmânteºti: rãsplatã pentru cei buni ºi pedeapsã pentru cei rãi

PSALMUL 125 (124)

475

Prima impresie, dupã o lecturã globalã ºi superficialã, pare sã orienteze catalogarea acestui psalm spre o lamentaþie comunitarã, în care se aude vocea unui Israel ameninþat din interior ºi din exterior, chinuit de nelegiuiþi ºi de fãcãtorii de rele. Totuºi, sesizãm ºi nuanþe de poezie închinatã Sionului; existã, apoi, o proclamare explicitã de încredere la nivel colectiv, încredere ce se bazeazã pe un oracol de mântuire, de conotaþie profeticã, care se deschide spre o considerare sapienþialã referitoare la retribuirea celor credincioºi ºi a celor rãi. Se poate sesiza în psalm ºi o antifonã finalã de tip liturgic. Contrastul dintre bine ºi rãu, dintre Israel ºi duºmani, dintre cei drepþi ºi cei nelegiuiþi polarizeazã acþiunea psalmului. Însãºi stilizarea liturgicã face imposibilã o plasare precisã a textului. S-au gãsit douã soluþii: una presupune cã psalmul ar trebui vãzut ca apãrând în ambianþa opoziþiilor externe, suferite de Israel în timpul restaurãrii, ºi atestatã de cãrþile lui Esdra ºi Nehemia. În cazul acesta, drepþii din psalm sunt exilaþii din Babilon, repatriaþi ºi înflãcãraþi de sionism; alþii considerã cã cei care se roagã în acest psalm ar trebui cãutaþi în perioada elenistico-seleucidã, când Antioh al IV-lea încerca sã impunã modelul polis-ului grecesc în Ierusalim ºi în tot Israelul. Unii evrei credincioºi, drepþi, buni reacþioneazã nu cu armele, ci cu rugãciunea. Poetul psalmului se încredinþeazã rugãciunii ºi intervenþiei escatologice a lui Dumnezeu. Calea parcursã de Israel, pânã a ajunge la împlinirea promisiunilor divine, a fost obstaculatã ºi întârziatã, din cauza defecþiunilor ºi a credinþei slabe a fiilor sãi, mai mult decât de intervenþia duºmanilor ºi a strãinilor. Domnul spusese Israelului: „Dacã veþi þine cu grijã poruncile pe care eu vi le dau ºi le veþi pune în practicã, iubindu-l pe Domnul Dumnezeul vostru, umblând pe toate cãile lui ºi (cf. Ez 18). Expresia pace peste Israel este consideratã a fi un adaos liturgic (cf. Ps 128,6).

476

PSALMUL 125 (124)

rãmânând uniþi cu el, Domnul va îndepãrta din faþa voastrã toate naþiunile” (cf. Dt 11,22-23). ªi astãzi, pe drumul Bisericii, se face simþitã greutatea acelora care sunt mai atenþi la învãþãturile seducãtorilor perfizi, decât la cele ale lui Cristos, ºi se lasã cu uºurinþã târâþi de exemplele perverse ale oamenilor rãi, decât de viaþa înþeleaptã a celor drepþi. Ierusalimul este figura Bisericii, dar, în acelaºi timp, este prefigurarea fiecãrui suflet care trãieºte în Bisericã, întrucât sufletul este microcosmosul lumii mari, care este Biserica, ºi toate etapele depãºite de Bisericã, în pelerinajul sãu, se regãsesc în suflet, în vicisitudinile vieþii sale interioare. Psalmul 125 (124) ne avertizeazã împotriva tentaþiilor compromisurilor uºoare, între credinþã ºi circumstanþele diferite ale vieþii de fiecare zi, ne previne împotriva iluziilor unei fericiri false ºi a unei bunãstãri care poate sã derive din aceste compromisuri. Împãrþirea: titlu (v. 1a); stabilitatea lui Iahve, a Sionului ºi a celui credincios (v. 1b-2); drama oprimãrii (v. 3); intervenþia divinã, eliberatoare ºi justiþiarã (v. 4-5).

PSALMUL 126 (125) De la plâns la bucurie 1

Cântare a treptelor.

Când Domnul i-a întors pe locuitorii Sionului din robiea, ni se pãrea cã visãmb. 2 Atunci, gura ni s-a umplut de strigãte de bucurie ºi limba de cântãri de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: „Lucruri mari a fãcut Domnul pentru ei”c. 3 Lucruri mari a fãcut Domnul pentru noi, ºi suntem plini de bucurie. 4

Întoarce, Doamne, robii noºtri, ca pâraiele în Neghebd.

a Psalmistul se referã la cel de al doilea exod (Is 40–55) care a realizat profeþiile din Ier 30,18 ºi din Ez 36,16. b Ni se pãrea cã visãm: mai mult decât descrierea efectului psihologic al unei eliberãri neprevãzute ºi neaºteptate, este accentuatã aici actualizarea viziunilor profetice (cf. Il 3,1). Expresia visului din v. 1 este preluatã în NT la descrierea eliberãrii lui Petru în Fap 12,9. c Spre deosebire de întrebarea ironicã ºi blasfemã: Unde este Dumnezeul lor?, exprimatã altãdatã de popoare (cf. Ps 42,4.11; 79,10), aici, naþiunile pãgâne recunosc în mod deschis lucrarea minunatã a lui Dumnezeu în favoarea poporului sãu, care îl preamãreºte cu cântece de bucurie (cf. Ier 33,9; Ez 36,23-24; Is 35,10; 52,1). Expresia Lucruri mari a fãcut Domnul... este preluatã în Lc 1,49. d Traducerea acestui verset este nesigurã. S-ar putea traduce ºi astfel: Schimbã Domnul soarta noastrã... Ca pâraiele în Negheb: comparaþia este semnificativã; pâraiele din Negheb (regiunea de sud a Palestinei) sunt seci din cauza lipsei de apã, dar în anotimpul ploios devin torente irezistibile, ducând cu gândul la apa dãtãtoare de viaþã (cf. Is 35,6-7).

478

PSALMUL 126 (125)

5

Cei ce seamãnã cu lacrimi vor secera cu bucuriee. 6 Plecând, mergeau ºi plângeau aruncând în pãmânt sãmânþaf; venind, se întorceau cu veselie, adunându-ºi snopiig. Lectura psalmului 126 (125), ca imn al repatriaþilor, este, cu siguranþã, una dintre cele mai imediate ºi sugestive. Aceastã scurtã compoziþie poeticã, de numai 48 de cuvinte (în limba ebraicã), ar putea fi sinteza în care se amestecã, în mod minunat, mulþumirea plinã de bucurie, pentru marele dar al libertãþii ºi rugãciunea pentru un viitor orizont, care nu este cu totul lipsit de coºmaruri. Dupã cum itinerarul caravanelor din Babilon spre Ierusalim era vãzut sub schema unei procesiuni pe Via sacra, complet dreaptã ºi netedã, la fel, fiecare pelerinaj spre Sion se transforma într-o comemorare a întoarcerii glorioase spre templu, spre libertate ºi spre Dumnezeu. Þinând cont de schimbarea de ton, din versetele 4-5, cercetãtorii susþin cã acest psalm nu vorbeºte, în mod explicit, numai despre întoarcerea prizonierilor din exilul babilonian, ci, pur ºi simplu, despre o restaurare a situaþiei Israelului. Chiar dacã psalmul se aplicã în mod perfect evenimentelor postexilice, poate sã se adapteze unor situaþii ºi ambianþe diferite ºi succesive din e Probabil cã psalmistul citeazã un proverb ca expresie de speranþã în împlinirea rugãciunii din v. 4. Iamaginea este luatã din lumea agricolã. Pentru oboseala din timpul semãnatului, cf. Ps 30,6, iar pentru bucuria din timpul recoltatului, cf. Ps 4,8; Is 9,2; 61,3. f Lit.: purtând sacul cu seminþe. g Lit.: purtând snopii. Imaginea agricolã a semãnatului ºi a recoltatului o gãsim des în NT: cf. Mt 13,3-9.18-32.36-43; In 4,35-38; 12,24; Gal 6,7-10; 1Cor 9,11; 15,36; 2Cor 9,6-7.10. Schimbarea lacrimilor în bucurie din v. 5-6 o întâlnim în Mt 5,5; In 16,20; Ap 21,4.

PSALMUL 126 (125)

479

istoria Israelului. Vorbind în sens strict, psalmul este o cântare generalã a restaurãrii Israelului, care are subfondul istoric ºi psihologic al repatrierii exilaþilor din Babilon. Mirarea, surâsul, bucuria, cântarea, care în timpul sclaviei le erau imposibile (Ps 137), sunt reacþiile ºi emoþiile care au inundat inima evreilor eliberaþi. Sarcasmul cu care asupritorul îl declarase pe Iahve neputincios, în faþa armatelor ºi a puterilor politico-militare, lasã, acum, locul unei mãrturisiri de credinþã rostite cu entuziasm de Israel ºi reluatã chiar de adversari. Aºadar, psalmul este o privire întoarsã spre trecutul glorios al venirii din exil cu tot cortegiul de speranþe ºi de aºteptãri, ºi este, în acelaºi timp, o privire spre viitor, un viitor diferit de prezentul obositor al reconstrucþiei. Subliniem cã, în ciuda simplitãþii ºi scurtimii sale, psalmul este strãbãtut de o intensã respiraþie poeticã. Cu siguranþã, se poate vedea, în aceastã restaurare a Israelului, o referinþã la timpurile mesianice, la care toatã istoria Israelului aspira ca la deplina ei împlinire. Va mai rãmâne mult de lucru dupã exil, pentru ca Israelul sã desþeleneascã pãmântul inimilor ºi sã-l facã în stare sã primeascã acea sãmânþã a cuvântului lui Dumnezeu, care, crescând, sã fi adus rodul rãscumpãrãrii ºi al mântuirii. O datã cu venirea lui Cristos, a venit ºi timpul de a culege primele roade ale unei semãnãturi, care s-a prelungit de-a lungul secolelor în Vechiul Testament. Din ziua Rusaliilor, munca de însãmânþare alterneazã cu cea a recoltei. Seamãnã apostolii, seamãnã martirii – sângele lor este sãmânþa creºtinilor –, seamãnã predicatorii evangheliei ºi misionarii ºi culeg, în acelaºi timp, roadele semãnãturilor fãcute de cei dinainte. Speranþa, rãbdarea ºi colaborarea, în caritate, sunt virtuþile care ocupã primul loc în aceastã muncã pentru a se bucura împreunã ºi cel care seamãnã, ºi cel care culege, umplând astfel grânarul Bisericii.

480

PSALMUL 126 (125)

Este un psalm al speranþei ºi ne întãreºte în deziluziile pe care le putem întâlni, chiar dacã trãim cu fidelitate viaþa noastrã creºtinã. El ne sugereazã cã viaþa creºtinã pe pãmânt este un timp de semãnat. Împãrþirea: titlu (v. 1a); Iahve a restaurat soarta Sionului (v. 1b-3); rugãciune adresatã lui Dumnezeu pentru restaurarea viitoare (v. 4-6).

PSALMUL 127 (126) Zadarnicã e truda fãrã Domnul 1

Cântare a treptelor. A lui Solomon.

Dacã Domnul n-ar zidi casaa, în zadar ar trudi cei care o zidesc. Dacã Domnul n-ar pãzi cetatea, în zadar ar veghea cel care o pãzeºte. 2 În zadar vã sculaþi dis-de-dimineaþã ºi vã culcaþi târziu, mâncându-vã pâinea în obosealã, pe când Domnul o dã preaiubiþilor sãi în timpul somnuluib. 3

Iatã, moºtenire de la Domnul sunt fiii, rodul sânului este rãsplatã de la el.

a Întotdeauna Israelul a dat mãrturie cã se aflã sub protecþia lui Dumnezeu pe care îl numeºte Pãzitorul lui Israel (cf. Ps 121,4-5), cel care vegheazã asupra lui Israel (cf. Ier 1,11-12) ºi asupra celui care sperã în el (cf. Ps 130,5-7). Cuvântul bait înseamnã fie casã, fie familie. În acest cerc, casã-familie, este condensatã întreaga viaþã în dimensiunea ei familialã ºi socialã. Pe lângã casã ºi familie (cf. Gen 7,7-8), termenul este ºi o aluzie la templu, locuinþa lui Dumnezeu: fãrã prezenþa Domnului, munca la construirea casei, generarea fiilor ºi adoraþia rãmân fapte goale ºi lipsite de eficacitate (cf. Ez 10,18-22; 11,22-23). Angajarea materialã, cea familialã ºi liturgicã, fãrã binecuvântarea lui Dumnezeu, nu au nici un rezultat. b TM are singularul. Psalmistul atrage atenþia cã, fãrã Dumnezeu, rezultatul muncii omului este negativ.

482 4 5

PSALMUL 127 (126)

Ca sãgeþilec în mâna celui viteaz, aºa sunt fiii tinereþilor. Fericit bãrbatul care-ºi umple tolba cu ei; nu se va face de ruºine când va vorbi cu duºmanii sãi la poartã.

Psalmistul cautã, în interiorul imaginilor proprii vieþii cotidiene, o lecþie spiritualã. Dacã psalmul precedent se referã la viaþa de la þarã, psalmul 127 (126) introduce un cadru de viaþã urbanã ºi socialã, fãcut din case, cetate, arhitecturã, porþile cetãþii, turn de pazã, fii, hranã, muncã, somn. Scopul ultim este preamãrirea lui Dumnezeu ca singur izvor al binelui ºi al mântuirii. Totul este har pentru poet, care construieºte un text de facturã sapienþialã, pentru a cânta fericirea comunitãþii (cetatea) ºi pe cea a familiei care se naºte din binecuvântarea divinã. Orizontul psalmului este amplu, respiraþia este socialã, iar mesajul îmbracã nu numai experienþa individului, ci ºi experienþa ºi existenþa tuturor. Psalmul închide în sine douã zicale proverbiale, de origine distinctã. Versetele 1-2 declarã cã efortul uman este zadarnic dacã binecuvântarea divinã nu-l face rodnic. Cealaltã afirmaþie pune în luminã fericirea celui pe care Dumnezeu l-a binecuvântat cu numeroºi fii. Legãtura dintre cele douã teme ºi scene ale psalmului este un dat intern pe care îl susþine poetica psalmului, în timp ce prezenþa providenþialã a celui „fãrã de care nu puteþi face nimic” (In 15,5) unificã, din punct de vedere teologic, ceea ce este deja unit la nivel poetic ºi simbolic. Acest poem sapienþial are o origine extraliturgicã, prezentându-se ca o cântare religioasã plinã de bucurie, de folosit cu ocazia naºterii unui fiu, sau pentru binecuvântarea unui tânãr tatã cãruia Dumnezeu i-a dat un fiu. c Imaginea este rãzboinicã. În întregul psalmului, aceastã metaforã vrea sã spunã cã tatãl, împreunã cu fiii sãi, poate sã înfrunte viaþa ca un luptãtor.

PSALMUL 127 (126)

483

Experienþa poporului evreu în Vechiul Testament a fost o continuã confirmare a afirmaþiei acestui psalm: ori de câte ori poporul a încercat sã devinã autonom înaintea lui Dumnezeu ºi a voit sã-ºi construiascã istoria proprie dupã planurile sale ºi cu forþe proprii, a trebuit sã constate cã, dacã Domnul nu construieºte casa ºi nu pãzeºte cetatea, în zadar se trudesc constructorii ºi strãjerii. Dumnezeu a avut milã de poporul sãu ºi l-a trimis, în Cristos, pe acela care trebuia sã-l ajute sã-ºi construiascã o casã ºi sã-ºi pãzeascã cetatea: „În nimeni altul nu este mântuirea, pentru cã nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie sã fim mântuiþi” (Fap 4,12). Pe ruinele vechiului Israel, Cristos a construit o nouã casã ºi o nouã cetate: Biserica este aceastã casã (cf. Evr 3,6) ºi aceastã cetate. Totodatã, el avertizeazã: „Cel care rãmâne în mine ºi eu în el, acela aduce rod mult, pentru cã, fãrã mine, nu puteþi face nimic” (In 15,5). Dumnezeu a binecuvântat casa construitã de Cristos ºi a mângâiat-o cu numeroºi fii. Bucuria, coroana ºi tãria Bisericii sunt fiii care se nasc ºi cresc într-însa. Aceºtia o apãrã, atunci când duºmanii intenteazã procese ºi acuze împotriva ei. Figura Bisericii este Fecioara Maria. În ea s-a manifestat, în mãsura cea mai înaltã ºi gratuitã, acþiunea lui Dumnezeu. Ea este casa, pe care Domnul a construit-o pentru Fiul sãu ºi cetatea pe care a întãrit-o ºi pãzit-o de orice atac al duºmanului. Din acest psalm se desprind învãþãturi profunde pentru orânduirea temporalã a oamenilor, pentru viaþa individualã, familialã ºi socialã. Naþiuni, cetãþi ºi familii nu pot sã se menþinã fãrã Dumnezeu. Progresul civil ºi cuceririle ºtiinþifice, fãrã Dumnezeu, sunt cuvinte goale, ºi ceea ce se exprimã prin ele devine, pentru om, o înºelãciune ºi o capcanã. Împãrþirea: titlu (v. 1a); fãrã Dumnezeu, în zadar este construitã casa ºi cetatea, iar munca este sterilã (v. 1b-2); cu Dumnezeu, fiii sunt numeroºi ºi poarta cetãþii apãratã (v. 3-5).

PSALMUL 128 (127) Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra familiei celui drept 1

Cântare a treptelor. Fericiþi toþi cei care se tem de Domnula ºi umblã pe cãile saleb.

2

Atunci te vei hrãni din munca mâinilor talec; vei fi fericit ºi toate îþi vor merge bine. 3 Soþia ta va fi ca o viþã roditoare înãuntrul casei tale; copiii tãi vor fi ca vlãstarele mãslinului împrejurul mesei taled. 4 5

6

Iatã, aºa va fi binecuvântat omul care se teme de Domnul! Sã te binecuvânteze Domnul din Sion, ca sã vezi fericirea Ierusalimului în toate zilele vieþii tale ºi sã vezi pe fiii fiilor tãi!e Pace peste Israel!f

a TM are singularul: fericit este omul care se teme de Domnul, (cf. Ps 1,1;112,1; 119,1), dar versiunile greacã ºi latinã au pluralul. Teama de Domnul, ca rãspuns la alianþã, implicã iubirea plinã de respect ºi reverenþã înaintea lui (cf. Dt 10,12-13). b Este o imagine simbolicã pentru a indica voinþa divinã (cf. Ps 112,1). c TM adaugã: cu siguranþã. d Viþa de vie ºi mãslinul sunt plante obiºnuite în agricultura palestinianã ºi indicã fecunditatea ºi abundenþa roadelor intimitãþii familiale (cf. Ps 104,15; Ez 19,10; Sir 39,26). e Expresia indicã longevitatea, întrucât nepoþii sunt coroana bãtrânilor (Prov 17,6). f Pace peste Israel. Probabil este un adaos liturgic ce lãrgeºte ºi mai mult orizontul binecuvântãrii: de la prosperitatea familialã ºi cea a

PSALMUL 128 (127)

485

Avem în faþã un psalm scurt ºi strãlucitor, care, în numai 45 de cuvinte (în limba ebraicã), ne pune în faþã o temã sapienþialã, într-o creaþie plinã de pace, de bucurie ºi de luminã, întrucât orizontul acestui psalm este certitudinea prezenþei lui Dumnezeu. Conform schemei optimiste a retribuþiei, poemul cântã bucuria binecuvântãrii ºi a vecinãtãþii lui Dumnezeu pentru cel care se teme de Domnul. Este un psalm viu ºi original, care îºi înfige rãdãcinile în realitatea umanã a iubirii, a vieþii, a muncii ºi a lumii, cãutând sã descopere în acestea semnele iubirii divine ºi ale binecuvântãrii. Ajuns în templu ºi întâlnindu-l pe Dumnezeu în liturgie, credinciosul primeºte binecuvântarea de la preot. Cu aceastã protecþie, poate sã se întoarcã pe cãile acestei lumi, în amestecul evenimentelor ºi al contradicþiilor de fiecare zi, cu siguranþa cã îl are alãturi pe Domnul, apãrãtorul ºi mântuitorul sãu. Familia celui credincios va înflori atunci ca o câmpie fertilã ºi totul va fi bucurie ºi pace. Protagonistul acestei creaþii poetice este, aºadar, omul „care se teme de Domnul”, un titlu sapienþial clasic. „Teama” de Domnul, departe de a fi doar o atitudine de respect ºi de fricã înaintea unui Dumnezeu îndepãrtat, puternic ºi implacabil, este, mai degrabã, indiciul unei atitudini globale, cu care trebuie sã-ºi trãiascã religia, adicã o conºtiinþã a dreptãþii lui Dumnezeu, dar ºi a paternitãþii sale. Aºadar, aceastã atitudine cuprinde ºi iubire, ºi dãruire. Sfântul Toma de Aquino s-a folosit din plin de conþinutul acestui psalm, pentru imnul sãu Lauda Sion. Sfântul Augustin îi îndemna pe credincioºii sãi sã asculte acest psalm ca pe o revelaþie a lui Cristos, în care, ca într-un singur om, trãiesc cei care se tem de Domnul. Unirea nupþialã a lui Cristos ºi a Bisericii rãmâne prototipul din care Ierusalimului se trece la pacea (plinãtatea tuturor bucuriilor) întregului Israel.

486

PSALMUL 128 (127)

derivã, aici pe pãmânt, orice unitate de viaþã ºi de iubire; de la aceastã unire îºi primesc demnitatea ºi consacrarea lor, cãtre dânsa sunt orientate, pentru cã în ea îºi gãseºte împlinirea voitã de Dumnezeu. Scriptura numeºte aceastã omenire drept mireasa lui Cristos ºi trupul sãu. De aceea, sfântul Paul, în Scrisoarea cãtre Efeseni (5,21-33), face din relaþia dintre Cristos ºi Bisericã norma dupã care soþii trebuie sã-ºi împlineascã relaþiile lor în familie. Relaþia dintre Cristos ºi Bisericã nu constituie numai un model pentru viaþa moralã. Ea trebuie sã-i facã pe soþi sã înþeleagã cã ei înºiºi, într-un anumit mod, sunt orientaþi unul spre altul, precum Cristos ºi Biserica. În ciuda imperfecþiunilor care le sunt proprii, ei îi reprezintã pe Cristos ºi Biserica ºi sunt chemaþi sã reproducã unirea aceasta. Uniþi în mod sacramental, în cãsãtorie, soþii participã cu adevãrat la perfecþiunea ºi la binele unirii dintre Cristos ºi Bisericã. Unirea dintre Cristos ºi Bisericã este fecundã, ºi aceastã fecunditate se manifestã în generarea fiilor lui Dumnezeu, care sunt, în realitate, fiii lui Cristos ºi ai sfintei Maici Biserici. Realitãþile cele mai profund umane, cum ar fi munca ºi familia, consacrate ºi fãcute supranaturale în sângele lui Cristos, pot sã devinã ajutorul cel mai valid pentru perfecþionarea spiritualã a omului ºi a acelora cu care se aflã împreunã în existenþa temporalã. Împãrþirea: titlu (v. 1a); declaraþie introductivã (v. 1bc); binecuvântarea în muncã ºi în rodnicia fiilor (v. 2-3); fericirea celui care se teme de Domnul ºi binecuvântarea Ierusalimului (v. 4-6).

PSALMUL 129 (128) Poporul asuprit îºi regãseºte încrederea 1

Cântare a treptelor.

Încã din tinereþea, de multe ori, m-au prigonit, – sã spunã asta Israel – 2 încã din tinereþe, de multe ori, m-au prigonit, dar nu m-au biruit. 3 Cu plugul mi-au arat spinarea, au tras pe ea brazde lungib. 4 5 6 7

Dar Domnul este dreptc, a sfãrâmat jugul pãcãtoºilor. Sã fie fãcuþi de ruºine ºi sã se întoarcã înapoi toþi cei care urãsc Sionul!d Sã fie ca iarba de pe acoperiºuri, care se usucã înainte de a creºte, cu care nu-ºi umple mâna cel care secerã ºi nu-ºi umple poala cel care adunã snopii!e

a

Este o aluzie la perioada exilului (cf. Os 2,17; Ier 2,2). Lit.: au lungit brazdele lor. Simbolul agrar al aratului face aluzie la biciuire ºi la devastarea provocatã de rãzboi (cf. Mih 3,12; Is 50,6; 53,4-5). c Drept – indicã aici fidelitatea lui faþã de alianþã, datoritã cãreia Israelul supravieþuieºte în ciuda tuturor strãmutãrilor ºi oprimãrilor. d Expresia este echivalentã cu cei care îl urãsc pe Domnul ºi poporul sãu (cf. Is 4,3; 64,10; Mih 3,10.12; Ps 51,20). De fapt, Sionul este locul prezenþei casei lui David ºi a templului Domnului, unde se adunã poporul pentru rugãciune. e Imaginea din v. 6-7 se referã la iarba de pe acoperiºuri, care se usucã repede, pentru cã nu are rãdãcinã, ºi la grâul secerat, care nu b

488 8

PSALMUL 129 (128)

ªi nici un trecãtor sã nu poatã spune: „Binecuvântarea Domnului sã fie asupra voastrã! Vã binecuvântãm în numele Domnului!”

Poemul este un amestec de sentimente ºi de modalitãþi de exprimare. Are în sine amãrãciunea unei rugãciuni de cerere, prin reevocarea suferinþelor naþionale ºi implorarea lui Dumnezeu, ca sã rãzbune atâta durere ºi sã împiedice reeditarea tragediilor asemãnãtoare. Totuºi, tonul dominant este cel al încrederii, întrucât Dumnezeu a triumfat asupra duºmanilor poporului sãu ºi Israelul a reuºit sã supravieþuiascã în mod glorios. Lent, psalmul se îndreaptã spre mulþumire. În totalitatea lui, se prezintã ca fiind un psalm al unui solist corporativ al lui Israel, în care poporul este personificat, din punct de vedere poetic, într-un cântãreþ care vorbeºte în numele sãu. Personalitatea compoziþiei artistice este legatã de vivacitatea ºi originalitatea simbolurilor. Aºadar, psalmul 129 (128) este o cântare naþionalã, care priveºte, în spatele sãu, spre un orizont de coºmar. Suferinþa, ruinele, opresiunile, care au fost experimentate, nu sunt definibile dupã coordonate cronologice ºi istorice precise. Elegia pare sã se adapteze perioadei postexilice. Din trecutul dureros se ridicã fantasmele distrugerii ºi ale mãcelului din anul 586, când Nabucodonosor a distrus Ierusalimul. Imprecaþiile întâlnite în psalm aparþin modelului clasic al lamentaþiilor ºi trebuie recitite, în cheie creºtinã, ca o denunþare severã ºi exigentã a nedreptãþii. Pentru iudaism acest psalm a fost hranã pentru rugãciunile împotriva duºmanilor Israelului ºi un motiv de speranþã pentru viitorul naþiunii sfinte. foloseºte la nimic, întrucât boabele din spic nu au ajuns la maturitate. Amândouã comparaþiile descriu nimicirea rapidã a duºmanilor lui Dumnezeu ºi ai poporului sãu.

PSALMUL 129 (128)

489

O anumitã tradiþie patristicã a considerat acest psalm ca fiind rugãciunea lui Cristos adresatã Tatãlui, în timpul pãtimirii sale. El îºi gãseºte aplicarea, aproape literalã, în persoana Mântuitorului. Persecutat încã de la naºtere, Cristos, în timpul pãtimirii sale, a fost prins ºi legat, apoi târât de la un tribunal la altul, a suferit loviturile biciuirii, care au sãpat brazde adânci în trupul sãu. Însã Tatãl nu a permis ca duºmanii sã devinã victorioºi asupra lui ºi a tãiat funiile celor nelegiuiþi, înviindu-l din morþi. Cei care l-au urât au fost împrãºtiaþi de dreptatea lui Dumnezeu ºi s-au ofilit ca iarba de pe acoperiºuri, au fost loviþi de condamnare, pentru cã nu au produs roadele pe care Domnul le aºtepta de la ei. Biserica suferã aceeaºi soartã a lui Cristos de-a lungul istoriei seculare. Dar, în ziua cea mare a recoltei finale, va apãrea ºi mai evidentã zãdãrnicia tentativelor duºmanilor de a îndepãrta Biserica lui Dumnezeu. Acest psalm al treptelor, fãcându-ne sã meditãm persecuþiile dureroase suferite de poporul lui Israel, de Cristos ºi de Bisericã ºi asupra sorþii nefericite a persecutorilor loviþi de dreptatea lui Dumnezeu, ne îndreaptã la rãbdare ºi la încrederea în Domnul care îi mântuieºte pe credincioºii sãi oprimaþi ºi persecutaþi. Împãrþirea: titlu (v. 1a); trecutul Israelului oprimat; simbologia agricolã a aratului (v. 1b-3); speranþa Israelului: viitor de libertate; simbologia agricolã a recoltei (v. 4-8).

PSALMUL 130 (129) Dintru adâncuri 1

2

3

4

5

6

Cântare a treptelor. Dintru adâncuria strig cãtre tine, Doamne, Doamne, ascultã glasul meu! Pleacã-þi urechea ta la glasul rugãciunii mele. Dacã te-ai uita la fãrãdelegib, Doamne, Doamne, cine ar mai putea sã stea în faþa ta?c La tine însã este iertared, ºi ne temem de tine. Eu nãdãjduiesc în Domnul; sufletul meu se încrede în cuvântul sãu. Sufletul meu îl aºteaptã pe Domnul mai mult decât aºteaptã strãjerii ivirea zorilor. a

Expresia evoca abisul haotic al apelor înainte de creaþie (Gen 1,2) ºi împãrãþia celor morþi (1Pt 2,4) ºi face aluzie la mizeria omului ºi a cunoaºterii sale. b Psalmistul admite cã este vinovat ºi cã ar merita pedeapsa. c Lit.: cine ar mai putea sã stea în picioare. Presupunând cã ar fi vorba de un proces în care Dumnezeu acuzã, autorul sacru afirmã cã nici un om nu ar putea sã se prezinte cu fruntea sus la judecata lui Dumnezeu. Înaintea dreptãþii lui Dumnezeu, nici un om ºi nici o cunoºtinþã umanã nu ar putea sã reziste (cf. Ps 76,8; 102,27). d Cunoºtinþei pãcatului i se adaugã imediat convingerea ºi credinþa în mântuirea ºi iertarea lui Dumnezeu (cf. Ex 34,9). La tine..., lit.: în preajma ta; în compania ta; cu tine. La fel ca dreptatea lui Dumnezeu, iertarea personalizatã este vãzutã ca un membru al consiliului lui Dumnezeu (cf. Os 13,12). Cuvântul ebraic slihah înseamnã

PSALMUL 130 (129)

491

Mai mult decât aºteaptã strãjerii ivirea zorilor, sã nãdãjduiascã Israel în Domnul, cãci la Domnul este îndurare ºi belºug de mântuiree. 8 El va mântui pe Israel de toate fãrãdelegile lui. 7

Aceastã rugãciune poeticã, inclusã printre Cântãrile ascensiunii, se ancoreazã în simbolul primordial arhetipic ºi psihanalitic al profundului fiinþei ºi existenþei. Strigãtului sfâºietor al psalmistului i se dã un rãspuns plin de încredere: da, Domnul ascultã. Din acest rãspuns ºi-a potolit setea speranþa tradiþiei ebraice ºi creºtine. Tradiþia îndelungatã ºi bogatã a interpretãrilor ºi reinterpretãrilor acestui psalm ne permite sã intuim bogãþia ascunsã în simplitatea ºi în scurtimea creaþiei poetice, consideratã a fi „cel mai frumos strigãt de speranþã ieºit vreodatã din inima omului” (M. Mannati), o cântare închinatã milostivirii, iertãrii ºi convertirii. Ne aflãm chiar la rãdãcina mesajului biblic. Posibilitatea plinã de bucurie a milostivirii divine, pe care o intuieºte cel care se roagã, eliminã angoasa pe care pãcatul o creeazã în inima cãitã. Adevãratul inamic al omului nu mai este boala, sau persecuþia, sau duºmanul; pãcatul este tragedia pe care numai iubirea plinã de milostivire a lui Dumnezeu poate sã o îndepãrteze din om. Psalmul 130 (129) centreazã tensiunea poeziei pe milostivirea lui Dumnezeu ºi pe iertarea lui. Inima dogmaticã a psalmului o gãsim în gratuitatea iertãrii, înþeleasã aproape în termenii Noului Testament. Existã în psalm o singurã axã teologicã, aceea a conºtiinþei profunde a pãcatului, dar fãrã neliniºte. Pãcatul este mai mult presupus decât declarat, este mai mult admis decât mãrturisit cu claritate. purificare, îndepãrtare, iertare (cf. Neh 9,17; Dan 9,9; Sir 5,5; Ps 86,5). Iertarea depãºeºte cu mult dreptatea (cf. Ex 20,5-6). e TM are: la el.

492

PSALMUL 130 (129)

Posibilitatea iertãrii este vãzutã în bunãtatea ºi în milostivirea divinã, izvor al speranþei ºi al încrederii. Aºadar, particularitatea ºi mãreþia acestui psalm este rãscumpãrarea. În aceastã perspectivã, Dumnezeu este iertare ºi vieþuieºte iertând ºi, dacã n-ar fi fost aºa, oamenii ar înceta sã mai existe, în primul rând Israelul. În întrepãtrunderea acþiunilor descrise în acest poem, Dumnezeu se reveleazã ºi omul este mântuit. Iertarea, milostivirea ºi rãscumpãrarea sunt atitudinile de fond ale lui Dumnezeu, veºnice, inalterabile. Dar iertarea nu este automaticã. Rãscumpãrarea se realizeazã numai în dialogul dintre milostivire ºi rugãciune. Psalmul, în el însuºi, este o minunatã ascensiune spiritualã: de la conºtiinþa vie a vinovãþiei la speranþa aºteptãrii, la certitudinea milostivirii divine, care de la psalmist se extinde la tot poporul; de la penumbra nesigurã a Vechiului Testament la lumina lui Mesia, care vine sã mântuiascã poporul sãu de pãcat. Rãscumpãrarea, spre care tindea poporul ales al Vechiului Testament, s-a manifestat, în mijlocul nostru, în persoana lui Cristos. El rãscumpãrã Israelul de toate pãcatele sale ºi speranþa acelora care cred în el nu este înºelatã. Glasul care adunã acum neliniºtile omenirii ºi, din profunzimile abisale sãpate de pãcat, strigã spre iubirea pe care Dumnezeu ne-a manifestat-o în Cristos, este cel al Bisericii. Acest glas culege, de-a lungul secolelor, suspinele ºi lacrimile fiilor risipitori, care, dupã ce au atins fundul cãderii morale, au înþeles cã numai în iertarea lui Cristos pot sã revinã la luminã ºi sã regãseascã viaþa. În acest psalm, 130 (129), Duhul lui Dumnezeu ne-a lãsat o rugãciune în care orice om ºi întreaga omenire pot sã se regãseascã pe ei înºiºi, înaintea lui Dumnezeu, în sinceritate ºi adevãr. Împãrþirea: titlu (v. 1a); introducere solemnã (v. 1b-2); corpus-ul rugãciunii (v. 3-8): vinovãþie - iertare - teamã (v. 3-4), speranþã - aºteptare - cuvânt (v. 5-6), vinovãþie - har - rãscumpãrare (v. 7-8).

PSALMUL 131 (130) Încredere de copil în Dumnezeu 1

Cântare a treptelor. A lui David. Doamne, eu nu am o inimã îngâmfatã, nici nu privesc cu trufie; nu mã îndeletnicesc cu lucruri prea mari ºi prea înalte pentru mine.

2

Sufletul îmi este împãcat ºi liniºtit, ca un copil înþãrcata la sânul mamei sale. Da, sufletul meu este în mine, ca un copil în braþele mamei sale.

3

Sã nãdãjduiascã Israel în Domnul, de acum ºi pânã-n veac!

Este un minunat psalm individual de încredere, delicat, de o religiozitate limpede. Este o bijuterie de o inegalabilã intimitate, discreþie ºi emoþie. Iese în evidenþã contrastul dintre orgoliu ºi simplitate, dintre îngâmfare ºi sãrãcia în spirit. Fascinaþia acestui psalm tandru este legatã de imaginea elementarã a unei mame ºi a copilului adormit în braþele ei. Se creeazã, astfel, o imagine purã a încrederii totale ºi absolute. Este cântarea unei credinþe aproape instinctive, spontane, care conduce la pace ºi siguranþã, în a Psalmistul subliniazã raportul cu mama, nu numai condiþionat de instinctul natural (alãptatul), ci este ºi un raport care presupune o anumitã conºtiinþã (deja înþãrcat). Dupã practica veche înþãrcatul avea loc dupã doi ani. Atitudinea de copil înaintea lui Dumnezeu este subliniatã ºi de Isus (Mt 18,3; Mc 10,15; Lc 18,17).

494

PSALMUL 131 (130)

braþele mamei, exprimatã prin simbologia psihologicã materno-filialã, secretul raportului dintre Dumnezeu ºi omul credincios. Totul devine palid în faþa siguranþei unice pe care „sãracul lui Iahve” o are în interiorul lui: credinþa în Dumnezeu, pacea conºtiinþei ºi adevãrata bucurie, pe care numai Dumnezeu ºtie sã o dea. În efuziunea ºi deschiderea spre Dumnezeu, psalmul este expresia unei religiozitãþi profund interpersonale. Este dilatarea neprevãzutã ºi delicatã a inimii unui sãrman care ºi-a manifestat deja opþiunea sa, în mijlocul tentaþiilor orgoliului ºi puterii. Este efuziunea unui suflet împãcat, înaintea aceluia care este izvorul profund al pãcii sale. Este iluminarea conºtiinþei, care îºi ancoreazã rãdãcinile seninãtãþii sale în comuniunea cu Dumnezeu. Ne aflãm în faþa unei experienþe profund individuale, chiar dacã este plasatã, aºa cum se întâmplã mereu în pietatea biblicã, pe fondul experienþei comunitare a lui Israel ºi a alianþei dintre Dumnezeu ºi poporul sãu. Este mãrturia unei mari maturitãþi spirituale, întrucât credinciosul nu se îndreaptã spre Dumnezeu pentru a-i cere bunuri speciale sau aºteptând intervenþii extraordinare. Este mãrturia unui suflet înþãrcat, a unei religiozitãþi cu totul noi. Tradiþia creºtinã a considerat acest psalm ca expresie a umilinþei trãite de sfânta Fecioarã Maria ºi de Bisericã. Gãsim în psalm spiritul copilãriei spirituale, care va fi indicat de Cristos ca fiind calea de a ajunge la împãrãþia lui Dumnezeu. Îndemnul lui Cristos de a deveni asemenea copiilor este sinonimul maturitãþii creºtine. Unul dintre aspectele fundamentale ale spiritualitãþii Bisericii este atitudinea de umilinþã trasatã în acest psalm pe care Biserica îl recitã ca pe rugãciunea sa. Aceasta este calea obiºnuitã spre sfinþenie, pe care Biserica o recomandã credincioºilor ei. Isus ne-a invitat sã învãþãm de la el, care este blând ºi smerit cu inima, i-a mulþumit Tatãlui, pentru

PSALMUL PSALMUL 131 (130)

495

cã a þinut ascunse misterele împãrãþiei sale, de la cei înþelepþi ºi pricepuþi, ºi le-a descoperit celor mici (cf. Mt 11,25); astfel, psalmul 131 (130) se plaseazã la baza drumului ascensiunii noastre spirituale. În el, gãsim chipul cel mai autentic ºi genuin al vieþii creºtine, fãcutã din lucruri mici ºi obiºnuite, dar îndreptatã complet spre o dãruire filialã, în grija providenþei Tatãlui ceresc, în pacea seninã a inimii. Împãrþirea: titlu (v. 1a); ceea ce nu este încrederea în Dumnezeu (v. 1b-e); ceea ce înseamnã încrederea în Dumnezeu (v. 2); speranþa-încredere în Domnul a Israelului (v. 3).

PSALMUL 132 (131) Fidelitatea lui Dumnezeu faþã de casa lui David 1

Cântare a treptelor.

Aminteºte-þi, Doamne, de David ºi de toate suferinþele sale!a 2 Cum a jurat Domnului ºi a fãcut aceastã promisiune cãtre Cel Atotputernic al lui Iacobb: 3

4

5

6

„Nu voi intra sub acoperiºul casei mele, nu voi urca în patul meu sã mã odihnesc, nu voi da somn ochilor mei, nici odihnã pleoapelor mele, pânã când nu voi gãsi un loc pentru Domnul, o locuinþã pentru Cel Atotputernic al lui Iacob”. Iatã, am aflat cã este în Efratac, l-am gãsit în câmpiile Iaaruluid. a

Textul este corupt. O parte dintre traduceri, LXX ºi Vg au: îndurãrile sale; alte traduceri au: ostenelile, eforturile, cele îndurate de el. Psalmistul încredinþeazã amintirii vii a Domnului toate dificultãþile interioare ºi exterioare ale lui David, inclusiv zelul sãu de a construi un lãcaº vrednic pentru arca alianþei. b Nu avem nicãieri în Biblie menþionarea acestui jurãmânt. Probabil este vorba de o ficþiune literarã a psalmistului, pentru a sublinia jurãmântul lui Dumnezeu faþã de David (cf. v. 11). c Numele Efrata este tradus, în general, cu cea roditoare ºi este identificat, de obicei, cu zona Betleemului, oraºul natal al lui David (cf. Rut 4,11; Mih 5,1; 1Cr 2,50-51; 4,4). d Câmpiile Iaarului. Lit.: câmpuri împãdurite, dar expresia face referinþã la Iearim, localitate la 15 km vest de Ierusalim, unde a fost

PSALMUL 132 (131)

497

7

Sã intrãm în locuinþa lui, sã ne aruncãm la pãmânt la picioarele sale. 8 Ridicã-te, Doamne, ºi vino în locul tãu de odihnã, tu ºi chivotul puterii tale! 9 Preoþii tãi sã se îmbrace în dreptate ºi credincioºii tãi sã tresalte de bucuriee. 10 De dragul slujitorului tãu, David, nu-þi întoarce faþa de la unsul tãu! 11

12

13

14

Domnul i-a jurat lui David într-adevãr ºi nu-ºi va retrage cuvântulf: „Din rodul trupului tãu voi pune pe tronul tãu. Dacã fiii tãi vor pãzi legãmântul meu ºi poruncile pe care le-am dat, atunci ºi fiii lor vor sta din neam în neam pe tronul tãu”g. Pentru cã Domnul a ales Sionul ºi a voit sã fie locuinþa luih: „Acesta este locul meu de odihnã pentru totdeauna, aici voi locui, pentru cã lucrul acesta îl doresc”.

condusã arca de cãtre filisteni (1Sam 7,1-2), înainte de a fi fost transportatã de David la Ierusalim (2Sam 6,2-12; 1Cr 13,1-6). e Este o aluzie la procesiunea sãrbãtoreascã formatã din cler ºi popor pentru transportarea arcei (2Sam 6,5). Hainele sacre ale preoþilor trebuie sã fie semne de purificare, de sfinþenie ºi de dreptate (cf. 1Cr 15,12-14). f Lit.: adevãr care nu se va întoarce la el. Este subliniatã eficacitatea jurãmântului divin, continuitatea ºi ireversibilitatea lui. g Jurãmântul divin este condiþionat de fidelitatea ºi împlinirea clauzelor legãmântului. Ca ºi în 1Cr 28,5-7, unde textul se referã direct la Solomon, condiþia este exprimatã la modul pozitiv. h Versetul pare sã fie comentariul unei voci din exterior care leagã v. 13-18 de prima parte a psalmului.

498 15

16

17

18

PSALMUL 132 (131)

Voi binecuvânta din plin roadele lui ºi voi sãtura pe sãracii lui cu pâinei. Voi îmbrãca pe preoþii lui cu mântuire ºi credincioºii lui vor cânta de bucurie. Acolo voi face sã odrãsleascã puterea lui David, voi pregãti o luminã pentru unsul meuj. Îi voi acoperi cu ruºine pe duºmanii lui, dar peste el va strãluci coroana”k.

Psalmul 132 (131) constituie o patã de culoare în cadrul Psalmilor ascensiunii din cauza genului literar, a vocabularului, a temei ºi a extensiunii. Geneza lui poate fi plasatã în timpul epocii monarhice, atât pentru raþiuni interne, cât ºi pentru motive lexicale. Referinþa clarã la arca alianþei are savoare realisticã ºi reflectã un ritual antic. Teologia davidicã este aprofundatã cu pasiune, fãrã stilizãri. Lexicul este arhaic. Citarea lui în Cartea a doua a Cronicilor (cap. 6) presupune cã psalmul era acceptat ºi canonizat deja. Acest psalm se prezintã ca un curcubeu literar. Gãsim în el rugãciune de cerere, jurãmânt, relatare poeticã, un cor procesional cu relatarea peripeþiilor arcei alianþei, un oracol divin ºi atmosfera generalã a unui „memorial”, datoritã cãruia i Prezenþa arcei în Sion aduce bunãstare ºi binecuvântare. Aceasta se revarsã de la Ierusalim ca un fluviu peste tot pãmântul Israelului, dând rodnicie ºi producând pâine pânã la sãturare, chiar ºi pentru sãraci. j Termenul a odrãsli are în sine o referinþã puternicã la mesianism: în Ier 23,5 se vorbeºte despre o odraslã dreaptã cu aluzie mesianicã evidentã (cf. Ier 33,15; Zah 3,8; 6,12), în timp ce în Is 11,1 se vorbeºte despre un vlãstar, o mlãdiþã. Puterea lui David. Lit.: cornul lui David (cf. Ps 18,3). Simbologia luminii indicã familia. Ea este simbolul descendenþei (cf. 1Rg 11,36). k În contrast cu duºmanii care sunt acoperiþi de ruºine, va strãluci o coroanã regalã pe capul celui uns.

PSALMUL 132 (131)

499

evenimentul trecut continuã sã fie prezent în „astãzi”-ul celebrãrii liturgice, cu toatã potenþialitatea lui salvificã. Este un imn regal-mesianic, o cântare a Sionului ºi o parte a liturgiei. Din punct de vedere teologic, acest psalm se inspirã din ideologia davidicã, din 2Sam 7. Alegerea lui David ºi alianþa lui cu Iahve era fundamentul promisiunii Domnului de a-i construi lui David o casã-dinastie. Templului spaþial, în care trebuia sã fie circumscris Dumnezeu, i se preferã templul temporal, istoria liniarã davidicã în care se va revela Domnul, depunând germenul mântuirii ºi al speranþei mesianice. Promisiunea, chiar dacã din partea fidelitãþii lui Iahve este imposibil sã fie încãlcatã, presupune un rãspuns, o reacþie, o adeziune ºi o fidelitate umanã. De aceea, va putea sã cadã dinastia dar va rãmâne veºnicã lumina promisiunii divine. Originalitatea psalmului 132 (131) faþã de oracolul din 2Sam 7 este introducerea armonicã între motivul casei dinastice ºi cel al casei spaþiale, a templului, tipizat istoric în actul mutãrii arcei alianþei în Sion, prin lucrarea lui David. Se obþine, astfel, o teologie unitarã a Sionului, ca sediu al prezenþei divine, istorice ºi spaþiale, temporale ºi cosmice, interioare ºi exterioare omului. La rãdãcina psalmului stau douã jurãminte: cel fãcut de David (v. 2) ºi convalidat de Iahve, de a alege locul pentru arcã în Ierusalim, capitala cea nouã, ºi jurãmântul fãcut de Iahve (v. 11) ºi primit de David, prin care Domnul alege dinastia davidicã drept sediu al tainicei sale prezenþe divine. Cele douã jurãminte sunt integrate ºi structurate pe schema rugãciune - rãspuns // promisiune recompensã. Deci, avem în psalm teme regale, davidice, tema templului, a Sionului, teme istorice, teme escatologice ºi mesianice, teme cultuale ºi teologice, care se întrepãtrund în unitate, fãcând din acest psalm unul dintre textele mari ale teologiei vetero-testamentare.

500

PSALMUL 132 (131)

Cel puþin în partea a doua, versetele 11-18, psalmul 132 (131) are o clarã semnificaþie mesianicã ºi promisiunile divine conþinute în el s-au împlinit în Cristos. Arca cea nouã a alianþei este Biserica, devenitã templu stabil, în care noi invocãm venirea Domnului. Descendenþa regalã a lui David, devenitã, în Cristos, forþã puternicã ºi luminã de nestins a vieþii, se multiplicã în ierarhia Bisericii ºi în membrele trupului mistic. Duºmanii acestei descendenþe regale vor fi acoperiþi cu ruºine, în timp ce pe capul lui Cristos va strãluci coroana gloriei eterne. Împãrþirea: titlu (v. 1a); jurãmântul lui David fãcut lui Dumnezeu (v. 1b-2); jurãmântul explicitat în cort, casã, loc (v. 3-5); intrarea procesionalã în locuinþa arcei (v. 6-10); jurãmântul Domnului, fãcut lui David (v. 11-12); corul sacerdotal (v. 13-18).

PSALMUL 133 (132) Dragostea frãþeascã 1

Cântare a treptelor. A lui David. Iatã cât de bine ºi cât de plãcut este ca fraþiia sã locuiascã împreunã!

2

3

Este ca untdelemnul de preþb pe cap, care coboarã pe barbã, pe barba lui Aronc, care se prelinge pe marginea veºmintelor sale. Este ca roua de pe Hermond, care coboarã pe Munþii Sionului; pentru cã acolo Domnul a orânduit binecuvântarea, viaþa pentru totdeaunae.

a

Fraþii pot fi fraþi de sânge sau membrii comunitãþii israelite. Ca untdelemnul de preþ. LXX are: înmiresmat, plãcut mirositor. Untdelemnul este indicat aici nu pentru funcþia sa nutritivã, ci pentru cea cosmeticã. Aici, probabil, este vorba despre untdelemnul ungerii marelui preot, untdelemn care era îmbogãþit cu numeroase esenþe parfumate (cf. Ex 30,22-33; 37,29). c Barba lui Aron, repetatã de douã ori, redã în mod plastic imaginea scurgerii abundente ºi lente a untdelemnului consacrãrii. d Ca roua de pe Hermon. Roua sugereazã prospeþimea ºi vitalitatea. Cãderea ei este o binecuvântare (cf. 2Sam 1,21). e Motivarea binecuvântãrii în acest psalm este o profesiune de credinþã în Dumnezeu. Adverbul acolo se referã ºi la v.1, unde este subliniatã importanþa fraternitãþii, ºi la v. 3, când se referã la munþii Sionului, arãtând cã binecuvântarea lui Dumnezeu este ºi izvorul bucuriei frãþeºti ºi al prosperitãþii vieþii religioase ºi sociale din Sion. b

502

PSALMUL 133 (132)

Textul presupune o distribuire coralã, în însãºi structura sa literarã, în timp ce fascinaþia exoticã a metaforelor este reintegratã în valoarea lor originarã. Este un imn al bucuriei fraterne ºi portretul optimist al unui Israel unit sau al unei comunitãþi de credinþã în care domneºte liniºtea, umilinþa, toleranþa, fuga de murmurãri ºi asiduitatea la rugãciune. Psalmul a constituit un punct de referinþã clasic, în pietatea iudaicã ºi creºtinã. Iubit de iudaismul rabinic, ce vedea în acest psalm trãsãturile ideale ale adunãrii sfinte a Israelului, psalmul 133 (132) a devenit text de bazã pentru orice experienþã comunitarã, chiar dacã aceastã comunitate, pe care o presupune psalmul, are hotarele extinse pânã la dimensiunile Bisericii. Caracteristicile acestui psalm sunt cele ale cântãrilor treptelor. Tema centralã este relatarea atmosferei care anima procesiunea pelerinilor care urcau spre templu din diferite regiuni ºi localitãþi ale Palestinei ºi din diaspora. Atmosfera este aceea a unei fraternitãþi profunde ºi de nedespãrþit. Atunci când sunt în templu, ºi vocile se acordã într-un singur concert de rugãciune, iubirea frãþeascã e experimentatã aproape în mod palpabil. Rugãciunea de mulþumire, pentru acest dar al iubirii ºi al înþelegerii, înfloreºte spontan ºi entuziast. Tema iubirii este comentatã printr-o simbologie dublã. Mai întâi, untdelemnul parfumat, care este simbolul consacrãrii, al puterii ºi al sfinþeniei lui Dumnezeu, se revarsã din abundenþã asupra omului ºi este simbolul cordialitãþii ºi al ospitalitãþii. Al doilea simbol este evocat, probabil, în contrast cu munþii aspri cu care este înconjurat Ierusalimul, munþi pietroºi ºi fãrã viaþã. În schimb, Hermonul, muntele din zona septentrionalã a Palestinei, cu vârful sãu de 2814 m, era acoperit de zãpezi perene, în timp ce la poale este plin de vegetaþie verde, iar dimineaþa de rouã. Este o imagine de prospeþime într-o lume pârlitã de soare, o imagine de restaurare a panoramei imobile sub cãldurã, o imagine de saþietate într-un ambient însetat.

PSALMUL 133 (132)

503

În mod cu totul deosebit, ne-a fost revelat de Dumnezeu cât de bine ºi cât de plãcut este ca fraþii sã locuiascã împreunã, în persoana lui Isus Cristos. Fiul lui Dumnezeu a adus pe pãmânt iubirea, care este în familia trinitarã divinã, ºi, prin Duhul Sfânt, a revãrsat-o în inimile oamenilor. Uncþiunea sacrã a Botezului ºi a sfintei crisme ni-l comunicã pe Duhul Sfânt ºi darul caritãþii. În felul acesta, caritatea lui Dumnezeu se comunicã de la cap, care este Cristos, spre membrele sale, ca o uncþiune sacrã, care este ºi consacrare pentru slujirea iubirii. Misterul reunirii noastre fraterne în Cristos se manifestã, în chip vizibil, în unirea credincioºilor în jurul episcopului. Prin consacrarea episcopalã, are loc o revãrsare specialã a Duhului Sfânt asupra episcopului. Unitatea credincioºilor, în Cristos, este fãcutã posibilã ºi perenã prin consacrarea episcopalã. Aceastã unitate se exprimã, în mod cu totul special, în adunãrile liturgice. Cristos le consacrã, în diferite feluri, prin prezenþa sa; Duhul Sfânt le învãluie în parfumul lui de sfinþenie, le dã viaþã ºi le face rodnice prin roua harurilor sale cereºti. Împãrþirea: titlu (v. 1a); declaraþie tematicã: bucuria fraternitãþii (v. 1bc); ilustrarea simbolicã centralã: untdelemnul parfumat ºi roua (v. 2-3a); declaraþie finalã: binecuvântarea de viaþã asupra comunitãþii (v. 3b).

PSALMUL 134 (133) Rugãciune de searã 1

Cântare a treptelor.

Iatã, binecuvântaþi-l pe Domnul voi toþi, slujitorii Domnuluia; voi, care staþib în timpul nopþiic în casa Domnului. 2 Ridicaþi mâinile cãtre sanctuar ºi binecuvântaþi-l pe Domnuld. 3

Sã te binecuvânteze Domnul din Sion, el, care a fãcut cerul ºi pãmântul.

Este ultimul dintre psalmii graduali; o scurtã compoziþie, lipsitã de pretenþii poetice ºi de cãutãri erudite, dar devenitã popularã ca rugãciune de searã, în templu. O datã cãzutã seara, pelerinii se pregãtesc sã plece de la Ierusalim, la sfârºitul pelerinajului lor. Înainte de a pãrãsi templul, credincioºii cer preoþilor sã continue rugãciunea, în timpul nopþii, ca sã fie o laudã perenã ce se ridicã din Israel spre Dumnezeu. Preoþii rãspund invitaþiei credincioºilor, împãrþindu-le binecuvântarea. În casa Domnului, ei sunt descriºi a Slujitorii Domnului sunt preoþii ºi leviþii care erau dedicaþi cultului divin. Ei vegheau ºi în timpul nopþii în templu, aºa încât lauda divinã nu se întrerupea niciodatã (cf. Ps 135,2; 1Cr 9,33). b Staþi. Lit.: staþi drepþi, în atitudinea oficialã a cultului. c În timpul nopþii. În TM, aceastã frazã este trunchiatã ºi este completatã de versiuni ºi traduceri în mod diferit. LXX ºi Vg o leagã de ceea ce urmeazã: În timpul nopþii, ridicaþi-vã mâinile. d Binecuvântaþi-l pe Domnul. Textul de la Qumran are: binecuvântaþi numele Domnului.

PSALMUL 134 (133)

505

în atitudinea lor tipicã de rugãciune: îºi înalþã mâinile cãtre sfânta sfintelor, locul întâlnirii dintre Dumnezeu ºi Israel. De fapt fiecare evreu în rugãciune, din orice punct al diasporei, se orienta fizic, în timpul rugãciunii, cãtre inima întregului ebraism, Ierusalimul. Binecuvântarea celui care se roagã, ce se urcã de pe buzele credincioºilor ºi a preoþilor, ºi care este o celebrare a puterii creatoare a lui Dumnezeu, se transformã într-o binecuvântare, eficace ºi mântuitoare, ce coboarã de la Creator asupra omului, întãrindu-l ºi susþinându-l, în nopþile existenþei sale ºi în obscuritatea drumului vieþii. Ca fundal al acestui psalm se poate imagina o scurtã liturgie de binecuvântare, construitã pe schema dialogicã elementarã: chemare - cerere ºi rãspunsul tradiþional. Biserica recitã dintotdeauna acest psalm, dupã primele vespere ale duminicilor ºi solemnitãþilor. La sfârºitul zilei consacrate Domnului, în rugãciune, în celebrarea Euharistiei, în har ºi în caritate, Biserica îi îndeamnã pe fiii ei sã continue sã-l binecuvânteze pe Domnul, pentru ca, ºi atunci când cade noaptea, sã nu înceteze slujirea de laudã ºi de adoraþie a lui Dumnezeu. Ea aminteºte cã Domnul sãu îºi petrecea nopþile rugându-se lui Dumnezeu ºi îi invita pe ucenicii sãi sã se roage mereu, fãrã sã oboseascã (cf. Lc 18,1), pentru a nu intra în ispitã (Lc 22,40), ºi sã rãmânã veghind în aºteptarea Fiului Omului care ne va introduce în casa lui cereascã, unde îl vom putea binecuvânta pentru totdeauna. Prin rugãciunea ei neîntreruptã, Biserica îi însoþeºte nu numai pe creºtini, ci ºi întreaga omenire în pelerinajul spre Dumnezeu, înarmându-i în lupta împotriva diavolului. Rugãciunea Bisericii îi purificã pe oameni, îi pãzeºte de rãu, îi ocroteºte de dreptatea divinã provocatã de nenumãratele pãcate, îi împacã cu Domnul pe cei pãcãtoºi, îi întãreºte pe cei care se aflã în necazuri ºi pe suferinzi, înalþã lumea cãtre Dumnezeu. Cu mâinile înãlþate cãtre Dumnezeu, asemenea lui Moise ºi asemenea lui Cristos pe

506

PSALMUL 134 (133)

cruce, prin rugãciune, Biserica lucreazã, zi ºi noapte, pentru mântuirea oamenilor. Creºtinul, devenit el însuºi templu al Domnului, trãieºte, pretutindeni ºi întotdeauna, în prezenþa lui Dumnezeu; sufletul sãu este casã de rugãciune. Împãrþirea: titlu (v. 1a); apel cãtre slujitorii Domnului pentru binecuvântare (v. 1b-2); rãspunsul, binecuvântarea sacerdotalã (v. 3).

PSALMUL 135 (134) Laudã Dumnezeului celui viu 1 2 3

4

5 6

7

Aleluia! Lãudaþi numele Domnului, lãudaþi-l, slujitori ai Domnului, voi, care staþi în casa Domnuluia, în curþile casei Dumnezeului nostru! Lãudaþi-l pe Domnul, pentru cã este bun, cântaþi imnuri numelui sãu, pentru cã este vrednic de laudã. Cãci Domnul l-a ales pe Iacob, pe Israel, ca sã-i aparþinãb. ªtiu cã Domnul este mare: Dumnezeul nostru este mai presus decât toþi zeiic. Domnul face tot ce vrea în cer ºi pe pãmânt, pe mare ºi în abisurid. El ridicã norii de la marginile pãmântului, fulgere a fãcut pentru ploaie ºi scoate vântul din vistieriile salee.

a Expresia care staþi în casa Domnului se referã, în principal, la preoþi ºi la leviþi (cf. v. 19-20; Ps 134,1). b Versetul este o motivaþie a invitaþiei la laudã, aceea a alegerii poporului lui Israel dintre toate celelalte popoare (cf. Dt 7,6) ca proprietate a sa exclusivã (cf. Ex 19,5; Dt 14,2; 26,17-18). c Avem în v. 5 o altã motivaþie a invitaþiei la laudã, sub forma unei profesiuni de credinþã. d Este o exprimare a libertãþii complete a lui Dumnezeu ºi a eficacitãþii cuvintelor sale. e Fenomenul furtunii (nori, fulgere, ploaie ºi vânturi) are, pentru un semit ce locuieºte într-un pãmânt însetat de apã, o importanþã

508

PSALMUL 135 (134)

8

El i-a lovit pe întâii-nãscuþi ai Egiptului, de la om pânã la animalf. 9 A trimis semne ºi minuni în mijlocul tãu, Egiptule, împotriva lui faraon ºi a tuturor slujitorilor sãi. 10 A lovit naþiuni multe ºi a ucis regi puternici: 11 pe Sihon, regele amoreilor, ºi pe Og, regele Basanului, ºi toate domniile din Canaang, 12 ºi pãmântul lor l-a dat moºtenire, moºtenire lui Israel, poporul sãu. 13 Doamne, numele tãu rãmâne pe vecie. Doamne, amintirea ta rãmâne din generaþie în generaþie. 14 Domnul va face dreptate poporului sãu ºi se va îndura de slujitorii sãi. 15 16 17 18

19

Idolii neamurilor sunt argint ºi aur, lucrarea mâinilor omului: au gurã, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu pot sã vadã; au urechi, dar nu aud, ºi nu este suflare în gura lor. Ca ei vor fi cei care i-au fãcut ºi toþi aceia care se încred în ei. Voi, casa lui Israel, binecuvântaþi-l pe Domnul, voi, casa lui Aron, binecuvântaþi-l pe Domnul;

deosebitã (cf. Ier 10,13; 51,16-17). Prin aceasta, Dumnezeu îºi demonstreazã grija providenþialã faþã de popor. f Psalmistul alege ca exemplu numai ultima plagã, cea mai gravã (cf. Ex 11,5; 12,29), pentru a arãta intervenþiile minunate ºi multiple ale lui Dumnezeu (cf. Ps 78,43.51; 105,23-44; 136,10). g Se face referinþã în mod simbolic la trei persoane pentru a indica toþi duºmanii pe care Israelul a trebuit sã-i învingã înainte de intrarea în Þara Promisã (cf. Num 21,21-35; Dt 1,4; 3,1-13).

PSALMUL 135 (134) 20

21

509

voi, casa lui Levi, binecuvântaþi-l pe Domnul; voi, cei care vã temeþi de Domnul, binecuvântaþi-l pe Domnul! Binecuvântat sã fie Domnul din Sion, cel care locuieºte în Ierusalim! Aleluia!

Psalmul de faþã se dovedeºte a fi un imn destinat unei liturgii pascale, dacã þinem cont de prezenþa puternicã a exodului ºi a plãgilor din Egipt, a pustiului ºi a Þãrii Promise. Oricum, psalmul este posterior, întrucât Iahve este celebrat „din Sion”, un nume care i se dã dupã construirea primului templu. Textul psalmului este puternic ancorat în evenimentele biblice ºi reflectã o practicã târzie ºi postexilicã, ce recunoaºte textele anterioare drept canonice, voind sã exalte, mai ales, continuitatea ideologicã ºi spiritualã între primul ºi al doilea templu, între Israelul preexilic ºi cel din timpul restaurãrii postexilice. Subliniem, totodatã, originalitatea punctului de vedere al acestei creaþii, „în mozaic”. Deºi reediteazã elemente deja cunoscute, autorul o face cu mare solemnitate. Tradiþia iudaicã a completat aceastã lucrare, introducând corpul psalmului, începând de la v. 4 cu tot psalmul care urmeazã, 136 (135), în Marele hallel pascal. În cultul postexilic, se configureazã, din ce în ce mai riguros, crezul Israelului. El se fundamenteazã pe douã axe teoretice, cea a creaþiei ºi cea a rãscumpãrãrii, pe cele douã dimensiuni, cosmicã ºi istoricã, unite printr-o declaraþie teologicã precisã cu privire la personalitatea, unicitatea ºi realitatea divinã, în polemicã ºi în formã antiidolatricã. Reluarea liturgicã a acestor elemente salvifice este îndreptatã, în mod natural, spre iluminarea evenimentelor prezente, adicã ale istoriei, care se reaºazã cu rãbdare. Mãrturisirea de credinþã în trecutul salvific, în interiorul „astãzi”-ului liturgic, face acþiunea lui Dumnezeu din nou actualã, eficace, prezentã „în mod sacramental”. În interiorul acestei derulãri

510

PSALMUL 135 (134)

dogmatico-liturgice se aflã temele teologice majore ale Vechiului Testament: alegerea Israelului ºi alianþa. Iahve nu este un dumnezeu local, limitat în raza sa de intervenþie; el îmbrãþiºeazã tot universul ºi toatã fiinþa, pânã în zonele umbrei, pe care mitologia obiºnuieºte sã le încredinþeze imperiului rãului. Pe acest motiv cosmic este altoit cel al rãscumpãrãrii, care este semnul viu al domniei lui Dumnezeu asupra întregii istorii. Domnului, suveran asupra întregii fiinþe, i se opune vanitatea idolilor, opera unei creaturi, obiecte fãrã suflare, mai întâi infraumane, înainte de a fi infradivine. Idolatria este, de aceea, o ofensã adusã inteligenþei, credinþei, demnitãþii omului ºi a lui Dumnezeu. Tema finalã este Sionul, locul prezenþei lui Dumnezeu ºi al rãspunsului cultic al omului credincios. În Sion, sunt recapitulate toate temele psalmului: alegerea, alianþa, revelaþia cosmicã (templul), revelaþia istoricã (David), cultul pur împotriva idolatriei, comuniunea perfectã cu Dumnezeu. Interpretarea cea mai fidelã a acestui psalm o dã Scrisoarea cãtre Romani: „Aceºtia sunt israeliþi, ale lor sunt înfierea ºi mãrirea, alianþele ºi Legea, cultul ºi promisiunile; ai lor sunt patriarhii ºi din ei vine, dupã trup, Cristos, care este deasupra tuturor, Dumnezeu binecuvântat în veci” (9,4-5). Tradiþia veche a vãzut, în acest psalm, o înãlþare a Dumnezeului adevãrat deasupra tuturor divinitãþilor pãgâne ºi l-a considerat o invitaþie adresatã, de apostoli ºi de Bisericã, oamenilor, ca sã-ºi abandoneze idolii proprii, pentru a aduce laudã numai lui Dumnezeu ºi lui Cristos, care ne elibereazã de nimicnicia unei false ºi inutile vieþi pãgâne. Împãrþirea: invitatoriu solemn (v. 1-4); profesiune de credinþã în Dumnezeu (v. 5-18): creatorul (v. 5-7), rãscumpãrãtorul (v. 8-14), Cel Viu (v. 15-18); binecuvântarea (v. 19-21).

PSALMUL 136 (135) a Îndurarea Domnului este veºnicã 1 2 3

4 5

Lãudaþi-lb pe Domnul pentru cã este bun, pentru cã veºnicã este îndurarea lui!c Lãudaþi-l pe Dumnezeul dumnezeilor, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! Lãudaþi-l pe Domnuld domnilor, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! El singur face fapte minunatee, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! El a fãcut cerurile cu înþelepciune, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! a

Este un imn cu caracter litanic, al cãrui refren se repetã de 26 de ori, ºi este un principiu unificator al întregii construcþii (cf. Dan 3,52-88). Acest refren se gãseºte în mod identic în Ps 106,1; 107,1; 118,1.29. Este un psalm folosit în context liturgic (cf. 2Cr 5,13; 7,3.6; Esd 3,11) ºi practica iudaicã îl foloseºte pentru sãrbãtorile Paºtelui, Corturilor ºi Anului Nou. Se aseamãnã cu crezul istoric din Dt 26,5-9; Ios 24,2-13. b LXX ºi Vg transferã la începutul acestui psalm invitaþia aleluia, care se aflã la finalul psalmului precedent. c Conjuncþia pentru cã face legãtura dintre antifonã ºi imnul de laudã, dându-ne motivaþia radicalã a acestui imn, ºi fiecare articol al profesiunii de credinþã, oferindu-ne motivaþia comunã, deºi în diversitate, a articolelor de credinþã mãrturisite. Îndurarea (hesed) lui Dumnezeu, cu toate nuanþele sale semantice, este rãdãcina oricãrei laude, a oricãrei mulþumiri ºi a mântuirii. Primatul îndurãrii ºi al iubirii divine este cheia hermeneuticã a cosmosului ºi a istoriei. d În TM, cuvântul Domnul este vocalizat în mod greºit la plural. e Versetul 4 constituie exprimarea tezei care trebuie demonstratã ºi expliciteazã motivaþia generalã a psalmului.

512 6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

PSALMUL 136 (135)

El a întãrit pãmântul peste ape, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! El a fãcut luminãtorii cei mari, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! Soarele, ca sã stãpâneascã ziua, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! Luna ºi stelele, ca sã stãpâneascã noaptea, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! El i-a lovit pe egipteni în întâii lor nãscuþi, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! ªi l-a scos pe Israel din mijlocul lor, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! Cu mânã tare ºi cu braþ puternicf, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! El a despãrþit în douã Marea Roºie, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! El a fãcut ca Israel sã treacã prin mijlocul ei, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! ªi l-a aruncat pe faraon cu oºtirea lui în Marea Roºie, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! El a cãlãuzit poporul sãu prin pustiu, pentru cã veºnicã este îndurarea lui!g El a lovit regi mari, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! El a dat la moarte regi puternici, pentru cã veºnicã este îndurarea lui!

f

Aceastã formulã este caracteristicã eliberãrii în timpul exodului ºi exprimã stãpânirea lui Dumnezeu ºi puterea sa salvatoare (cf. Dt 4,34; 5,15; 7,19; 26,8). g Textele vechi latine adaugã între v. 16 ºi 17 quid eduxit aquam de petra, quoniam in aeternum misericordia eius (care a fãcut sã þâºneascã apa din stâncã...), probabil sub influenþa Ps 78,20 ºi 105,41.

PSALMUL 136 (135) 19 20

21 22 23 24 25

26

513

Pe Sihon, regele amoreilor, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! ªi pe Og, regele Basanului, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! El a dat þara lor ca moºtenire, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! Ca moºtenire slujitorului sãu Israel, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! ªi-a adus aminte de noi când eram înjosiþi, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! El ne-a mântuit de asupritorii noºtri, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! El dã hranã oricãrei fãpturi, pentru cã veºnicã este îndurarea lui! Lãudaþi-l pe Dumnezeul ceruluih, pentru cã veºnicã este îndurarea lui!

Este un imn pentru solist ºi cor, ritmat de antifona „pentru cã veºnicã este îndurarea lui”. Din toatã fiinþa, din tot cosmosul ºi din toatã istoria se ridicã un cor imens, care celebreazã, în dimensiunile spaþiului ºi în ritmul timpului, iubirea lui Iahve (hesed). Termenul ebraic este deosebit de complex ºi aparþine teologiei alianþei. El presupune fidelitatea plinã de iubire a lui Dumnezeu faþã de acest angajament pe care l-a stabilit cu omul. De aceea, harul, bunãtatea, iubirea, tandreþea, fidelitatea, milostivirea, grija, statornicia intrã toate în acest concept care provoacã lauda ºi bucuria psalmului. Psalmul 136 (135) este un imn liturgic de laudã ºi de mulþumire, care se naºte dintr-o inimã

h

Dumnezeul cerului este un titlu al lui Dumnezeu intrat târziu în teologia VT. Este caracteristic epocii persane (cf. Iona 1,9; Esd 1,2; 5,11-12; Neh 1,4-5; 2,4; 2Cr 36,23; Dan 2,19.28.37; 4,34; 5,23). Exprimã transcendenþa sublimã a lui Dumnezeu.

514

PSALMUL 136 (135)

entuziastã ºi recunoscãtoare, este un text care poate sã însoþeascã un sacrificiu solemn de mulþumire, este un imn care înfloreºte din bucuria celui ce se roagã. Textul este întreþesut din articolele de credinþã conþinute în crezul istoric al Israelului. Astfel, rugãciunea psalmului devine o sintezã a istoriei salvifice ºi, deci, a întregii Biblii. Sunt trei articole de credinþã menþionate în psalm: creaþia, v. 4-9, eliberarea, în exod ºi în trecerea prin pustiu, v. 10-20, ºi darul Þãrii Promise, v. 21-25. Natura ºi istoria sunt unificate prin categoria istoricã a Dumnezeului alianþei, în care creaþia devine primul articol de credinþã, prima manifestare istoricã a lui Dumnezeu. În aceastã lume, dincolo de orice mãsurã ºi de orice limitã, Dumnezeu este fãrã rivali, este Dumnezeul dumnezeilor ºi Domnul domnilor. Psalmistul nu face apel la teorii filozofice despre creaþie ºi nici la motivaþii raþionale. Pentru el, unicitatea lui Dumnezeu este confirmatã de lucrãrile sale: numai Dumnezeu a sãvârºit lucruri minunate: în creaþie ºi în istorie. Inexistenþa altor dumnezei se deduce din ineficienþa lor. Astfel, psalmul compune o mare frescã a lucrãrilor cosmice ºi istorice ale lui Dumnezeu, vãzute ca unica istorie a mântuirii. Repetarea antifonei face din acest psalm un fel de litanie. Prin repetiþia ei, creºte tensiunea, se întãreºte coralitatea, se alimenteazã entuziasmul, se aprofundeazã reflecþia pe aceastã temã, se intrã într-o adeziune spontanã la rugãciune. Israelul simþea cã istoria sa era învãluitã în iubirea lui Dumnezeu. Dupã intrarea în Þara Promisã, istoria lui nu a fost decât o reluare continuã a ceea ce Dumnezeu împlinise în timpul exodului. Prin celebrarea Paºtelui, toatã istoria ebraicã nu face altceva decât sã se miºte pe urmele acelora care, sub conducerea lui Dumnezeu, au strãbãtut, odinioarã, drumul din Egipt cãtre Þara Promisã, ºi aceeaºi iubire a lui Dumnezeu, care s-a manifestat atunci, reconstruieºte în continuare istoria prezentã, pânã la împlinirea ei.

PSALMUL 136 (135)

515

ªi Isus Cristos a cântat acest psalm, în seara Joii Sfinte, dupã celebrarea Paºtelui euharistic. Istoria veche, cu nenumãratele manifestãri ale lui Dumnezeu, ajunsese la împlinire; istoria Israelului, reprodusã într-un anumit mod în viaþa lui Cristos, se deschidea, acum, spre noi perspective: o eliberare definitivã ºi o moºtenire fãrã precedent era, de acum, intratã în legãmântul nou, pentru aceia care, participând la Paºtele Domnului ºi la exodul lui din aceastã lume, vor fi devenit copii ai lui Dumnezeu. Opera creaþiei ºi toatã istoria mântuirii, de la început ºi pânã la sfârºit, nu sunt decât o singurã ºi mare manifestare a iubirii lui Dumnezeu faþã de oameni. Împãrþirea: invitatoriu la laudã (v. 1-3); crezul Israelului (v. 4-25): creaþia (v. 4-9), exodul (v. 10-20), Þara Promisã (v. 21-25); invitaþie la laudã (v. 26).

PSALMUL 137 (136) Nostalgia deportaþilor faþã de Sion 1

Pe malurile râurilor din Babilona ºedeamb ºi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion. 2 În sãlciile din þinutul acela ne atârnasem harpelec. 3 Cãci acolo, cei care ne-au dus în robie ne cereau cuvintele cântãrilor ºi asupritorii noºtri ne cereau veselie: „Cântaþi-ne din cântãrile Sionului!”d 4 Cum sã cântãm noi cântãrile Domnului pe un pãmânt strãin? 5

Dacã te voi uita, Ierusalime, sã mi se usuce mâna dreaptãe. a

Este vorba despre Tigru ºi Eufrat ºi de numeroasele canale de apã dintre ele. Eufratul este cel mai mare fluviu din Asia occidentalã (2600 km) din Munþii Armeniei, de unde izvorãºte, ºi pânã la revãrsarea în Golful Persic. Tigrul este mai scurt (960 km) ºi, în vechime, se vãrsa, separat de Eufrat, în acelaºi golf. b A ºedea pe pãmânt este semnul prãbuºirii fizice ºi morale (cf. Lam 2,10-11). În Ez 3,15 se spune cã deportaþii locuiau la canalul Kebar. c Harpele fac parte dintre instrumentele muzicale ale liturgiei templului. Atârnarea lor în sãlcii înseamnã întreruperea cântului, deci a bucuriei, lucru care se întâmpla numai în momentele cele mai dramatice ºi funebre ale naþiunii (cf. Lam 1,4). d Cântãrile Sionului. Sunt cântãrile sacre, liturgice, dupã cum este specificat în mod polemic de cãtre exilaþi în v. 4 (cf. Ps 46; 48; 76; 87). Exilaþii înþeleg bine ironia ºi sarcasmul stãpânilor lor: cererea de a intona aceste cântãri este dispreþuitoare.

PSALMUL 137 (136)

517

6

Sã mi se lipeascã limba de cerul gurii dacã nu-mi voi aduce aminte de tine, dacã nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele.

7

Adu-þi aminte, Doamne, de fiii lui Edomf, care în ziua Ierusalimului ziceau: „Dãrâmaþi-l! Dãrâmaþi-l pânã la temelii!” Fiicã a Babilonului devastator, fericit cel care îþi va întoarce rãul pe care l-ai fãcut! Fericit cel care-þi va smulge pruncii ºi-i va zdrobi de piatrã!g

8

9

Distrugerea Ierusalimului de cãtre armatele babiloniene ale lui Nabucodonosor, în anul 586 î.C., este, cu siguranþã, evenimentul cel mai important care a zdruncinat conºtiinþele întregului popor. Solemnitatea prin care evreii comemoreazã aceastã datã tragicã (9 Av = iulie-august) este ºi astãzi o zi de doliu, de lamentaþie ºi de post. Psalmul 137 (136) este memoria acestui eveniment tragic, devenit o emblemã pentru toate tragediile umane, personale ºi sociale. Punctul de plecare al generãrii poetice ºi umane, legatã de acest psalm, se referã la acest eveniment istoric, psalmul fiind lamentaþia oficialã a acestei perioade ºi sigiliul acestor

e În limba ebraicã avem un joc de cuvinte cu acelaºi verb: dacã te voi uita... ºi dreapta mea sã mã uite. Multe traduceri au sensul: a se usca, a paraliza. f Fiii lui Edom, rude cu fiii lui Israel, întrucât sunt descendenþi ai lui Esau (cf. Ps 85,7) ºi vasali ai Israelului, au fost întotdeauna ostili evreilor. g Sunt douã blesteme sub forma unui tragic macarism (v. 8-9). Aceste expresii crude ºi violente, interpretate aºa cum sunt, nu au nici o legitimare moralã. Probabil este un limbaj convenþional pentru a exprima mai incisiv ataºamentul faþã de Ierusalim (cf. 2Rg 8,12; Is 13,16; Os 14,1; Nah 3,10).

518

PSALMUL 137 (136)

ani stropiþi de sânge ºi de plâns. Dupã expresia lui A. Chouraqui, este, fãrã îndoialã, absolutul mesajului care explicã de ce Ierusalimul, în toatã istoria, a fost, mereu, marele învins de peste veacuri. Roma, Atena, Constantinopolul, Alexandria au avut ceasul lor, dar, în realitate, Babilonul este monstruosul triumfãtor al istoriei. Babilonul legiunilor devastatoare, Babilonul asediator, Babilonul violenþei, al asasinatului, Babilonul tuturor morþilor. La triumful Babilonului, Ierusalimul este prezent încãtuºat, orb, învins dar viu ºi prezent. În timpul întregii istorii, Ierusalimul este cetatea-martir, marea rãstignitã a tuturor imperiilor. Evitând o lecturã nostalgicã ºi sentimentalã a psalmului 137 (136), gãsim în el un popor care se ridicã împotriva altuia ºi, în acelaºi timp, un cult care protesteazã împotriva altuia; este ciocnirea a douã naþionalisme, unul strãin de celãlalt, ancorat fiecare în propriul pãmânt ºi în propria religie. Babilonul, pentru evreul deportat, este de douã ori strãin: pentru cã aparþine unui alt popor ºi pentru cã aparþine altei religii. El este, în acelaºi timp, strãin ºi nelegiuit ºi, de aceea, caracterul sãu anti-Palestina este, în acelaºi timp, anti-Israel, adicã anti-Iahve,. În felul acesta, psalmul 137 (136) devine un apel la a continua sã crezi ºi sã speri, fãrã a vedea ºi fãrã a ceda ispitei de a te alinia cu Babilonul. În ciuda faptului cã acest psalm este cântarea paradoxalã a tãcerii, provoacã, prin natura sa, muzica, lamentaþia, elegia ºi urletul, melodie nostalgicã ºi imn marþial. El uneºte durerea ºi mândria, melancolia tandrã ºi pasiunea, iubirea intensã pentru Sion ºi imprecaþia litanicã împotriva duºmanilor, murmurul speranþei ºi marºul implacabil, violent, sãlbatic. Psalmul nu este o rugãciune de cerere, o implorare a lui Dumnezeu, tonul este acela al unei elegii funebre despre moartea Sionului ºi a naþiunii. Acest poem se încheie cu un rafinat tip de blestem: este vorba despre o „fericire” pentru cei care luptã împotriva

PSALMUL 137 (136)

519

duºmanului, cu urã, ºi rãzbunã Israelul. În spatele vãlului lamentaþiunii-blestem, de facturã profeticã, sesizãm cu claritate un alt gen, cel al cântãrilor Sionului. Este o preamãrire a cetãþii sfinte, în ciuda ruinãrii ei, este mãrturisirea unei iubiri de nezdruncinat sub coºmarul durerii ºi în spatele lacrimilor care ºiroiesc din ochii autorului. Mai subliniem cã existã o legãturã profundã între psalmist ºi Sion, împreunã cu liturgia lui. Þinuta literarã a textului, încãrcãtura puternicã a participãrii, coerenþa istoricã generalã a psalmului fac posibilã plasarea genezei sale în timpul exilului din Babilon, sau a perioadei imediat urmãtoare. Dupã expresia sfântului Paul, „ceea ce s-a întâmplat (în exodul babilonic) este un exemplu pentru noi” (1Cor 10,6). Babilonul este personificarea puterilor multiforme ale rãului, simbolul cetãþii pãmânteºti construite ºi crescute în opoziþie faþã de Dumnezeu ºi faþã de tot ce vine de la el, este rezultatul tuturor egoismelor ºi al poftelor umane, este cuibul tuturor duhurilor necurate. Biserica, formatã din cei care cred în cuvântul lui Cristos, este aºezatã pe malurile râurilor din Babilon, care sunt lumea aceasta înºelãtoare care trece. Provocatã ºi oprimatã de persecutorii sãi, ea plânge în membrele sale sfâºiate ºi suferinde. Însã, în inima ei, dorinþa dupã Dumnezeu ºi dorul dupã cer sunt mai puternice decât orice provocare ºi insinuare a duºmanului. Împãrþirea: pe malurile râurilor din Babilon (v. 1-4); amintirea Ierusalimului (v. 5-6); imprecaþie împotriva Edomului ºi împotriva Babilonului (v. 7-9).

PSALMUL 138 (137) Domnul priveºte spre cel umil 1

Al lui David.

Te laud, Doamne, din toatã inima, pentru cã ai ascultat cuvintele gurii mele. Îþi cânt înaintea îngerilora. 2 Mã prostern spre templul tãu cel sfânt, laud numele tãu pentru bunãtatea ºi fidelitatea ta, cãci þi s-a mãrit faima prin împlinirea fãgãduinþelor tale. 3 În ziua în care te-am chemat, m-ai ascultat, m-ai îmbãrbãtat ºi mi-ai întãrit sufletul. 4

5

6

Toþi împãraþii pãmântului, Doamne, te vor lãuda, când vor auzi cuvintele gurii tale. Ei vor cânta cãile Domnului, cãci mare este slava Domnului. Oricât de sus ar fi Domnul, el îl vede pe cel umil ºi îl recunoaºte din depãrtare pe cel îngâmfatb.

a Înaintea îngerilor. Lit.: înaintea zeilor. Alte versiuni traduc: înaintea regilor (versiunea siriacã) sau înaintea judecãtorilor (Targumul). Varianta de faþã este sprijinitã de Ps 8,6; 29,1; 50,1; 82,1; 86,6-9; Is 6,1-4. b Imaginea este un antropomorfism. Privirea lui Dumnezeu indicã mântuirea (cf. Num 25,26). Întoarcerea privirii de la cineva înseamnã ruinã ºi pierzare (cf. Is 2,10-19). Acest verset este reluat în Magnificat (Lc 1,48).

PSALMUL 138 (137)

521

7

Chiar dacã trebuie sã trec printr-o mare strâmtorare, tu mã faci sã trãiesc, în ciuda mâniei duºmanilor mei; tu îþi întinzi mâna ºi dreapta ta mã mântuieºte. 8 Domnul va duce la bun sfârºit ceea ce a început pentru mine. Doamne, bunãtatea ta este veºnicã. Nu pãrãsi, Doamne, lucrarea mâinilor talec. Psalmul 138 (137) este o cântare de mulþumire ºi a fost calificat ca psalmul chemãrii universale sau psalmul celor botezaþi, al acelora care au fost iluminaþi. În analizarea psalmului, dacã plecãm de la ideea unei creaþii literare preexilice, trebuie sã admitem cã a fost complet revizuit dupã exil, sau, dacã pornim de la ideea cã a apãrut în perioada postexilicã, remarcãm un împrumut substanþial de formule ºi de termeni arhaici. Cel care se roagã vorbeºte în mod solemn, implicând naþiunile pãmântului ºi deschizând un orizont internaþional. Într-însul se poate identifica glasul unei personalitãþi înalte din stat, rege sau guvernator, care prezintã o suferinþã politicã, un coºmar, creat de duºmani, dar acum îndepãrtat deja. Pe buzele celui care se roagã, se naºte mulþumirea, plinã de bucurie, pentru intervenþia eliberatoare a lui Dumnezeu. De altfel, acest poem este o cântare neîntreruptã de laudã, înãlþatã înaintea curþii cereºti, din partea celui care crede ºi care este prosternat în aula sacrã a templului. Cerul ºi templul sunt unite pe verticalã, întrucât amândouã sunt locul lui Dumnezeu ºi locul întâlnirii cu el. Prin actul de mulþumire, credinciosul devine un martor misionar al darului obþinut în faþa tuturor regilor pãmântului, adicã în faþa tuturor oamenilor. El, ºi, împreunã cu c

Versetul 8 este citat în Fil 1,6.

522

PSALMUL 138 (137)

el, Israelul, vesteºte bucuria credinþei într-un Dumnezeu care rãspunde, atunci când este invocat. Motivele ce cauzeazã intervenþia eliberatoare a lui Dumnezeu sunt trei. Înainte de toate, este fidelitatea lui plinã de milã. Domnul se simte legat de om, printr-un raport de intimitate ºi de alianþã, fapt pentru care, aproape instinctiv, vrea binele aliatului sãu. Pe de altã parte, este vorba despre alegerea lui Dumnezeu, care priveºte cãtre cel umil ºi suferind ºi îl dispreþuieºte pe cel arogant ºi puternic. În cele din urmã, cel care se roagã face apel la continuitatea constantã a intervenþiei providenþiale a lui Dumnezeu. Domnul nu-l creeazã pe om pentru a-l abandona, pe un drum plin de coºmaruri, mizerii ºi contradicþii, ci îl conduce cu iubire pãrinteascã ºi plinã de grijã. Pãrinþii Bisericii au interpretat psalmul ca fiind o rugãciune a lui Cristos adresatã Tatãlui, care ascultã întotdeauna rugãciunile sale ºi care îºi împlineºte promisiunile. Biserica îi aduce mulþumire lui Dumnezeu ºi lui Cristos, prin psalmul 138 (137), pentru milostivirea lor ºi pentru fidelitatea faþã de ea. Prezenþa îngerilor din acest psalm a oferit Bisericii oportunitatea de a introduce aceastã rugãciune în sãrbãtorile sfinþilor îngeri. Prin sfinþii sãi, Biserica este deja concitadinã cu îngerii, în Ierusalimul veºnic ºi în sanctuarul ceresc. Îngeri ºi oameni sunt adunaþi într-o singurã laudã ºi adoraþie, prin acelaºi Domn, Isus, care le-a dat oamenilor harul de a se bucura de libertatea îngerilor lui Dumnezeu. Împãrþirea: titlu (v. 1a); mulþumirea credinciosului pentru numele ºi operele salvifice ale lui Dumnezeu (v. 1b-3); mulþumirea regilor pãmântului pentru cuvântul eficace ºi gloria lui Dumnezeu (v. 4-6); viitoarea mulþumire pentru eliberarea de duºmani ºi de neliniºte (v. 7-8).

PSALMUL 139 (138) Atotºtiinþa ºi atotputernicia lui Dumnezeu 1

Maestrului de cor. Al lui David. Psalm.

Doamne, tu mã observi de aproape ºi mã cunoºtia; ºtii când mã aºez ºi când mã scolb; pãtrunzi de departe gândurile mele; 3 fie cã umblu, fie cã stau culcat, nimic nu-þi scapã; toate cãrãrile mele îþi sunt cunoscute. 4 Înainte de a-mi ajunge cuvântul pe limbã, tu, Doamne, îl cunoºti deja. 5 Tu mã învãlui din faþã ºi din spate ºi mâna ta stã întinsã asupra meac. 6 Minunatã este pentru mine cunoaºterea ta, prea înaltã ca sã o pot înþelege. 2

7 8

9

Unde aº putea merge departe de duhul tãud ºi unde aº putea fugi dinaintea feþei tale? Dacã m-aº urca la cer, tu eºti acolo; dacã m-aº coborî în împãrãþia morþilor, tu eºti de faþã. Dacã aº lua aripile aurorei ºi m-aº opri dincolo de mare,

a Lit.: mã scrutezi. Verbul hqr presupune o pãtrundere deosebitã a privirii care coboarã în secretul propriei conºtiinþe. b Sunt cuvinte aproape identice ca atunci când Domnul înfruntã aroganþa lui Senaherib (cf. Is 37,28-29). c Este semnul protecþiei ºi al stãpânirii absolute a lui Dumnezeu asupra omului (cf. Ex 33,22-23; Is 8,11; Ez 1,3; 3,14). d Fraza este o întrebare retoricã ce presupune un rãspuns negativ (cf. Cartea lui Iona).

524 10

11

12

13

14

15

16

17

PSALMUL 139 (138)

ºi acolo mâna ta m-ar conduce ºi dreapta ta m-ar þine. Dacã aº spune: „Cel puþin întunericul sã mã acopere ºi lumina sã devinã noapte în jurul meu”, dar nici întunericul nu-i întuneric pentru tine, iar noaptea este luminoasã ca ziua ºi întunericul este ca luminae. Pentru cã tu ai format rãrunchii meif, m-ai þesutg în sânul mamei mele. Te laud pentru cã m-ai fãcut o fãpturã atât de minunatã! Lucrãrile tale sunt admirabile! ªi sufletul meu cunoaºte bine aceasta! Oasele mele nu erau ascunse pentru tine când am fost plãmãdit în tainã, þesut în chip minunat în adâncimile pãmântuluih. Ochii tãi m-au vãzut înainte de a mã naºte ºi în cartea ta îmi erau scrise toate; zilele erau fixate, pe când nu era nici una dintre elei. Cât de adânci sunt, pentru mine, gândurile tale, Dumnezeule, de necuprins e numãrul lor!

e Versetul este, probabil, o glosã explicativã (cf Iob 34,21-22; Sir 23,18-19; Dan 2,22). f În concepþia biblicã, rãrunchii sunt partea cea mai secretã a omului, sediul conºtiinþei ºi al vieþii senzitive ºi afective. g M-ai þesut. Imaginea indicã intervenþia creatoare a lui Dumnezeu în crearea omului încã din starea de embrion. h Adâncimile pãmântului. Varianta poeticã a sânului mamei din v. 13. Pentru misterul creºterii fãtului în sânul matern, vezi Iob 10,10-11; 2Mac 7,22-23; Înþ 7,1-2. i Traducerea este nesigurã din cauza dificultãþilor textului ebraic. Prin aceste imagini, psalmistul subliniazã atotºtiinþa ºi atotputernicia divinã, chiar ºi în privinþa viitorului.

PSALMUL 139 (138) 18 19

20 21 22

23

24

525

Dacã le-aº numãra, ar fi mai multe ca nisipul. Când mã trezesc, tot lângã tine suntj. O Dumnezeule, dacã l-ai nimici pe cel nelegiuit! Depãrtaþi-vã de la mine, oameni vãrsãtori de sânge! Ei vorbesc despre tine cu înºelãciune, se ridicã împotriva ta cu viclenie. Oare nu-i urãsc eu, Doamne, pe cei ce te urãsc ºi de cei ce se ridicã împotriva ta nu mi-e silã? Cu urã desãvârºitã îi urãsc, ca ºi cum ar fi duºmanii meik. Priveºte-mã cu luare-aminte, Dumnezeule, ºi vezi inima mea, încearcã ºi cunoaºte gândurile mele. Vezi dacã nu merg pe o cale greºitã ºi condu-mã pe calea veºniciei.

Psalmul 139 (138), la nivel simbolic ideologic, se sprijinã pe conceptul de transcendenþã activã, deci pe ideea de superioritate, de distanþã, care poate sã înglobeze totul, dar din înãlþime. Este unul dintre locurile clasice ale teologiei Vechiului ºi Noului Testament ºi al multor altor propuneri religioase. Atributele divine ale atotºtiinþei, ale atotprezenþei ºi ale atotputerniciei lui Dumnezeu nu sunt exprimate de poet în termeni filozofici abstracþi, ci în termenii unei relaþii personale eu-tu. În totalitatea sa, psalmul este o expresie autenticã a adevãratei credinþe în Dumnezeu. Nu suntem în prezenþa unei speculaþii pure asupra divinitãþii, a esenþei ºi a calitãþilor sale, nici nu suntem în faþa unei echilibrãri a antitezei transcendenþã-imanenþã, în termeni j În v. 17-18 avem noi expresii de uimire (cf. Sir 18,4-7; 43,27-28; Iob 11,7-18; Gen 22,17; 32,13). k Sunt expresii de blestem ºi urã foarte puternice (v. 21-22).

526

PSALMUL 139 (138)

strict filozofici. Psalmul este, înainte de toate, o contemplare, o meditare, în spirit sapienþial biblic, despre Dumnezeu, aºa cum este experimentat în relaþia vie ºi operantã, paternalã ºi dominatoare, tandrã ºi dreaptã faþã de om ºi de libertatea lui. Este un colocviu intim cu Domnul tuturor ºi a toate, este un act de adoraþie ºi de reflecþie în rugãciune, este admiraþia gloriei divine care se rãspândeºte asupra oricãrei fiinþe, în calitate de cauzã a fiinþei. Poetul exprimã uimirea omului, care descoperã cã pe toate cãile sale este introdus în relaþii care rãmân ascunse ochiului natural. El nu-ºi aparþine în întregime sieºi, nici nu trãieºte în mod exclusiv viaþa sa pentru sine, pentru cã pretutindeni descoperã legãturi invizibile, care îl leagã de realitatea lui Dumnezeu. Acest psalm este modelul exemplar al viziunii despre Dumnezeu. El pune în evidenþã penetrarea reciprocã a credinþei ºi a cunoaºterii. Voinþa de cunoaºtere este atât de dinamicã, încât, chiar în limitele care îi sunt stabilite, ea este martorã a incapacitãþii de a-l pãtrunde pe Dumnezeu. Teama de Dumnezeu nu numai cã abiliteazã cunoaºterea, ci îi aminteºte cã ºi capacitatea de cunoaºtere se îndreaptã spre o lume în care dominã misterul. Misterele lumii nu-ºi au o existenþã proprie: omul nu întâlneºte în ele decât misterul lui Dumnezeu. Aici este latura fascinantã a cãutãrii vieþii: îndrãzneala de a fixa reguli, într-o lume în care trebuie sã calculezi, în fiecare clipã, cã se poate întâlni realitatea total incomensurabilã a lui Dumnezeu. Psalmul dezvoltã trei teme. Prima este aceea cã omul, toatã istoria lui ºi toatã fiinþa sa sunt, în totalitate, prezente înaintea lui Dumnezeu. „A se aºeza” ºi „a se scula” sunt douã extreme care închid între ele întregul arc al vieþii umane, în totalitate controlat de Dumnezeu. Celelalte aspecte: a gândi, a umbla, a se odihni, cuvântul, dimensiunile spaþiale, toate sunt prezente în orizontul lui Dumnezeu. O altã traiectorie subliniazã cã prezenþa lui Dumnezeu în cele patru dimensiuni ale universului – înãlþimea, adâncimea,

PSALMUL 139 (138)

527

rãsãritul ºi apusul – ºi cele douã alternanþe ciclice, ziua ºi noaptea, sunt strãbãtute pe deplin de privirea cercetãtoare a lui Dumnezeu. În iluzoria sa fugã de Dumnezeu, omul descoperã imposibilitatea de a-i ºterge prezenþa. O a treia traiectorie este semnatã de aclamarea mãririi de neajuns a lui Dumnezeu; este dedicatã existenþei umane, în momentul îmbobocirii sale în sânul matern, care este asemenea sânului întunecat al pãmântului, în care omul va fi primit la sfârºitul vieþii. Existenþa, suspendatã între aceste douã sânuri, este cititã complet de Dumnezeu, ca ºi cum ar fi o carte deschisã. Finalitatea acestei cântãri este aceea a apropierii iubitoare ºi eliberatoare a lui Dumnezeu, prezenþa sa ajutãtoare. Este, în cele din urmã, o mãrturie de credinþã în Dumnezeu, a cãrui ascuþime perfectã în cunoaºtere ºtie sã vadã realitatea ºi fragilitatea noastrã. Un comentator evreu din secolul al XII-lea, Ibn Esdra, definea astfel psalmul 139 (138): nici un psalm nu este asemãnãtor cu acesta, nici prin mãreþia sentimentelor, nici prin înãlþimea stilului, nici prin varietatea figurilor, nici prin profunzimea sensului. Pãrinþii Bisericii au considerat psalmul ca o meditaþie ºi o rugãciune a lui Cristos ºi a Bisericii ce ne oferã o învãþãturã preþioasã: existenþa noastrã, în cea mai micã miºcare a ei, este învãluitã de privirea ºi de prezenþa lui Dumnezeu. Împãrþirea: titlu (v. 1a); atotºtiinþa lui Dumnezeu (v. 1b-6); atotprezenþa lui Dumnezeu (v. 7-12); reluarea temei atotºtiinþei lui Dumnezeu (v. 13-16); problema personalã a credinþei ºi a refuzãrii idolului (v. 17-22); invocarea lui Dumnezeu pentru a scruta fiinþa celui care se roagã (v. 23-24).

PSALMUL 140 (139) Cei care cer ajutor împotriva duºmanilor 1

Maestrului de cor. Psalm. Al lui David.

2

Scapã-mã, Doamne, de omul rãu, ocroteºte-mã de omul violent, de cei care urzesc rele în inima lor ºi toatã ziua pregãtesc rãzboaie. ªi-au ascuþit limbile precum ºarpele, venin de viperã este pe buzele lora.

Selah

Pãzeºte-mã, Doamne, de mâinile pãcãtosului, ocroteºte-mã de omul violent, de cei care cautã sã punã capcane paºilor mei! Cei mândri mi-au pregãtit laþuri în ascuns ºi mi-au întins funii ca o plasã, mi-au aºezat capcane pe cãrareb.

Selah

I-am spus Domnului: „Tu eºti Dumnezeul meu; ascultã, Doamne, glasul rugãciunii mele!” Doamne, Dumnezeul meu, tu eºti puterea mântuirii mele, acoperã capul meu în ziua luptei. Nu împlini, Doamne, dorinþele celui nelegiuit, nu-l lãsa sã-i reuºeascã planulc.

Selah

3 4

5

6

7

8

9

a Simbologia este teriomorfã (ºarpe, viperã). Sunt evidenþiate rãutãþile limbii: defãimarea, înºelãciunea, calomnia (cf. Ps 58,5; 64,4-5). b În v. 5-6 avem imagini de vânãtoare frecvente în psalmi (cf. Ps 19; 31,5). c Vg adaugã: ca sã nu se mândreascã.

PSALMUL 140 (139) 10 11 12

13 14

529

Asupra capului celor ce mã înconjoarã sã cadã nelegiuirea buzelor lor! Sã cadã peste ei cãrbuni aprinºi, aruncã-i în prãpastie, sã nu se mai ridice! Sã nu rãmânã în þarã vreun om cu limbã rea; rãul sã-l urmeze pe omul violent pânã la ruina sa. ªtiu cã Domnul va face dreptate celui umil ºi va face dreptate celor sãrmanid. Da, cei drepþi vor lãuda numele tãu ºi cei neprihãniþi vor locui în faþa ta.

Este perceput de cercetãtori ca o adevãratã enigmã literarã ºi istoricã. Tonalitatea generalã este clarã, o rugãciune de cerere. Unii presupun cã un individ îi expune lui Dumnezeu situaþia sa dificilã ºi problemele pe care nu le poate rezolva. Este frecventa temã a dreptului persecutat, care îºi depune plângerea la curtea supremã de justiþie, aceea a lui Dumnezeu. Unii considerã cã psalmistul ar fi chiar o victimã a practicilor magice. Alþi exegeþi au gãsit în psalm o tensiune colectivã a întregului Israel, asediat din afarã sau fracþionat de luptele interne. Nelegiuiþii (duºmani sau trãdãtori sau apostaþi) îºi revarsã rãutatea ºi proiectele lor nedrepte asupra evreilor sau asupra drepþilor din comunitate. Cel care se roagã se lamenteazã, în mod vag ºi generic, de perfidia verbalã ºi, probabil, ºi de violenþã, de un mod ostil ºi pervers de a fi tratat, situaþie care îl zdrobeºte. Nici adversarul nu este prea bine precizat. Psalmul îl defineºte ca pe un nelegiuit pervers, calomniator, violent ºi arogant. Destinul sãu, conform dorinþei victimei, ar trebui sã fie acela al unui vinovat învins în tribunal sau acela al unui

d Psalmistul dã mãrturie de încrederea sa neclintitã în Dumnezeul alianþei (v. 7), care intervine de-a lungul istoriei împotriva nedreptãþilor ºi în favoarea celor slabi.

530

PSALMUL 140 (139)

rãzboinic înfrânt ºi aruncat cu faþa în praf. Putem, deci, considera acest psalm ca rugãciunea anonimã a unui simplu fiu al lui Israel, care, în ambianþa încercãrilor suferite de naþiune, dupã exil, nu se mulþumeºte sã-ºi înscrie situaþia lui particularã în destinul comunitãþii, ci, luând pe umerii sãi relele trecute, prezente ºi viitoare ale poporului sãu, îºi sprijinã actul lui de mulþumire pe cel al tuturor celor drepþi, menþinându-ºi privirea fixã asupra dreptãþii depline pe care Iahve, într-o zi, o va face pentru toþi ai sãi. Tradiþia patristicã ºi liturgia Bisericii ne îndeamnã sã ne rugãm cu acest psalm ºi sã-l meditãm în lumina pãtimirii lui Cristos. El a vãzut nãpustindu-se asupra sa violenþa rãului, care se aflã în gândul ºi în inima oamenilor, ºi cunoaºte perfidia lucrãrilor lor. Cei care l-au torturat, în zilele vieþii sale pãmânteºti, ºi l-au dat la moarte exprimau în ei înºiºi toatã omenirea, din toate veacurile care l-au precedat ºi din cele care vor fi trebuit sã vinã; nelegiuirile oamenilor s-au revãrsat asupra acelora pe care Dumnezeu îi pusese în centrul istoriei pentru ispãºire ºi pentru iertare. Cel care dirija împotriva Domnului toatã rãutatea oamenilor, cu scopul de a-l distruge, era diavolul cu toate puterile infernului, care, încã de la început, a dus lumea la ruinare. Cristos, fiind Fiul veºnic ºi atotputernic al lui Dumnezeu, a intrat în aceastã luptã slab ºi muritor, dupã ce a luat un trup asemenea aceluia al pãcatului, pentru a condamna în el pãcatul (Rom 8,3), dar a fost de nebiruit, pentru atotputernicia sa divinã, fapt pentru care infernul s-a gãsit în faþa unuia mai puternic decât el. Duºmanul întinsese un laþ, ca sã-l facã pe Cristos sã cadã în groapa morþii. Isus s-a lãsat prins, dar a rupt laþul. Textul acestui psalm poate sã ne inspire reflecþii mântuitoare ºi o cãinþã eficientã, în timp ce ne atrage atenþia asupra suferinþelor pe care le-am adus Mântuitorului nostru în gânduri, în cuvinte ºi în fapte. Pe de altã parte, acest

PSALMUL 140 (139)

531

psalm ne apãrã împotriva atacurilor ºarpelui, care a sedus-o pe Eva, pentru ca minþile noastre sã nu se lase corupte. Împãrþirea: titlu (v. 1a); rugãciune pentru a fi eliberaþi de calomniatorii comparaþi cu ºarpele (v. 1b-4); duºmanii, comparaþi cu vânãtorii (v. 5-6); rugãciune de cerere cãtre Domnul (v. 7-9); blesteme împotriva celor nelegiuiþi (v. 10-12); mãrturisire de credinþã: Domnul îi va susþine pe cei drepþi (v. 13-14).

PSALMUL 141 (140) Rugãciune în timpul ispitei 1

Psalm. Al lui David.

Strig cãtre tine, Doamne, vino degrabã în ajutorul meu, pleacã-þi urechea la glasul meu când te chem. 2 Rugãciunea mea sã se înalþe spre tine ca fumul de tãmâiea, ridicarea mâinilor mele sã fie în faþa ta ca jertfa de searãb. 3

Pune, Doamne, strajã gurii mele ºi pãzeºte uºa buzelor melec. 4 Sã nu mi se plece inima spre vreun lucru rãu, spre uneltiri nelegiuite, împreunã cu fãcãtorii de reled; sã nu mã înfrupt din bunãtãþile lor!e a Versetul are un caracter liturgic. Rugãciunea de cerere este comparatã cu fumul de tãmâie ºi sunt menþionate cele douã celebrãri de searã din templu: incensul ºi ritul numit minhah, cu sacrificarea mielului pe altarul arderilor de tot. b Ridicarea mâinilor este un gest ce antreneazã ºi trupul în rugãciune, dupã mentalitatea biblicã, dar simbolizeazã ºi o punte dintre om ºi Dumnezeu într-un gest de adoraþie aproape universalã. Acest gest este cunoscut ºi în Egipt, Ugarit ºi Mesopotamia. c Cuvântul ebraic folosit aici (dal) apare o singurã datã în VT. Domnul este invitat sã pãzeascã gura celui care se roagã, ca sã nu lase sã iasã blesteme, lamentãri, critici, imprecaþii. d Evreul care se roagã îi atribuie lui Dumnezeu orice efect, lãsând la o parte cauzele secundare. e Expresia apare numai aici în VT, dar se apropie de imaginea banchetului care este semnul comuniunii ºi al împãrtãºirii idealurilor ºi

PSALMUL 141 (140)

533

5

Sã mã loveascã cel drept ºi cel credincios sã-mi facã reproºuri, nu-mi voi mai turna niciodatã pe cap untdelemn înmiresmatf ºi rugãciunea mea va fi continuã împotriva rãutãþilor lorg. 6 Judecãtorii lor sã fie aruncaþi de pe stânci atunci vor auzi cuvintele mele, cã sunt plãcute. 7 Cum se brãzdeazã ºi se spintecã pãmântul, aºa ne-au risipit oasele în gura locuinþei morþilor. 8

Doamne Dumnezeule, cãtre tine sunt îndreptaþi ochii mei, la tine caut adãpost; fii apãrãtorul sufletului meuh. 9 Pãzeºte-mã de laþul pe care mi l-au întins ºi de cursa fãcãtorilor de rele! 10 Sã cadã cei rãi în laþurile lor, în timp ce eu sã trec neatins. Din detaliile pe care le întâlnim în psalm, tradiþia l-a considerat drept o cântare a liturgiei de searã, proclamatã atunci când întunericul serii se fãcea prezent ºi se aprindeau luminile. Prin aceastã imagine, asistãm la o spiritualizare ºi la o aprofundare a conceptului de relaþie dintre Dumnezeu ºi om sau la o perspectivã spre „sacrificiul de laudã” care era sugeratã de kerigma profeticã. Datoritã a sentimentelor. Psalmistul îi cere Domnului sã-l elibereze chiar ºi de familiaritatea cu cei care sãvârºesc nelegiuirea. f Untdelemnul turnat pe cap este semnul consacrãrii ºi al ospitalitãþii (cf. Ps 23,5; 45,8; 92,11). g Psalmistul se angajeazã sã nu se asocieze în actele de cult cu cei rãi. h Lit.: fã sã nu slãbeascã sufletul meu. Este imaginea vieþii care se stinge încet (cf. Lev 17,11-14; 1Sam 1,15; Is 53,12). De fapt, versetul este o nouã mãrturisire de credinþã în Domnul ca fiind singurul ºi adevãratul salvator.

534

PSALMUL 141 (140)

dificultãþilor de lecturã a v. 4b-7, unii au tras concluzia cã ar fi vorba despre un text magic. Apelurile de la început ºi invocaþiile finale pentru protejarea din faþa capcanelor celor nelegiuiþi introduc acest psalm în categoria lamentaþiunilor individuale. Coºmarul de a cãdea în capcanele mortale aparþine acestui gen de rugãciune de cerere ca un element specific. Capcana de care se teme cel care se roagã se naºte din ispita care provine din succesul scandalos al celor nelegiuiþi ºi care se rãsfrânge, în mod subtil, în interiorul conºtiinþei psalmistului. Pentru conþinutul sãu, acest psalm poate fi considerat ºi ca o reflecþie sapienþialã. Proba de la care autorul implorã eliberarea este mai puþin comunã în psaltire: adversarii, prin succesul lor, dar ºi prin înºelãciune, linguºealã ºi ameninþãri, încearcã sã-l atragã în sfera lor de rãutate, iar credinciosul, nesigur pe forþele proprii, simte fascinaþia bolnavã ºi atracþia pe care rãul o exercitã asupra lui. Singur, ar putea sã cadã ºi sã se lase fascinat de savoarea mâncãrurilor delicioase ale celor rãi. Masa este semnul comuniunii de viaþã ºi de intenþii, iar cuvintele pãcãtosului sunt ca niºte îmbucãturi gustoase. În faþa omului sunt puse douã ospeþe: cel al nebuniei ºi cel al înþelepciunii, iar invitaþia nebuniei poate sã fie mai interesantã. Aceastã invitaþie este, în realitate, un laþ, o plasã întinsã pentru pradã. Imaginea psalmistului este aceea a nevinovatului prezentat ca o pradã înspãimântatã ºi fugarã, gata de a fi capturat. Plasa întinsã pentru cel drept însã îl va prinde pe cel pãcãtos, întrucât dreptul este protejat de Domnul. Pentru aceastã victorie totalã asupra rãului interior, ispita, ºi exterior, capcanele celor perverºi, psalmul se transformã într-o laudã asemãnãtoare jertfei de tãmâie din liturgia de searã. Imaginea celui care se roagã cu mâinile înãlþate în atitudine de rugãciune, îndreptat spre templu, centrul universului, pentru cã acolo este prezent Dumnezeu, pare ca o frescã din catacombe.

PSALMUL 141 (140)

535

Tradiþia de a recita psalmul acesta la vespere a ajuns ºi în liturgia actualã. Vesperele sunt sacrificiul de laudã de searã, sacrificiul tãmâierii spirituale. Biserica îl oferã amintind sacrificiul euharistic, celebrat în seara din Joia Sfântã ºi sacrificiul de searã al lui Cristos, Mielul pascal jertfit pe cruce în seara Vinerii Sfinte. În totalitatea sa, rugãciunea din psalmul 141 (140) este rezumatã de Isus în Tatãl nostru: „ªi nu ne duce pe noi în ispitã, ci ne mântuieºte de Cel Rãu” (Mt 6,13). Împãrþirea: titlu (v. 1a); psalmistul îl implorã pe Domnul (v. 1b-2); ispita de a lua parte la cuvintele ºi la faptele celor rãi (v. 3-4); rugãciunea de corectare a celor drepþi (v. 5-7); implorarea protecþiei, în mijlocul capcanelor celor pãcãtoºi (v. 8-10).

PSALMUL 142 (141) Rugãciune în timpul persecuþiei 1

Poem. Al lui David. Când era în peºterã. Rugãciune.

2

Cu glasul meu strig cãtre Domnul, cu glasul meu mã rog cãtre Domnul meua, înaintea lui îmi vãrs necazul, înaintea lui îmi prezint strâmtorarea. ªi când slãbeºte în mine duhul meub, tu cunoºti cãrãrile melec.

3 4

Pe calea pe care umblam, mi-au întins cursã. 5 Priveºte la dreapta mead ºi vezi, nu este nimeni care sã mã cunoascã. Orice loc de scãpare s-a ascuns de mine ºi nu este nimeni sã se îngrijeascã de sufletul meu. 6 Am strigat cãtre tine, Doamne, am zis: tu eºti scãparea mea, tu eºti partea mea pe pãmântul celor viie. a

Spre deosebire de rugãciunea obiºnuitã, murmuratã sau fãcutã în tãcere (1Sam 1,13) aici, psalmistul cere ajutor cu strigãte puternice. b Expresia se referã la versetele precedente, subliniindu-se gravitatea ºi urgenþa strigãtelor de ajutor. c Cãrãrile mele - în sensul de „viaþa mea”, „comportãrile mele”. d La dreapta stã, în general, în limbajul biblic, apãrãtorul, martorul apãrãrii (cf. Ps 110,5; 121,5) ºi garda de corp (cf. Is 63,12; 2Sam 11,3). Prin aceastã expresie originalã, psalmistul denunþã indiferenþa tuturor. e Partea mea. Cuvântul ebraic heleq indica, la origine, o parte din pãmântul Canaanului (cf. Ios 15,13; 19,9; Ez 45,7; 48,8.21; Zah 2,16), dar, cu timpul, a dobândit o semnificaþie metaforicã ºi spiritualã. De aceea Domnul este partea leviþilor (cf. Num 18,20; Dt 10,9), a poporului

PSALMUL 142 (141)

537

7

Ia aminte la strigarea mea, cãci sunt atât de slab. Elibereazã-mã de cei care mã urmãresc, cãci sunt mai tari decât mine! 8 Elibereazã sufletul meu din închisoare, ca sã laud numele tãu; drepþii se vor strânge în jurul meu atunci când mã vei rãsplãti. Gãsim, în acest psalm, unul dintre apelurile cele mai patetice adresate lui Dumnezeu: un apel sfâºietor ºi mult mai intens decât toate celelalte. Lipseºte din el strigãtul de rãzbunare sau de urã; o religiozitate purã se desprinde din text, o intensitate nemaiauzitã a singurãtãþii, a abandonãrii care se încheie într-un dialog deschis ºi fervoros cu Dumnezeu. Prin descrierea angoasei psalmistului, acest poem este descrierea unui martiriu imens. Genul literar dominant este evident, este vorba despre o rugãciune de cerere personalã, cu unele trãsãturi de facturã sapienþialã. Pornind de la menþionarea închisorii, în v. 8, unii au considerat cã ar fi vorba despre un eveniment istoric, ºi psalmul ar trebui considerat ca lamentaþia unui încarcerat, putând fi vorba chiar despre întregul Israel, deportat în þarã strãinã. Probabil, poetul descrie, cu o intensitate aparte, încercarea prin care trece ºi persecuþia la care este supus, dar el nu reclamã nimic precis, ci se roagã doar pentru a obþine de la Domnul un gest de eliberare faþã de el, un gest care sã-i întãreascã inima ºi sã-l readucã în comuniunea celor drepþi. Folosirea expresiilor comune ºi în alþi psalmi de lamentaþie, chemarea, în final, a celor drepþi, ales (cf. Dt 32,9). Psalmistul cautã posedarea Domnului, izvorul ºi plinãtatea vieþii, pe pãmântul celor vii, adicã pe acest pãmânt, pe teritoriul Palestinei, în viaþa prezentã, în opoziþie cu pãmântul celor morþi, ºeolul.

538

PSALMUL 142 (141)

pentru a lua parte la laudã, însãºi stilizarea compoziþiei, pare sã ne indice o epocã mai târzie, cu siguranþã, postexilicã. Deºi foloseºte imagini cunoscute ºi se miºcã dupã temele clasice ale rugãciunilor, acest poem îºi are eleganþa ºi vigoarea proprie. De pe treapta de jos a lamentaþiunii se ridicã, imperceptibil, cãtre tonalitatea siguranþei ascultãrii, a speranþei, fundamentatã pe bunãtatea lui Dumnezeu, la care se înalþã prin suportul încrederii. Psalmistul geme, se roagã ºi plânge înaintea Dumnezeului sãu, pentru cã ºtie cã, ºi atunci când este abãtut ºi strivit de încercãrile dure, Dumnezeu cunoaºte soarta lui. A putea sã se plângã înaintea lui Dumnezeu este deja o mângâiere ºi o încurajare. Duºmanii au întins capcane pe drumul lui. Nu este cine sã-l apere sau, în orice caz, cineva care sã aibã grijã de el. Orice cale de scãpare pare baricadatã. Nu-i mai rãmâne altã speranþã decât sã se refugieze în Dumnezeu. O tradiþie patristicã mediteazã psalmul punând în evidenþã, în special, misterul solitudinii lui Isus Cristos în timpul suferinþelor sale: „Priveºte la dreapta mea ºi vezi, nu este nimeni care sã mã cunoascã. Orice loc de scãpare s-a ascuns de mine ºi nu este nimeni sã se îngrijeascã de sufletul meu” (v. 5). În timpul proceselor, la dreapta imputatului se afla, de obicei, apãrãtorul. Cristos n-a avut apãrãtori, ci numai acuzatori ºi judecãtori, care sã-l condamne. Singur în Ghetsemani, singur în faþa marelui preot ºi a lui Pilat, singur ºi, ca ºi abandonat de Tatãl, pe cruce, Cristos a voit sã intre în acea solitudine oribilã ºi misterioasã, în care se autoexilase omul, plecând departe de Dumnezeu: singurãtatea vinei, a pervertirii, a absurdului, a morþii, a golului, a nimicului. Din aceastã solitudine, Cristos, flancat ºi de slãbiciunea noastrã, ºi-a înãlþat lamentaþia sa ºi ºi-a prezentat, înaintea Tatãlui, angoasa de moarte, adunând, în sufletul sãu, angoasa întregii omeniri ºi, în glasul sãu, lamentaþia tuturor pãcãtoºilor.

PSALMUL 142 (141)

539

Din solitudinea suferitã de Cristos s-a nãscut pentru om o nouã comuniune cu Dumnezeu ºi, în Dumnezeu, s-a realizat o nouã comuniune între oameni. El ne-a eliberat de solitudinea noastrã, trimiþându-ne, în Duhul Sfânt, un interlocutor ºi mângâietor divin. Cristos continuã rugãciunea sa, în Bisericã ºi în fiecare om care aspirã la libertatea adusã de el. Împãrþirea: titlu (v. 1); introducere solemnã ºi invocarea lui Dumnezeu (v. 2-4a); rugãciunea centralã (v. 4b-8a); concluzie solemnã cu rugãciune de mulþumire (v. 8b).

PSALMUL 143 (142) Nimeni nu e drept înaintea lui Dumnezeu 1

Psalm. Al lui David.

Doamne, ascultã rugãciunea mea, pleacã-þi urechea la cererea mea, rãspunde-mi în adevãrul ºi în dreptatea ta! 2 ªi sã nu intri la judecatã cu slujitorul tãu, cãci nici unul dintre cei vii nu va fi îndreptãþit înaintea taa. 3

Duºmanul prigoneºte sufletul meub, îmi calcã viaþa în picioare, m-a fãcut sã locuiesc în întuneric, ca cei morþi pentru veciec. 4 Se stinge în mine sufletul ºi neliniºtitã este în mine inima mea. 5 Îmi aduc aminte de zilele de demult, mã gândesc la toate faptele tale ºi meditez la lucrãrile mâinilor taled. a Neavând merite de prezentat înaintea lui Dumnezeu, psalmistul invocã numai îndurarea ºi fidelitatea Domnului. Adevãrul cã nici unul dintre cei vii nu este drept înaintea lui Dumnezeu apare de multe ori în Biblie (cf. Ps 14,3; 51; 103,3.10.14; 116,11;130,3). b Cuvântul suflet, duh (nefeš) apare de 144 de ori în Psaltire, ºi de cele mai multe ori (105) cu forma de nafši, al cãrui sens este de viaþa mea sau eu ºi este un mod de a exprima pronumele personal, subliniind cã este vorba despre eu care sunt în viaþã (Ps 22; 42; 54; 56 etc). c O parte din v. 3 este luatã din Lam 3,6. Ca cei morþi pentru vecie. Lit.: ca cei morþi de mult timp, imaginea se referã la morþii din trecut, asupra cãrora moartea a pus un sigiliu veºnic. d Amintirea minunilor din istoria salvificã reaprinde speranþa pentru cel nenorocit în prezent.

PSALMUL 143 (142) 6

Întind spre tine mâinile mele, sufletul meu este înaintea ta ca un pãmânt lipsit de apãe.

541

Selah

7

Doamne, grãbeºte-te ca sã-mi rãspunzi, cã se sfârºeºte duhul meu. Nu-þi ascunde faþa de la mine, ca sã nu mã asemãn cu cei ce se coboarã în groapã. 8 Fã sã aud dis-de-dimineaþã îndurarea ta, cãci în tine mi-am pus încrederea!f Fã-mã sã cunosc calea pe care voi merge, cãci sufletul meu spre tine îl înalþ! 9 Elibereazã-mã de duºmanii mei, Doamne, cãci la tine îmi aflu adãpost! 10 Învaþã-mã sã fac voia ta, cãci tu eºti Dumnezeul meu. Duhul tãu cel bun mã va cãlãuzi cãtre pãmântul dreptg. 11

12

De dragul numelui tãu, Doamne, îmi vei da viaþã. În dreptatea ta, vei scoate sufletul meu din strâmtorare! În îndurarea ta, nimiceºte pe duºmanii mei distruge-i pe toþi cei care îmi asupresc sufletul, pentru cã eu sunt slujitorul tãu.

e Imaginea este deosebit de sugestivã pentru evreul care este înconjurat de pãmânt ars de soare ºi de pustiu. În Biblie apare frecvent setea de Dumnezeu (cf. Ps 42,3; 63,2). f Ca soarele de dimineaþã, aºa este cuvântul lui Dumnezeu rostit dimineaþa de un preot sau de un profet în templu: dã îndurare (hesed), care înseamnã, pentru cel ce se roagã, încredere, speranþã, eliberare (cf. Ps 16; 17). g Duhul tãu cel bun este Duhul Dumnezeului alianþei (Neh 9,20; Ps 51,13), care a condus Israelul pe drumul din deºert. Pãmântul drept este pãmântul promis spre care se înainteazã fãrã obstacole (Is 40,3-4), pentru cã este fãrã denivelãri (cf. Ps 26,12; 27,11; 31,9; Is 26,7).

542

PSALMUL 143 (142)

Este ultima rugãciune de cerere individualã ºi, în acelaºi timp, ultimul dintre psalmii penitenþiali. Psalmul presupune un evreu care cunoaºte legea lui Dumnezeu ºi îºi cunoaºte propriul pãcat, fiind expus ameninþãrii judecãþii lui Dumnezeu. Privind, aºadar, propriile fapte, sãrmanul pãcãtos ar trebui sã se cufunde în teamã ºi în disperare. Dar el cunoaºte, în acelaºi timp, faptele, milostivirea, bunãtatea, fidelitatea, capacitatea lui Dumnezeu de a iubi ºi de a da un nou duh slujitorului sãu. De aceea, trece la rugãciunea umilã ºi confidentã ºi, în felul acesta, renaºte speranþa ºi voinþa de a continua sã slujeascã. Cadrul istoric al compoziþiei acestui psalm ar putea fi lovitura de stat încercatã de Absalom ºi fuga lui David din Ierusalim, sub ameninþarea armatelor revoluþionare. Dar, în realitate, psalmul se prezintã numai ca o rugãciune pentru o situaþie disperatã, în care cel care se roagã este implicat ºi din punct de vedere juridic. El ºtie cã nu poate sã-l acuze pe Dumnezeu pentru încercarea prin care trece, pentru cã are conºtiinþa cã nu este strãin ºi imun de pãcat. Aceastã conºtiinþã a pãcãtoºeniei radicale a omului este indispensabilã, pentru a gãsi atitudinea corectã a rugãciunii ºi a relaþiei cu Dumnezeu. Ajutorul Domnului nu poate fi cerut ca un drept. El este doar rodul iubirii, aºa cum subliniazã v. 5. Motivaþiile intervenþiei divine sunt faptele sale, minunile sale, zilele de demult, adicã gesturile salvifice ale trecutului, mãrturisite în crezul Israelului. Departe de a avea date istorice, din arhivele trecutului, evenimentele salvifice oferite pãrinþilor sunt promisiunea unei iubiri continue a lui Dumnezeu faþã de Israel, de care se simte legat printr-un raport de nezdruncinat, de alianþã. Credinciosul se prezintã înaintea lui Dumnezeu ca „slujitorul”, adicã cel care este legat de Domnul sãu printr-un raport profund de iubire ºi de fidelitate. Astfel, rugãciunea devine o aºteptare neliniºtitã a lui Dumnezeu. Cel care se roagã este, înaintea lui Dumnezeu, „ca un pãmânt lipsit de apã” (v. 6). Domnul este apa cea

PSALMUL 143 (142)

543

vie, care potoleºte setea ºi dã rodnicie. Dacã Domnul ºi-ar ascunde chipul, creatura ar rãmâne abandonatã destinului ei, dar Domnul se întoarce dimineaþa, adicã la ceasul ascultãrii din partea lui Dumnezeu, dupã noaptea petrecutã de credincios în rugãciune. Domnul apare ºi-l conduce pe credincios pe pãmântul întins al bucuriei. Este itinerarul unei vieþi eliberate de neliniºte ºi de duºmani, cale pe care cel care se roagã îºi continuã paºii, cu siguranþã ºi încredere. Prin rugãciunea din acest psalm, Cristos se prezintã înaintea Tatãlui, în numele nostru, al tuturor. El, care a voit sã moarã pentru noi, vrea ºi sã se roage în noi, ºi sã exprime cu glasul sãu rugãciunile. Toþi credincioºii sunt membre ale Bisericii sale ºi formeazã, împreunã cu el, un singur trup ºi, de aceea, una singurã este vocea pe care noi o ascultãm în psalm: vocea lui Cristos, capul ºi membrele. Psalmul a fost punctul de pornire pentru argumentarea mântuirii nu datoritã faptelor legii, ci prin credinþã, pe care sfântul Paul o dezvoltã în Scrisoarea cãtre Romani (3,19-23) ºi în Scrisoarea cãtre Galateni (2,16). Biserica sugereazã fiilor sãi risipitori, doritori sã facã pocãinþã pentru pãcate ºi sã se întoarcã la Dumnezeu, sã foloseascã acest psalm ca rugãciune care învaþã adevãratul spirit de pocãinþã. Împãrþirea: titlu (v. 1a); rugãciune pentru dreptatea divinã, înãlþatã de slujitorul care nu se simte drept (v. 1b-2); coºmarul morþii (v. 3-6); coºmarul ºeolului ºi speranþa într-un pãmânt drept ºi în duhul lui Dumnezeu (v. 7-10); un nou apel cãtre dreptate din partea slujitorului împotriva duºmanilor (v. 11-12).

PSALMUL 144 (143) Mulþumire pentru victorie ºi bunãstare 1

Al lui David.

Binecuvântat sã fie Domnul, stânca mea! El îmi deprinde mâinile la luptã ºi degetele pentru bãtãlie. 2 El este aliatul meu fidela ºi tãria mea, turnul meu de apãrare ºi eliberatorul meu. El este scutul meu, în care mã încred, el îmi dã în stãpânire poporul. 3

4

5

6

7

Doamne, ce este omul, cã te îngrijeºti de el, sau fiul omului, cã îl iei în seamã? Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care treceb. Doamne, apleacã cerurile tale ºi coboarã, atinge-te de munþi ºi vor fumega. Sloboade fulgerele tale ºi împrãºtie-i; trimite sãgeþile tale ºi pune-i pe fugã! Întinde mâinile tale din înãlþimi ºi elibereazã-mã, salveazã-mã de apele cele mari, din mâna fiilor celor strãini,

a Lit.: harul meu, fidelitatea mea. Din cauza contextului rãzboinic, traducãtorii preferã sensul acesta, militar. b Întrebarea cu privire la identitatea omului este aceeaºi ca în Ps 8,5, dar rãspunsul este diferit. Acolo, omul este lãudat ca rege ºi stãpân al creaþiei, aici, se constatã mizeria ºi fragilitatea lui, la fel ca în Lamentaþiuni (cf. Ps 39,6-7.12).

PSALMUL 144 (143) 8

cãci gurile lor spun minciunã ºi, ridicând mâna dreaptã, jurã fals.

9

Dumnezeule, îþi voi cânta un cântec nou, pe harpa cu zece strune voi cânta pentru tine, pentru tine, care îi mântuieºti pe regi, care îl eliberezi pe David, slujitorul tãu, de sabia celui rãuc.

10

545

11

Elibereazã-mã ºi mântuieºte-mã din mâna fiilor celor strãini, cãci gurile lor spun minciunã ºi, ridicând mâna dreaptã, jurã fals.

12

Fiii noºtri sã fie ca vlãstarele ce cresc în tinereþea lor; fiicele noastre, precum coloanele din unghiurid, sculptate, pentru templu. Hambarele sã ne fie pline, încãrcate cu tot felul de provizii; turmele noastre sã se înmulþeascã cu miile pe câmpiile noastre; boii noºtri sã fie viguroºi. Sã nu fie gard surpat, nici spãrturã, ºi nici þipãt în pieþele noastre.

13

14

15

Fericit este poporul care are toate acestea, fericit este poporul al cãrui Dumnezeu este Domnul! c

Acest verset ne conduce la Ps 18,51. Este subliniatã motivaþia dublã a imnului de mulþumire: victorie pentru regii din dinastia davidicã ºi pentru David, iniþiatorul acestei dinastii, numit slujitorul Domnului (cf. Ier 33,21; Ez 34,23-24; 37,24). Se face aluzie la promisiunea davidicã din 2Sam 7; Ps 89 ºi 132, care depãºeºte monarhia propriu-zisã. d Coloanele din unghiuri. Este o expresie ce ne aminteºte de Ct 5,15; Ps 118,22. Aceastã metaforã a coloanei cu referinþe la fiice exprimã soliditate, forþã, sprijin ºi se face aluzie ºi la capacitatea de a da naºtere pentru a umple casa (Prov 31,10-31), dar evocã ºi ideea de frumuseþe ºi de graþie femininã, þinând cont cã în antichitate erau multe coloane ºi basoreliefuri sub formã de femei.

546

PSALMUL 144 (143)

Suntem în faþa unei poezii cu multe registre tematice, nuanþe, articulaþii care nu sunt perfect fãcute omogene, într-un text compact ºi, de aceea, la prima lecturã, psalmul se reveleazã ca un curcubeu literar ºi istoric. Este uºor de sesizat cã prima parte a psalmului, v. 1-11, este aproape paralelã cu psalmul 18 (17), iar partea a doua, v. 12-15, constituie o compoziþie originalã. Suntem, aºadar, în prezenþa a douã texte substanþial autonome, dar bine întreþesute între ele. Redactarea finalã, unitarã, nu poate sã fie decât postexilicã, cu anumite indicii referitoare la revolta Macabeilor. Elementul care a dus la amalgamarea acestui text a fost, cu siguranþã, tensiunea mesianicã, întrepãtrunsã, de acum, cu perspective escatologice. Avem, aºadar, mãrturia originalã, dar nu nouã, a tehnicii prin care se rãspândea rugãciunea iudaicã, fãcând apel mereu la tezaurul rugãciunii biblice deja canonizate. Aspectul general al psalmului 144 (143) este, dupã cum am vãzut, cel regal mesianic, dar cu o orientare proprie, mutând tonul de mulþumire spre cel de rugãciune de cerere. Aspectul rãzboinic este cufundat într-o opticã defensivã în faþa unui pericol de temut. Întâlnim, de asemenea, accente de imn de laudã întreþesut cu genul literar al mulþumirii ºi cu reflecþii de tip sapienþial. „Cântecul nou”, din v. 9, explicitat în v. 12-15, ne trimite la dimensiunea escatologicã ce îmbrãþiºeazã, de altfel, tot psalmul. Nu se pot omite nici aluziile liturgice, chiar dacã e greu de sesizat contextul exact. Personalitatea celui care se roagã, deºi este la singular, este o personificare a întregii comunitãþi care aºteaptã marea salvare mesianicã. Prin acest psalm, Domnul învaþã Biserica ºi o întãreºte, pentru a o ajuta sã lupte împotriva duºmanilor spirituali. Împotriva lor, Biserica cere ajutor ºi invocã venirea Domnului, ºtiind cã omul, ale cãrui zile trec precum umbra, nu poate sã-ºi punã încrederea numai în forþele proprii ºi nu poate sã fundamenteze fericirea numai pe prosperitatea bunurilor pãmântului, ci toate le poate în acela care-i dã tãria.

PSALMUL 144 (143)

547

Biserica este poporul fericit al cãrui Dumnezeu este Domnul. Fiii sãi, care trãiesc în har, sunt precum copacii viguroºi ºi tineri, care aduc roade bune, iar fecioarele sale sunt pline de frumuseþe. Depozitarã a sacramentelor ºi a oricãrui har supranatural, Biserica este ca un grânar bine aprovizionat. În ea, singurul staul al lui Dumnezeu, se adunã, din ce în ce mai numeroasã, din orice parte a pãmântului, turma Domnului. Biserica se prezintã ca o cetate bine apãratã ºi fortificatã ºi cei care trãiesc în ea sunt cetãþeni ai cerului ºi pot sã se bucure de bucuria ºi de pacea fiilor lui Dumnezeu. Victoria obþinutã de Cristos, prin înviere, face sã rãsune, în Bisericã, noul cântec, expresia unei noi vieþi. Împãrþirea: titlu (v. 1a); cântare pentru victorie (v. 1b-11): binecuvântarea introductivã (v. 1b-2), profesiunea de umilinþã a celui care se roagã (v. 3-4), teofania (v. 5-6), antifonã (v. 7-8), cântarea nouã a victoriei (v. 9-10), repetarea antifonei (v. 11); cântare pentru pace (v. 12-15): pacea mesianicã (v. 12-14), fericirea finalã (v. 15).

PSALMUL 145 (144) Laudã lui Dumnezeu pentru bunãtatea sa 1

Cântare de laudãa. A lui David.

O Dumnezeule, regele meu, vreau sã te preamãresc Alef ºi sã binecuvântez numele tãu în veac ºi în veacul veacului! 2 Te voi binecuvânta în toate zilele Bet ºi voi lãuda numele tãu în veac ºi în veacul veacului. 3 Domnul este mare ºi vrednic de orice laudã, Ghimel mãreþia lui este fãrã marginib. 4 5 6 7

O generaþie va povesti altei generaþii lucrãrile tale Dalet ºi vor istorisi minunile tale. Vor lãuda strãlucirea mãririi tale He ºi vor reaminti lucrãrile tale minunate. Vor povesti puterea faptelor tale înfricoºãtoare Waw ºi vor vorbi despre mãreþia ta; vor rãspândi amintirea bunãtãþii tale fãrã margini Zain ºi vor proclama dreptatea ta.

8

Domnul este îndurãtor ºi plin de milostivire, el este îndelung rãbdãtor ºi plin de dragoste; 9 Domnul este bun faþã de toþi, el îºi aratã bunãtatea faþã de orice fãpturã. 10 Sã te laude pe tine, Doamne, toate lucrãrile tale ºi sfinþii tãi sã te binecuvânteze; a

Het Tet Iod

Este singura datã când apare acest titlu de psalm. Motivarea imnului de laudã este mãreþia lui Dumnezeu, întrucât este insondabilã. Acest verset are ºi rolul de tezã care va fi dezvoltatã de-a lungul psalmului. b

PSALMUL 145 (144) 11 12

13

14 15 16

sã vesteascã slava împãrãþiei tale Kaf ºi sã-þi facã cunoscutã puterea. Sfinþii tãi sã descopere tuturor oamenilor Lamed mãreþiile tale ºi gloria plinã de strãlucire a împãrãþiei tale. Împãrãþia ta este împãrãþia tuturor veacurilor Mem ºi stãpânirea ta va dãinui din generaþie în generaþie. Domnul este fidel în toate cuvintele sale ºi sfânt în toate lucrãrile salec. Domnul îi sprijinã pe toþi cei care se clatinã Samek ºi îi ridicã pe toþi cei cãzuþi. Ochii tuturor sunt îndreptaþi spre tine în aºteptare, Ain tu le dai hranã la vreme potrivitã. Tu deschizi mâinile tale Pe ºi saturi cu dãrnicie orice fãpturã.

17

Drept este Domnul pe toate cãile sale ºi sfânt în toate lucrãrile saled.

18

Domnul este alãturi de toþi cei care-l cheamã, de toþi cei care-l cheamã în adevãr. El împlineºte dorinþele celor care se tem de el, le ascultã rugãciunea ºi îi salveazã; Domnul îi apãrã pe toþi cei care îl iubesc, ºi-i nimiceºte pe toþi cei rãi.

19 20

21

549

Þade

Qof Reº Sin

Gura mea sã vesteascã lauda Domnului, Tau toatã fãptura sã binecuvânteze numele sãu sfânt în veci ºi în vecii vecilor.

c În LXX, Vg ºi majoritatea traducerilor moderne, apare partea a doua a v. 13 (13b), care lipseºte din TM. d Profesiunea de credinþã a psalmistului se referã la atributele fundamentale ale lui Dumnezeu: dreptatea ºi fidelitatea. Aceste atribute, izvorâte din teologia alianþei, sunt extinse la toate lucrãrile lui Dumnezeu ºi la toate proiectele sale.

550

PSALMUL 145 (144)

Bibliºtii sunt de pãrere cã acest imn alfabetic sigileazã colecþia davidicã formatã din psalmii 138-145 ºi, în acelaºi timp, deschide orizontul spre marele ºi solemnul Hallel final, format din psalmii 146-150. Cântarea începe cu o binecuvântare, continuã, din binecuvântare în binecuvântare, ºi se terminã cu binecuvântãrile veºnice (Rupert de Deutz). Tradiþia rabinicã l-a folosit ca o cântare din dimineaþa de sâmbãtã, afirmând cã cine recitã de trei ori pe zi acest psalm poate fi sigur cã devine un fiu al lumii viitoare. Este o mare litanie a atributelor salvifice ale lui Dumnezeu, ca o pregãtire spiritualã pentru rugãciunea de peste zi. Sfântul Augustin spune cã, în acest psalm, Dumnezeu se laudã pe sine însuºi, pentru a-l învãþa pe om cum se cuvine sã-l laude, pentru a-l face capabil sã laude ºi pentru cã Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este cel care îl laudã pe Dumnezeu. În slujitorii sãi, este Dumnezeu însuºi cel care cântã, prin noi, laudele sale. Imnul este centrat pe Dumnezeu, ca rege ºi Domn al spaþiului ºi al timpului, ºi care ocupã toatã scena fiinþei. Regalitatea divinã se desfãºoarã într-o secvenþã inepuizabilã de atribute, care exprimã infinita sa bunãtate ºi mãreþie. Cu regalitatea sa, Domnul transcende evenimentul ºi ritul însuºi. Suveranitatea sa, care cuprinde creaþia ºi providenþa, se rãspândeºte asupra întregii fiinþe ºi este fãrã început ºi fãrã sfârºit, e veºnicã, cum este Dumnezeu însuºi, ºi se revarsã în maiestate, dreptate ºi bunãtate, clemenþã ºi iubire, fidelitate, protecþie ºi tandreþe paternã. Este o împãrãþie care depãºeºte ºi înglobeazã timpul ºi spaþiul ºi, pentru acest fapt, psalmul este escatologic ºi universalist. Solistul dã voce întregii comunitãþi ºi o pune în stare sã laude ºi sã contemple, în permanenþã, acþiunea ºi prezenþa divinã. Chipul regal al lui Dumnezeu, schiþat în acest psalm, se aseamãnã mai mult cu acela al unui tatã plin de iubire decât cu acela al unui împãrat triumfãtor.

PSALMUL 145 (144)

551

Duioºia ºi inima lui Dumnezeu deþin primatul asupra guvernãrii ºi judecãþii. În toate lucrãrile Domnului, este posibil sã gãsim un cifru care vorbeºte despre el în termeni de bunãtate, iubire, glorie care se revarsã. Rigoarea acrostihului alfabetic nu reuºeºte sã rãceascã spiritualitatea fierbinte ºi originalã a acestei poezii. Noi am vãzut mãreþia lui Dumnezeu fãcându-se umilã în Cristos. În misterul lui se întâmplã o rãsturnare a tuturor valorilor familiare omului. Cu adevãrat, acest Dumnezeu umil rãstoarnã tot ceea ce omul, în orgoliul rebeliunii sale, pretinde sã construiascã de la sine. Acest mister poate sã trezeascã în inima omului expresia cea mai profundã de uimire ºi de gratitudine, dar psalmul lasã sã se înþeleagã cã pot sã se ridice nelegiuiþi care, în faþa acestui mister, sã-l dispreþuiascã pe Dumnezeu. Biserica celebreazã, cu psalmul 145 (144), regalitatea lui Cristos ºi împãrãþia lui, care se extinde la toate generaþiile omenirii. În liturgia sa, Biserica ne-a descoperit semnificaþia creºtinã a formulelor conþinute în acest poem. Putem, astfel, sã alimentãm pietatea noastrã personalã faþã de Cristos cu sentimentele de laudã, de recunoºtinþã, de iubire, de speranþã, care ne sunt sugerate în aceastã rugãciune. Împãrþirea: titlu (v. 1a); invitatoriu (v. 1b-3); acþiunile salvifice ale lui Dumnezeu (v. 4-7); atributele divine (v. 8-9); din nou, acþiunile salvifice ale lui Dumnezeu (v. 10); centrul psalmului: regalitatea divinã (v. 11-13); din nou, acþiunile salvifice ale lui Dumnezeu (v. 14-16); atributele divine (v. 17); acþiunile salvifice ale lui Dumnezeu (v. 18-20); invitatoriu la lauda-binecuvântare a numelui divin (v. 21).

PSALMUL 146 (145) Dumnezeu, speranþa celor oprimaþi 1 2

3 4

Aleluia! Laudã, suflete al meu, pe Domnul! Voi lãuda pe Domnul în toatã viaþa mea, voi cânta Dumnezeului meu cât voi trãi. Nu vã puneþi încrederea în cei puternici, în fiii oamenilora, care nu pot sã mântuiascã. Suflarea lor trece, iar ei se întorc în þãrânã ºi în aceeaºi zi se destramã planurile lorb.

5

Fericit este acela care îl are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacobc; care-ºi pune încrederea în Domnul, Dumnezeul sãu. 6 El a fãcut cerul ºi pãmântul, marea ºi toate câte se aflã în eled. El este totdeauna credincios cuvântului sãu, 7 el face dreptate celor asupriþi, el dã pâine celor flãmânzi. a Fiii oamenilor. Lit.: fiul omului. LXX foloseºte pluralul pentru a evita orice confuzie cu Fiul Omului escatologic din Dan 7,13-14. Unii considerã cã v. 3 ar fi o criticã la adresa succesorilor lui Cirus pentru tergiversarea reconstruirii templului ºi a Ierusalimului (Esd 1,3; 4,4-5.19-24). b Versetele 3-4 îi îndeamnã pe participanþii la adunarea liturgicã sã nu-ºi punã încrederea în puterile pãmânteºti, militare, economice sau politice, oricare ar fi, lucru care a fost mereu o tentaþie pentru Israel (cf. Is 30,1-18; 31,1-3). c Dumnezeul lui Iacob este un termen arhaizant al lui Dumnezeu (cf. Ps 46,8) pentru a sublinia credinþa patriarhilor ºi fidelitatea lui Dumnezeu faþã de promisiunile pe care le-a fãcut lor. d Distincþia dintre cer, pãmânt ºi mare corespunde cosmologiei biblice.

PSALMUL 146 (145)

553

Domnul îi elibereazã pe cei închiºie. Domnul îi lumineazã pe cei orbi, Domnul îi ridicã pe cei împovãraþi, Domnul îi iubeºte pe cei drepþi, 9 Domnul are grijã de cei strãini, sprijinã pe vãduvã ºi pe orfan, dar nimiceºte calea celor rãi. 10 Domnul, Dumnezeul tãu, Sionule, stãpâneºte în veci, din neam în neamf. Aleluia! 8

Psalmul de faþã cântã, fãrã încetare ºi armonios, lauda închinatã lui Dumnezeu creatorul, rãscumpãrãtorul, eliberatorul, regele. Este portalul de intrare pentru Hallelul final (146-150). Fãcea parte din colecþia laudativã a imnurilor pentru liturgia de dimineaþã din sinagogã. Simplitatea poemului ºi dependenþa lui de alte texte din Psaltire ajutã ca acest psalm sã fie uºor de învãþat pe de rost. Tema infailibilitãþii ºi universalitãþii iubirii divine fac acest psalm aplicabil la orice necesitate. În totalitatea lui, psalmul este un fel de laudã perenã, care strãbate toatã viaþa celui ce se roagã, întrucât toatã existenþa lui e sub semnul protecþiei divine. Este vorba, aºadar, despre o cântate a „sãrmanilor lui Iahve” ºi a pioºilor (hasidim) postexilici, a cãror singurã cetate de refugiu este Domnul. Spectrul amplu al posibilitãþilor de aplicare, sugerat de conþinutul imnului, nu atenteazã la originalitatea ºi la personalitatea tonalitãþii generale a acestui psalm. Pe lângã structura de imn liturgic, mai pot fi semnalate, în psalm, caracteristici ale cântãrilor împãrãþiei lui Dumnezeu, ale fericirilor de matrice sapienþialã, dintre care cel mai evident este e Este o aluzie la eliberarea din Egipt, dar ºi la aceea din sclavia babilonianã. f Regalitatea veºnicã a lui Dumnezeu este garanþia acþiunilor sale creatoare ºi purtãtoare de grijã faþã de om.

554

PSALMUL 146 (145)

scepticismul faþã de inconsistenþa puterii umane ºi de ineficacitatea punctelor ei de sprijin. Fãrã îndoialã, psalmul 146 (145) aparþine unei epoci recente, în ciuda dificultãþii unei datãri precise a textului care îºi aflã originea în liturgie. Punând neputinþa ºi inconsistenþa umanã înaintea atotputerniciei lui Dumnezeu, psalmul capãtã un ton de îndemn. Descrierea în detaliu a milostivirii lui Dumnezeu faþã de cei nevoiaºi ºi pãrãsiþi face ca acest psalm sã fie considerat un psalm al Providenþei divine. Scriptura este o continuã revelare a mizeriei omului ºi a incapacitãþii sale de a ajunge singur la mântuire ºi este încontinuu proclamarea milostivirii lui Dumnezeu care vine în ajutor. Gloria lui Dumnezeu s-a revelat prin lauda sa: pe când noi eram incapabili sã gãsim mântuirea, Cuvântul lui Dumnezeu s-a arãtat între noi, în trup, pentru a face dreptate celor oprimaþi, pentru a da pâine celor flãmânzi, pentru a-i elibera pe prizonieri ºi a deschide ochii celor orbi. Aºadar, în Cristos gãsim odihnã pentru sufletele noastre. Aceasta este mântuirea pe care o aºteaptã Biserica ºi dupã care suspinã. Minunile sãvârºite de Cristos au dobândit, pentru cei care le-au cerut, nu numai vindecarea trupurilor, ci ºi cea a sufletelor, prin credinþã. Comemorate, acum, în Bisericã, minunile sãvârºite de Cristos îºi pãstreazã toatã actualitatea. Ele sunt descrierea ºi garanþia minunilor spirituale, pe care Domnul le sãvârºeºte în oameni, prin sacramente. Prin acestea, Dumnezeu nu numai cã ne dã o prelungire a bunãstãrii, pentru viaþa temporalã, ci ne dã viaþa veºnicã pentru suflet ºi pentru trup. Învãþãtura Bisericii ni se adreseazã, arãtându-ne cã nu trebuie sã ne punem încrederea în puternicii acestei lumi ºi nici în oameni, ci numai în Dumnezeu. Este rodul experienþei sale de veacuri. Împãrþirea: invitatoriu aleluiatic (v. 1-2); încrederea în om (v. 3-4); fericirea încrederii în Dumnezeu ºi litania celor douãsprezece nume ale lui Dumnezeu (v. 5-10).

PSALMUL 147 (146-147) a Dumnezeu cel atotºtiutor se îngrijeºte de poporul sãu 1

Lãudaþi-l pe Domnul, pentru cã frumos este sã-l lãudãm pe Dumnezeul nostru; pentru cã plãcut este sã-l preamãrim pe el.

2

Domnul reclãdeºte Ierusalimul, îi adunã pe surghiuniþii lui Israel. El vindecã pe cei cu inima zdrobitãb ºi leagã rãnile lor. El socoteºte numãrul stelelor ºi le dã nume la toatec. Mare este Domnul nostru ºi atotputernic, înþelepciunea lui nu are margini. Domnul sprijinã pe cei sãrmani ºi doboarã la pãmânt pe pãcãtoºid.

3

4

5

6

7

Înãlþaþi Domnului cântare de mulþumire, cântaþi imnuri Dumnezeului nostru, cu chitara!

a Ps 147,1-11 din TM apare în LXX ºi Vg ca Ps 146, iar Ps 147,1220 ca Ps 147. b Inima zdrobitã. Lit.: cei zdrobiþi cu inima. Sunt cei care au suferit mai mult decât alþii, în interior mai mult decât în exterior, din cauza tragediei exilului ºi a umilirilor. Pot fi identificaþi cu cei sãrmani din v. 6. c Este o imagine poeticã pentru a indica regalitatea ºi suveranitatea lui Dumnezeu. Stelele nu sunt divinitãþi, ci slujitoare ascultãtoare de Domnul (Is 40,26; Bar 6,59). Domnul le dã nume, adicã le cunoaºte, hotãrãºte destinul lor ºi le este stãpân (cf. Gen 2,19-20; 17,5). d Un adevãr teologic constant în Biblie, reluat în Lc 1,52.

556

PSALMUL 147 (146-147)

8

El acoperã cerul cu nori, pregãteºte pãmântului ploaie, el face sã rãsarã iarbã în munþi ºi verdeaþã spre trebuinþa oamenilor. 9 El dã hranã animalelor ºi puilor de corb care strigã. 10 Nu se bucurã de puterea calului ºi nici nu-ºi gãseºte plãcerea în iuþeala omului, 11 Domnului îi sunt plãcuþi cei care se tem de el, cei care îºi pun speranþa în milostivirea lui. 12

Laudã, Ierusalime, pe Domnul, preamãreºte, Sionule, pe Dumnezeul tãu.

13

Cãci el întãreºte zãvoarele porþilor tale, el binecuvânteazã pe fiii tãi în mijlocul tãue. El dã pace þinutului tãu ºi te saturã cu cel mai bun grâu. El îºi trimite cuvântul pe pãmânt, cuvântul lui aleargã cu iuþealã mare. El face sã cadã zãpada ca lâna ºi presarã chiciura ca cenuºa. Azvârle grindina ca firimiturile ºi gerul lui cine-l poate rãbda? Trimite cuvântul sãu ºi le topeºte, stârneºte vântul ºi vor curge apele. El vesteºte lui Iacob cuvântul sãu, lui Israel, legile ºi poruncile sale. El n-a fãcut aºa cu nici un alt popor ºi nu le-a fãcut cunoscute judecãþile sale.

14 15 16 17 18 19 20

e Porþile indicã toatã cetatea. Zãvoarele ºi porþile sunt semnul siguranþei care vine de la Dumnezeu, cel care le întãreºte. Zãvoarele ºi porþile Ierusalimului sunt prezentate în detaliu în Neh 3,3.6.13-15. Binecuvântarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,28) este ca o forþã care dã roade, asigurând înmulþirea fiilor, darul pãcii ºi fertilitatea solului. Pentru repopularea Ierusalimului, vezi Neh 7,4-5; 11–12; Esd 10,3.15-17.

PSALMUL 147 (146-147)

557

Psalmul 147 (146-147) este o poezie liricã unitarã, personalã, limpede ºi elegantã, constituind una dintre cele mai frumoase creaþii din psaltire. Este un imn cu multe nuanþe de mulþumire. Tema este reformulatã încontinuu de evoluþia internã a poeziei ºi e importantã pentru teologia postexilicã: Iahve este Dumnezeul naturii ºi al istoriei, al creaþiei ºi al rãscumpãrãrii, al cosmosului ºi al timpului, al omenirii ºi al Israelului. Rãdãcina este unicã: iubirea plinã de îndurare a lui Dumnezeu, pentru care creaþia nu este nimic altceva decât primul act al istoriei mântuirii. Aºadar, de-a lungul psalmului, avem o singurã idee, aceea a prezenþei Domnului, rege ºi pãrinte, în realitatea umanã ºi cosmicã. Psalmul face apel la întregul tezaur al Bibliei, pe care poetul îl cunoaºte ºi îl respirã. Pentru atmosfera din Deutero-Isaia, preocuparea este aceasta: dacã Domnul este stãpânul universului, este, cu siguranþã, în stare sã ne redea libertatea ºi patria. Psalmul 147 (146-147) urmeazã traiectoria inversã, aceea care de la istorie ajunge pânã la creaþie. Aceastã traiectorie a gândirii este destinatã sã valorizeze credinþa: rãscumpãrarea, pe care noi o experimentãm, are dimensiuni ce depãºesc omul ºi cuprind cerul ºi pãmântul. Ceremonia de mulþumire, cu ocazia sfinþirii zidurilor Ierusalimului, orchestra ºi instrumentele muzicale, corurile care se alterneazã, referinþa la porþile cetãþii pun în luminã o bucurie sonorã, aproape comunicativã. Se evocã, astfel, un eveniment precis din trecut: nu este o cântare a întoarcerii imediate din exil, ci este o compoziþie ceva mai târzie. Psalmistul vede, în reconstruirea cetãþii ºi în întoarcerea prizonierilor, o probã a bunãtãþii lui Dumnezeu. Un simþãmânt de emoþie profundã îi cuprinde sufletul, la gândul cã Dumnezeul cel atotputernic, creatorul universului, a avut grijã de soarta poporului sãu, aºa încât s-a aplecat asupra lui pentru a vindeca inimile zdrobite, pentru a bandaja rãnile ºi a-i susþine pe oameni, umilindu-i pe cei nelegiuiþi ºi pe persecutori.

558

PSALMUL 147 (146-147)

În Noul Testament, creaþia ºi rãscumpãrarea sunt orientate ºi unificate în persoana lui Cristos. El este Cuvântul prin care a fost creat totul. Întrupându-se, el rãscumpãrã ºi mântuieºte tot ceea ce a creat. Este o lucrare de reconstrucþie universalã, rãscumpãrarea împlinitã de el este o nouã creaþie. Biserica vede ºi contemplã, în acest psalm, lucrãrile lui Dumnezeu, pe care el le-a manifestat în Cristos, ºi invitã toate popoarele sã-l laude pe Domnul care este mare ºi puternic. Noul Ierusalim, pe care Cristos, apostolii ºi Duhul Sfânt îl învaþã, în acest psalm, sã-l laude pe Dumnezeu pentru binefacerile supranaturale, este Biserica. Reconstruirea vechiului Ierusalim, dupã întoarcerea din Babilon, era o prefigurare a Ierusalimului spiritual al Bisericii, care a fost ziditã pe ruinele cetãþii din vechea alianþã. Noua cetate sfântã, în care se adunã omenirea, dupã exilul pãcatului, este construitã de Cristos ca o fortãreaþã de nebiruit. Cei care locuiesc într-însa sunt moºtenitorii binecuvântãrilor divine. Ei gãsesc în Cristos pacea cu Dumnezeu ºi pacea între ei. Împãrþirea: invitatoriu aleluiatic (v. 1); Iahve, prezent în istorie ºi în cosmos (v. 2-6); alt invitatoriu aleluiatic (v. 7); puterea creatoare ºi providenþialã a lui Dumnezeu (v. 8-11); din nou, invitatoriu aleluiatic (v. 12); prezenþa atotcuprinzãtoare a lui Dumnezeu, în istorie ºi în univers (v. 13-20).

PSALMUL 148 a Toatã fãptura îl laudã pe Domnul 1 2 3 4

Aleluia! Lãudaþi-l pe Domnul din ceruri, lãudaþi-l întru cei de sus! Lãudaþi-l, voi, toþi îngerii lui, lãudaþi-l, toate oºtirile sale!b Lãudaþi-l, soare ºi lunã, lãudaþi-l, toate stelele strãlucitoare! Lãudaþi-l, voi, cerurile cerurilor, ºi apele toate care sunt mai presus de ceruri!c a

Este o laudã solemnã adusã lui Dumnezeu, creatorul ºi Domnul universului, de cãtre toate creaturile, însufleþite sau nu, din cer sau de pe pãmânt, mari sau mici, invitate sã facã împreunã un singur cor. Texte paralele Gen 1,1–2,4a; Iob 38–39; Sir 43. b Îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu (Ps 91,11; 103,20-21; 104,4). Credinþa în existenþa îngerilor a intrat târziu în teologia ebraicã. Din punct de vedere literar ºi istoric, Biblia este dependentã, cu privire la reprezentarea îngerilor, de concepþiile Orientului apropiat. Expresia oºtirile sale se poate referi la înºiºi îngerii din prima parte a versetului, însã destinaþi pentru o altã slujire, aceea a apãrãrii divinitãþii, aºa cum sunt heruvimii Babilonului (cf. Gen 3,24), având misiunea de a realiza judecata lui Dumnezeu (2Mac 3,24 º.a.), sau misiunea de a participa la liturgia cereascã (cf. Ps 29,1; 150,1; Tob 12,12-15). În Gen 2,1 ºi Is 40,26, oºtirile Domnului sunt stelele (cf. Bar 3,34-35; Iob 38,7) care constituie armata lui Dumnezeu. Aici nu poate fi vorba de stele, pentru cã acestea sunt numite în mod expres în v. 3. Urmeazã o enumerare a elementelor cosmice, în ordine descendentã: soarele ºi luna, stelele, cerurile cerurilor, apele de deasupra... c Cerurile cerurilor – expresia este un superlativ semitic. Indicã locurile cele mai secrete ale boltei cereºti, spaþiul prezenþei divine. Apele care sunt mai presus de ceruri sunt apele superioare, de deasupra firmamentului, dupã cosmologia din Gen 6,8.

560 5

6

PSALMUL 148

Sã laude numele Domnului, cãci el a poruncit ºi au fost create, le-a statornicit în veci ºi în vecii vecilor, le-a rânduit o lege care nu va treced.

7

Lãudaþi-l pe Domnul, voi, cei de pe pãmânt, monºtrii mãrii ºi toate adâncurilee, 8 focul ºi grindina, zãpada ºi ceaþa, vântul furtunii, care împlineºte cuvântul luif, 9 munþii ºi toate dealurile, pomii roditori ºi toþi cedrii, 10 fiarele ºi toate animalele, reptilele ºi pãsãrile înaripate! 11 Regii pãmântului ºi toate popoarele, conducãtorii ºi toþi judecãtorii pãmântuluig, 12 tineri ºi fecioare, bãtrâni ºi copiih, 13 sã laude numele Domnului, pentru cã numai numele lui este vrednic de toatã lauda.

d Psalmistul subliniazã eficacitatea cuvântului lui Dumnezeu (Ps 33,6-9) ºi afirmã stabilitatea creaþiei. Dumnezeu, prin legile fixe ale cosmosului, susþine creaþia pentru a nu reveni în haos (cf. Gen 1,1–2,4a). e Monºtrii mãrii (cf. Ps 74,13) sunt obiºnuiþi în mitologiile orientale. Adâncurile (abisurile) se referã aici la mare. f Vântul este vãzut ca un mesager divin care ascultã de cuvântul lui Dumnezeu. Pluteºte deasupra apelor în creaþie (Gen 1,2), împarte Marea Roºie în noaptea exodului (Ex 14,21), este instrumentul comunicãrii divine (Ps 104,4), este semnul prezenþei lui Dumnezeu pentru profetul Ilie (1Rg 19,12-15). g Autorul urmãreºte aici calea ierarhicã descendentã, pentru cã toate cuvintele versetului sunt într-un fel sinonime pentru a indica autoritãþile constituite, continuând în versetele urmãtoare cu tineri ºi fecioare, cu bãtrâni ºi copii. h Este reprezentatã toatã omenirea, fãrã diferenþã de sex ºi de vârstã.

PSALMUL 148

14

561

Mãreþia lui este mai presus de pãmânt ºi de ceruri. El a înãlþat puterea poporului sãui spre lauda tuturor credincioºilor sãi, a fiilor lui Israel, poporul care îi stã aproapej. Aleluia!

Psalmul 148 este un imn „cosmic” ce convoacã toate fiinþele sã-l laude pe Domnul, în cer, v. 1-6, în adâncuri, v. 7, ºi pe pãmânt, v. 8-23. Într-o colosalã coregrafie cosmicã, defileazã, înaintea Creatorului, toate creaturile. Împreunã, intoneazã cântarea lor: Aleluia, care face din aceastã rugãciune Te Deum-ul Vechiului Testament. Se pare, aproape, cã se ascultã o simfonie, în care creaþia ºi istoria sunt invitate sã compunã o armonie unicã, de laudã închinatã Domnului, creatorul, suveranul ºi eliberatorul. Fundamentul conceptului de creaþie, din acest imn, este trasat de relatarea sacerdotalã a creaþiei, din Gen 1. Prin onomastica, clasificarea ºi catalogarea cea mai vastã posibilã a realitãþii, se cautã sã se pãtrundã esenþa. Prin enumerare, se organizeazã, în câmpuri semantice, cauzalitatea ºi cosmicitatea, într-un proiect superior. „Psalmistul, chemându-le pe nume, pune fiinþele în ordine: deasupra, cerul, doi aºtri în funcþie de timp ºi, deoparte, stelele; de o parte, pomii fructiferi, de altã parte, cedrii; într-un anumit plan, reptilele ºi, pe un alt plan, pãsãrile; aici, principii ºi, dincolo, popoarele; pe douã rânduri, poate dându-ºi mâna, tineri ºi tinere, pe care Dumnezeu i-a stabilit dându-le un loc ºi o anumitã funcþie; omul îi primeºte, dându-le loc în limbaj ºi, dispuºi în felul acesta, îi conduce la celebrarea liturgicã. Omul apare, astfel, ca pãstor al fiinþelor sau liturg al creaþiei. Limbajul se prezintã ca o casã a fiinþelor sau ca un i Lit.: cornul poporului sãu, (cf. Ps 18,3; 75,11; 132,17). S-ar putea traduce ºi cu: fruntea, capul pentru a menþine metafora. j Multe traduceri au: pe care el îl iubeºte. Expresia care îi stã aproape se poate înþelege fie în sens subiectiv, fie în sens obiectiv.

562

PSALMUL 148

templu de laudã” (Louis Alonso Schökel). Omul este, în mod natural, culmea acestei ordini, ba chiar el este cel care o defineºte, descoperindu-i matricea divinã. Originalitatea psalmului 148 constã în adresarea directã cãtre creaturile fãrã de viaþã sau iraþionale, pentru ca ele sã-l laude pe Creator, rupând tãcerea. Din lumea însãºi se ridicã o laudã, din ceea ce este creat emanã o mãrturie. Desigur, vocea omului este punctul culminant al psalmului. El însuºi laudã, ba chiar devine o laudã continuã, ºi el este acela care expliciteazã lauda mutã a creaþiei. Cucerit de mãreþia infinitã a lui Dumnezeu ºi de mãreþia realitãþilor, poetul vrea sã trezeascã, sã provoace ºi sã înflãcãreze lucrurile, pentru a-l lãuda pe Dumnezeu. În felul acesta, omul devine, în aceastã liturgie universalã, cântãreþul, predicatorul ºi poetul. Psalmul 148 a fost folosit de liturgia sinagogalã ºi de cea creºtinã, aproape exclusiv, ca o rugãciune de laudã de duminicã. Aceastã orã matinalã aminteºte clipa minunatã în care lumea a ieºit din haosul primar ºi întunecat ºi, la suflarea vitalã a Duhului lui Dumnezeu ºi în lumina cu care el a pãtruns universul, lumea ºi-a descoperit chipul. În acest ceas, creaþia se redeºteaptã, în fiecare zi, la o viaþã nouã. Un simþãmânt de prospeþime, de vigoare ºi de simplitate cuprinde toatã realitatea. Într-un anumit fel, opera creaþiei se reînnoieºte prin puterea lui Dumnezeu. Este ceasul bucuriei ºi al veseliei: viaþa reîncepe, plinã de speranþã ºi de spontaneitate. Semnificaþia naturalã a ceasului de dimineaþã pentru laude este, pentru Bisericã, simbolul marilor mistere sãvârºite de Dumnezeu pentru rãscumpãrarea umanã. Ora laudelor comemoreazã misterul cel mai mare al mântuirii: învierea lui Cristos. În prima zi a sãptãmânii, dis-de-dimineaþã, Cristos a ieºit din mormânt, rãsturnând piatra pãcatului ºi zdrobind stãpânirea Satanei asupra lumii. Astfel, a avut loc începutul unei noi omeniri. Împãrþirea: lauda Domnului din ceruri (v. 1-6); lauda Domnului pe pãmânt (v. 7-14a); încheiere (v. 14b).

PSALMUL 149 Recunoºtinþa poporului lui Dumnezeu 1

2

3

4

5

Aleluia! Cântaþi Domnului un cântec nou, lauda lui în adunarea credincioºilor sãia. Sã se bucure Israel de creatorul sãub, sã tresalte de bucurie fiii Sionului pentru regele lor. Sã laude numele lui în dansuri, sã-i cânte psalmi cu harpa ºi cu cetera. Cãci Domnul iubeºte poporul sãu ºi-i încoroneazã pe cei smeriþi cu mântuirec. Sã tresalte de bucurie, în mãrire, credincioºii lui, sã scoatã strigãte de bucurie în aºternutul lord.

a Cântecul este numit nou nu pentru cã ar fi mai recent, ci pentru cã este cântecul escatologic al mântuirii definitive (cf. Ier 31,31; Ez 36,26; Idt 16,13). Adunarea credincioºilor – sunt israeliþii pioºi, care i-au rãmas fideli lui Dumnezeu ºi tradiþiilor strãmoºilor ºi au luptat alãturi de Iuda Macabeul (cf. 1Mac ºi 2Mac), dar în structura psalmului, expresia dobândeºte o valoare simbolicã universalã. Este vorba despre toþi aceia care au luptat pentru victoria binelui asupra rãului. b Lit.: creatorii sãi; este vorba de un plural al excelenþei sau al intensitãþii. c Expresia indicã mântuirea abundentã ºi completã pe care cei umili o obþin de la Domnul, aºa încât sã poatã participa cu el la mãrirea regalã a victoriei (cf. Is 60,1.19-20; 61,10). d Lit.: sã facã sãrbãtoare în aºternuturile lor. Expresia este interpretatã în mod variat. Foarte probabil, ar vrea sã fie o aluzie la bucuria ºi la lauda fãrã încetare a lui Dumnezeu cel biruitor asupra rãului, care nu trebuie sã se diminueze nici mãcar în timpul nopþii (cf. Ps 63,7-8; Dt 6,7).

564 6 7 8 9

PSALMUL 149

Gura sã le fie plinã de laudele Domnului; ºi sãbii cu douã tãiºuri sã fie în mâinile lore, ca sã arunce rãzbunare asupra neamurilor ºi pedeapsã asupra popoarelorf; ca sã-i lege pe regii lor în lanþuri ºi pe mai-marii lor în cãtuºe de fier, ca sã facã cu ei judecata care a fost scrisã; aceasta este o cinste pentru toþi credincioºii luig. Aleluia!

Este un text limpede ºi dificil, în acelaºi timp. A fost definit, asemenea textului din Ez 21, ca „dansul sãbiilor”. Totuºi, psalmul 149, pe lângã coordonate istorice greu de stabilit cu precizie, devine o grandioasã celebrare escatologicã a luptei prezente ºi viitoare, dintre bine ºi rãu, luptã al cãrei sfârºit va fi triumful binelui ºi, deci, al împãrãþiei lui Dumnezeu. În ansamblul sãu, psalmul este o cântare a speranþei ºi a bucuriei credincioºilor, care cunosc mizeria ascunsã a nedreptãþii ºi aºteaptã ca Domnul sã-i încoroneze pe cei umili cu victorie. Fundalul devine, într-un anumit e Este indicatã atitudinea pe care trebuie sã o aibã cei fideli: nu numai cã trebuie sã-l laude pe Domnul cu gura, ci ºi prin fapte, colaborând la aceastã bãtãlie împotriva nedreptãþii. Sabia cu douã tãiºuri era arma ofensivã cea mai ucigãtoare ºi periculoasã din timpul psalmistului (cf. Jud 3,16; Prov 5,4; Is 41,15). f Cele douã expresii se referã la realizarea judecãþii lui Dumnezeu asupra naþiunilor care oprimã Israelul ºi luptã împotriva binelui. Aceastã judecatã, deja realizatã de Dumnezeu (cf. Is 34,8; 35,4; 61,2), este cerutã acum de la poporul adevãrat al lui Israel, grupul celor credincioºi (cf. Zah 9,13-15). g Credincioºii, acþionând împotriva oricãrei nedreptãþi, nu fac altceva decât sã împlineascã sentinþa deja scrisã împotriva duºmanilor lui Dumnezeu ºi ai poporului sãu. Judecata care a fost scrisã se referã la oracolele profetice împotriva pãgânilor (cf. Is 13,1–23,34; Ier 46–51; Ez 25,1–32,35; Am 1,3–2,15; Nah 1,4–3,19 ).

PSALMUL 149

565

sens, mesianic sau cel al psalmilor împãrãþiei lui Dumnezeu. În acest sens, poemul nu este numai un apel la rãzboiul teocratic ºi un imn rãzboinic de victorie, ci se alimenteazã din tradiþia luptei escatologice. Unele texte din Vechiul Testament asociazã Israelul la acþiunea de rãzbunare a lui Dumnezeu împotriva rãului, iar paradigma rãzboinicã este unul dintre simbolurile clasice ale judecãþii istoriei, în literatura profeticã, precum ºi în cea apocalipticã. Cei drepþi vor colabora cu Dumnezeu la înfrângerea rãului ºi la triumful dreptãþii, printr-o angajare militantã, putând, în acest fel, sã participe la însãºi suveranitatea lui Dumnezeu. Istoria prezentã, cu luptele sale pentru dreptate, pregãteºte ºi actualizeazã primele etape ale judecãþii lui Dumnezeu. Perspectiva este aceea a unei escatologii realizate, în creºtere, în formare, la care drepþii (hasidim) sunt invitaþi sã participe. Psalmul 149 este, în sintezã, imnul marþial ºi triumfãtor al drepþilor din epoca macabeilor, un imn deschis spre o dimensiune escatologicã, pentru care luptele prezente sunt vãzute ca parte din marele duel dintre bine ºi rãu, dintre Israel ºi naþiunile pãgâne. Este probabil ca imnul sã fi fost cântat în contextul unei liturgii din ajunul unei bãtãlii împotriva naþiunilor. Psalmul 149 este o invitaþie insistentã la a se alinia cu Dumnezeu în lupta împotriva rãului ºi a nedreptãþilor; este un apel la a se asocia la lauda ºi la angajarea pe care cei drepþi o au ca unicã þintã, aceea de a participa la proiectul de pace ºi de iubire pe care Dumnezeu este gata sã-l realizeze în istorie. Tradiþia creºtinã a vãzut în acest psalm, pe lângã îndemnul adresat credincioºilor, de Cristos ºi de apostoli, sã celebreze cu o cântare nouã mântuirea manifestatã în Noul Testament, ºi un anunþ al realitãþilor viitoare: odihna ºi bucuria promise celor care suferã din cauza numelui sfânt al lui Dumnezeu ºi puterea acordatã lor asupra persecutorilor.

566

PSALMUL 149

Acest psalm reveleazã un aspect dublu al misterului Bisericii ºi al creºtinilor care trãiesc în aceastã lume: „Gura sã le fie plinã de laudele Domnului; ºi sãbii cu douã tãiºuri sã fie în mâinile lor” (v. 6). Caracteristica Bisericii este aceea de a fi, în acelaºi timp, angajatã în acþiune ºi sârguincioasã în contemplare, prezentã în lume ºi, totuºi, pelerinã. De aceea, ne strãduim sã fim, în toate, plãcuþi Domnului: „Îmbrãcaþi-vã cu armura lui Dumnezeu, ca sã puteþi sta în picioare în faþa înºelãtoriilor diavolului, cãci noi nu avem o luptã împotriva sângelui ºi a trupului, ci împotriva conducãtorilor acestei lumi, a întunericului, împotriva duhurilor rãului, care sunt în înãlþimi. De aceea, luaþi armura lui Dumnezeu, ca sã vã puteþi împotrivi în ziua cea rea ºi, dupã ce veþi fi învins toate, rãmâneþi în picioare” (Ef 6,11-13). Împãrþirea: cântarea cea nouã a drepþilor (v. 1-4); aclamaþia rãzboinicã a celor drepþi (v. 5-9).

PSALMUL 150 Toatã fãptura sã-l laude pe Domnul 1 2

3 4 5

6

Aleluia! Lãudaþi-l pe Domnula în lãcaºul sãu sfântb, lãudaþi-l în firmamentul puterii sale. Lãudaþi-l pentru faptele sale minunatec, lãudaþi-l pentru mãreþia sa nesfârºitã. Lãudaþi-l cu sunete de trompetãd, lãudaþi-l cu chitarã ºi harpã. Lãudaþi-l cu timpanee ºi dansuri, lãudaþi-l cu instrumente de suflat ºi coarde. Lãudaþi-l cu cimbale plãcut sunãtoare, lãudaþi-l cu cimbale de veselie. Sã-l laude pe Domnul toatã suflarea!f Aleluia!g a

Lit.: pe Dumnezeu. Dumnezeu este numit printr-un termen comun în întreg Orientul antic, El, ºi de aici se vede aspectul universalistic al psalmului. La sfârºitul imnului, Dumnezeu este identificat cu Domnul (Iahve) care s-a revelat Israelului. b Se face aluzie la templul ceresc, de unde Dumnezeu guverneazã universul. În mod implicit, se face aluzie ºi la templul din Ierusalim, locuinþa lui Dumnezeu pe pãmânt. c Sunt faptele creaþiei ºi ale istoriei mântuirii, amintite de mai multe ori în psalmi. d Lit.: cu sunet de corn (šopar). Este instrumentul fãcut din coarne de caprã sau de berbec. La origine, era un instrument de chemare la rãzboi, iar mai târziu, a devenit un instrument pentru vestirea pãcii ºi era folosit ºi în cult. e Instrumentul aduce aminte de tambur ºi era folosit, mai ales, de femei ºi acompania dansul ritual sau cel de dupã victorie. f Expresia toatã fãptura este folositã numai pentru om ºi Dumnezeu (cf. Gen 2,7; 1Sam 22,16). În Ios 11,11 se referã la om; în timp ce fiinþa umanã are în comun cu animalele duhul, suflarea de

568

PSALMUL 150

Ultimul psalm din colecþie este o doxologie fastuoasã, solemnã ºi muzicalã, al cãrui „aleluia” pare sã nu se mai opreascã. Poarta de intrare a Psaltirii, psalmul 1, a fost o lecþie sapienþialã asupra opþiunii morale fundamentale pentru a putea strãbate Cartea Psalmilor. Firul sonor al poeziilor a fost mereu atins de lamentaþiuni, de suferinþe, de bucurii puþine ºi de multe lacrimi, de zbuciumul lumii ºi chiar de strigãte de bãtãlie. Rugãciunea psalmicã devine, acum, în totalitate, laudã. Aceasta este lecþia despãrþirii de Psaltire. De acum înainte, rugãciunea trebuie sã fie numai imn, laudã purã, celebrare a gloriei divine, mulþumire adusã lui Dumnezeu pentru faptul cã existã. Ultimul cuvânt al rugãciunii trebuie sã fie întotdeauna aleluia, la fel ca în liturgia cereascã din Apocalips. Cântarea psalmului 150 nu putea sã nu strãbatã toatã liturgia, meditaþia, bucuria oamenilor Cãrþii, evrei ºi creºtini, pentru care prezenþa în liturgie a cântãrii ºi a muzicii a fost întotdeauna abundentã, somptuoasã ºi glorioasã. Cântãreþii ºi muzicienii cultului, dupã cum dã mãrturie acest psalm, nu sunt concertiºti, ci slujitori ai cultului. Muzica are forþa de a mãri intensitatea rugãciunii, de a viaþã (ruah), numai omul ºi Dumnezeu au nišmah, semnul cel mai strâns al legãturii dintre ei (cf. Prov 20,27). În v. 6, termenul „suflare” se referã în mod clar la creatura umanã, întrucât Domnul este obiectul laudei. Totuºi, prin extensiune, ºi lumea animalã (cf. Gen 7,22) este chematã sã-l laude pe Domnul în felul sãu. Ps 150 este o mare doxologie finalã. Motivele de laudã pe care le-am gãsit în ceilalþi psalmi sunt reluate: puterea ºi mãrirea lui Dumnezeu, revelate în creaþie ºi în istoria mântuirii. Avem impresia cã psalmistul vrea sã adune toate vocile pe care le-am ascultat în ceilalþi psalmi: preoþii, care cântã din trâmbiþã (corn, trompetã) (cf. Num 10,8; 2Cr 5,12); leviþii, care cântã din harpã ºi chitarã (cf. 2Cr 5,12); femeile ºi tinerele fete, care îºi acompaniazã dansul cu timpanul (cf. Ex 15,20; Jud 11,34); tot poporul, cu instrumente diferite, cu cimbale plãcut sunãtoare, susþine cântecul. Întregul psalm este considerat ca ultimul acord forte al simfoniei psalmilor.

PSALMUL 150

569

crea unanimitatea în comunitate, de a da culoare ºi solemnitate actului de cult. De altfel, muzica, întrucât este cuvânt ºi gândire, este un mijloc puternic de comunicare cu cerul, cu oamenii ºi cu întreaga creaþie. Acþioneazã asupra spiritului oamenilor, asupra forþelor supranaturale, naturale ºi preternaturale: „Vorbiþi între voi în psalmi, în imnuri ºi în cântãri sfinte, cântând ºi intonând psalmi în inimile voastre pentru Domnul, aduceþi mulþumiri lui Dumnezeu Tatãl întotdeauna ºi pentru toate în numele Domnului nostru Isus Cristos” (Ef 5,19-20). „Aleluia” este cântarea cerului prin excelenþã (cf. Ap 19,1-6). Cristos ne-a fãcut pãrtaºi la bucuria acestui cânt, deschizându-ne, prin învierea sa, porþile veºniciei.

g LXX pãstreazã un psalm, 151, care este un epilog, apocrif, al Psaltirii. Pentru informare, îl redãm în traducerea Pr. Tertulian Langa:

1. Psalm scris anume pentru David, peste numãrul rânduit; când a luptat singur cu Goliat. Eram cel mai micuþ dintre toþi fraþii mei, la tatãl meu, feciorul cel mai tânãr. Duceam sã pascã turma pe care-o avea tata. 2. Cu mâna mea mi-am fãurit un fluier, din degetele mele s-a înjghebat o harfã. 3. Prin cine va afla aceasta Domnul meu? Chiar Domnul meu e cel ce mã aude. 4. Pe vestitorul sãu, el l-a trimis la mine, m-a luat de lângã turma pe care-o avea tata ºi ungere mi-a dat din untdelemnul sãu. 5. Frumoºi ºi mari erau toþi fraþii mei; Stãpânul, totuºi, nu i-a ales pe ei. 6. Purces-am sã-l înfrunt atunci pe filistean, ci el m-a blestemat prin toþi idolii lor. 7. Eu însã i-am smuls spada ºi l-am decapitat, spãlându-i de ocarã pe fiii lui Israel.

570

PSALMUL 150

Pãrinþii Bisericii au considerat exclamaþia aleluia ca semnul sensibil al armoniei depline ºi perfecte dintre Biserica de pe pãmânt ºi cea din ceruri. Instrumentele muzicale despre care aminteºte psalmul 150, au oferit pãrinþilor Bisericii motivul ºi ocazia pentru înãlþãrile spirituale ºi consideraþiile cele mai interesante. Dar instrumentul cel mai important este omenitatea lui Cristos de la care derivã lauda perfectã adusã lui Dumnezeu. În aceastã perspectivã a interpretãrii, fiecare creºtin este un instrument din care Duhul lui Dumnezeu face sã iasã acorduri minunate. Sfântul Augustin spunea credincioºilor sãi: „Voi sunteþi trompeta, psalterionul, cetera, dansul, instrumentele cu coarde, flautul ºi cimbalul sunãtor, dacã sunteþi bine acordaþi. Voi sunteþi toate acestea, nimic dezgustãtor, nimic trecãtor, nimic trivial sã nu pãtrundã în gândurile voastre”. Împãrþirea: lauda lui Dumnezeu în univers ºi în istorie (v. 1-2); instrumentele muzicale ºi dansul (v. 3-5); antifonã (v. 6).

INDICE DE NOTE Abaddon – 88, e adevãr – 100, c adunarea credincioºilor – 149, a Amalec – 83, d amintire – 106, a Amon – 83, c.d.e annot (informaþie muzicalã) – 88, a apã – 124, c; 126, d arcã – 78, j; 80, b; 91, a; 93, b; 99, a.d; 132, e.i Aron – 110, f.i; 118, b Asaf – 50, a asin – 104, e Asiria – 83, e aºternut picioarelor – 110, d Babilon – 74, e; 87, c bait (casã, familie) – 127, a banchet – 141, e barzã – 104, f Basan – 22, f Beniamin – 80, c.f binecuvântare – 63, a; 67, a; 106, h; 109, d; 115, g; 128, f; 133, e blestem – 109, a.d; 137, g bunãtate – 100, c cadavru – 88, b; 106, d câine – 22, g câmpiile Iaarului – 132, d cântãrile Sionului – 137, d cântec nou – 96, a; 149, a cedru – 29, d cerurile cerurilor – 148, c cort –27, c; 83, a; 84, b crimã – 7, e cunoaºtere – 1, g; 76, a; 100, b cuvântul lui Dumnezeu – 107, c; 143, f

572

INDICE DE NOTE

David – 110, h.i; 122, d; 132, a deºertãciune / idolatrie – 4, c din sânul aurorei – 110, g doxologie – 150, f dreapta ºi braþul lui cel sfânt – 98, a dreptate – 98, b; 99, c; 129, c; 145, d Duhul lui Dumnezeu – 143, g Dumnezeul cerului – 136, h Edom – 83, c; 137, f Efrata – 132, c Egipt – 68, i; 74, e; 78, h; 87, c eu astãzi te-am nãscut – Ps 2, c Eufrat – 137, a faþã – 102, a; 138, b fidelitate – 145, d fiicã – 144, d filistean – 83, d; 87, c fiul omului – 146, a foc – 97, b; 124, c frica de Domnul – 111, d furtunã – 135, e Ghebal – 83, d gittit (informaþie muzicalã) – 8, a goyim (popoare, neamuri) – 9, c Hallelul egiptean – 113, a Ham – 78, h harpã – 137, c Hermon – 42, d; 89, e idolatrie / deºertãciune – 4, c iertare – 65, c; 130, d infern – 86, e inima zdrobitã – 147, b inimã – 17, d; 90, c; 95, f insulã – 72, f; 97, a ismaeliþi – 83, c Israel – 85, a; 87, b; 118, b iubire – 103, f Iuda – 114, b

INDICE DE NOTE

573

îndurare – 100, c; 136, c îngâmfat – 123, d îngeri – 148, b întâiul-nãscut – 89, g înviere – 116, f jertfe: hatta’ah (sacrificiu de ispãºire) – 40, b minhah (jertfã de laudã, ofrandã de produse vegetale sau de tãmâie) – 40, b; 96, d; 116, h; 141, a ’olah (holocaust) – 40, b zebah (sacrificiu de animale) – 40, b jertfe umane – 16, e judecatã – 75, a.c; 76, d; 82, a.b; 94, a.f; 122, d; 130, c; 149, f Kedar – 120, c kinnôr (instrument cu coarde) – 33, a kythara (instrument cu coarde) – 33, a la dreapta – 110, b; 142, d legãmânt – 89, a; 110, h lege – 78, c; 81, b limbi înºelãtoare – 5, d lucrãrile lui Dumnezeu – 78, e; 92, b; 96, b; 103, e; 105, f; 135, f; 139, g; 150, c m-ai scos în larg – 4, b mahalat (informaþie muzicalã) – 53, a mare – 104, g; 107, d maskil (a învãþa) – 32, a maºal (învãþãturã) – 78, a mãrturie – 78, c mãslin – 128, d mâna lui Dumnezeu – 139, c mântuieºte-mã de sânge – 51, g mântuire – 67, c; 76, d; 87, d; 96, a; 97, a; 98, b; 149, c Melchisedec – 110, j Mesia – 110, g Meºek – 120, c mictam (informaþie muzicalã) – 16, a minune – 71, a Misar – 42, d

574

INDICE DE NOTE

Moab – 83, c.d moarte – 116, d.f.i Moise – 106, c.e.f monºtrii mãrii – 148, e Behemot – 74, e; 89, c Leviatan – 74, e; 89, c; 104, g Rahab – 87, c; 89, c Tanin – 89, c moºtenire – 16, f; 74, b; 79, a; 125, d nebel (psalterion) – 33, a nebunie – 69, d nor – 104, b odihnã – 23, c Ofir – 45, g Oreb – 83, h partea mea – 142, e pãcat – 19, c; 106, b pãmânt – 104, d pãstor – 80, a pâine – 105, d pedeapsã – 89, h; 103, a; 106, b piatrã unghiularã – 118, h Pinhas – 106, e plante: aloe – 45, f casia – 45, f iarbã – 129, e isop – 51, e mir – 45, f smirnã – 45, f popor – 102, d.e; 117, a porþile cetãþii – 147, e porþile dimineþii ºi ale serii – 65, d potirul mântuirii – 116, g preot – 110, i.j; 115, f; 118, j privirea lui Dumnezeu – 138, b; 139, a psalterion – 33, a putere – 112, b; 117, b

INDICE DE NOTE

rãrunchi – 139, f regalitate – 96, e; 99, a; 110, c.e.l regatul lui Israel – 72, d retribuþie – 125, e rouã – 133, d rugãciune – 1, b; 88, f; 95, a; 104, h; 105, a; 106, b.c; 123, b; 135, b; 141, b.d; 142, a Saba – 72, f Salem – 76, b sanctuar / sfânta – 46, d sãbii cu douã tãiºuri – 149, e sãgeatã – 91, b sceptru – 110, f selah (pauzã) – 3, a setea de Dumnezeu – 143, e sfânta / sanctuar – 46, d sfinþii ºi cei puternici – 16, d Sihem – 60, c Sion – 42, d; 46, c; 76, b; 87, b; 99, d; 110, e; 129, d slujitori ai Domnului – 113, b; 134, a; 144, c sorþi – 16, g stea – 147, c sterilitate – 113, e strigãt – 5, a Sucot – 60, c suflet – 143, b ºeol – 88, c.e; 94, g; 103, b; 107, b; 116, d; 142, e Tabor – 89, e Tarºiº – 48, a; 72, f templu – 27, b; 46, c.d; 69, h; 74, c.d; 78, i; 79, b; 84, e; 85, c; 91, a; 93, b; 95, a; 99, d; 110, e; 118, i; 150, b Tigru – 137, a toatã fãptura – 150, f Tora – 1, a tradiþie – 78, b treptele altarului – 118, l Þalmuna – 83, h þarã – 105, i

575

576

INDICE DE NOTE

untdelemn – 92, d; 133, b; 141, f ureche – 40, c Valea Plângerii – 84, e vânt – 148, f viþã de vie – 128, d Yedutun – 39, a yonat elem rehoquim (informaþie muzicalã) – 56, a Zebah – 83, h Zeb – 83, h Zif – 54, a

PROPUNERI DE FOLOSIRE A PSALMILOR ÎN RUGÃCIUNE Pentru a-l lãuda pe Dumnezeu Psalmii 8, 9, 19, 26, 29, 30, 33, 34, 35, 40, 44, 45, 47, 48, 50, 54, 57, 63, 65, 66, 67, 68, 69, 71, 73, 74, 76, 89, 92, 95, 96, 98, 99, 100, 101, 103, 104, 105, 108, 111, 113, 115, 117, 118, 134, 135, 136, 139, 141, 145, 146, 148, 149, 150. Pentru a-i mulþumi lui Dumnezeu Psalmii 4, 9, 18, 22, 23, 26, 28, 30, 34, 40, 52, 54, 56, 66, 69, 75, 86, 100, 103, 107, 111, 115, 116, 118, 124, 136, 138. Pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu Psalmii 3, 5, 6, 7, 9, 12, 13, 18, 22, 26, 27, 28, 31, 35, 39, 40, 41, 44, 52, 54, 55, 56, 59, 60, 62, 64, 66, 69, 70, 71, 74, 77, 79, 80, 85, 86, 88, 102, 120, 123, 137, 140, 141, 142, 143, 144. Pentru a-i cere iertare lui Dumnezeu Psalmii 25, 32, 38, 39, 40, 41, 51, 65, 69, 79, 85, 90, 106, 130, 143. Pentru a exprima încrederea în Dumnezeu Psalmii 3, 4, 5, 6, 7, 9, 11, 12, 13, 14, 17, 18, 20, 23, 26, 27, 28, 31, 32, 33, 37, 38, 39, 44, 46, 52, 53, 54, 56, 59, 60, 61, 62, 71, 79, 80, 84, 88, 91, 94, 108, 112, 115, 116, 118, 121, 123, 124, 125, 126, 127, 131, 139, 140, 141, 142, 143, 144. În momente de boalã Psalmii 6, 22, 38, 39, 41, 88, 102, 115. Pentru rãposaþi Psalmii 13, 16, 130. Rugãciune de dimineaþã Psalmii 5, 53, 57, 92. Rugãciune de searã Psalmii 4, 16, 31, 86, 88, 91, 130, 134, 143. Pentru timpul Adventului Psalmii 24, 25, 80.

578

PROPUNERI DE FOLOSIRE A PSALMILOR ÎN RUGÃCIUNE

Pentru sãrbãtoarea Crãciunului Psalmii 2, 15, 24, 72, 85, 89, 98, 132. Psalmii „penitenþiali” Psalmii 6, 32, 38, 51, 102, 130, 143.

INDICE DE PSALMI 1 2 3 4 5 6 7 8

Fericit omul care nu umblã dupã sfatul celor rãi Pentru ce se frãmântã neamurile Doamne, cât de mulþi sunt vrãjmaºii mei! Când strig cãtre tine, rãspunde-mi, Pleacã-þi urechea la cuvintele mele, Doamne! Doamne, în mânia ta nu mã mustra Doamne, Dumnezeul meu, în tine mi-am pus speranþa Doamne, Dumnezeul nostru cât de minunat este numele tãu pe tot pãmântul! 9 (9 A) Te voi lãuda, Doamne, din toatã inima 10 (9 B) Pentru ce, Doamne, stai departe 11 (10) În Domnul îmi gãsesc refugiul 12 (11) Mântuieºte-mã, Doamne, cãci nu mai este nici un drept 13 (12) Pânã când, Doamne, mã vei uita cu totul? 14 (13) A spus nebunul în inima sa: „Nu este Dumnezeu!” 15 (14) Doamne, cine va locui în cortul tãu? 16 (15) Pãzeºte-mã, Dumnezeule, pentru cã mã încred în tine 17 (16) Ascultã, Doamne, dreptatea mea 18 (17) Te iubesc, Doamne, tãria mea 19 (18) Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu 20 (19) Sã te asculte Domnul în ziua necazului 21 (20) Doamne, regele se veseleºte de puterea ta 22 (21) Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai pãrãsit? 23 (22) Domnul este pãstorul meu 24 (23) Al Domnului este pãmântul ºi tot ce este pe el 25 (24) Cãtre tine, Doamne, înalþ sufletul meu 26 (25) Fã-mi dreptate, Doamne 27 (26) Domnul este lumina ºi mântuirea mea 28 (27) Cãtre tine strig, Doamne 29 (28) Aduceþi Domnului, fii ai lui Dumnezeu 30 (29) Te preamãresc, Doamne, pentru cã m-ai eliberat 31 (30) Doamne, în tine mã încred, sã nu fiu dat nicicând de ruºine 32 (31) Fericit este omul cãruia i s-a iertat fãrãdelegea 33 (32) Bucuraþi-vã, drepþilor, în Domnul 34 (33) Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp 35 (34) Judecã-i tu, Doamne, pe cei care mã judecã 36 (35) În adâncul inimii celui nelegiuit ºuºoteºte pãcatul 37 (36) Nu-i invidia pe cei care fac rãul

580 38 (37) 39 (38) 40 (39) 41 (40) 42 (41) 43 (42) 44 (43) 45 (44) 46 (45) 47 (46) 48 (47) 49 (48) 50 (49) 51 (50) 52 (51) 53 (52) 54 (53) 55 (54) 56 (55) 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72 73 74 75 76 77

(56) (57) (58) (59) (60) (61) (62) (63) (64) (65) (66) (67) (68) (69) (70) (71) (72) (73) (74) (75) (76)

INDICE DE PSALMI

Doamne, sã nu mã mustri în mânia ta Mi-am zis: „Voi veghea asupra cãilor mele” Cu dor l-am aºteptat pe Domnul Fericit este acela care se îngrijeºte de cel sãrman Cum doreºte cerbul izvoarele de apã Judecã-mã, Dumnezeule, ºi apãrã-mi cauza Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit Din inima mea se revarsã cuvinte frumoase Dumnezeu este pentru noi loc de refugiu ºi putere Toate popoarele, bateþi din palme Mare este Domnul ºi vrednic de toatã lauda Ascultaþi aceasta, voi toate popoarele Domnul, Dumnezeul dumnezeilor, vorbeºte Ai milã de mine, Dumnezeule De ce te lauzi cu rãutatea A spus nebunul în inima sa: „Nu este Dumnezeu!” Dumnezeule, pentru numele tãu, mântuieºte-mã Pleacã-þi urechea, Dumnezeule, la rugãciunea mea Ai milã de mine, Dumnezeule, cãci m-a cãlcat în picioare omul Ai milã de mine, Dumnezeule, ai milã de mine Oare cu adevãrat proclamaþi dreptatea Dumnezeul meu, elibereazã-mã de duºmanii mei Ne-ai alungat, Dumnezeule, ne-ai împrãºtiat Ascultã, Dumnezeule, strigarea mea Numai în Dumnezeu îºi aflã odihna sufletul meu Dumnezeule, tu eºti Dumnezeul meu Ascultã, Dumnezeule, glasul plângerii mele Þie þi se cuvine cântare, Dumnezeule, în Sion Înãlþaþi lui Dumnezeu cântãri de bucurie Dumnezeu sã aibã milã de noi ºi sã ne binecuvânteze Dumnezeu se ridicã, vrãjmaºii lui se risipesc Mântuieºte-mã, Dumnezeule, cãci apele mi-au ajuns pânã la gât! Dumnezeule, vino în ajutorul meu În tine, Doamne, îmi gãsesc scãparea Dumnezeule, dãruieºte regelui judecãþile tale Cât de bun este Dumnezeu cu Israel De ce, Dumnezeule, ne respingi pentru totdeauna? Îþi mulþumim, Dumnezeule Dumnezeu este cunoscut în Iuda Îmi îndrept glasul spre Domnul ºi strig

INDICE DE PSALMI

581

78 (77) Ia aminte, poporul meu, la învãþãtura mea 79 (78) Dumnezeule, popoarele pãgâne au nãvãlit în moºtenirea ta 80 (79) Pãstor al lui Israel, ascultã 81 (80) Tresãltaþi de bucurie în Dumnezeu, ajutorul nostru 82 (81) Dumnezeu s-a ridicat în dumnezeiasca adunare 83 (82) Dumnezeule, sã nu taci, sã nu rãmâi mut ºi nemiºcat 84 (83) Cât de plãcute sunt lãcaºurile tale, Domnul oºtirilor! 85 (84) Doamne, tu ai fost binevoitor cu þara ta 86 (85) Pleacã-þi, Doamne, urechea ºi rãspunde-mi 87 (86) Întrucât temeliile sale sunt pe munþii cei sfinþi 88 (87) Doamne, Dumnezeul mântuirii mele 89 (88) Îndurãrile Domnului în veci le voi cânta 90 (89) Doamne, tu ai fost locul nostru de refugiu 91 (90) Cel care locuieºte sub ocrotirea Celui Preaînalt 92 (91) Cât de frumos este sã-l lãudãm pe Domnul 93 (92) Domnul stãpâneºte îmbrãcat în maiestate 94 (93) Dumnezeule, care faci dreptate, Doamne 95 (94) Veniþi sã cântãm cu veselie Domnului 96 (95) Cântaþi Domnului un cântec nou, cântaþi 97 (96) Domnul stãpâneºte, sã se bucure pãmântul 98 (97) Cântaþi Domnului un cântec nou, pentru cã 99 (98) Domnul stãpâneºte: sã tremure popoarele 100 (99) Strigaþi de bucurie cãtre Domnul, 101 (100) Voi cânta bunãtatea ºi dreptatea 102 (101) Doamne, ascultã rugãciunea mea 103 (102) Binecuvânteazã, suflete al meu, pe Domnul 104 (103) Binecuvânteazã, suflete al meu, pe Domnul 105 (104) Lãudaþi-l pe Domnul, preamãriþi numele lui 106 (105) Lãudaþi-l pe Domnul pentru cã este bun 107 (106) Preamãriþi-l pe Domnul pentru cã este bun 108 (107) Gata e inima mea, Dumnezeule 109 (108) Dumnezeul laudei mele, sã nu taci 110 (109) Aºa vorbeºte Domnul cãtre Domnul meu 111 (110) Îl voi preamãri pe Domnul din toatã inima 112 (111) Fericit este omul care se teme de Domnul 113 (112) Lãudaþi, slujitori ai Domnului 114 (113 A) Când a ieºit Israel din Egipt 115 (113 B) Nu nouã, Doamne, nu nouã 116 (114-115) Îl iubesc pe Domnul, pentru cã ascultã glasul rugãciunii mele 117 (116) Lãudaþi-l pe Domnul, toate neamurile

582

INDICE DE PSALMI

118 (117) Lãudaþi-l pe Domnul pentru cã este bun 119 (118) Fericiþi sunt cei neprihãniþi pe cale 120 (119) În strâmtorarea mea am strigat cãtre Domnul 121 (120) Îmi ridic ochii spre munþi ºi mã întreb 122 (121) M-am bucurat când mi s-a spus 123 (122) Cãtre tine îmi ridic ochii 124 (123) De n-ar fi fost Domnul de partea noastrã 125 (124) Cei care se încred în Domnul sunt ca Muntele Sionului 126 (125) Când Domnul i-a întors pe locuitorii Sionului din robie 127 (126) Dacã Domnul n-ar zidi casa 128 (127) Fericiþi toþi cei care se tem de Domnul 129 (128) Încã din tinereþe, de multe ori, m-au prigonit 130 (129) Dintru adâncuri 131 (130) Doamne, eu nu am o inimã îngâmfatã 132 (131) Aminteºte-þi, Doamne, de David 133 (132) Iatã cât de bine ºi cât de plãcut este 134 (133) Iatã, binecuvântaþi-l pe Domnul 135 (134) Lãudaþi numele Domnului 136 (135) Lãudaþi-l pe Domnul, pentru cã este bun 137 (136) Pe malurile râurilor din Babilon 138 (137) Te laud, Doamne, din toatã inima 139 (138) Doamne, tu mã observi de aproape ºi mã cunoºti 140 (139) Scapã-mã, Doamne, de omul rãu 141 (140) Strig cãtre tine, Doamne 142 (141) Cu glasul meu strig cãtre Domnul 143 (142) Doamne, ascultã rugãciunea mea 144 (143) Binecuvântat sã fie Domnul, stânca mea 145 (144) O Dumnezeule, regele meu, vreau sã te preamãresc 146 (145) Laudã, suflete al meu, pe Domnul! 147 (146-147) Lãudaþi-l pe Domnul, pentru cã frumos este 148 Lãudaþi-l pe Domnul din ceruri 149 Cântaþi Domnului un cântec nou 150 Lãudaþi-l pe Domnul în lãcaºul sãu sfânt

PRESCURTÃRI

LXX TM Vg NVg SC

– Septuaginta – Textul masoretic – Vulgata – Nova Vulgata – Sacrosanctum concilium

584

PSALMUL

PSALMUL

585

586

PSALMUL

PSALMUL

587

588

PSALMUL

PSALMUL

589

590

PSALMUL

PSALMUL

591

592

PSALMUL

PSALMUL

593

594

PSALMUL

PSALMUL

595

596

PSALMUL

PSALMUL

597