Evoluţia: ştiinţă adevărată?

Copyright © Biblical Creation Society, UK  (www.biblicalcreation.org.uk)   Iunie 2010      Toate versetele citate sunt luate din Biblia cu explicații,  traducerea D. Cornilescu, ediția a V‐a, 1998                              Traducerea: Trandafir Gabriel  Editarea și tehnoredactarea: Trandafir Gabriel  Corectura: Vintilescu Monica‐Oana, Silvestru Emil,   Uruioc Stela, Pușcaș Florica‐Maria  Copertă realizată de: McMaster Wayne  

2 Evoluția: știință adevărată? 

Recomandări 

Mi‐a plăcut foarte mult această carte! Este atât de bine scrisă și totodată  atât  de  bine  ilustrată  într‐un  stil  care  expune  clar  problemele  legate  de  evoluție  –  istoricul  ei  și  popularitatea  sa  actuală  ‐  oferind  o  alternativă  convingătoare. O recomand celor interesați de controversa originilor.  Dr.  R.  Terry  Spohn,  profesor  de  biologie  și  Director  asociat  al  studiilor  Creației, Universitatea  Liberty din  Lynchburg, Virginia, S.U.A.  Această carte prezintă un rezumat excelent al polemicii originilor. Inginer cu  experiență,  Dominic  Statham  are  calificarea  necesară  pentru  a‐și  putea   asuma  sarcina  de  a  analiza  dovezile  controversate  și  de  a  trage  concluzii  corecte și bine argumentate.  Stuart  Burgess,  profesor  de  design  și  natură,  Universitatea  din  Bristol,  Marea Britanie 

Evoluția: știință adevărată? 3 

Cuvânt înainte 

ceastă  carte  este  un  excelent  rezumat  al  polemicii  originilor.  Inginer cu experiență, Dominic Statham are calificarea necesară  pentru  a‐și  putea  asuma  sarcina  de  a  analiza  dovezile  puse  în  discuție și de a trage concluzii corecte și bine justificate.  Titlul este foarte potrivit, deoarece există adesea mai multă credință  decât știință, atunci când este vorba de a susține teoria evoluției. Mulți  evoluționiști  cred  în  generarea  spontană  a  vieții,  în  ciuda  faptului  că  nimeni nu a putut să o reproducă în ultimii 60 de ani în laborator. De  asemenea mulți evoluționiști cred că mutațiile genice pot da naștere la  informații  și  structuri  noi,  în  ciuda  faptului  că  nimeni  nu  poate  da  vreun exemplu clar al manifestării acestora în lumea naturală.  Dominic  Statham  a  găsit  multe  citate  elocvente  formulate  de  evoluționiști. Dacă evoluția este un apanaj al științei, atunci de ce atât  de  mulți  evoluționiști  își  exprimă  îndoiala  cu  privire  la  evoluție  în  domeniile  lor  de  cercetare?  Citatele  arată  faptul  că  mass‐media  greșește atunci când spune că evoluția este acceptată de comunitatea  științifică drept un fapt indisputabil al științei.  Cartea abordează de asemenea problema crucială a compatibilității  evoluției cu Biblia. Există o mare tentație de a accepta teoria evoluției  pentru  a  părea  prieten  al  științei.  Însă  acceptarea  evoluției  implică  asumarea  unei  ideologii  care  este  în  mod  fundamental  împotriva  lui  Dumnezeu  și  a  Bibliei.  Chiar  dacă  evoluția  ar  fi  posibilă,  ea  nu  este  compatibilă  cu  ceea  ce  Biblia  revelează  despre  natura  creației  sau  despre  caracterul  lui  Dumnezeu.  Scriptura  arată  că  Dumnezeu  a  trebuit doar să spună cuvântul pentru a crea lumea.  Sunt sigur că această carte excelentă le va fi de mare ajutor multor  oameni care își doresc să cunoască adevărul despre origini. 

A

Stuart Burgess  Profesor de design și natură, Universitea din Bristol, Marea Britanie 

4 Evoluția: știință adevărată? 

Prefață    a școlar, teoria evoluției mi‐a fost prezentată drept fapt științific  dovedit,  la  orele  de  educație  religioasă.  Fără  îndoială  că  profesorul, care nu era om de știință, a fost asigurat că evoluția a    fost  dovedită  și  a  căutat  cu  sinceritate  să  ne  ajute  să  împăcăm  acest  fapt  al  'științei  moderne'  cu  ceea  ce  ne  spune  Biblia  despre  origini.  Nu  la  mult  timp  după  aceasta,  ca  student  la  universitate,  la  începutul anilor 1980, mi‐a fost prezentată o perspectivă foarte diferită,  de  data  aceasta  de  către  un  om  de  știință  eminent.  Acesta  era  profesorul E. H. Andrews, Șef al Departamentului Materiale la Colegiul  Regina  Maria,  Universitatea  din  Londra.  La  o  întâlnire  a  Uniunii  Creștine,  profesorul  Andrews  a  ținut  o  cuvântare  intitulată  „Este  evoluția  științifică?”  Astfel  a  devenit  limpede  că,  doar  pe  baze  științifice,  el  nu  accepta  teoria  evoluției  și  credea  că  mare  parte  din  gândirea  evoluționistă  a  eșuat  în  aplicarea  metodelor  științifice  corecte.   În  timpul  scurs  de  atunci,  s‐au  spus  și  s‐au  scris  multe  despre  slăbiciunile  teoriei  evoluției  și,  contrar  propagandei  unor  organizații  active în promovarea convingerilor evoluționiste, oamenii de știință de  renume  care  au  respins  evoluția  nu  sunt  nici  ignoranți,  nici  incompetenți.  De  fapt,  mulți  dintre  ei,  având  doctorate  la  univerități  recunoscute  și  petrecându‐și  mulți  ani  în  cercetarea  acestui  subiect,  cunosc  în  detaliu  problema  în  discuție.  Într‐adevăr,  din  experiența  mea,  am  remarcat  că  ei  sunt,  în  multe  cazuri,  mai  bine  informați  despre teoria evoluției decât unii evoluționiști. Acestora le sunt foarte  îndatorat și, pe cât de folositoare ar găsi cititorul această carte, lucrul  acesta  se  datorează  în  primul  rând  lor.  În  mod  special,  pentru  eforturile lor meticuloase și de pionierat, trebuie amintite Institute for  Creation  Research,  Answers  in  Genesis  și  Creation  Ministries  International.  Adresele  de  web  ale  acestora  și  ale  altor  organizații  creaționiste sunt redate mai jos.1  Nu scriu, în general, despre subiecte care sunt bine acoperite, astăzi  existând  mult  material  excelent  legat  de  polemica  creație/evoluție,  disponibil în cărți sau pe internet. Totuși, atunci când mi‐am început  investigațiile,  nu  am  reușit  să  găsesc  un  rezumat  al  argumentelor  prezentate  în  sprijinul  evoluției,  împreună  cu  motivele  pentru  care  aceste argumente sunt respinse de un număr în creștere de  oameni de  știință bine informați. Acest material am încercat să îl pun, în primul  rând, la dispoziție. 

C

Evoluția: știință adevărată? 5 

Prefață    Cercetarea  acestui  subiect  a  fost  una  dintre  experiențele  din  viața  mea care mi‐a deschis cel mai mult ochii.    Dominic R. Statham  Mai, 2009        Notă    1  Institutul  Pentru  Cercetarea  Creației:  icr.org;  Răspunsuri  În  Cartea  Genezei:  answersingenesis.org;  Creation  Ministries  International,  creation.com;  Societatea  Creaționistă  Biblică:  biblicalcreation.org.uk;  Biblical  Creation  Ministries:  biblicalcreationministries.org.uk;  Mișcarea  Științei  Creației:  csm.org.uk;  Adevărul  În  Știință:  truthinscience.org.uk;  Grupul  De  Studiu  Biologic: creationbiology.org. 

6 Evoluția: știință adevărată? 

Cuprins 

INTRODUCERE  8  PARTEA 1. CLARIFICAREA PRINCIPIILOR    10  1. CE ESTE TEORIA LUI DARWIN DESPRE EVOLUȚIE?  11  PARTEA a‐2‐a. DOVEZI PREZENTATE ÎN SPRIJINUL  EVOLUȚIEI ȘI UN RĂSPUNS CREAȚIONIST   

16 

2. DOVEZI FOSILIFERE  17  3. 'ESTE OBSERVATĂ ASTĂZI'  50  4. OMOLOGIA  70  5. ORGANELE RUDIMENTARE ȘI EMBRIOLOGIA  80  6. BIOGEOGRAFIA  93  7. 'ESTE ÎNREGISTRATĂ ÎN ADN'    110  PARTEA a‐3‐a. CONTRA‐ARGUMENTUL ÎN SPRIJINUL  CREAȚIEI SPECIALE  

117 

8. DOVEZI ALE DESIGN‐ULUI ÎN NATURĂ   118  PARTEA a‐4‐a. ȘTIINȚĂ SAU IDEOLOGIE?   128  9. DARWIN, LYELL ȘI ORIGINEA SPECIILOR  129  10. ESTE CREDINȚA ÎN EVOLUȚIE NECESARĂ PENTRU  PROGRESUL ȘTIINȚIFIC?   11. DE CE SUNT ATÂT DE MULȚI OAMENI DE ȘTIINȚĂ ÎN  FAVOAREA TEORIEI EVOLUȚIEI?  

145 

150 

12. ESTE EVOLUȚIA COMPATIBILĂ CU CREȘTINISMUL?   156  GLOSAR   164   

 

Evoluția: știință adevărată? 7 

Introducere 

Introducere   onform  cu  ceea  ce  spun  în  mod  constant  oamenii  de  știință, 

C 

'evoluția este un fapt'. Dovada, susțin ei, că omul a evoluat din  materie  moartă,  de‐a  lungul  a  multe  sute  de  milioane  de  ani,  este atât de convingătoare încât nici un om de știință rezonabil  nu  o  mai  dispută.  Aceasta  este  și  opinia,  de  exemplu,  a  lui  Douglas  Futuyma, profesor de Ecologie și Evoluție la Universitatea de Stat din  New York. În cartea sa Biologie evoluționistă, el afirmă că evoluția 'este  un fapt, la fel ca mișcarea de revoluție a Pământului în jurul Soarelui'.1  În conformitate cu Academia Națională de Științe a S.U.A., 'consensul  științific  cu  privire  la  evoluție  este  copleșitor'.2  Fără  îndoială,  această  afirmație ar fi sprijinită de Dr. Richard Pike, Șeful Executiv al Societății  Regale  de  Chimie,  care  a  cerut  în  aprilie  2006  ca  toți  copiii  să  învețe  teoria  lui  Darwin  a  evoluției  drept  fapt.3  În  aceeași  lună,  Academia  Națională  de  Științe  a  Marii  Britanii  a  emis  'o  declarație  asupra  evoluției,  creaționismului  și  design‐ului  inteligent'.4  În  această  declarație, ei pretindeau că: 

Unul dintre cele mai importante progrese în cunoașterea noastră a fost dezvoltarea  teoriei  evoluției  prin  selecție  naturală.  De  la  propunerea  acesteia  de  către  Charles  Darwin  acum  aproape  150  de  ani,  teoria  evoluției  a  fost  sprijinită  de  o  mulțime  de  dovezi  științifice.  Astăzi  este  recunoscută  drept  cea  mai  bună  explicație  pentru  dezvoltarea  vieții  pe  Pământ  de  la  începuturile  sale  și  pentru  diversitatea  speciilor.  Evoluția este pe drept predată ca parte esențială a orelor de biologie și știință în școli,  colegii și universități pe întreg Pământul.  Procesul  evoluției  poate  fi  văzut  astăzi  în  acțiune,  ca  de  exemplu  în  dezvoltarea  rezistenței la antibiotice la bacteriile producătoare de boli, a rezistenței la pesticide  la  insectele  dăunătoare  și  rapida  evoluție  a  virușilor  responsabili  pentru  gripă  și  SIDA. Teoria evoluției a lui Darwin ne ajută să înțelegem aceste probleme și să găsim  soluții pentru ele. 

Provenind  de  la  unii  dintre  cei  mai  de  seamă  oameni  de  știință  ai  lumii, astfel de afirmații îi fac pe mulți să înțeleagă că teoria evoluției  este  într‐adevăr  dovedită  științific  și  a  crede  cu  totul  altfel  înseamnă  pur  și  simplu  să  îți  bagi  capul  în  nisip.  De  aceea,  'fundamentaliștii  creștini',  care  țin  la  descrierea  creației  din  Biblie,  se  presupune  că  ignoră  știința  sau  sunt  'pseudo‐oameni  de  știință'  care  nu  înțeleg  cu  adevărat știința.   

8 Evoluția: știință adevărată? 

Introducere  Dar este acest lucru realmente adevărat? Sunt argumentele prezentate  în  sprijinul  evoluției  atât  de  convingătoare?  În  următoarele  capitole,  voi  demonstra  că  există  de  fapt  multe  probleme  serioase  legate  de  teoria  evoluției  care  sunt  rar  prezentate  studenților  sau  publicului  general.  Mai  mult,  voi  demonstra  că  putem,  în  mod  rezonabil,  să  acceptăm explicația Bibliei pentru viață și să rămânem fideli științei.  Note  1 2 3 4

Douglas J. Futuyma, Evolutionary Biology (2nd edn.; Sunderland, MA: Sinauer  Associates, 1986), pag. 15.  National Academy of Sciences, Teaching about Evolution and the Nature of  Science (Washington DC: National Academy Press, 1998), pag. 56.  Jonathan Petre, 'Creationism Gathers Strength at Conference', Daily  Telegraph, 22 aprilie 2006, la telegraph.co.uk.  Aprilie 2006 la: royalsociety.org/news.asp?year=&id=4298. 

Evoluția: știință adevărată? 9 

Partea 1 

    Clarificarea principiilor 

10 Evoluția: știință adevărată? 

Capitolul 1   

Ce este teoria lui Darwin despre  evoluție?    a tânăr, Charles Darwin a călătorit foarte mult. După acceptarea  poziției de naturalist la bordul vasului HMS Beagle, a realizat, pe  parcursul anilor 1831 ‐ 1836, un studiu intensiv al vieții vegetale și  animale  de‐a  lungul  emisferei  sudice.  Printre  multele  sale  observații,  a  fost  în  mod  special  frapat  de  felul  în  care  speciile  sunt  adesea limitate la anumite arii geografice. În arhipelagul Galápagos, de  exemplu,  el  a  descoperit  că  multe  specii  similare,  dar  distincte,  de  plante și animale populează diferitele insule (Fig. 1). 

C 

Fig. 1. Insulele arhipelagului Galápagos

 

Evoluția: știință adevărată? 11 

Capitolul 1   

 

Fig. 2. Diferite specii de cinteze descoperite în Insulele Galápagos și Insula  Cocos  © Jody F. Sjogren, 2000. Folosită cu permisiunea autorului.    Fiecare  specie  este  adaptată  propriei  sale  nișe.  Forma  și  tăria  ciocului  cintezelor, precum și musculatura atașată acestuia, sunt potrivite tipului de  hrană pe care o consumă. Cinteza de cactus, cinteza ciocănitoare, cinteza  de  cocos  și  cinteza  cântătoare  au  ciocul  lung  și  ascuțit.  Aceste  păsări  sondează florile sau frunzele pentru mâncare. Ciocul lor este de asemenea  bun  pentru  a  străpunge  insectele.  Cinteza  terestră  și  cea  de  cactus  au  ciocul lățit la bază. El le ajută la spargerea semințelor și hranei tari. (Peter  Grant,  Ecology  and  Evolution  of  Darwin's  Finches  (Princeton:  Princeton  University Press, 1986)).    A: Cinteza terestră cu cioc ascuțit        B: Cinteza din insula Cocos   C: Cinteza cântătoare  D: Cinteza de mangrove                  E: Cinteza ciocănitoare          F: Cinteza arboricolă mică   G: Cinteza arboricolă medie                  H: Cinteza arboricolă mare       I: Cinteza vegetariană  J: Cinteza terestră mică                  K: Cinteza terestră medie       L: Cinteza terestră mare  M: Cinteza mare de cactus                  N: Cinteza de cactus 

12 Evoluția: știință adevărată? 

Ce este teoria lui Darwin despre evoluție?  Probabil  că  cel  mai  bun  exemplu  cunoscut  este  reprezentat  de  cele  treisprezece  specii  diferite  de  cinteze  din  Galápagos.  De  importanță  aparte  este  faptul  că  fiecare  pare  să  fie  adaptată  în  mod  special  mediului  său  înconjurător.  De  exemplu,  având  o  formă  a  ciocului  potrivită  pentru  tipul  de  hrană  disponibilă  pe  insula  unde  se  găsesc.  Mai  mult,  asemănările  și  diferențele  dintre  ele  sunt  astfel  încât  pot  fi  aranjate într‐o ordine morfologică (Fig. 2). Bine motivat, Darwin a scris  despre aceste păsări că ar fi ca și cum 'o specie originară a fost luată și  modificată pentru diferite scopuri'.1  În  1859,  Darwin  a  publicat  faimoasa  sa  carte,  Originea  speciilor,  în  care a prezentat ceea ce a devenit cunoscut  drept 'Teoriile speciale și  generale  ale  evoluției'.  Teoria  sa  specială  susținea  că,  așa  cum  pot  fi  obținute  specii  noi  prin  procesele  selecției  artificiale  (adică,  reproducere selectivă), așa pot apărea și apar specii noi prin procesele  de  selecție  naturală.  Astfel,  de  exemplu,  o  specie  de  pasăre  poate  da  naștere la multe specii de păsări; o specie de câine poate da naștere la  multe  specii  diferite  de  câini.  Teoria  sa  generală  a  fost  o  extensie  a  Teoriei speciale, care argumenta că aceleași procese care dau naștere la  noi  specii  pot,  de  asemenea,  peste  milioane  de  ani,  să  determine  modificarea unui soi de animal în altul; de exemplu, un pește într‐un  amfibian  sau  o  reptilă  într‐o  pasăre.  Teoria  specială  a  evoluției  a  lui  Darwin  (TSE)  este  cunoscută  și  ca  micro‐evoluție,  adaptare  sau  speciație, iar Teoria sa generală a evoluției (TGE) drept macro‐evoluție.  Teoria  lui  Darwin  susține  că  variația  naturală  într‐o  populație  este  constant  testată  pentru  beneficiu  de  către  mediul  înconjurător.  Variația  benefică,  precum  abilitatea  de  a  colecta  hrana  mult  mai  eficient sau a se mișca cu mai multă agilitate, conferă unui organism o  mai  bună  capacitate  de  supraviețuire  și,  în  'lupta  pentru  viață',  este  'selectat  în  mod  natural',  trăind  mai  mult  și  reproducându‐se  mai  mult.  Prin  ereditate,  caracteristicile  noi,  benefice,  sunt  transmise  mai  departe  generațiilor  ce  urmează  și  răspândite  în  populație.  În  timp,  susținea el, acestea se acumulează, modificând gradual o specie într‐o  alta.  Deși Darwin credea că a înțeles procesul selecției naturale, nu avea  nici o explicație pentru cauza variației. În anii 1940, oamenii de știință  au început să formuleze teorii care ar explica variația prin genetică, iar  descoperirile  din  biologia  moleculară,  în  mod  special  ADN,  din  anii  1950 au îmbunătățit aceste idei. 

Evoluția: știință adevărată? 13 

Capitolul 1  Astfel, s‐a născut teoria neo‐darwinistă (TND), care susținea că variația  era  cauzată  de  mutații  genetice  aleatoare.  ADN‐ul  acționează  ca  un  program  de  computer,  controlând  felul  în  care  organismele  cresc  și  funcționează.  Dacă  programul  se  schimbă,  atunci  forma  sau  funcția  organismului  se  va  schimba.  Pentru  a  se  reproduce,  un  organism  își  copiază  propriul  său  ADN,  astfel  ca  să  fie  capabil  să  îl  transmită  mai  departe  la  următoarea  generație.  Apar,  însă,  erori  de  copiere  (numite  mutații), care duc la modificarea programului și dau naștere la variație  în descendență.  Astfel,  conform  teoriei  neo‐darwiniste,  selecția  naturală  dă  direcție  variației  cauzate  prin  mutație  genetică  și,  peste  milioane  de  ani,  determină speciația în cadrul unui soi de animale, precum și evoluția  unui  soi  de  animale  într‐altul.  Această  secvență  evoluționistă  se  pretinde  în  general  a  fi  de  la  organisme  unicelulare  ‐>  organisme  marine nevertebrate ‐> pești vertebrați ‐> amfibieni ‐> reptile ‐> păsări  și  mamifere.  Astfel,  teoria  neo‐darwiniană  se  presupune  că  ar  explica  modul în care organismele unicelulare au evoluat în toate animalele pe  care le vedem noi astăzi. Explicații similare sunt date pentru presupusa  evoluție a plantelor.  Mai  mult,  așa  cum  teoria  neo‐darwinistă  caută  să  explice  modul  în  care organismele unicelulare s‐ar putea dezvolta în plante și animale,  evoluția chimică caută să explice felul în care substanțe chimice simple  s‐ar  putea  combina  prin  procese  aleatorii,  naturale,  pentru  a  forma  aceste  organisme  unicelulare.  Deoarece  oamenii  de  știință  de  la  mijlocul  secolului  al  XIX‐lea  aveau  infime  cunoștințe  despre  biologia  moleculară, Darwin însuși putea doar să speculeze în mod vag asupra  felului  în  care  acest  lucru  s‐ar  fi  putut  întâmpla.  Pentru  a  găsi  o  explicație  plauzibilă,  şi‐a  imaginat  'un  bazin  mic  cu  apă  caldă,  cu  tot  felul  de  săruri  de  amoniu  și  fosfor,  lumină,  căldură  și  electricitate'  în  care  s‐ar  fi  putut  forma  primele  organisme  vii.2  Teoria  modernă  este  asemănătoare,  susținând  că  amestecarea  la  întâmplare  a  substanțelor  chimice  la  suprafața  Pământului  cu  multe  milioane  de  ani  în  urmă  a  dus  la  formarea  compușilor  organici  de  bază,  care  s‐au  acumulat  în  'oceanele primordiale'. Se presupune că acești compuși organici au fost  mai  apoi  asamblați,  prin  procese  aleatorii  (sau  necunoscute),  în  proteine  și  acizi  nucleici  (ADN),  care  s‐au  combinat  pentru  a  forma  primele celule auto‐reproducătoare.  Astfel, prin evoluție chimică, urmată de mutații genetice aleatorii și  selecție  naturală,  substanțele  chimice  obișnuite,  după  cum  se  presupune,  au  devenit  oameni.    Acest  lucru  este  numit  uneori  teoria  evoluției de la molecule la om.  14 Evoluția: știință adevărată? 

Ce este teoria lui Darwin despre evoluție? Note  1 Charles Darwin, The Voyage of the Beagle (1845; 1959, London: J. M. Dent &  Sons), pag. 365. Ca referință istorică, ar trebui notat faptul că speculațiile lui  Darwin legate de cintezele din Galápagos au fost făcute după ce s‐a întors din  călătoria sa, și nu atunci când a vizitat insulele, în 1835. Mai mult, majoritatea  istoricilor sunt de acord că cintezele au jucat doar un rol minor în formularea  ideilor  sale  evoluționiste,  și  că  observațiile  sale  asupra  altor  animale  au  fost  mult  mai  proeminent  subliniate  în  gândirea  sa  (Jonathan  Wells,  Icons  of  Evolution,  ch.  8  (Washington  DC:  Regnery  Publishing,  2000)).  Totuși,  din  moment  ce  ele  pun  la  dispoziție  un  exemplu  atât  de  bun  al  proliferării  speciilor, cintezelor li se dă adesea importanță în prezentarea teoriei sale.  2 N.  Barlow,  Autobiography  of  Charles  Darwin  (London:  Collins,  1958),  pag.  235‐237. 

Evoluția: știință adevărată? 15 

Partea a doua 

    Dovezi prezentate   în sprijinul evoluției și   un răspuns creaționist 

16 Evoluția: știință adevărată? 

Capitolul 2 

Dovezi fosilifere    entru mulți, dovezile fosilifere rămân cel mai puternic argument  care  poate  fi  adus  în  sprijinul  teoriei  evoluției.  Ei  cred  că  rocile  sedimentare s‐au depus gradual, de‐a lungul a milioane de ani, și  că  resturile  plantelor  și  animalelor  care  au  trăit  în  diferitele  perioade  din  istorie  sunt  îngropate  în  diferitele  strate  de  roci  (Fig.  3).  Din  moment  ce  stratele  inferioare  de  roci  conțin  doar  nevertebrate  (fără  păsări  sau  mamifere,  de  exemplu),  se  înțelege  că  reprezintă  'era  nevertebratelor',  când  doar  asemenea  creaturi  au  trăit  pe Pământ. Stratele de roci de deasupra acestora se crede că reprezintă  'era  peștilor',  când  au  apărut  pentru  prima  dată  vertebratele.  În  mod  similar,  stratele  de  deasupra  acestora  sunt  văzute  ca  reprezentând  succesiv  'era  amfibienilor',  'era  reptilelor'  și,  respectiv,  'era  mamiferelor'.  Astfel,  se  argumentează  că  rocile  conțin  o  cronologie  a  dezvoltării vieții, cu organisme marine, nevertebrate, 'simple', găsite în  stratele  inferioare,  pești  mult  mai  complecși  în  stratele  de  deasupra  acestora,  și  amfibieni  mult  mai  complecși  deasupra  peștilor,  reptile  deasupra  amfibienilor  și  păsări  și  mamifere  deasupra  reptilelor.  După  cum  se  presupune,  așadar,  în  dovezile  fosilifere,  vedem  progresul  evoluției:  organisme  marine  nevertebrate  ‐>  pești  vertebrați  ‐>  amfibieni ‐> reptile ‐> păsări și mamifere.  Dar  este  această  interpretare  a  rocilor  sedimentare  și  a  fosilelor  pe  care  le  conțin,  în  mod  necesar,  corectă?  Sprijină  observațiile generale  asupra  rocilor  această  interpretare?  Din  moment  ce  nimeni  nu  a  fost  prezent la formarea rocilor, explicațiile date pentru existența lor sunt  doar ipoteze. Trebuie să ne întrebăm în mod specific:  • Dacă  fosilele  prezintă  cu  adevărat  succesiunea  dezvoltării  vieții,  ce  fel de fosile ar trebui să ne așteptăm să găsim?  • Confirmă  studiile  rocilor  sedimentare  convingerea  că  acestea  s‐au  depus lent, de‐a lungul a milioane de ani?  Răspunsul  la  prima  întrebare  este  acela  că  ne‐am  aștepta  ca  dovezile  fosilifere  să  fie  caracterizate  prin  'forme  tranziționale'.  De  exemplu,   ne‐am  aștepta  să  găsim  fosile  care  să  ne  arate  modificarea  treptată  a  unei specii într‐alta. Ne‐am aștepta, de asemenea, să găsim organisme  cu 'structuri tranziționale'. 

P

Evoluția: știință adevărată? 17 

Capitolul 2                                                                                  Fig.  3.  Așa‐zisul  Arbore  al  evoluției  împreună  cu  Erele  presupuse  ale  stratelor  de  roci  în  care  sunt  incluse  pentru  prima  dată  fiecare  dintre  aceste organisme. © John Lewis 2009 

18 Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere      De  exemplu,  dacă  nevertebratele  au  evoluat  în  vertebrate,  ne‐am  aștepta  să  găsim  fosile  de  organisme  care  aveau  vertebre  parțial  formate.  Dacă  reptilele  au  evoluat  în  păsări,  ne‐am  aștepta  să găsim  fosile  de  organisme  cu  picioare  care  devin  aripi  și  solzi  care  devin  pene.  Aici  găsim  una  dintre  cele  mai  mari  dificultăți  pe  care  o  au  evoluționiștii, deoarece formele care pot fi considerate tranziționale,  în  adevăratul  sens  al  cuvântului,  sunt  rare.  Într‐adevăr,  din  cauza  lipsei  unor  astfel  de  'fosile  tranziționale',  Charles  Darwin  însuși,  în  Originea  Speciilor,  a  admis  că  dovezile  fosilifere  erau,  probabil,  'cea  mai  evidentă  și  mai  gravă  obiecție'  împotriva  teoriei  sale.1  Și  alți  evoluționiști recunosc lipsa fosilelor tranziționale. David Kitts, care a  fost  profesor  de  paleontologie  la  Universitatea  din  Oklahoma,  comentează  'în  ciuda  promisiunii  nemaipomenite  că  paleontologia  furnizează  un  mijloc  pentru  a  „vedea”  evoluția,  a  prezentat  unele  dificultăți foarte mari pentru evoluționiști, cea mai notorie dintre ele  fiind  prezența  „golurilor”  din  dovezile  fosilifere.  Evoluția  reclamă  forme  intermediare  între  specii,  iar  paleontologia  nu  le  pune  la  dispoziție.'2  Profesorul  David  Raup,  fost  custode  al  Muzeului  de  Istorie Naturală din Chicago, este la fel de categoric:  În loc să găsim desfășurarea graduală a vieții, ceea ce geologii din timpul lui Darwin  și  cei  din  prezent  descoperă  cu  adevărat,  este  faptul  că  dovezile  fosilifere  sunt  foarte  neuiniforme  sau  intermitente;  adică,  speciile  apar  în  succesiune  brusc,  prezintă  puține  modificări  sau  chiar  deloc  în  timpul  existenței  acestora  în  cadrul  dovezilor  fosilifere,  iar  apoi  dispar  subit.  Și  nu  este  întotdeauna  clar  faptul  că  descendenții au fost mai bine adaptați decât predecesorii lor. Cu alte cuvinte, este  greu de găsit ameliorarea biologică.3 

Dr.  Colin  Patterson  FRS  (membru  al  Societății  Regale  din  MB,  n.tr.),  paleontolog  principal  la  Muzeul  Britanic  de  Istorie  Naturală,  răspunzând  întrebării  de  ce  nu  a  inclus  nici  o  imagine  cu  forme  tranziționale în cartea sa Evoluția, scria:  Dacă aș ști de vreuna, fosilă sau în viață, aș fi inclus‐o cu siguranță. Sugerați că un  artist ar trebui să fie obișnuit să ilustreze astfel de transformări, dar de unde și‐ar  lua acea informație? În mod sincer, nu aș putea să o furnizez, și dacă ar trebui să o  las pe seama artiștilor, nu ar induce în eroare cititorul? Am scris textul cărții mele  acum patru ani. 

Evoluția: știință adevărată? 19 

Capitolul 2  Dacă aș scrie‐o acum, cred că această carte ar fi total diferită. Gradualismul este un  concept  în  care  cred,  nu  numai  din  cauza  autorității  lui  Darwin,  ci  din  cauză  că  înțelegerea mea asupra geneticii pare să o ceară. Cu toate acestea, Gould și oamenii  de  la  Muzeul  American  sunt  greu  de  contrazis  când  spun  că  nu  există  fosile  tranziționale. Ca paleontolog, sunt mult mai preocupat de problemele filozofice ale  identificării formelor ancestrale din cadrul dovezilor fosilifere. Spuneți că ar trebui să  prezint cel puțin o imagine cu fosila din care fiecare tip de organism a derivat. Am să  o spun pe șleau – nu există o astfel de fosilă pentru care cineva să poată să aducă un  argument impecabil.5 

O  explicație  avansată  de  către  evoluționiști  pentru  a  lămuri  lipsa  fosilelor tranziționale este cea că evoluția a avut loc foarte rapid și în  grupuri mici, izolate. De aceea, se argumentează că organismele ce au  evoluat au fost prea puține și au existat pentru o perioadă prea scurtă  de timp pentru ca formele lor tranziționale să fie surprinse în dovezile  fosilifere.  Profesorul  Stephen  J.  Gould  și  Dr.  Niles  Eldredge,  de  exemplu,  credeau  că  lipsa  fosilelor  tranziționale  indica  faptul  că  noi  specii  s‐au dezvoltat  prin  ceea  ce  ei  descriau  drept  echilibrul  punctat.  Conform  acestei  teorii,  organismele  din  populațiile  mari  rămân  neschimbate în mod substanțial pentru lungi perioade de timp (poate  milioane  de  ani),  însă  evoluează  mai  apoi  rapid  (poate  că  peste  doar  câteva zeci de mii de ani). După cum se presupune, acest lucru are loc  ca  răspuns  la  modificări  bruște  în  mediul  de  viață  și  în  grupuri  mici  care s‐au desprins de populația principală. Astfel, se argumentează că  populațiile  mari,  stabile,  sunt  conservate  în  dovezile  fosilifere  și  nu  speciile noi care se formează. Oricum, din cauză că este o teorie bazată  pe  absența  intermediarilor,  într‐adevăr  presupune  mai  degrabă  decât  să  stabilească  o  interpretare  evoluționistă  a  rocilor  și  fosilelor.   Reclamă,  de  asemenea,  un  mecanism  care  va  derula  evoluția  într‐un  ritm  foarte  alert,  în  timp  ce  majoritatea  teoriilor  evoluției  se  bazează  pe ere lungi pentru a se realiza modificarea prin intermediul mutațiilor  la întâmplare, foarte puține dintre acestea fiind favorabile.6  Mai  mult,  teorii  precum  echilibrul  punctat  iau  în  calcul  doar  lipsa  intermediarilor  la  nivel  de  specie.  Astfel,  eșuează  în  abordarea  unei  dificultăți  mai  mari,  cea  a  lipsei  fosilelor  tranziționale  dintre  grupele  taxonomice  superioare  –  adică,  între  familii,  ordine,  clase  și  încrengături.  Aici,  există  o  absență  remarcabilă  a  fosilelor  care  documentează  evoluția  structurilor  radical  noi,  precum  articulațiile,  fălcile, picioarele sau aripile. 

20 Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere  Într‐adevăr,  nu  numai  că  nu  sunt  găsiți  intermediari  fosili  ai  unor  astfel  de  structuri,  dar,  în  unele  cazuri  este  chiar  dificil  să  ne  imaginăm  cum  ar  fi  arătat.  Profesorul  Gould  comentează:  'absența  dovezilor fosile pentru stadiile intermediare dintre tranzițiile majore  în  designul  organic,  într‐adevăr  incapacitatea  noastră,  chiar  în  imaginația  noastră,  de  a  construi  intermediari  funcționali  în  multe  cazuri,  a  fost  o  problemă  persistentă  și  supărătoare  pentru  prezentarea  graduală  a  evoluției.'7  În  mod  similar,  profesorii  David  Raup  și  Steven  Stanley  susțin  că  originile  majorității  categoriilor  superioare  sunt  învăluite  în  mister;  în  mod  obișnuit,  categoriile  superioare  noi  apar  subit  în  arhivele  fosilifere  fără  argumente  ale  existenței unor forme ancestrale tranziționale.'8  Vorbind  despre  fosilele  găsite  în  rocile  cambriene,  care  se  presupune  că  documentează  apariția  primelor  grupe  majore  de  organisme  ce  trăiesc  astăzi,  paleontologul  profesor  Euan  Clarkson  afirmă:  '...  formele  tranziționale  sau  de  legătură  sunt  absente.  Dovezile  geologice  nu  oferă  nici  un  indiciu  al  unor  astfel  de  relații.  Însă  ceea  ce  oferă  dovezile  fosilifere  sunt  multe  exemple  ale  originii  „instantanee”  a  noi  planuri  structurale.'9  De  asemenea,  vorbind  despre  fosilele  cambriene,  zoologul  de  la  Univeristatea  Oxford,  profesorul Richard Dawkins admite în mod deschis 'este ca și cum au  fost plantate acolo, fără nici o istorie evoluționistă.'10  Argumentele  asupra  urmării  faptului  că  legăturile  evoluționiste  dintre fosile nu au fost, pur și simplu, încă găsite, au devenit, în mod  progresiv, tot mai solide, de‐a lungul anilor, odată ce armate întregi  de  paleontologi  le‐au  căutat  în  zadar.  În  conformitate  cu  profesorul  Raup,  soluția generală a lui Darwin pentru incompatibilitatea dovezilor fosilifere și teoria  sa  era  să  spună  că  dovezile  fosilifere  sunt  incomplete...  Ei  bine,  suntem  acum  la  aproape 120 de ani de la Darwin, iar cunoașterea dovezilor fosilifere a fost extinsă  foarte  mult...  în  mod  ironic,  avem  chiar  mai  puține  exemple  de  tranziții  evoluționiste  decât  aveam  pe  vremea  lui  Darwin.  Prin  aceasta  vreau  să  spun  că  unele  dintre  cazurile  clasice  ale  modificării  darwiniste  din  dovezile  fosilifere,  precum  evoluția  calului  în  America  de  Nord,  a  trebuit  lepădate  sau  modificate  ca  rezultat al informației mult mai detaliate.11 

Problema este una serioasă în mod particular cu privire la fosilele  organismelor marine, deoarece există zeci de milioane dintre acestea  depozitate în sertare și vitrine în întreaga lume. Dovada evoluției de  la organisme unicelulare la nevertebrate este izbitor de absentă, la fel  cum este dovada evoluției de la nevertebrate la vertebrate. 

Evoluția: știință adevărată? 21 

Capitolul 2  Așa  cum  susține  Dr.  Duane  Gish  (fost  Vice‐președinte  senior  al  Institutului pentru Cercetarea Creației):  Toate  nevertebratele  complexe  apar  deplin  formate,  fără  urma  unor  strămoși  sau  forme  tranziționale  care  să  le  lege  unele  de  altele.  Multe  milioane  de  ani  ar  fi  fost  necesari pentru apariția lor prin procese evoluționiste. Miliarde de miliarde de fosile  zac îngropate în roci peste tot în lume, inclusiv tot felul de organisme cu corp moale.  Chiar  multe  rapoarte  publicate  despre  descoperirea  fosilelor  unor  organisme  microscopice,  unicelulare,  cu  corp  moale,  au  apărut  în  jurnalele  științifice.  Dacă  evoluția este adevărată, rocile ar trebui să conțină miliarde de miliarde de fosile ale  strămoșilor  nevertebratelor  complexe.  Cu  toate  acestea,  nici  una  nu  a  fost  vreodată  găsită.  Este  pur  și  simplu  imposibil  fizic  să  ai  milioane  de  ani  de  evoluție,  ce  să  producă  o  colecție  extrem  de  diversă  de  nevertebrate  complexe,  fără  să  lase  vreo  urmă. Chiar mai convingătoare, dacă se poate spune acest lucru, este absența totală a  intermediarilor dintre nevertebrate și pești, și absența totală a strămoșilor și formelor  tranziționale pentru fiecare clasă principală de pești.12 

Atât  de  răspândită  și  sistematică  este  lipsa  fosilelor  tranziționale  încât  unii  evoluționiști  au  fost  determinați  să  postuleze  cele  mai  remarcabile  idei  pentru  a  o  explica.  De  exemplu,  profesorul  Richard  Goldschmidt, fost genetician principal la Univeristatea din California,  Berkeley,  a  propus  teoria  macro‐mutației,  care  susține  că  mutațiile  genetice  au  provocat  modificări  radicale  în  anatomie,  într‐un  pas.  În  conformitate  cu  acest  lucru,  prima  pasăre  ar  fi  ieșit  dintr‐un  ou  de  reptilă,  de exemplu.13 Ideea  lui  Goldschmidt  s‐a  bucurat  de  un  sprijin  destul de serios din partea unor personalități în ultimii ani, cum este și  profesorul Gould, care argumenta că absența evidentă a formelor fosile  tranziționale  și  funcționalitatea  limitată  a  structurilor  tranziționale  (cum  ar  fi  o  articulație  parțial  formată)  sunt  obiecții  insurmontabile  împotriva teoriei neo‐darwiniste a modificărilor graduale.14 Majoritatea  evoluționiștilor  privesc  teoria  lui  Goldschmidt,  totuși,  ca  fiind  neplauzibilă.  Bineînțeles că se fac, din când în când, afirmații că s‐au găsit fosile  tranziționale.  Unul  din  exemplele  cele  mai  citate  este  Archaeopteryx,  care  a  fost  o  pasăre  cu  unele  trăsături  similare  reptilelor  (Fig.  4  și  5).  De  exemplu,  avea  o  coadă  lungă,  osoasă,  dinți  și  gheare  la  nivelul  aripilor.  Dar  este  aceasta  cu  adevărat  o  formă  tranzițională  convingătoare?   

22 Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere 

Fig. 4. Fosilă de Archaeopteryx  Poză realizată de Jim Amos, Science Photo Library  Evoluția: știință adevărată? 23 

Capitolul 2   

     

Fig. 5. Redare artistică a lui Archaeopteryx © John Lewis 2009   Conform  profesorilor  ornitologi  Richard  Prum  și  Alan  Brush,  'Archaeopteryx  nu  oferă  nimic  nou  în  modul  de  formare  al  penelor,  pentru că însăși penele sale sunt aproape de nedistins față de cele ale  păsărilor  de  astăzi.15  Aceasta,  împreună  cu  faptul  că  aripile  sale  sunt  similare  în  mărime  și  formă  cu  cele  ale  păsărilor  moderne,  prezintă  dovezi  puternice  că  Archaeopteryx  a  fost  o  pasăre  zburătoare,  mai  degrabă  decât  o  reptilă  care  s‐a  adaptat  la  zbor.  Mai  mult,  avea  un  stern  osos  (osul  pieptului),  ceea  ce  indică  faptul  că  avea  mușchi  puternici ai aripilor.  Candidați mult mai recenți pentru formele tranziționale reptile/păsări  includ Sinosauropteryx, Protarchaeopteryx, Caudipteryx, Microraptor și  Velociraptor.  Sinosauropteryx  părea  să  aibă  un  înveliș  de  structuri  filamentoase  pe  care  unii  le  pretindeau  a  fi  începuturi  de  pene.  Conform  profesorului  Alan  Feduccia  de  la  Univeristatea  Carolina  de  Nord,  totuși,  acestea  par  să  fie  mai  degrabă  resturi  ale  fibrelor  de  colagen care întăreau pielea animalului.16

24 Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere    Profesorul  Feduccia  susține,  de  asemenea,  că  Protarchaeopteryx  și  Caudipteryx au fost, de fapt, păsări nezburătoare, mai degrabă decât  forme   tranziționale  dintre  dinozauri  și  păsări.  Acestea  au  provenit    probabil  din  strămoși  care  puteau  zbura.  Important  este  faptul  că    ambele  au  degetele  caracteristice  unei  păsări,  care  sunt  diferite  de    cele  ale  dinozaurilor  teropozi  din  care  se  presupune  că  au  evoluat.    Cele trei degete ale membrelor anterioare ale unui teropod sunt 1 ,  2    și 3, degetele 4 și 5 fiind reduse în timpul dezvoltării embrionare, în    timp ce cele trei degete ale păsărilor (aripă) sunt 2, 3 și 4, degetele 1 și    17 5  fiind    reduse  sau  resorbite  în  timpul  dezvoltării  embrionare.   Modelul digital 2‐3‐4 al membrului anterior la Microraptor sugerează      că  acesta  poate  fi,  de  asemenea,  înțeles  ca  o  pasăre.  Velociraptor  se    prea poate să fi fost un dinozaur cu pene. Oricum, existența acestor    nu  stabilește  adevărul  evoluției,  deoarece  acesta  reclamă  creaturi    exemple  ale  unor  trăsături  care  sunt  într‐o  stare  de  tranziție;    trăsăturile  care  sunt  deplin  formate  și  care  se  regăsesc  și  la  alte    organisme,  nu  oferă  dovezi  că  un  tip  de  animal  s‐a  transformat      într‐altul. În mod similar, organismele care sunt mai puțin adaptate    pentru  zbor,  pentru  că  au  pierdut  trăsăturile  posedate  de  strămoșii    lor zburători, oferă dovezi ale degenerării, nu ale evoluției.      Avea pene complet formate pe tot corpul, împreună cu oase care, cel  mai  probabil,  susțineau  mușchi  pentru  zbor  activ.  Pentru  a  fi  'tranzițională',  o  fosilă  trebuie  să  prezinte  trăsături  sau  structuri  care  sunt parțial formate, precum solzi reptilieni care sunt pene în devenire,  sau  aripioare  de  pește  care  sunt  membre  în  devenire.  Mai  mult,  dacă  evoluția  ar  fi  adevărată,  ne‐am  aștepta  ca  dovezile  fosilifere  să  fie  caracterizate  prin  forme  tranziționale.  În  schimb,  găsim  doar  câteva  exemple dubioase.  Ca  nu  cumva  să  mai  existe  îndoială  în  mintea  cititorului,  dacă  dovezile  fosilifere  sprijină  cu  adevărat  sau  nu  teoria  evoluției,  voi  încheia citându‐l pe ardentul evoluționist și profesor de zoologie de la  Universitatea Oxford, Dr. Mark Ridley:  ...  modificarea  graduală  a  speciilor  fosile  nu  a  fost  niciodată  parte  dintre  dovezile  evoluției.  În  capitolele  despre  dovezile  fosilifere  din  Originea  Speciilor,  Darwin  a  arătat  că  dovezile  fosilifere  erau  inutile  pentru  a  testa  între  evoluție  și  creația  specială,  deoarece  acestea  aveau  mari  lacune.  Același  argument  încă  se  aplică.  În  orice caz, nici un evoluționist adevărat, fie gradualist sau punctuaționist, nu folosește  dovezile  fosilifere  drept  dovadă  în  favoarea  teoriei  evoluției  în  opoziție  cu  creația  specială.18 

Evoluția: știință adevărată? 25 

Capitolul 2   

      Fig. 6 și 7 (pe pagina opusă). Nisip pompat dintr‐un mâl apos pe o plajă  din Coasta de Aur, Australia  Acest nisip s‐a depus în strate subțiri. De la Creation, creation.com. Folosită cu  permisiune. 

26 Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere  În  al  doilea  rând,  studierea  rocilor  sedimentare  confirmă  convingerea că acestea s‐au depus lent de‐a lungul a milioane de ani?  Tradițional, evoluționiștii au susținut că multele strate subțiri din care  sunt  compuse  rocile  sunt  o  dovadă  clară  a  acestui  lucru.  Dar  indică  aceste  strate  în  mod  necesar  depozitarea  graduală  a  sedimentelor?  În  cartea sa Combătând Evoluția, Dr. Jonathan Sarfati oferă un număr de  exemple,  de  observații  și  de  experimente  care  arată  că  nu  așa  stau  lucrurile.19  De  exemplu,  atunci  când  cantități  mari  de  nisip  au  fost  pompate  sub  forma  unui  mâl  pe  o  plajă  de  pe  Coasta  de  Aur,  Queensland,  Australia,  s‐a  observat  că  nisipul  s‐a  depus  în  strate  subțiri,  mai  degrabă  decât  într‐un  amestec  amorf  (Figurile  6  și  7).  Atunci  când  vulcanul  Sfânta  Elena  din  statul  Washington,  SUA,  a  erupt în 1980 produse piroclastice, acestea au fost depuse în strate fine  de  cenușă,  de  până  la  7,6  metri  grosime,  pe  parcursul  a  câtorva  ore  (Fig. 8). Experimentele în care rocile sedimentare sunt descompuse în  particulele  lor  constituente  și  mai  apoi  readuse  în  stare  de  mâl  apos,  arată  că  sedimentele  se  redispun  în  strate,  recreând  chiar  imaginea  rocilor originare laminate din care provin. Acestea și alte experimente  sugerează că nu este posibil să deduci viteza sedimentării prin simpla  studiere a stratelor de roci.20   

Evoluția: știință adevărată? 27 

Capitolul 2                                   

        Fig.  8.  Rocă  fin  depusă  de  ordinul  metrilor  la  Muntele  Sfânta  Elena  din  statul Washington, SUA  Secțiunea  centrală  a  fost  produsă  în  câteva  ore  pe  data  de  1 2   iunie  1980.  Remarcați  persoana pentru proporții. Fotografie realizată de Steven. A. Austin.   

Mai mult, au fost găsite fosile arătând detalii complexe ale unor părți  moi de corp penetrând prin mai multe strate – ar fi putut aceste părți  moi să rămână într‐o stare perfectă de conservare în timp ce așteptau  să fie încet acoperite de sedimente de‐a lungul multor ani?  Un  alt  argument  folosit  în  mod  tradițional  în  sprijinul  vitezelor  reduse  de  sedimentare  este  acela  că  sunt  necesare  perioade  lungi  în  care  apele  să  fie  liniștite  pentru  a  se  depune  mâlul.  Se  presupune,  atunci,  că  acolo  unde  se  găsesc  mii  de  strate  subțiri,  de  nisip  ce  alternează,  astfel  de  formațiuni  trebuie  să  se  fi  depus  într‐o  perioadă  de mai mulți ani. În mod similar, se susține că grosimea imensă a unor  roci  de  argilit  nu  se  poate  să  se  fi  format  rapid,  deoarece  viteza  de  sedimentare  ar  fi  fost  prea  mică.  Totuși,  experimente  desfășurate  de  către  Juergen  Schieber,  conferențiar  de  științele  geologice  la  Universitatea  Indiana,  SUA,  au  arătat  că  mâlul  se  poate  depozita  din  apele rapid curgătoare.22 

28 Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere                                             

Fig. 9. Fosile de copaci polistrat în Munții Cumberland, Tennessee, SUA  Acestea sunt foarte comune și adesea întâlnite în minele de cărbune. Unii copaci polistrat  traversează în plan vertical mai multe strate de cărbune, între care se găsesc strate de roci  sedimentare. Ar fi putut copacii să rămână într‐o astfel de stare de conservare în timp ce  așteptau  să  fie  îngropați  în  sedimente  și  material  organic  de‐a  lungul  mai  multor  mii  de  ani?21 © Don R. Patton 2008

Într‐un raport din revista Science, acesta susținea că:  Observațiile noastre nu sprijină afirmația că mâlurile pot fi depozitate doar în medii  liniștite  în  care  se  află  numai  curenți  intermitenți  slabi.  Multe  unități  vechi  de  șist  argilos,  odată  examinate  cu  grijă,  pot  releva  faptul  că  s‐au  acumulat  în  maniera  ilustrată  aici,  mai  degrabă  decât  să  se  fi  depus  în  cantități  mari  din  suspensii  cu  mișcări  lente  sau  statice.  Aceasta,  în  schimb,  va  necesita  mai  mult  ca  sigur  reevaluarea  proceselor  sedimentare  ale  unor  porțiuni  mari  din  evoluția  geologică  a  Pământului.23 

În  cartea  sa  Pământul  tânăr,  Dr.  John  Morris  prezintă  dovezi  puternice  că  majoritatea  rocilor  sedimentare  s‐au  depus  foarte  rapid,  prin  inundații  masive,  mai  degrabă  decât  prin  procese  graduale.  De  exemplu:   Prezența 'fosilelor polistrat', unde, de exemplu, un singur copac  fosilizat trece în plan vertical prin mai multe strate de cărbune  și  metri  de  rocă  sedimentară,  este  o  dovadă  puternică  a  acumulării foarte rapide a sedimentelor și materialului organic  (vezi Fig. 9).  Evoluția: știință adevărată? 29 

Capitolul 2                                       

    Fig. 10. Deformarea Gresiei Tapeats din Carbon Canyon, Arizona, SUA  Remarcați  oamenii  pentru  proporții.  Dacă  această  rocă  ar  fi  fost  tare  atunci  când  s‐a  curbat, ne‐am aștepta să vedem dovezi ale alungirii granulelelor sale de nisip sau cimentul  care lega împreună granulele să fie spart și recristalizat. Astfel de trăsături nu sunt, totuși,  găsite.  Vezi  cartea  lui  John  Morris,  Pământul  Tânăr  (Green  Forest,  AR:  Master  Books,  2007), pag. 1 1 1 .  © Paul Garner 2004   

    Astfel de copaci fosilizați sunt comuni și adesea găsiți în minele  de cărbuni.    În  multe  zone  muntoase,  stratele  de  roci  de  peste  o  mie  de  metri grosime au fost curbate de mișcările pământului fără să se  crape  sau  să  fie  încălzite,  indicând  faptul  că  erau  încă  moi  atunci când au fost deformate (Figurile 10 și 11). Dacă aceste roci  s‐ar fi depus în milioane de ani, mai mult ca probabil că stratele  inferioare s‐ar fi întărit și nu ar fi putut să se îndoaie fără să se  crape.   Cimitirele de fosile, unde miliarde de organisme sunt îngropate  și  fosilizate  foarte  aproape  unele  de  altele,  trebuie  să  fi  fost  create  prin  depozitarea  bruscă  a  unor  cantități  enorme  de  sediment.

30 Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere     

 

  Fig. 11. Pliere compactă a rocilor în Split Mountain, California, SUA  Remarcați persoana pentru proporții. Fotografie realizată de Steven A. Austin. 

  • Raritatea  proceselor  de  eroziune  și  prezența  stratelor  de  sol  fosilizat  între  stratele  de  roci  sunt  inconsistente  cu  separarea  lor  prin milioane de ani (Figurile 12, 1 3  și 14).  • Lipsa bioturbației24 în cadrul stratelor de roci este inconsistentă cu  miile  de  ani  de  depozitare  lentă.  Bioturbația  poate  îndepărta  aproape  toate  urmele  unei  structuri  sedimentare  în  strat  în  mai  puțin de 20 de ani.25    Convingerea  că  multe  strate  de  roci  și  formațiuni  geologice  au  fost  produse prin acțiune catastrofică mai degrabă decât prin procese lente,  graduale,  nu  este  limitată  doar  la  creaționiști.  Deși  majoritatea  geologilor nu cred într‐un pământ tânăr, un număr crescând dintre ei  susține că majoritatea rocilor sedimentare s‐au depozitat foarte rapid.  Unul dintre acești 'catastrofiști', profesorul Derek Ager, care a fost Șef  la Departamentul de Geologie și Oceanografie al Universității Swansea,  a scris: 

Capitolul 2                                             

Fig. 12. Strate de roci tipice (Badlands, South Dakota, SUA)  De ce rocile acestor culmi expuse acum vremii, sunt atât de erodate și neuniforme,  dar nu și stratele de rocă de jos, care se presupune că au fost expuse intemperiilor  cu milioane de ani în urmă? ©Tony Colter. Reprodusă de către iStockphoto Extended  Licence   

  ...  Îmi  mențin  părerea  că  o  imagine  mult  mai  precisă  a  dovezilor  stratigrafice  este cea a unui gol mare doar cu foarte rare sedimentări ocazionale… Uraganul,  inundația sau tsunami pot face mai mult într‐o oră sau o zi decât [sic] au reușit  să realizeze procesele obișnuite ale naturii într‐o mie de ani... Date fiind toate  mileniile cu care trebuie să jonglăm în dovezile stratigrafice, ne putem aștepta  ca aceste catastrofe periodice să facă tot ceea ce noi ne dorim de la ele… Cu alte  cuvinte, istoricul oricărei părți a Pământului, precum viața unui soldat, consistă  din perioade lungi de plictiseală și perioade scurte de teroare.26   

Se știe astăzi că argumentul cum că defileele adânci și canioanele  pot fi produse doar de eroziunea lentă de‐a lungul a milioane de  ani  este  fals.  În  1926,  când  inginerii  au  redirecționat  apa  de  la  canalele de irigare de lângă Walla Walla, Washington, SUA, acest  lucru a produs un canion de 450 m lungime, 35 m lățime și 35 m  adâncime în șase zile.27 

32    Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere     

 

 

Fig. 13. Gresia de Coconino depusă peste șistul Hermit Shale, Bright Angel  Trail, Grand Canyon, SUA  Linia  de  contact  este  una  uimitor  de  plată  pe  o  suprafață  mare,  fără  dovezi  ale  unei  eroziuni prelungite sau soluri, chiar dacă tipurile de roci se presupune că sunt separate de  vreo zece milioane de ani. © Paul Garner 2004   

Canionul Lake George, din Texas, SUA, care măsoară 2,5 km lungime  și 24 m adâncime, a fost produs prin deversarea de apă dintr‐un lac din  apropiere în 2002 în doar trei zile.28 Scurgeri mari de mâl s‐a observat  că pot crea aspecte similare.29 Mai mult, se cunoaște acum că puterea  de eroziune a apei curgătoare cu viteză mare este suficientă pentru a  rupe chiar și rocile vulcanice tari.30  Un  alt  argument  în  sprijinul  rocilor  sedimentare  ca  fiind  vechi  de  milioane de ani vine din datarea radiometrică. Acest lucru este adesea  realizat,  de  exemplu,  prin  analizarea  'intruziunilor  magmatice',  unde  roca topită a pătruns în rocile sedimentare (după ce rocile sedimentare  s‐au format), iar ulterior s‐a răcit și solidificat. Dar cât de sigure sunt  metodele de datare radiometrică? Mulți oameni au fost determinați să  creadă  că  acestea  furnizează  rezultate  foarte  precise  și  demne  de  încredere. 

33 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 2     

 

  Fig. 14. Strate intercalate de cărbune, vizibile într‐o secțiune pe lângă un  drum din apropierea localității Price, Utah, SUA  Observați contactele clare dintre cărbune și stratele adiacente. Dacă stratele de roci s‐ar fi  depus  de‐a  lungul  a  mii  de  ani,  de  ce  nu  există  nici  o  dovadă  a  eroziunii?  (vezi  icr.org/article/521.)  ©  Institutul  pentru  Cercetarea  Creației.  Folosită  cu  permisiune.  Fotografie realizată de Dr. John Morris. 

34    Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere  Nu  așa  stau  lucrurile  totuși,  iar  literatura  este  plină  de  exemple  de  datări  în  mod  clar  eronate.31  Mai  jos  vă  dăm  câteva  exemple  interesante:  • Mostre din lava ce acoperă muntele Sfânta Elena au fost analizate la  Laboratoarele  Geochron,  Cambridge,  Massachusetts,  SUA.  Lava,  care  se știa că are în jur de zece ani, a fost datată cu metoda potasiu‐argon  ca fiind între 0,34 și 2,8 milioane de ani vechime.32  • Minerii  de  la  mina  de  cărbune  Crinum  din  Central  Queensland,  Australia,  au  descoperit  bucăți  de  lemn  îngropate  în  lavă  bazaltică.  Lemnul a fost datat la aproximativ 45.000 de ani vechime prin metoda  cu carbon‐14, însă bazaltul a fost datat la aproximativ 45 de milioane de  ani vechime prin metoda potasiu‐argon.33  • Zirconiu  extras  din  roci  de  tip  granitic  și  datate  la  aproximativ  1,5  miliarde  de  ani  prin  metoda  uraniu‐plumb  avea  cantități  de  heliu  captat  (de  asemenea  produs  de  acest  proces  de  descompunere)  cu  o  vârstă de doar 6.000 de ani.34 Dacă ar fi fost roca de câteva milioane de  ani vechime, aproape tot heliul s‐ar fi scurs din acel eșantion.  Cea mai probabilă explicație a acestor anomalii este presupunerea că  metodele  sunt  invalide.  De  exemplu,  prin  metoda  potasiu‐argon,  se  presupune  în  general  că  nu  există  argon  prezent  în  lavă  atunci  când  aceasta se solidifică, lucru care este foarte îndoielnic, așa cum se arată,  de exemplu, prin rezultatele obținute pentru eșantioanele prelevate de  la  muntele  Sfânta  Elena.  Toate  metodele  asumă  o  perioadă  de  înjumătățire  constantă  a  dezintegrării  radioactive;  totuși,  analizele  zirconiului sugerează că vitezele de dezintegrare au fost mult mai mari  în  trecut.  Se  impune  atunci  întrebarea  'Dacă  este  limpede  că  presupunerile  nu  sunt  demne  de  încredere  când  datăm  roci  de  vârste  cunoscute  (precum  cele  din  muntele  Sfânta  Elena),  atunci  cum  ne  putem noi baza pe acestea, când datăm roci de vârste necunoscute?'  În  mod  interesant,  cea  mai  cunoscută  metodă  de  datare  radiometrică,  cea  care  folosește  carbon‐14,  furnizează  de  fapt  una  dintre  cele  mai  puternice  dovezi  că  rocile  sedimentare  nu  sunt  de  milioane  de  ani  vechime.  Contrar  răspânditei  convingeri,  metoda  cu  carbon‐14  nu  este  folosită  pentru  a  data  materiale  ce  se  cred  a  fi  de  milioane  de  ani  vechime.  Și  asta  pentru  că  are  o  scurtă  perioadă  de  înjumătățire și apare doar în cantități foarte mici. Prin  urmare, limita  teoretică  pentru  datarea  cu  carbon‐14  este  în  jur  de  100.000  de  ani,  după  această  limită,  orice  carbon‐14  rămas  ar  fi  nedetectabil.  Astfel,  atunci  când  carbon‐14  este  identificat  în  cărbune  sau  alte  fosile  sugerează faptul că roca sedimentară în care este îngropat are o vârstă  mai mică decât 100.000 de ani vechime.35  35 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 2  Din cauza anomaliilor găsite atunci când folosim metodele de datare  radiometrică,  este  clar  că  există  factori  ce  nu  sunt  înțeleși.  În  opinia  noastră,  acceptarea  lor  ca  dovezi  ale  afirmației  că  rocile  sunt  foarte  vechi derivă mult mai mult din paradigma evoluționistă, care reclamă  milioane de ani, decât din practica științifică riguroasă.  Conform  interpretării  geologice  tradiționale  a  rocilor  sedimentare,  fosilele de dinozauri trebuie să fie de milioane de ani vechime. Totuși,  în cazul unui Tyrannosaurus rex parțial fosilizat, cu o vârstă presupusă  de 65 de milioane de ani, s‐a descoperit recent că el conținea fibre de  colagen  împreună  cu  țesuturi  moi,  flexibile,  inclusiv  os  și  vase  de  sânge.36  Testele  ulterioare  au  adus  dovezi  puternice  că  aceste  vase  de  sânge  conțineau  resturi  de  celule  sanguine  cu  urme  conservate  de  hemoglobină.37  Ne  este  foarte  greu  să  credem  că  aceste  substanțe  organice  ar  putea  rezista  milioane  de  ani.  Descoperirea  de  ADN  bine  conservat în fosilele de plante este o altă indicație a faptului că rocile  care le conțin nu au milioane de ani vechime, deoarece, datorită vitezei  cu care ADN‐ul se descompune, acesta nu poate să reziste mai mult de  10.000 de ani.38    Alte  argumente  prezentate  în  mod  tradițional  în  sprijinul  vârstelor  mari devin tot mai îndoielnice. Procesul fosilizării nu reclamă în mod  necesar mii de ani, așa cum mulți am fost învățați să credem, de vreme  ce există exemple de artefacte care s‐au pietrificat în câteva sute de ani  sau chiar în mai puțin timp. Capela venețiană din secolul XVII ‐ Santa  Maria  de  Salute  a  fost  construită  pe  piloni  de  lemn  pentru  a‐i  întări  fundația.  Aceștia  s‐au  transformat  acum  în  piatră.39  De  fapt,  lemnul  sub formă de copaci și stâlpi se știe că se poate pietrifica în mai puțin  de o sută de ani.40 O pălărie de pâslă s‐a fosilizat în aproape 50 de ani  într‐o  mină  din  Tasmania  (Fig.  15).41  Sunt  necesare  milioane  de  ani  pentru  formarea  cărbunelui?  Cărbunele  a  fost  produs  în  laborator,  în  condiții  similare  celor  care  ar  trebui  să  existe  într‐o  formațiune  geologică, în mai puțin de un an.42 În mod tradițional se presupune că  stalactitele  și  stalagmitele  se  formează  în  mii  de  ani,  ceea  ce  indică  faptul că peșterile în care se găsesc sunt foarte vechi. Totuși, stalactite  de  până  la  30  cm  lungime  sunt  descoperite  uneori  sub  poduri,  iar  stalactitele  din  peșteri  se  știe  că  pot  crește  în  câteva  zile  un  număr  oarecare de centimetri.43 

36    Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere     

 

 

Fig. 15. Pălărie de pâslă fosilizată găsită într‐o mină din Tasmania  Din Creația, creation.com. Folosită cu permisiune.   

În octombrie 1953, revista National Geographic a publicat o fotografie a  unui liliac care a căzut pe o stalagmită într‐o peșteră din New Mexico.  Stalagmita  crescuse  cu  o  viteză  atât  de  mare  încât  liliacul  nu  a  avut  timp să se descompună mai înainte ca să fie acoperit.44 Din cauză că se  observă  că  unele  stalactite  și  stalagmite  cresc  atât  de  încet  în  dimensiune  astăzi,  nu  înseamnă  că  ele  au  crescut  întotdeauna  cu  aceeași viteză.  O explicație alternativă a rocilor sedimentare și pentru miliardele de  fosile  pe  care  le  conțin  este  relatarea  biblică  a  unui  potop  global  și  distrugerea asociată a întregii vieți (non‐acvatice) cu excepția a ceea ce  Dumnezeu a salvat în arcă (Geneza 6‐8).45 Există multe dovezi ale unei  astfel  de  catastrofe.  Fosilele  organismelor  marine  sunt  descoperite  acoperind  toate  continentele,  inclusiv  zone  montane  precum  Himalaya.46 Chiar și Muntele Everest este acoperit cu calcar ce conține  fosile  marine.  Există  'cimitire'  întinse  de  fosile  unde  miliarde  de  organisme sunt îngropate unul lângă altul.47 

37 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 2  Acestea sunt văzute, de exemplu, în Old Red Sandstone întinzându‐se  din  Loch  Ness,  Scoția,  MB,  până  în  Insulele  Orkney.  Această  formațiune  de  rocă  care  are  de‐a  curmezișul  150  km  și  o  grosime  de  peste  2,5  km,  conține  multe  fosile  care  arată  semnele  unei  îngropări  catastrofice, cu miliarde de pești distorsionați și comprimați, ca și cum  ar  fi  în  convulsie,  și  care  poartă  urmele  unei  morți  violente.  În  Dealurile Silawik, la nord de Delhi, se găsesc paturi bogate, înțesate de  fosile,  inclusiv  o  țestoasă  lungă  de  șapte  metri,  o  specie  de  elefant  cu  defense  de  trei  metri  lungime  și  un  metru  în  circumferință,  porci,  rinoceri, maimuțe și bivoli. În Birmania centrală (Myanmar), se găsesc  depozite  ce  conțin  resturile  unui  mastodont,  hipopotami  și  bivoli,  împreună cu mii de trunchiuri de copaci fosilizați. Multe alte exemple  pot  fi  citate.48  Strate  de  roci  pot  fi  găsite  peste  tot  de‐a  lungul  continentelor;49  de  exemplu,  stratele  de  [gresie]  Tapeats  Sandstone  și  cele  de  [calcar]  Redwall  Limestone  din  Marele  Canion  se  întind  de‐a  lungul  Statelor  Unite  până  în  Canada  și  chiar  de‐a  lungul  Oceanului  Atlantic.  Stratele  de  calcar  ale  Angliei  pot  fi  urmărite  de‐a  lungul  Europei  până  în  Orientul  Mijlociu.  În  unele  cazuri,  cele  mai  catastrofice procese ar fi fost necesare pentru a eroda milioane de tone  de  sediment  și  a‐l  transporta  la  mari  distanțe.50  Stratele  de  [gresie]  Coconino Sandstone din Arizona, de exemplu, par să își aibă originea  în nordul SUA și Canada.  În aceste 'modele de potop', succesiunea fosilelor găsite în roci poate  fi  înțeleasă  ca  indicând  ordinea  în  care  plantele  și  animalele  au  fost  îngropate  în  sedimentele  depozitate  de  apele  inundațiilor.  Organismele  marine  și,  în  mod  particular  cele  care  trăiesc  la  fundul  oceanului, ar fi fost primele îngropate, urmate de plantele și animalele  ce trăiesc în apă sau în apropierea apei, precum amfibienii. Animalele  terestre  ar  fi  fost  ultimele  îngropate,  fie  pentru  că  trăiau  departe  de  lacuri  și  mări,  fie  pentru  că  au  fugit  din  calea  apelor  ce  creșteau,  creaturile  cele  mai  mobile  fiind  prinse  și  îngropate  mai  târziu  decât  cele  mai  puțin  mobile.  Conform  acestui  punct  de  vedere,  se  poate  spune  că  stratele  de  roci  reprezintă  diferite  zone  ecologice  sau  'biogeografice',  mai  degrabă  decât  diferite  ere  din  istorie.51  Există  alți  factori care apar în urma unei catastrofe majore produsă de apă care ar  fi putut contribui la distribuția fosilelor observate în roci. De exemplu,  acțiunea  de  sortare  a  apei  ar  determina  ca  organismele mai  mici,  mai  dense  să  fie  îngropate  sub  cele  mai  mari  și  mai  puțin  dense.  Crustaceele fosilizate, de exemplu, se observă că urmează acest model.  Unele  modele  de  potop  includ  mișcări  ample  ale  pământului  (de  asemenea necesare pentru a înălța continentele după Potop).  38    Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere  Acestea ar fi putut cauza scufundarea unor mari suprafețe ale plăcilor  tectonice,  împreună  cu  flora  și  fauna  existentă  pe  ele  și  ulterior  să  fie  distruse  sau  acoperite  cu  sedimente  și  fosile  rezultate  din  Potop.52  Unele depozite de fosile au fost probabil depuse de catastrofe produse  de apă ce au avut loc la câțiva ani după Potopul Genezei. De fapt, există  multe  discuții  printre  geologii  creaționiști  cu  privire  la  trasarea  granițelor  Potop/post‐Potop.  Majoritatea  sunt  de  acord,  totuși,  că  dovezile  geologice  indică  procese  catastrofice  din  istoria  recentă,  mai  degrabă decât procese graduale desfășurate de‐a lungul a milioane de  ani.  Înțelegerea comună a rocilor și fosilelor este aceea că ele furnizează o  dovadă  a  evoluției  vieții.  Adică,  se  crede  că  ele  arată  modificarea  graduală,  de‐a  lungul  a  milioane  de  ani,  a  organismelor  'primitive'  unicelulare  în  organisme  foarte  complexe  precum  păsările  și  mamiferele. Dacă acest lucru ar fi adevărat, ne‐am aștepta ca fosilele să  fie  caracterizate  prin  forme  tranziționale,  care  să  documenteze  atât  trecerea dintr‐o specie în alta cât și dezvoltarea unor structuri radical  noi,  precum  articulațiile  și  aripile.  În  schimb,  dovezile  fosilifere  sunt  caracterizate  de  'apariția  bruscă'  atât  a  unor  specii  noi  cât  și  a  unor  structuri  corporale  noi.  Acest  lucru  sugerează  că  ar  trebui  căutată  o  interpretare alternativă a rocilor și a fosilelor.  Așa  cum  vom  vedea  în  capitolele  ce  urmează,  creaționiștii  acceptă  faptul  că,  în  limite  stricte,  speciile  pot  să  se  modifice  și  chiar  se  modifică.  De  exemplu,  există  dovezi  temeinice  că  animalele  (și  plantele) se pot adapta la diferite medii de viață, chiar până într‐acolo  încât,  în  mod  justificat,  să  poată  fi  numite  specii  noi.  Nu  există  însă  nicio  dovadă  că  un  anumit  soi  de  animal  se  poate  modifica      într‐un  altul – de exemplu, o reptilă într‐un mamifer – dar există un bun motiv  științific  pentru  a  crede  că  speciile  nu  sunt  strict  fixate  în  forma  lor.  Acest lucru este pe deplin în acord cu Biblia, deoarece toate speciile de  animale  terestre  ce  trăiesc  astăzi  trebuie  să  fi  descins  din  numărul  limitat de animale care au fost salvate în arcă. Mai mult, dacă speciația  a avut loc după Potop, ne‐am aștepta ca aceasta să fi avut loc și înainte  de  Potop.  Ar  trebui  adresată  atunci  întrebarea  'Dacă  speciile  se  pot  modifica  și  se  modifică,  de  ce  este  acest  lucru  atât  de  rar  surprins  în  dovezile fosilifere? Aici, relatarea biblică a istoriei ne pune la dispoziție  un  răspuns.  Conform  acesteia,  majoritatea  rocilor  sedimentare  s‐au  depus rapid, de‐a lungul perioadei de un an a Potopului. 

39 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 2  Ce este un soi? (n.tr. vezi nota de subsol de la pagina 41)  Conform  cu  cartea  Genezei,  Dumnezeu  a  creat  plantele  și  animalele  'după soiul lor' (Geneza 1 : 1 1‐12, 2 1 ,  24‐25). Creaționiștii biblici înțeleg  acest  lucru  ca  însemnând,  în  primul  rând,  faptul  că  organismele  au  aparținut  întotdeauna  unor  grupuri  separate  care  nu  au  fost  niciodată  înrudite  unele  cu  altele  și,  în  al  doilea  rând,  că  există  limite  pentru  variația ce poate exista în cadrul unui soi. Așadar, procesul speciației nu  ar  putea  niciodată  determina  peștii  să  devină  reptile,  de  exemplu,  sau  maimuțele  să  devină  oameni.  Ar  putea  fi  adresată  întrebarea  'Ce  este  acela un soi?' Dr. Carl Wieland sugerează că 'grupurile de organisme vii  aparțin unui același soi creat dacă au descins din același fond ancestral  de gene'53, iar, conform spuselor Dr. Todd Wood, se poate spune că un  soi  creat  'conține  un  set  complet  de  organisme  care  împărtășesc  continuitate  între  ele,  dar  sunt  discontinue  cu  toate  celelalte  organisme'.54  În  practică,  acest  lucru  înseamnă  că  un  soi  biblic  poate  fi  clasificat  drept  un  gen,  sau,  în  unele  cazuri,  drept  o  familie.  Oamenii  de  știință  creaționiști recunosc că este necesară o abordare mult mai sistematică  pentru  înțelegerea  soiului,  iar  aceasta  se  întâmplă  în  prezent.  Vezi  creationbiology.org;  D.  A.  Robinson,  (ed.),  Baraminologia  '99  (Baraminology Study Group, 1999) și M. Helder, (ed.), Discontinuitatea:  Înțelegând  Biologia  din  Lumina  Creației  (Baraminology  Study  Group,  2001).  Așadar,  pentru  majoritatea  organismelor,  pur  și  simplu  nu  ar  fi  fost  destul timp pentru ca speciația să aibă loc.  Este important de remarcat faptul că modelul biblic nu prezice că nu  vor  fi  găsite  fosile  tranziționale.  Ci  mai  degrabă,  el  prezice  că  acestea  vor fi rare și vor prezenta doar grade limitate de modificare. Succesiuni  clare de fosile tranziționale pot fi găsite între specii (nivelul taxonomic  cel  mai  de  jos),  însă  nu  între  grupurile  superioare,  precum  pești,  amfibieni,  reptile  și  mamifere.  Descoperirea  ocazională  a  fosilelor  tranziționale  poate  fi  explicată  în  trei  moduri.  În  primul  rând,  dacă  a  avut loc speciația pre‐Potop, în care specia originială nu a fost înlocuită  de noua specie, ci a continuat să existe alături de aceasta, ar fi putut să  fie  inclusă  în  rocile  sedimentare  care  s‐au  depus  în  timpul  potopului.  În al doilea rând, acolo unde ciclul unei generații a unui organism este  foarte  scurt,  se  poate  să  fi  fost  timp  pentru  ca  speciația  să  aibă  loc  în  timpul  Potopului  de  un  an.  În  al  treilea  rând,  dovezi  ale  speciației  organismelor  cu  cicluri  generaționale  scurte  și  lungi  poate  fi  văzut  în  rocile sedimentare depuse după Potop.  40    Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere  Acest lucru ar fi observat în zonele superioare ale coloanei geologice.55  Mai  mult,  aceste  roci  pot  furniza  indicii  legate  de  istoricul  vieții  animale  și  umane  imediat  după  recolonizarea  lumii  în  urma  Potopului.56  În  conformitate  cu  relatarea  Bibliei,  Dumnezeu  a  creat  plantele  și  animalele  ca  soiuri1  diferite  (Geneza  1:11‐12,  21,  24‐25).  Acest  lucru  ar  sugera că procesul speciației acționează între limite stricte și nu poate  determina  modificarea  unui  soi  de  plantă  sau  de  animal  într‐altul.  Așadar, de exemplu, o reptilă poate realiza 'speciația' într‐o altă reptilă,  însă  nu  într‐un  mamifer.  Prin  urmare,  ne‐am  aștepta  ca  să  existe  importante  'goluri'  în  tiparul  vieții,  iar  toate  organismele  ar  putea  fi  categorisite în grupuri separate, care nu se suprapun. Din nou, această  anticipare  este  regăsită  în  dovezile  fosilifere,  deoarece  formele  tranziționale dintre structurile corporale majore sunt evident absente. 

1

  n.tr.  „baramin”  –  termen  derivat  prin  combinarea  a  două  cuvinte  evreiești  –  ‫ברא‬, bara („creat”)  și  ‫מין‬, mīn („soi/fel”),  folosit  cu  referire  la  cuvântul  „soi”  din  Geneza 1. Astfel, soiul este un grup de organisme care împărtășesc o relație genetică  prin  descindere  comună  dintr‐un  organism  creat  originar  de  către  Dumnezeu  în  timpul Săptămânii Creației. 

41 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 2  Australopithecus afarensis (A. afarensis)  Actuala  și  populara  legătură  presupusă  dintre  maimuțe  și  oameni  este  un  australopitec,  Australopithecus  afarensis  (ceea  ce  înseamnă  'Maimuța  din  Sud  a  regiunii  Afar  din  Etiopia),  la  care  se  face  adesea  referire  drept  'Lucy'.  (vorbind  strict,  'Lucy' a fost specimenul descoperit de Donald  Johanson  în  1974.)  Modelul  prezentat  în  Fig.  1 6   înfățișează  A.  afarensis  având  capul  unei  maimuțe  pe  trupul  a  ceea  ce  este  esențialmente  un  corp  uman.  Pare  să  fie  pe  de‐a‐ntregul  confortabilă  fie  stând  fie  mergând  pe  două  picioare.  Dar  în  ce  măsură  reflectă  aceasta  fosilele  care  au  fost  de  fapt  descoperite?  Conform  cu  David  Menton,  fost  conferențiar  de  anatomie  la  Facultatea  de  Medicină  a  Universității  Washington,  SUA,  creatura  mult  mai  probabil  trăia  în  copaci  și  avea  o  deplasare  anevoioasă.  Avea  oasele  digitale  mult  mai  curbate  decât  ale  multor  maimuțe  și  articulații  la  nivel  de  umeri  care  erau  potrivite  pentru  atârnare  printre  crengi,  indicând  faptul  că  habitatul  său  natural  era  printre  copaci.  Avea,  de  asemenea,  oase  pentru  a  bloca  încheietura  mâinilor,  ceea  ce  corespunde  adoptării  unei  deplasări  anevoioase,  cu  postură  aplecată  mai  degrabă  decât  un  umblet  biped  asemănător  celui  uman.57 Conform cu Charles Oxnard, profesor  de  anatomie  umană  și  biologie  umană  la  Universitatea  de  Vest,  Australia,  australopitecii  cunoscuți  în  ultimele  decenii  ' . . .   sunt  acum  înlăturați  irevocabil  din  evoluția  bipedalismului  uman.  Toate  acestea    ar  trebui  să  ne  facă  să  chestionăm    veridicitatea  obișnuitelor  prezentări  din  Fig. 16. Model  cărțile  despre  evoluția  umană.  Se  recunoaște  acum  oriunde  că  australopitecii  nu  sunt  din  reprezentând‐o pe   punct  de  vedere  structural  similari  A. afarensis ('Lucy') la  oamenilor. . .   ' 5 8   Grădina Zoologică Saint  Fosilele,  totuși,  arată  că  degetele  de  la  Louis, Missouri, SUA  picioare  erau  lungi  și  curbate,  nu  ca  ale  Fotografie realizată de Ivan  oamenilor.   Burgener

42    Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere                          Figurile  17  și  18.  Forma  picioarelor  și  mâinilor  modelului  de  la    Grădina Zoologică din St Louis. Fotografie realizată de Ivan Burgener   Mai  mult,  nu  exită  dovezi  fosilifere  care  să  arate  că  degetul  mare  de  la  picior al lui A. afarensis să fie aliniat labei piciorului (ca în model), ci mai  degrabă  într‐o  parte  ca  și  la  maimuțele  moderne.  Și  mâinile  modelului  induc  în  eroare,  apărând  mici  și  asemenea  celor  umane,  cu  oase  digitale  drepte.  De  fapt,  vorbind  despre  mâinile  lui  A.  afarensis,  Stern  și  Susman  comentează: 'ești uimit de similaritatea morfologică cu maimuțele.'59  Mai  mult,  pieptul  lui  A.  afarensis  era  în  formă  de  pâlnie,  ca  cel  al  maimuțelor  moderne,  nu  în  formă  cilindrică  ca  la  oameni,  iar  mâinile  atârnau aproape de genunchi.  De ce trebuie să fie A. afarensis  biped?  Dovada  care  l‐a  determinat  pe  Donald  Johanson  (descoperitorul  Creasta iliacă lui  'Lucy')  să  o  declare  ca  având  statură  verticală  și  mers  pe  două  picioare  a  fost  unghiul  de  Unghi de Gluteus susținere de 1 5 ° (Fig. 19). Oamenii  susținere medius au  un  unghi  de  susținere  de  9°,  și ceea  ce  le  plasează  picioarele  în  Gluteus apropiere  unul  de  celălalt,  minimus aproape  sub  centrul  lor  de  greutate,  ceea  ce  le  permite  să  meargă  natural  și  ușor  pe  două  picioare. Gorilele și cimpanzeii au  un  unghi  de  susținere  de  0°,  plasându‐le  picioarele  distanțate  față  de  centrul  de  greutate.  Prin  urmare,  atunci  când  merg  pe  două  picioare,  își  aruncă  greutatea  dintr‐o  parte  în  alta  FIG. 19 printr‐o  mișcare  anevoioasă.  Totuși,  urangutanii  nu  sunt  bipezi, dar, ca și oamenii, ei au un  unghi de susținere de 9°. 

43 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 2        Ca urangutanii, A. afarensis se poate să fi avut un unghi de susținere care îl  ajuta în primul rând să meargă de‐a lungul crengilor înguste de copaci. Ar    trebui  admis  faptul  că  alte  caracteristici  ale  anatomiei  lui  A.  afarensis,    precum  forma  pelvisului,  i‐ar  fi  permis 60să  meargă  pe  două  picioare  mult  mai eficient decât maimuțele de astăzi.  Totuși, acest lucru pare să fi fost    mai mult un 'legănat' și chiar diferit față de umbletul pășit al oamenilor. 61     Pe lângă mulți alții, cercetătorii de la Universitatea de Stat din New York,    SUA,  au  concluzionat  că  bipedalismul  lui  A.  62afarensis  era  caracterizat    printr‐o  mișcare  'șold‐înclinat,  genunchi‐îndoit'.   Este  chiar  îndoielnic  că  A.  afarensis  ar  fi  putut  să  stea  liniștit  și  vertical  (cum  se  sugerează  în    modelul  de  la  Grădina  Zoologică  Saint  Louis)  fără  să  își  piardă  echilibrul.    Acest lucru se întâmplă pentru că oasele iliace ale pelvisului nu înconjoară    atât  de  larg  părțile  laterale  ale  corpului  așa  cum  o  fac  la  adevărații  bipezi  (oameni). Prin urmare, mușchii atașați lor (gluteus mic și mediu) ar fi fost    mai puțin eficienți în păstrarea echilibrului dintr‐o parte în alta.63 Conform    cu spusele profesorului Oxnard, natura bipedalismului la A. afarensis nu era    intermediară între maimuțe și oameni, ci era una unică.      Radioizotopii și vârsta pământului (RSVT)  În 2005, rezultatele unui proiect de cercetare de 8 ani și de 1 , 2 5  milioane  de dolari, au fost publicate de către grupul RSVT.65  Acestea  detaliau  descoperirile  cercetătorilor  de  la  Institutul  Cercetării  Creației  (icr.org)  și  ale  Societății  de  Cercetare  a  Creației  (creationresearch.org) care au căutat să investigheze aserțiunea că datarea  radiometrică  dovedea  în  mod  concludent  că  Pământul  și  rocile  sale  sedimentare  au  o  vechime  de  milioane  de  ani.  Ei  au  descoperit  multe  dovezi  care  contrazic  acest  punct  de  vedere,  dintre  care  sumarizăm  aici  două aspecte.    RETENȚIA  HELIULUI  ÎN  CRISTALELE  DE  ZIRCONIU  EXTRASE  DIN  ROCILE DE TIP GRANIT  Cristalele  de  silicat  de  zirconiu  (zircon),  care  conțin  uraniu,  sunt  frecvent  întâlnite  în  rocile  de  tip  granit.  Uraniul,  fiind  radioactiv,  se  dezintegrează  printr‐o  serie  de  etape  în  plumb,  la  o  viteză  cunoscută.  Presupunând  că  vitezele  de  dezintegrare  sunt  constante,  se  poate  estima  perioada  de  timp  cât  s‐a  desfășurat  procesul  de  dezintegrare  prin  măsurarea  cantităților  de  uraniu  și  plumb  din  probă.  Acestea  furnizează  un  indiciu  asupra  vârstei  rocii. Un alt indiciu al vârstei poate fi obținut măsurând cantitatea de heliu  prezent.  Și  asta  deoarece  heliul  este  un  produs  secundar  al  acelorași  procese de dezintegrare iar cantitatea de heliu care ar fi fost produsă poate  fi  calculată,  împreună  cu  cantitatea  care  s‐ar  fi  scurs  din  mostră  prin  difuziune. 

44    Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere    Cu  alte  cuvinte,  cunoscând  vitezele  de  producere  a  heliului  și  pierderea    ulterioară,  se  poate  calcula  vârsta  estimativă  din  cantitatea  reținută.  Clar,    dacă  presupunerile  și  măsurătorile  sunt  corecte,  vârsta  obținută  din  analiza    uraniu‐plumb ar trebui să fie similară celei obținute prin analiza heliului.    Echipa RSVT a analizat probe obținute prin foraj în roca 'de bază' din New  Mexico, până la adâncimi de 4,3 km. Folosind analiza uraniu‐plumb, acestea    au fost datate la 1,4 miliarde de ani. Analiza heliului, totuși, a produs o cifră    de 6.000 de ani. Acest lucru sugerează faptul că presupunerea unor viteze de    dezintegrare  constante,  pe  care  toată  datarea  radiometrică  se  bazează,  este  incorectă, iar vitezele de dezintegrare au fost mult mai rapide în trecut. Dacă    acest lucru este corect, numeroasele 'date' radiometrice, care se presupune că    dovedesc  faptul  că  Pământul  și  rocile  sale  sedimentare  au  milioane  de  ani    vechime, sunt greșite.      OMNIPREZENTUL CARBON‐14    Carbonul‐14 este un alt element radioactiv, care se descompune în azot, la o    viteză cunoscută. Totuși, în acest caz, viteza măsurată de descompunere este  foarte  rapidă  –  în  doar  5730  de  ani  (perioada  sa  de  înjumătățire),  50%  este    deja dezintegrat. De fapt, luând în calcul perioada de înjumătățire, un bloc de    carbon‐14 de același volum cu Pământul s‐ar fi dezintegrat în mai puțin de un    milion  de  ani.  Prin  urmare,  atunci  când  carbonul‐14  este  găsit  într‐o  probă,  dacă  luăm  în  calcul  o  viteză  constantă  de  dezintegrare,  trebuie  să    concluzionăm  că  proba  poate  să  fie  doar  de  câteva  mii  de  ani  vechime,  nu    milioane de ani.     Există  multe  rapoarte  care  vorbesc  despre  găsirea  carbonului‐14  în  materiale  organice  ce  se  presupune  că  ar  avea  milioane  de  ani  vechime.    Acestea includ fosile, lemn pietrificat, cochilii, os de balenă, cărbune, petrol și    gaz  natural.  Cei  care  țin  de  punctul  de  vedere  al  unei  vârste  corecte  ale    acestor  mostre  de  milioane  de  ani  vechime  argumentează  faptul  că  ele  trebuie  să  fi  fost  contaminate  cu  substanțe  care  purtau  carbon‐14  în  ultimii    100000  de  ani.  Echipa  RSVT,  totuși,  a  realizat  datarea  cu  carbon‐14  la  un    material  care,  datorită  durității  sale,  este  foarte  improbabil  să  devină    contaminat  –  diamantele.  Acestea,  din  nou,  s‐a  găsit  că  conțin  carbon‐14,    indicând  că  nu  au  milioane  de  ani  vechime  așa  cum  pretind  geologii  unui    'pământ vechi'.      Note      1 Charles Darwin, The Origin of Species (Oxford: Oxford University Press,  1998), pag. 227.  2 David B. Kitts, 'Paleontology and Evolutionary Theory', Evolution, 28  (1974), pag. 467. 

    45 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 2      3 4

5

6 7 8  9  10 11 12 13 

14  15  16

17

18 19

David Raup, 'Conflicts between Darwin and Paleontology', Field Museum  of Natural History Bulletin, 50/1 (1979), pag. 23‐29.  Adică, profesorul Steven J. Gould de la Universitatea Harvard și Dr. Niles  Eldredge  de  la  Muzeul  American  de  Istorie  Naturală.  Vezi  Stephen  Jay  Gould, 'Evolution's Erratic Pace', Natural History, 86/5 (1977), pag. 14; și  Niles  Eldredge,  Time  Frames:  The  Rethinking  of  Darwinian  Evolution  and the Theory of Punctuated Equilibria (London: Heinemann, 1986), pag.  144.  Colin  Patterson,  citat  în  Luther  D.  Sunderland,  Darwin's  Enigma:  Fossils and Other Problems (Green Forest, AR: Master Books, 2002), pag.  101‐102.  Walter  J.  ReMine,  The  Biotic  Message  (St  Paul,  MN:  St  Paul  Science,  1993), pag. 220‐221.  Stephen  Jay  Gould,  'Is  a  New  and  General  Theory  of  Evolution  Emerging?', Paleobiology, 6/1 (1980), pag. 119‐130.  Raup  and  Stanley,  Principles  of  Paleontology  (San  Francisco:  W.  H.  Freeman & Co., 1971), pag. 306.  Euan N. K. Clarkson, Invertebrate Palaeontology and Evolution (4th edn.;  London: Blackwell Science, 1998), pag. 45.  Richard  Dawkins,  The  Blind  Watchmaker  (1986;  2006,  London:  Penguin), pag. 229.  Raup, 'Conflicts between Darwin and Paleontology'.  Duane Gish, Evolution: The Fossils still Say NO! (El Cajon, CA: Institute  for Creation Research, 1995), pag. 81.  Richard Goldschmidt, citat în Duane Gish, Creation Scientists Answer  their Critics (El Cajon, CA: Institute for Creation Research, 1993), pag. 142‐ 144.  Stephen  J.  Gould,  'The  Return  of  Hopeful  Monsters',  Natural  History,  86/6 (1977), pag. 22‐30.  Richard  Prum  and  Alan  Brush,  'Which  Came  First,  the  Feather  or  the  Bird?', Scientific American (March 2003), pag. 84‐93.  Alan  Feduccia,  'Latest  Study:  Scientists  Say  No  Evidence  Exists  that  Therapod  Dinosaurs  Evolved  into  Birds',  University  of  North  Carolina  News Release 477, 10 octombrie 2005, la: unc.edu/news/archives.  Alan  Feduccia  et  al.,  'Do  Feathered  Dinosaurs  Exist?  Testing  the  Hypothesis  on  Neontological  and  Paleontological  Evidence',  Journal  of  Morphology,  266/2  (2005),  pag.  125‐166;  la:  www3.interscience.wiley.com/cgi‐bin/home.  Mark  Ridley,  'Who  Doubts  Evolution?',  New  Scientist,  90  (June  1981),  pag. 830‐832.  Jonathan  Sarfati,  Refuting  Evolution  (Green  Forest,  AR:  Master  Books,  2000), cap. 8; vezi creation.com/article. 

46    Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere   

  20 Richard Milton, Shattering the Myths of Darwinism (1st edn.; Rochester,  VT: Fourth Estate, 1997), pag. 77‐78.  21 În  Lancashire,  Anglia,  a  fost  descoperit  un  copac  fosilizat  care  avea  o  înălțime de 11,5 m și încă stătea în poziția sa pe care o avusese cât a fost  viu.  În  Gilboa,  SUA,  o  întreagă  pădure  a  fost  descoperită,  cu  copaci  de  până  la  12  m  înălțime.  (Vezi  Derek  V.  Ager,  The  Nature  of  the  Stratigraphical  Record  (3rd  edn.;  Chichester:  John  Wiley  &  Sons,  1993),  pag.  65‐66,  și  Derek  V.  Ager,  The  New  Catastrophism  (Cambridge:  Cambridge University Press, 1993), pag. 49.)  22 Tas  Walker,  Mud  Experiments  Overturn  Long‐Held  Geological  Beliefs,  9  ianuarie 2008, la: creation.com.  23 Juergen Schieber și colab., 'Accretion of Mudstone Beds from Migrating  Floccule Ripples', Science, 318 (December 2007), pag. 1760‐1763.  24 Bioturbația  este  un  proces  în  care  sedimentele  sunt  amestecate  prin  activitatea  organică,  de  exemplu,  prin  intermediul  rădăcinilor  plantelor,  viermilor și activitatea de scormonire a crustaceelor.   25 John  Morris,  The  Young  Earth  (Green  Forest,  AR:  Master  Books,  2007),  cap. 8.  26 Derek  V.  Ager,  The  Nature  of  the  Stratigraphical  Record  (3rd  edn.;  Oxford: John Wiley & Sons, 1993), pag. 52, 80, 141.  27 John Morris, 'A Canyon in Six Days', Creation, 24/4 (2002), pag. 54‐55,  la: creation.com; answersingenesis.org.  28 Shaun  Doyle,  'A  Gorge  in  Three  Days!',  10  October  2007,  la:  creation.com.  29 Steven  Austin,  Mount  St  Helens:  Explosive  Evidence  for  Catastrophe  (DVD; disponibil de la Institutul pentru Cercetarea Creației, California).  30 Ager,  The  Nature  of  the  Stratigraphical  Record,  pag.  77;  David  Catchpoole,  'Beware  the  Bubble's  Burst:  Increased  Knowledge  about  Cavitation  Highlights  the  Destructive  Power  of  Fast‐Flowing  Water',  24  October  2007,  la:  creation.com;  Steven  Austin,  (ed.),  Grand  Canyon:  Monument to Catastrophe (El Cajon: CA: Institute for Creation Research,  1994).  31 Don  Batten,  (ed.),  The  Answers  Book  (6th  edn.;  Acacia  Ridge,  Queensland:  Answers  in  Genesis,  2004),  cap.  4;  John  Woodmorappe,  The  Mythology  of  Modern  Dating  Methods  (El  Cajon,  CA:  Institute  for  Creation  Research,  1999);  Andy  Mcintosh,  Genesis  for  Today  (3rd  edn.;  Leominster: Day One, 2006), pag. 209‐219.  32 Steven Austin, 'Excess Argon within Mineral Concentrates from the New  Dacite Lava Dome at Mount St Helens Volcano', TJ (Journal of Creation),  10/3 (1996), pag. 335‐343, la: answersingenesis.org; creation.com.  33 Andrew  Snelling,  'Radioactive  „Dating”  in  Conflict!',  Creation,  20/1  (1997‐1998), pag. 24 27, la: answersingenesis.org; creation.com.  34 Don DeYoung, Thousands not Billions (Green Forest, AR: Master Books,  2005), cap. 4. 

47 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 2      35 Ibid., cap. 3; Andrew Snelling, 'Stumping Old‐Age Dogma: Radiocarbon  in an „Ancient” Fossil Tree Stump Casts Doubt on Traditional Rock/Fossil  Dating',  Creation,  20/4  (1998),  pag.  48‐51,  la:  creation.com;  Andrew  Snelling,  'Radiocarbon  Ages  for  Fossil  Ammonites  and  Wood  in  Cretaceous  Strata  near  Redding,  California',  Answers  Research  Journal  1  (2008), pag. 123‐144, la: answersingenesis.org.  36 Mary Schweitzer și Tracy Staedter, 'The Real Jurassic Park', Earth (June  1997),  pag.  55‐57;  Mary  Schweitzer  et  al.,  'Analyses  of  Soft  Tissue  from  Tyrannosaurus  Rex  Suggest  the  Presence  of  Protein',  Science,  316  (2007),  pag.  277‐280;  Shaun  Doyle,  'Squishosaur  Scepticism  Squashed:  Tests  Confirm  Proteins  Found  in  T.  RexBones',  CMI,  April,  2007,  la:  creation.com.  37 Carl  Wieland,  'Sensational  Dinosaur  Blood  Report!',  Creation,  19/4  (1997), pag. 42‐43, la: creation.com; answersingenesis.org; Carl Wieland,  'Evolutionist  Questions  CMI  Report:  Have  Red  Blood  Cells  Really  Been  Found  in  T.  Rex  Fossils?',  25  martie  2002,  la:  creation.com;  'Evolutionist  Questions AiG Report', la: answersingenesis.org.  38 Carl  Wieland,  'DNA  Dating:  Positive  Evidence  that  the  Fossils  Are  Young',  Creation,  14/3  (1992),  pag.  43,  la:  creation.com;  answersingenesis.org.  39 Citat  în  Andrew  Snelling,  '„Instant”  Petrified  Wood',  Creation,  17/4  (1995), pag. 38‐40, la: answersingenesis.org; creation.com.  40 Ibid.  41 '„Fossil”  Hat',  Creation,  17/3  (1995),  pag.  52,  la:  creation.com/article;  answersingenesis.org.  42 Ryoitchi  Hayatsu  și  colab.,  'Artificial  Coalification  Study:  Preparation  and  Characterisation  of  Synthetic  Macerals',  Organic  Geochemistry,  6  (1984),  pag.  463‐471;  Elizabeth  Pennisi,  'Water,  Water,  Everywhere:  Surreptitiously Converting Dead Matter into Oil and Coal', Science News,  20 februarie 1993, pag. 121‐125.  43 Arizona Highways, ianuarie 1993, pag. 4‐11.  44 Mason  Sutherland,  'Carlsbad  Caverns  in  Color',  National  Geographic,  104/4 (1953), pag. 433‐468.  45 Mult  mai  precis,  Potopul  Genezei  a  distrus  toate  animalele  terestre  care  au respirat prin nări (Geneza 7:22).  46 Andrew Snelling, 'High and Dry Sea Creatures', Answers, 3/1 (2007), pag.  92‐95, la: answersingenesis.org.  47 Richard Milton, Shattering the Myths of Darwinism (1st edn.; Rochester,  VT: Park Street Press, 1997), pag. 90‐95.  48  Andrew  Snelling,  'The  World's  a  Graveyard',  Answers,  3/2  (2008),  pag.  76‐79, la: answersingenesis.org. 

48    Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi fosilifere   

  49 Andrew  Snelling,  'Transcontinental  Rock  Layers',  Answers,  3/3  (2008),  pag. 80‐83, la: answersingenesis.org.  50 Paul  Garner,  The  Grand  Canyon:  Evidence  for  the  Global  Flood,  seminar  pentru  Edinburgh  Creation  Group,  2008;  la:  edinburghcreationgroupag.org.  51 Kurt  PAG.  Wise,  Faith,  Form  and  Time  (Nashville,  TN:  Broadman  &  Holman,  2002),  cap.  12  și  13;  Todd  C.  Wood  and  Megan  J.  Murray,  Understanding  the  Pattern  of  Life  (Nashville,  TN:  Broadman  &  Holman,  2003), pag. 188‐191.  52 John  Woodmorappe,  'A  Diluviological  Treatise  on  the  Stratigraphic  Separation  of  Fossils',  Creation  Research  Society  Quarterly,  20/3  (1983),  pag. 133‐185.  53 Dr  Carl  Wieland,  'Variation,  Information  and  the  Created  Kind',  TJ  (Journal of Creation), 5/1 (1991), pag. 42‐47.  54 Dr  Todd  Wood,  'A  Baraminology  Tutorial  with  Examples  from  the  Grasses (Poaceae)', TJ (Journal of Creation), 16/1 (2002), pag. 15‐25.  55 Kurt PAG. Wise, 'Punc. Eq. Creation Style', Origins, 16/1 (1989), pag. 11‐24,  la: grisda.org.  56 Paul Garner, The New Creationism (Darlington: Evangelical Press, 2009),  cap. 16.  57 D.  Menton,  Lucy:  She's  No  Lady,  DVD,  2006,  la:  answersingenesis.org/video/ondemand.  58 Charles Oxnard, The Order of Man: A Biomathematical Anatomy of the  Primates (New Haven: Yale University Press, 1984), pag. 332.  59 J.  Stern  și  R.  Susman,  'The  Locomotor  Anatomy  of  Australopithecus  Afarensis',  American  Journal  of  Physical  Anthropology,  60  (1983),  pag.  279‐317.  60 Matthew Murdock, 'These Apes Were Made for Walking', TJ (Journal of  Creation) 20/2, pag. 104‐112.  61 Christine  Berge,  'How  Did  the  Australopithecines  Walk?  A  Biomechanical Study of the Hip and Thigh of Australopithecus afarensis',  Journal of Human Evolution, 26 (1994), pag. 259‐273.  62 Roger  Lewin,  Human  Evolution:  An  Illustrated  Introduction  (5th  edn.;  Oxford: Blackwell Publishing, 2005), pag. 133‐134.  63 Murdock, 'These Apes Were Made for Walking'.  64 Charles  E.  Oxnard,  Fossils,  Teeth  and  Sex:  New  Perspectives  on  Human  Evolution (Hong Kong: Hong Kong University Press, 1987), pag. x, 121, 227‐ 232.  65 Larry  Vardiman,  Andrew  Snelling  and  Eugene  Chaffin,  (eds.),  Radioisotopes  and  the  Age  of  the  Earth,  vols  1  and  2  (El  Cajon,  CA:  Institute  for  Creation  Research,  2000).  O  versiune  populară  este  disponibilă, de asemenea: Don DeYoung, Thousands Not Billions (Green  Forest, AR: Master Books, 2005). 

49 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 3 

'Este observată și astăzi'    n  cadrul  comunității  științifice,  atât  printre  evoluționiști  cât  și  printre  creaționiști,  procesele  de  adaptare  și  de  speciație  sunt  aproape universal considerate a fi o realitate. Afirmația lui Darwin  că  toți  cintezoii  din  Galápagos  au  descins  dintr‐o  singură  specie  originară  este,  de  exemplu,  aproape  sigur  corectă.  Aceasta  pentru  că  dovezile circumstanțiale că astfel de procese au avut loc în trecut și că  se mai petrec și azi, sunt puternice, fiind observate clar în succesiunile  anatomice  și  genetice.  Alte  exemple  de  adaptare,  precum  apariția  bacteriilor  rezistente  la  antibiotice  și  insectele  rezistente  la  pesticide,  sunt, de asemenea, recunoscute în mod general, atât de creaționiști cât  și  de  evoluționiști,  ca  fiind  adevărate.  Însă  demonstrează  aceste  exemple de adaptare și de speciație procesele care ar putea da naștere  evoluției unui soi de animal într‐un altul?  Fundamentală în realizarea procesului de evoluție 'de la molecule la  om'  este  necesitatea  creșterii  progresive  a  informației  genetice.  Informația genetică este setul de instrucțiuni, codificate în moleculele  de ADN, care este folosit pentru a dezvolta un nou organism. Consistă  din  'litere'  (numite  nucleotide  sau  baze)  care  formează  'cuvinte'  și  'propoziții'  ce  definesc  structura  plantei  sau  animalului  –  cum  să  fie  realizată  frunza,  rădăcina,  inima,  plămânul  sau  creierul,  de  exemplu.  Teoria  evoluției  susține  că,  pornind  de  la  substanțele  chimice  dintr‐o  'supă  primordială'  care  nu  conținea  nici  un  fel  de  informație,  în  mod  treptat,  de‐a  lungul  a  milioane  de  ani,  s‐au  dezvoltat  sisteme  chimice  de  auto‐replicare  odată  ce  informația  genetică  originară  s‐a  materializat. Din acestea, se presupune că au evoluat organisme vii, tot  mai  complexe,  printr‐o  reproducere  continuă  în  forme  tot  mai  complexe odată ce informația genetică continua să crească. După cum  se pretinde, acest lucru a dus în cele din urmă la genomuri extrem de  complexe și bogate în informație care se găsesc în plantele și animalele  moderne.1  Deși  mulți  evoluționiști  acceptă  faptul  că  există  dificultăți  în  explicarea  originii  informației  genetice  care  a  dus  la  prima  celulă  biologică,2  ei  susțin  că  procesele  care  permiteau  organismelor  vii  să  genereze  informație  genetică  sunt  observate  în  natură.  Această  afirmație  se  bazează  pe  faptul  că  erorile  de  copiere  a  ADN‐ului  (mutațiile),  care  au  loc  atunci  când  organismele  se  reproduc,  se  observă că, în mod ocazional, produc modificări benefice. 

Π

50    Evoluția: știință adevărată? 

'Este observată astăzi'  Analizând  mult  mai  serios  aceste  afirmații,  totuși,  ni  se  descoperă  o  altă imagine. Și aceasta din cauză că, aproape fără excepție, exemplele  cunoscute ale erorilor benefice de copiere, s‐a observat că au loc  prin  reducerea sau pierderea funcției pre‐existente. Un bun exemplu este cel  al  unor  bacterii  care  au  dobândit  rezistență  la  antibioticul  penicilină.  Bacteriile  care  au  rezistență  față  de  nivelurile  scăzute  de  penicilină,  întâlnite în mod normal, pot dezvolta rezistență la nivelurile crescute  de  penicilină  prescrise  de  doctori  printr‐o  mutație  a  genei  care  controlează  cantitatea de  penicilinază  pe  care  o  produc    (penicilinaza  este  enzima  care  inactivează  penicilina).  Mutația  distruge  capacitatea  bacteriei  de  a  controla  producerea  de  penicilinază  (o  pierdere  a  funcției) și, prin urmare, o produc în exces și astfel 'dezvoltă' rezistență  în  plus.  Se  cunosc  multe  alte  exemple  de  mutații  benefice  la  bacterii  care  apar  prin  pierderea  funcției.3  Un  alt  mod  prin  care  bacteriile  pot  dobândi rezistență la un antibiotic este prin transferul de gene. În acest  caz, gena pentru rezistență este transferată de la bacteriile care au deja  o rezistență naturală la acel antibiotic. Evident, în niciunul din cazuri  nu  există  o  creștere  a  funcției  –  există  o  pierdere  a  funcției  sau  un  transfer  al  unei  funcții  (sau  informații)  care  deja  există.  Se  știe  că  insectele dobândesc rezistență la insecticide prin pierderea funcției.4  Evoluția reclamă mutații care augmentează informația și funcția, iar  acestea  sunt  foarte,  foarte  rare.  De  fapt,  unii  se  întreabă  dacă  a  fost  vreodată observată vreuna. Biofizicianul Dr. Lee Spetner, fost membru  în consiliul profesoral de la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore,  Maryland,  SUA,  care  a  predat  teoria  comunicării  și  informației  și  s‐a  specializat  în  informație  în  ADN,  studiind  teoria  evoluției  timp  de  peste 30 de ani, a concluzionat că, '… dintre toate mutațiile studiate de  când genetica a devenit știință, nici măcar una nu a fost găsită care să  adauge un dram de informație.'5 Aici, Dr. Spetner se referă la faptul că  toate  mutațiile  pe  care  le‐a  studiat  au  condus  la  gene care  au  devenit  mai puțin specifice în funcția lor.6 Degenerarea continuă a specificității  genice  ar  duce  la  moartea  organismelor,  nu  la  îmbunătățirea  lor  evolutivă.  Un alt mod prin care se definește informația genetică nouă este prin  capacitatea  de  a  produce  noi  organe  sau  structuri  –  cărămizile  schimbării  macro‐evoluționiste.  Din  nou,  geneticianul  Dr.  John  Sanford de la Universitatea Cornell (Ithaca, New York, SUA) este la fel  de categoric în afirmația sa: 'Trebuie înțeles faptul că oamenii de știință  au  o  rețea  foarte  sensibilă  și  extinsă  pentru  detectarea  mutațiilor  ce  creează  informație  –  majoritatea  oamenilor  de  știință  sunt  în  permanență foarte atenți la astfel de mutații...  51 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 3   Totuși,  eu  încă  nu  sunt  convins  că  există  măcar  un  exemplu  clar  de  mutație cunoscută care să fi creat informație în mod indubitabil.'7  Dacă  evoluția  ar  fi  adevărată,  mutațiile  care  măresc  informația  trebuie  să  fi  avut  loc  adesea  în  trecut,  pentru  a  genera  enormele  cantități  de  informație  genetică  care  există  acum  în  natură  –  în  toate  plantele,  animalele  și  în  alte  organisme  vii.  De  fapt,  mult,  mult  mai  multă informație ar fi trebuit să fie generată față de ce este conținut în  toate  aceste  genomuri.  Și  aceasta  din  cauză  că,  pentru  a  contribui  la  modificarea  evolutivă,  o  mutație  nu  trebuie  doar  să  augmenteze  informația, ci trebuie să fie, de asemenea, și benefică, astfel ca selecția  naturală  să  o  determine  să  fie  încorporată  în  populație.  Dintre  toate  mutațiile  posibile,  doar  o  mică  fracțiune  va  duce  la  creșterea  informației  –  însă  majoritatea  dintre  acestea  nu  va  conferi  niciun  beneficiu  organismului.  De  exemplu,  poate  apărea  o  mutație  ce  produce  o  creștere  adițională  de  păr  atunci  când  climatul  devine  mai  cald.  O  mutație  poate  determina  un  animal  să‐și  dezvolte  un  gât  mai  lung atunci când sursa de hrană este aproape de pământ. Dacă evoluția  ar  fi  adevărată,  ne‐am  aștepta  să  vedem  mutațiile  ce  augmentează  informația apărând în mod regulat. Faptul că ele sunt atât de rare este  o dovadă puternică împotriva teoriei neo‐darwiniste.  Oamenii  de  știință  creaționiști  nu  pretind  că  este  imposibil  ca  mutațiile  ce  augmentează  informația  să  apară,  cel  puțin  teoretic,  iar  lucrul acesta se prea poate să se fi şi întâmplat. Ei susțin mai degrabă,  că, pentru ca să fie cantități semnificative de informație genetică utilă  acumulată într‐o populație, trebuie să aibă loc prea multe evenimente  rare și improbabile. În primul rând, există o probabilitate foarte mică a   apariției  mutațiilor  benefice,  ce  augmentează  informația,  deoarece  marea majoritate a mutațiilor sunt nocive și cu pierdere de informație.8  În  al  doilea  rând,  chiar  dacă  apare  o  astfel  de  mutație,  există  doar  o  mică probabilitate ca aceasta să confere un beneficiu ce este suficient  de  avantajos  ca  să  o  facă  să  fie  supusă  selecției  naturale.9  În  al  treilea  rând,  studiile  de  genetică  a  populațiilor  arată  că,  şi  dacă  apare  o  mutație  deosebit  de  benefică,  există  doar  o  mică  probabilitate  ca  aceasta  să  se  răspândească  în  restul  populației.10  În  al  patrulea  rând,  multe, multe astfel de evenimente improbabile sunt necesare pentru a  realiza o modificare evolutivă semnificativă. 

52    Evoluția: știință adevărată? 

'Este observată astăzi'  Evoluționiștii răspund uneori unui astfel de argument spunând că, din  moment  ce  evoluția  operează  în  perioade  atât  de  mari  de  timp  (milioane de ani), probabilitățile sunt mult mai plauzibile decât par să  fie  la  prima  vedere.  Profesorul  Dawkins,  de  exemplu,  discută  improbabilul  eveniment  al  unui  servit  perfect  al  cărților  în  bridge,  în  care  fiecare  dintre  cei  patru  jucători  primește  treisprezece  cărți  de  aceeași culoare. Deși foarte improbabil, el consideră acest lucru ca fiind  în  'limita  evenimentelor  mai  mult  sau  mai  puțin  improbabile  care  au  loc uneori'.11  Astfel, argumentează el, dacă am trăi milioane de ani, nu  am  vedea  astfel  de  evenimente  ca  fiind  atât  de  neașteptate.12  În  mod  similar, se spune adesea în cazul  proceselor evoluționiste că, dacă este  suficient  timp,  'orice  se  poate  întâmpla'.  Acest  lucru,  totuși,  este  nerealist  deoarece,  dacă  probabilitatea  ca  ceva  să  se  întâmple  este  minusculă, chiar dacă acest lucru este încercat din nou și din nou peste  milioane de ani, nu te poți aștepta ca să aibă loc. Acest lucru poate fi  ilustrat pentru servitul perfect de cărți din bridge. Probabilitatea unui  astfel de servit perfect este mai puțin de 1 în două mii de milioane de  milioane  de  milioane  de  milioane  (de  fapt  0,000000000000000000000000000447).13 Să zicem că jucăm zece ture  în  fiecare  zi  timp  de  un  miliard  de  ani.  În  acest  timp,  vom  fi  jucat  3.650.000.000.000  de  ture.  Pentru  a  obține  o  estimare  a  probabilității  apariției  servitului  perfect  cel  puțin  o  dată,  putem  folosi  un  calcul  simplu  în  care  înmulțim  3.650.000.000.000  cu  0,000000000000000000000000000447.  Această  înmulțire  ne  dă  minuscula  probabilitate  mai  mică  de  1  în  șase  sute  de  milioane  de  milioane  (de  fapt  0,00000000000000163).  În  mod  similar,  faptul  că  ar  putea  fi  disponibile  milioane  de  ani  pe  milioane  de  planete  pentru  milioane  de  organisme,  nu  schimbă  cu  nimic  improbabilitatea  teoriei  evoluției.  Pentru  ca  noi  trăsături  să  evolueze,  adesea  trebuie  ca  mai  multe  mutații favorabile să aibă loc deodată. De exemplu, pe baza studiilor pe  musculițele  de  oțet,  profesorul  E.  J.  Ambrose,  biolog  celular  de  la  Universitatea  din  Londra,  Anglia,  susținea  că  este  improbabil  ca  mai  puțin de cinci gene să fie vreodată implicate în formarea chiar și a celei  mai simple structuri noi. Șansa ca cinci mutații favorabile să aibă loc la  genele  potrivite,  concluziona  el,  este  'efectiv  zero'.14  Mai  mult,  la  nivelul  organismului,  evoluția  de  noi  funcții,  precum  abilitatea  de  a  zbura,  ar  necesita  apariția  concomitentă  a  multor  structuri  noi  și  specifice.  

53 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 3     

 

 

Fig. 20. Structură cu contrafișe în interiorul unui os de pasăre mare  Din cartea lui Stuart Burgess, Amprente ale inteligenței creatoare. Folosită cu permisiune.     

Conform profesorului Andrew Mcintosh, care a lucrat în aeronautică la  Fabrica  Regală  de  Avioane  și  la  Institultul  de  Tehnologie  Cranfield,  pentru ca o pasăre să fi dezvoltat un zbor eficient, șase caracteristici ar  fi trebuit să se dezvolte mai mult sau mai puțin simultan.  În  primul  rând,  oasele  păsării  trebuie  să  fie  ușoare,  lucru  dobândit  prin  faptul  că  sunt  goale,  uneori  cu  un  aranjament  în  contrafișe,  de  traverse pentru a conferi rezistență suplimentară în sarcină (Fig. 20). În  al doilea rând, aripile trebuie să fie ușoare, dar rezistente la vânt. Acest  lucru  este  dobândit  prin  pene  care  au  un  sistem  de  barbe  și  barbule  care permit suprafeței penei să fie flexibilă, dar să rămână intactă (Fig.  21).                                       

      Fig. 21. Model simplificat al structurii penei  Din cartea lui Stuart Burgess, Amprente ale inteligenței creatoare. Folosită cu permisiune. 

54    Evoluția: știință adevărată? 

'Este observată astăzi'  Dacă barbulele nu au toate cârlige pe o parte și tije crestate pe cealaltă,  atunci pana nu funcționează. În al treilea rând, acest mecanism trebuie  să  fie  lubrifiat  pentru  a  preveni  uzarea  sa,  pasărea  producând  un  ulei  dintr‐o  glandă  aflată  la  capătul  cozii.  În  al  patrulea  rând,  pentru  a‐și  curăța penele și a le unge, pasărea trebuie să își fi dezvoltat capacitatea  de  a‐și  roti  capul  cu  180°.  În  al  cincilea  rând,  bătaia  din  aripi  reclamă  doi  mușchi  puternici,  mai  degrabă  decât  un  singur  mușchi  principal  așa  cum  au  majoritatea  animalelor  terestre  pentru  flexarea  unui  membru. În al șaselea rând, acești mușchi necesită o sursă serioasă de  energie  pentru  a  funcționa,  astfel  că  respirația  normală  nu  este  îndeajuns.  Unele  păsări  mici,  de  exemplu,  respiră  de  aproximativ  250  de  ori  pe  minut.  Pentru  a  realiza  acest  lucru,  aerul  este  dus  direct  în  sacii de aer care sunt conectați direct cu vasele de sânge, având fluxul  de aer deplasat în ambele direcții în plămâni. Pe măsură ce un sac de  aer se umflă, un altul se dezumflă, total diferit de oricare alt organism  terestru.  Dintre  toate  mutațiile  posibile,  doar  o  minusculă  fracțiune  va  produce o nouă funcție. Din micuța fracțiune de mutații care ar putea  produce o nouă funcție, doar o infimă parte ar contribui la dezvoltarea  zborului. Probabilitatea ca să aibă loc numeroase mutații ce contribuie  la evoluția zborului, chiar și în mod treptat de‐a lungul a milioane de  ani,  este  prea  mică  pentru  a  fi  considerată  plauzibilă.  Așa  cum  concluziona  și  profesorul  Mcintosh,  'zborul  însuși  demolează  orice  concept de evoluție.'15  În  mod  semnificativ,  unii  geneticieni  susțin  că  mutațiile,  mai  degrabă vor distruge populațiile, decât să furnizeze potențialul de a le  îmbunătăți.16  De  exemplu,  în  cartea  sa  Entropia  genetică  și  misterul  genomului,  Dr.  Sanford  susține  că  efectul  mutațiilor  nocive  depășește  foarte  mult  orice  beneficiu  care  ar  putea  exista  din  partea  mutației  benefice ocazionale, și că genomurile trebuie de aceea să degenereze în  mod implacabil.17 Alături de mulți alții, el atrage atenția asupra faptului  că,  în  mod  curent,  numărul  de  mutații  purtate  de  oameni  crește  cu  fiecare generație. Ca estimare conservativă, fiecare naștere adaugă 100  de mutații noi populației, dintre care vasta majoritate sunt, bineînțeles,  nocive.18  Consecințele  acestui  fapt  nu  sunt  observate  în  prezent  din  mai mult motive, unul dintre acestea fiind faptul că aceste mutații sunt  'aproape  neutre'  în  efectul  lor.  Adică,  deși  ele  sunt  dăunătoare  deci  periculoase, ele sunt doar foarte puțin periculoase. 

55 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 3  Din  cauză  că  au  un  efect  atât  de  mic,  ele  nu  sunt  îndepărtate  din  populație prin selecție naturală și, în majoritatea cazurilor, purtătorul  nici  nu  este  conștient  de  ele.19  Prin  urmare,  numărul  mutațiilor  din  populație  continuă  să  crească,  virtual  constant.  Această  situație  nu  poate  să  continue  la  infinit,  totuși,  din  cauză  că  va  veni  un  moment,  după  multe  generații,  când  aceste  mutații  'aproape  neutre'  să  se  combine. Conform spuselor Dr. Sanford, consecințele acestui lucru, în  cele din urmă, vor fi letale:  ... nu există nici o schemă de selecție care să inverseze pierderea… suntem pe o pantă  descrescătoare care nu poate fi oprită. Atunci când selecția nu poate să contracareze  pierderea  informației  cauzată  de  mutații,  apare  o  situație  numită  'catastrofa  erorii'.  Dacă nu este corectată rapid, această situație duce în cele din urmă la moartea speciei  –  extincția.  În  stadiile  sale  finale,  degradarea  genomică  duce  la  declinul  fertilității,  care  restrânge  și  mai  mult  selecția.  Deriva  genetică  și  încrucișarea  între  animale  cu  aceeași  origine  trebuie  mai  apoi  să  preia  în  întregime  controlul  –  distrugând  rapid  genomul. Atunci când este atins acest punct, procesul devine o spirală descendentă  ireversibilă.  Pe  baza  a  numeroase  surse  independente  de  dovezi,  suntem  forțați  să  concluzionăm  că  problema  degenerării  genomului  uman  este  reală.  În  timp  ce  selecția  este  esențială  pentru  a  încetini  degenerarea,  nici  o  formă  de  selecție  nu  o  poate de fapt opri. Extincția genomului uman pare să fie la fel de certă și deterministă  precum extincția stelelor, moartea organismelor și moartea termică a universului.20 

Simulările  pe  computer,  chiar  utilizând  date  favorabile  evoluției,  au  sprijinit în mod constant această prezicere.21  Evoluționiștii  argumentează  uneori  că  informația  genetică  a  unui  organism poate fi mărită prin 'inserții' de ADN, atunci când mutațiile  duc la adăugarea de nucleotide singulare sau multiple (litere genetice).  Acestea sunt, totuși, lipsite de puterea de a crea cantități semnificative  de  informație  și  aproape  întotdeauna  o  distrug,  așa  cum  explică  Dr.  Don Batten:  Informația din ADN este ca un limbaj scris: secvența de perechi de baze [nucleotide],  precum  literele  din  limbajul  scris,  codifică  ceva  cu  înțeles  (adesea  o  secvență  de  aminoacizi pentru o proteină, precum insulina sau hemoglobina). Să luăm propoziția:  'The  cat  sat  off  the  mat'  (Pisica  s‐a  ridicat  de  pe  preș,  n.tr.)(alegerea  cuvintelor  formate din trei litere în engleză a fost deliberată deoarece reflectă codul genetic în  grupuri de câte trei, explicat mai jos).  

56    Evoluția: știință adevărată? 

'Este observată astăzi'  Acum, să inserăm o literă (ca inserarea unei baze [nucleotide] în ADN): 'The ciat sat  off the mat.' Secvența are acum o literă în plus. Are ea acum mai multă informație?  Nu,  de  fapt  e  lipsită  de  înțeles;  nu  mai  specifică  ceva  cu  înțeles.  Această  inserare  a  distrus informația, și nu a adăugat la aceasta. De fapt, e mult mai grav în cazul ADN‐ ului, pentru că inserarea unei baze ('litere') face ca toată informația din aval față de  punctul de inserare să fie deformată. Pentru că fiecare 'cuvânt' din ADN este fix, din  trei litere, acum, propoziția s‐ar citi complet lipsit de sens: 'The cia tsa tof fth ema t.'  Pierderile au un efect similar creând și ele deformări în aval față de deleție.22 

Un  alt  mod  prin  care  evoluționiștii  susțin  că  informația  genetică  ar  putea fi construită este cel prin 'duplicarea genelor'. Acest lucru are loc  atunci  când  un  organism  realizează  o  copie  în  plus  a  unei  gene  (sau  parte  a  unei  gene  sau  un  număr  de  gene),  care,  într‐adevăr,  se  poate  întâmpla  și  chiar  se  întâmplă.  Totuși,  o  copie  a  unei  gene  nu  este  o  informație  nouă  –  este  doar  o  copie  a  informației  existente.  Pentru  a  crea informație nouă, ADN‐ul copiat trebuie să se modifice astfel ca să  aibă  o  funcție  diferită  și  utilă.  Ideea  duplicării  genice  susține  că  gena  copiată poate să rămână latentă ('neexprimată') astfel că este liberă să  se  modifice  fără  ca  acest  lucru  să  afecteze  organismul.  Ocazional,  la  întâmplare,  o  astfel  de  genă  s‐ar  putea  modifica  în  ceva  favorabil.  Atunci,  din  nou  la  întâmplare,  această  nouă  genă  ar  putea  să  devină  cumva activată ('exprimată') și să dea naștere la o nouă funcție.  Problemele legate de această teorie, sunt totuși numeroase. În mod  special,  'secvența  spațială'  (numărul  posibil  de  aranjamente  de  'litere  genetice') doar dintr‐o singură genă este atât de mare încât șansa de a  găsi  ceva  util  realizând  modificări  la  întâmplare  este  incredibil  de  mică.23 Așa după cum probabilitatea producerii unui paragraf nou și cu  înțeles  în  română  prin  selectarea  la  întâmplare  a  literelor  și  spațiilor  este  neglijabilă,  așa  este  și  șansa  de  a  găsi  o  genă  nouă,  funcțională  selectând  la  întâmplare  din  'literele  genetice'.  Așa  cum  este  explicat  acest lucru de către profesorul Paul Davies de la Universitatea de Stat  din Arizona, SUA: 'doar o foarte mică fracțiune dintre toate secvențele  posibile  va  realiza  un  mesaj  biologic  cu  înțeles…  Un  alt  mod  de  a  exprima acest lucru este să spunem că genele și proteinele au nevoie de  niveluri  foarte  ridicate  de  specificitate  în  structura  lor.'24  Mai  mult,  pentru a facilita progresul evolutiv, nu este suficient doar să găsești o  secvență  nouă  care  să  fie,  teoretic,  funcțională  biologic  ‐  anumite  secvențe trebuie găsite care să fie utile organismului în fiecare stadiu al  dezvoltării sale evolutive. 

57 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 3  În  unele  cazuri,  un  întreg  sistem  de  gene  noi  foarte  specifice  ar  fi  necesare.  Ideea  că  aceste  gene  noi  ar  fi  putut  fi  găsite  prin  căutări  la  întâmplare este foarte îndoielnică, așa cum o ilustrează și Dr. Sarfati:  Nu pot exista niciodată suficiente 'experimente' (modificând generații de organisme)  pentru a găsi ceva util printr‐un astfel de proces. Remarcați faptul că o genă medie de  1000  de  perechi  de  baze  [litere  genetice]  reprezintă  41.000  posibilități  ‐  adică  10602  (compară această cifră cu numărul de atomi din univers estimat la 'doar' 1080).25 Dacă  fiecare  atom  din  univers  ar  reprezenta  un  'experiment'  fiecare  milisecundă  pentru  cele 15 miliarde de ani ai universului, atunci s‐ar putea încerca doar un maxim de 10100  de posibilități pentru genă.26 

Conform acestui scenariu, care este în mod ridicol favorabil evoluției,  fracțiunea numărului total de posibilități care pot fi încercate este de: 

1 10100 1  502 adică 602 10 10 1 urmat de 502 zerouri   Acest număr este inimaginabil de mic.  Argumentul  că  noile  secvențe  ar  fi  putut  fi  găsite  printr‐un  proces  neo‐darwinist 'pas‐cu‐pas' pare să fie ceva mai bun. Și acest lucru din  cauză  că,  în  general,  secvențele  utile  par  nu  numai  să  fie  foarte  rare,  dar  și  izolate  unele  de  celelalte.27  În  astfel  de  cazuri,  'secvențele  tranziționale'  modificate  nu  ar  funcționa  doar  mai  slab  decât  secvențele  din  care  sunt  derivate,  dar  probabil  și‐ar  opri  funcționarea  întru totul mai înainte ca să atingă o formă nouă, utilă. În unele cazuri,  secvențele  tranziționale  ar  fi  de  fapt  dăunătoare.  Natura  izolată  a  multor secvențe funcționale este prezentată în Fig. 22. Aici, o secvență  optimizată este reprezentată ca vârf de deal. Pentru a te deplasa de la o  secvență optimizată la alta, este necesar să cobori pe panta dealului (să  devii mai puțin optimizat), mai înainte de a urca panta unui altuia. Mai  degrabă decât să faciliteze un astfel de proces, selecția naturală ar avea  tendința de a menține gena în vârful dealului – adică, ar avea tendința  de a conserva secvența optimă. 

58    Evoluția: știință adevărată? 

'Este observată astăzi'                                       

Fig. 22. Reprezentarea relației dintre secvența de litere genetice și funcție  Dimensiunea  orizontală  reprezintă  spațiul  secvențial,  iar  înălțimea  dealului  reprezintă  eficiența realizării unei funcții biologice. Nivelul de apă indică nivelul minim al funcției care  ar putea fi utilă biologic. Secvențele de la baza depresiunii ar putea fi chiar nocive.   

    Probabilitatea  ca  genomurile  să  fie  construite  prin  mutații  aleatorii  este  chiar  mai  mică  decât  o  sugerează  ilustrațiile  de  mai  sus.  Și  acest  lucru  este  din  cauză  că  cel  puțin  unele  secvențe  de  ADN  sunt  'polifuncționale', adică sunt citite în mai mult de un mod.28 O analogie  utilă aici este, din nou, o propoziție scrisă. În română, o propoziție este  citită  o  dată,  de  la  stânga  la  dreapta.  O  propoziție  'polifuncțională'  ar  putea fi citită de la stânga la dreapta pentru a obține o instrucțiune, iar  mai  apoi  de  la  dreapta  la  stânga  pentru  a  obține  o  alta.  O  a  treia  instrucțiune ar putea fi obținută citind tot a doua literă. Într‐un limbaj  scris  precum  româna,  este  teoretic  posibil  pentru  erorile  de  scriere  la  întâmplare  să  crească  cantitatea  de  informație  dintr‐o  propoziție  –  adăugând câteva litere sau cuvinte, de exemplu. 

59 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 3  Totuși,  acolo  unde  secvențele  de  ADN  sunt  polifuncționale,  este  aproape  imposibil  pentru  ca  informația  să  fie  augmentată  printr‐o  eroare  de  copiere;  chiar  dacă  o  mutație  a  determinat  o  secvență  să  conțină multă informație atunci când e citită într‐un sens, ar fi corupt  aproape întotdeauna informația care este citită în celelalte moduri.29  Probabilitatea  ca  tot  ceea  ce  vedem  în  lumea  vie  să  fi  evoluat  prin  procese  aleatorii  este  atât  de  mică  încât  este  dificil  să  o  descriem.  Profesorul Fred Hoyle, recunoscut fizician/astronom al lumii moderne,  a  estimat  probabilitatea  uneia  singure  dintre  multele  proteine  sau  molecule  de  ADN  de  care  depinde  viața  să  se  fi  format  prin  amestecarea  la  întâmplare  a  substanțelor  chimice  dintr‐o  'supă  primordială'. Aceasta, a descoperit el, este asemănătoare probabilității  ca 1050 oameni orbi (adică 1 urmat de 50 de zerouri), fiecare dintre ei cu  un cub Rubik, să ajungă simultan la forma rezolvată. O astfel de idee, a  concluzionat  el,  este  'evident  un  nonsens  de  înaltă  clasă'.30  Vorbind  despre  ideea  că  mutațiile  genetice  aleatorii  ar  putea  da  naștere  la  evoluția ochiului, Pierre‐Paul Grasse, după cum se poate arăta, cel mai  distins zoolog francez, a comentat: 'Nu există lege împotriva visării cu  ochii deschiși, însă știința nu trebuie să își permită așa ceva.'31 Biologul  și laureatul premiului Nobel Jacques Monod a sugerat că probabilitatea  ca viața să pornească din materie inertă este atât de mică încât poate fi  considerată 'zero'.32  Cel mai obișnuit răspuns al evoluționiștilor față de afirmația că teoria  evoluției este prea improbabilă pentru a fi crezută este cel că procesul  nu se bazează doar pe evenimente pur întâmplătoare. Ei susțin că, din  cauză că această cale este ghidată de către selecția naturală, care 'alege  între  mutațiile  bune  și  rele',  improbabilul  devine  probabil,  sau  chiar  inevitabil. Acest lucru, totuși, nu corespunde realității.  În  primul  rând,  legat  de  evoluția  chimică,  care  se  presupune  că  explică cum s‐au format primele molecule de proteine și ADN, selecția  naturală  este  neoperativă.  Aceasta  pentru  că  proteinele  și  moleculele  de  ADN  'în  formare'  nu  se  auto‐reproduc.33  Așa  cum  spune  și  Theodosius  Dobzhansky,  fost  profesor  de  zoologie  la  Universitatea  Columbia  și  profesor  de  genetică  la  Universitatea  din  California,  'Pentru  a  avea  selecție  naturală,  trebuie  să  ai  auto‐reproducere…  selecția naturală prebiologică este o contradicție de termeni.'34 În mod  similar, profesorul Davies susține că '... evoluția darwinistă poate opera  doar dacă viața de vreun fel există deja (strict, nu reclamă viața în toată  splendoarea sa, doar replicarea, variația și selecția). 

60    Evoluția: știință adevărată? 

'Este observată astăzi'  Darwinismul  nu  poate  oferi  deloc  ajutor  în  a  explica  acel  prim  pas  extrem de important: originea vieții.'35  În  al  doilea  rând,  selecția  naturală  nu  este  capabilă  să  acționeze  asupra vastei majorități a mutațiilor (fie bune sau rele), deoarece au un  efect  prea  mic.  Drept  ilustrație,  Dr.  Sanford  ne  cere  să  luăm  în  considerație  efectul  prezenței  unui  soldat  dintr‐o  armată  foarte  mare,  unde  armata  este  analogă  unui  organism,  iar  înlocuirea  unui  soldat  analogă  unei  mutații.  În  majoritatea  cazurilor,  dacă  un  soldat  este  înlocuit de către un soldat mult mai bun sau mult mai slab, diferența în  ceea  ce  privește  performanța  per  ansamblu  a  întregii  armate  ar  fi  neglijabilă.36  În al treilea rând, selecția naturală nu poate crea nimic – tot ceea ce  poate face este să 'aleagă' între diferite 'variante' care deja există. Acest  lucru este clar demonstrat de către Gerd Müller, profesor de zoologie la  Universitatea din Viena: '... selecția nu are capacitate inovativă: elimină  sau  păstrează  ceea  ce  există.'37  Și,  așa  cum  am  văzut,  este  foarte  îndoielnic dacă mutațiile aleatorii pot produce variante viabile din care  selecția naturală să aleagă, chiar și peste milioane de ani.  În al patrulea rând, trebuie înțeles faptul că selecția naturală, dacă e  să  direcționeze  o  modificare  evoluționistă  semnificativă,  reclamă  să  existe de fapt o secvență de pași mici prin care un organism să se poată  modifica  dintr‐o  formă  în  alta.  Câștigătorul  premiului  Nobel,  profesorul Brian Josephson remarcă:  ... o parte crucială a discuției este legată de existența sau nu a unei căi continue, care  să  ducă  de  la  originea  vieții  la  om,  și fiecare  etapă să fie  favorizată de  către  selecția  naturală și destul de mică pentru a avea loc la întâmplare. Existența unei astfel de căi  pare  să  fie  prezentată  [de  unii  evoluționiști]  drept  o  problemă  de  necesitate  logică,  însă o astfel de necesitate logică nu există... .38 

În al cincelea rând, în practică se observă că atunci când acționează,  selecția  naturală  adesea  diminuează  informația,  nu  o  augmentează.  Această tendință este diametral opusă evoluției 'de la molecule la om'.  Așa  cum  este  ea  explicată  de  către  profesorul  genetician  Maciej  Giertych, 'populațiile adaptate sunt mai sărace genetic (au mai puține  alele39)  față  de  populațiile  naturale,  neselectate,  din  care  provin.'40  Acest  lucru  nu  este  dificil  de  înțeles  și,  drept  ilustrație,  ne  putem  întoarce la clasicul exemplu din cărți al 'evoluției moliei pătate' (Biston  betularia). 

61 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 3 

Fig.  23.  Molii  pătate  de  culoare  deschisă  și  închisă  în  contrast  cu  un  trunchi  de  copac  închis  la  culoare.  Fotografie  realizată  de  Michael  W.  Tweedie,  Science Photo Library. 

Moliile pătate se găsesc atât în culori deschise cât și închise. În Anglia,  înainte  de  secolul  XIX,  moliile  de  culoare  mai  deschisă  erau  foarte  comune,  iar  cele  de  culoare  mai  închisă  erau  foarte  rare.  Totuși,  spre  finalul secolului al XIX‐lea, moliile de culoare mai închisă se găseau din  abundență.  Explicația  obișnuită  pentru  acest  lucru  este  faptul  că  poluarea  generată  de  arderea  cărbunelui  în  timpul  Revoluției  Industriale a închis la culoare scoarța copacilor,41 determinând moliile  de  culoare  mai  deschisă  să  fie  mai  vizibile  atunci  când  se  așezau  pe  trunchiurile  de  copaci  și  prinse  și  mâncate  de  păsări  (Fig.  23).  Prin  urmare,  moliile  mai  închise  la  culoare  au  fost  selectate  natural  și  au  devenit  mai  abundente.  Dacă  ar  fi  continuat  poluarea  și  ar  fi  devenit  mai  extinsă,  moliile  mai  deschise  ar  fi  ajuns  la  extincție.  Totuși,  presupunând  că  toate  acestea  sunt  substanțial  corecte,  cum  se  relaționează acest lucru la informația genetică? 

62    Evoluția: știință adevărată? 

'Este observată astăzi'  Răspunsul  este  că  ar  goli  fondul  genic  (ducând  la  o  pierdere  a  informației), deoarece noua populație nu ar mai include molii care să  poarte gena ce produce descendenți de culoare mai deschisă. Legat de  acest  lucru,  selecția  naturală  este  similară  creșterii  selective.  Atunci  când câinii, de exemplu, sunt crescuți selectiv pentru a produce o rasă  nouă,  specială,  atât  de  multă  informație  genetică  se  pierde  încât  este  imposibil  să  îi  încrucișezi  pe  câinii  nou  obținuți  pentru  a  reproduce  caracteristicile câinilor originari.  Deși rar mediatizate, se cunosc deja de ani de zile serioase probleme  cu teoria neo‐darwinistă. În 1970, biochimistul și câștigătorul premiului  Nobel,  profesorul  Ernst  Chain  FRS  (membru  al  Societății  Regale  din  MB,  n.tr.)  a  spus  despre  această  'ipoteză  că  nu  este  bazată  pe  nici  o  dovadă și incompatibilă cu realitatea'.42 Vorbind despre ideea ca genele  care  specifică  proteinele  funcționale  să  fi  putut  apărea  prin  accident  sau  încercare  și  greșeală,  el  a  comentat:    'Probabilitatea  pentru  un  astfel de eveniment să aibă loc este prea mică pentru a fi cu seriozitate  luată în considerație.'43 În 1982, profesorii Hoyle și Wickramasinghe au  produs ceea ce ei au descris drept o 'refutare simplă și decisivă a teoriei  [neo‐]darwiniste'.44 Mai recent, teoria neo‐darwinistă a fost contestată  de o mulțime de lucrări și de cărți științifice.45 Deși acceptă (alături de  mulți  creaționiști)  rolul  variației  și  selecției  naturale  în  modificarea  micro‐evolutivă, mulți evoluționiști se îndoiesc de puterea teoriei neo‐ darwiniste pentru a explica cum ar putea avea loc modificarea macro‐ evolutivă. Profesorul Scott Gilbert comentează:  ...  începând  din  anii  1970,  mulți  biologi  au  început  să  pună  sub  semnul  întrebării  acceptabilitatea sa în explicarea evoluției. Genetica s‐ar putea să fie potrivită pentru a  explica microevoluția, însă schimbările micro‐evolutivă în frecvența genică nu au fost  văzute ca fiind capabile să transforme o reptilă într‐un mamifer sau să convertească  un  pește  într‐un  amfibian.  Microevoluția  este  preocupată  de  adaptări  legate  de  supraviețuirea  celui  mai  apt,  nu  de  apariția  celui  mai  apt.  Așa  cum  sublinează  și  Goodwin, 'originile speciilor – problema lui Darwin rămâne nerezolvată'.46 

Profesorul  Stuart  Kauffman,  liderul  Institutului  pentru  Biocomplexitate și Informatică de la Universitatea din Calgary, Canada,  susține,  de  asemenea,  că  mutațiile  aleatorii  și  selecția  naturală  sunt  inadecvate  pentru  a  explica  evoluția  organismelor  complexe.  În  schimb,  el  sugerează  că  trebuie  să  existe  mecanisme  de  auto‐ organizare în natură care facilitează procesul neo‐darwinist. 

63 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 3  El  admite  de  bună  voie,  totuși,  'nu  avem  un  astfel  de  cadru  până  acum.'47  Conform  omului  de  știință  a  informației  Werner  Gitt,  fost  profesor  și  director  la  Institutul  Federal  de  Fizică  și  Tehnologie  din  Braunschweig,  Germania:  'Nu  există  nici  o  lege  cunoscută  a  naturii,  nici un proces cunoscut și nici o secvență de evenimente care să poată  cauza informația să se creeze prin ea însăși în materie.'48 Mai mult, nu  numai că procesele de generare a informației necesare pentru evoluția  'de la molecule la om' nu sunt observate în natură, unii matematicieni  de  marcă  chiar  au  speculat  că,  într‐o  zi,  poate  va  exista  o  dovadă  formală că acestea nu vor fi niciodată găsite.49  Care  este  atunci  explicația  pentru  procesele  de  speciație  observate?  Indiciul  răspunsului  la  această  întrebare  stă  probabil  în  faptul  puțin  cunoscut  că  aceste  procese  pot  fi  foarte  rapide.  Studiind  rata  de  speciație a cintezelor din Insulele Galápagos, profesorul Peter Grant de  la  Universitatea  Princeton,  SUA,  a  concluzionat  că  cinteza  terestră  medie ar putea deveni o cinteză terestră mare în doar 200 de ani.51 Este  total de neconceput să susții că o astfel de speciație rapidă are loc prin  mutația  genetică  aleatorie  și  selecția  naturală  pentru  că  un  astfel  de  proces (dacă ar funcționa) ar necesita multe mii de ani.52 Este mult mai  probabil  ca  aceste  schimbări  să  aibă  loc  din  sortarea  sau  selecția     dintr‐un  fond  genic  existent,  bogat  și  variat,  prin  variație  normală,  zilnică, cuplată cu selecția naturală și/sau declanșarea de către mediul  de viață de opțiuni genetice pre‐programate.  Abilitatea organismelor de modificare ca răspuns la modificările din  mediul  lor  de  viață  a  fost  pe  larg  observată  atât  la  plante  cât  și  la  animale  și  este  cunoscută  drept  plasticitatea  fenotipică.53  Modificările  pot avea loc foarte repede (uneori chiar și într‐o singură  generație) și  s‐a  observat  că  sunt  atât  ereditare  cât  și  reversibile.  Există  multe  exemple  de  plasticitate  fenotipică.  Plantele  își  ajustează  producția  de  semințe  în  funcție  de  cât  de  dens  populează  zona,  producând  mai  puține  semințe  dacă  acoperirea  lor  este  densă  și  mai  multe  semințe  dacă acoperirea lor este mai rară; rata cu care peștii cresc ca să atingă  maturitatea  reproductivă  poate  fi  influențată  de  felul  de  prădători  cu  care  se  confruntă,  maturizându‐se  mai  repede  dacă  prădătorii  preferă  peștii mici, imaturi și mai încet dacă aceștia preferă peștii mari, maturi; 

64    Evoluția: știință adevărată? 

'Este observată astăzi'  oasele  maxilarelor  și  mușchii  maxilarelor  rozătoarelor  se  modifică  semnificativ în funcție de dietă; temperatura la care sunt crescuți peștii  poate determina numărul de vertebre care le cresc; cochiliile de melci  pot deveni mai groase atunci când este introdus un prădător. În unele  cazuri,  schimbările  sunt  atât  de  importante  încât  două  organisme  identice genetic pot fi luate în mod greșit drept două specii diferite.54  S‐a observat la unele șopârle că în mai puțin de 40 de ani manifestă o  schimbare  nu  numai  în  forța  de  mușcare,  mărimea  capului  și  forma  acestuia, dar și schimbări dramatice în morfologia intestinelor. Aceasta  a inclus chiar apariția unei noi valve, folosită pentru încetinirea trecerii  hranei  .55  În  toate  aceste  cazuri,  viteza  de  schimbare  este  mult  prea  rapidă ca ea să apară prin mutații aleatorii și prin selecție naturală. De  aceea  astfel  de  exemple  de  adaptare  nu  pot  să  fie  utilizate  pentru  a  ilustra  evoluția  'de  la  molecule  la  om'  pentru  că  toate  dovezile  indică  faptul  că  informația  genetică  existentă  este  cea  care  realizează  schimbarea. Nici nu există vreo dovadă că astfel de procese pot duce la  transformarea  unui  soi  de  animal  într‐un  altul  –  din  câte  știm  noi,  păsările  rămân  întotdeauna  păsări,  peștii  rămân  întotdeauna  pești  ș.a.m.d.  Procese  similare  ar  putea  explica  cum  ar  fi  putut  lua  naștere  multe  specii observate astăzi pe pământ din numărul limitat de animale care  au debarcat din arca lui Noe.56 Conform acestui model, odată ce acele  creaturi  s‐au  reprodus,  iar  descendenții  lor  s‐au  răspîndit  tot  mai  departe de locul unde a rămas arca, fondurile genice originare, capabile  să  producă  tot  felul  de  specii,  au  fost  distribuite  pe‐ntreg  Pământul.  Astfel,  de  exemplu,  toate  speciile  din  soiul  „câine”  observate  astăzi  (lup,  dingo,  șacal,  vulpe  etc.)  ar  fi  putut  lua  naștere  dintr‐o  singură  pereche  de  câini;  toate  speciile  din  soiul  calului  (zebră,  măgar,  ponei  Shetland etc.) ar fi putut lua naștere dintr‐o pereche de cai. Acest lucru  ar  fi  putut  să  aibă  loc  ca  rezultat  al  izolării  geografice  cuplată  cu  selecția  naturală  într‐un  mod  similar  celui  în  care  noi  specii  pot  fi  produse  artificial  prin  creștere  selectivă.  Animalele  care  sunt  special  adaptate mediilor lor de viață, precum urșii polari, ar fi putut dezvolta  caracteristici  precum  izolare  termică  suplimentară  prin  activarea  sub  presiunea climatului rece a unei gene care produce un strat mai gros de  grăsime.57 Mai mult, o mare varietate de animale ar fi putut lua naștere  din  fiecare  soi  originar,  pur  și  simplu  pentru  că  au  fost  create  cu  informația genetică capabilă să producă variație semnificativă. 

65 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 3 

Note    1 2

3

4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

15 16 17 18 19 20 21

Genomul uman, de exemplu, are în jur de trei miliarde de litere genetice.  Paul Davies, The Fifth Miracle (London: Penguin, 1999); Werner Gitt, In  the  Beginning  Was  Information  (Bielefeld:  Christliche  Literatur‐ Verbreitung, 1997), pag. 107.  Kevin  L.  Anderson  și  Georgia  Purdom,  'A  Creationist  Perspective  of  Beneficial  Mutations  in  Bacteria',  Proceedings  o f   the  Sixth  International  Conference  on  Creationism  (Creation  Science  Fellowship,  2008),  pag.  73‐ 86.  Lee Spetner, Not by Chance (New York: Judaica Press, 1998), pag. 143.  Ibid. pag. 169. vezi și pag. 138 și 159‐160.  Lee Spetner/Edward Max dialogue, 2001, la: trueorigin.org.  John  Sanford,  Genetic  Entropy  and  the  Mystery  o f   the  Genome  (New  York: Ivan Press, 2005), pag. 17.  Ibid. cap. 2.  Ibid. cap. 4.  Ronald  A.  Fisher,  The  Genetical  Theory  o f   Natural  Selection  (Oxford:  Oxford University Press, 1999), cap. 4, pag. 76‐77.  Richard Dawkins, The Blind Watchmaker (London: Penguin, 1986), pag.  161.  Ibid. pag. 162.  N.  T.  Gridgeman,  'The  Mystery  of  the  Missing  Deal',  The  American  Statistician, 1/8 (1964), pag. 15‐16.   Edmund  J.  Ambrose,  The  Nature  and  Origin  o f   the  Biological  World  (Chichester:  Ellis  Horwood, 1982), pag. 120.  Andy  Mcintosh,  Genesis  for  Today  (3rd  edn.;  Leominster:  Day  One,  2006), pag. 194‐196.  Jerry Bergman, 'Progressive Evolution or Degeneration?', Proceedings o f   the Sixth International Conference on Creationism, pag. 99‐110.  Sanford, Genetic Entropy and the Mystery o f  the Genome.  Ibid. cap. 3.  Ibid. cap. 4.  Ibid. pag. 40‐41, 83.  John Baumgardner și colab., 'Mendel's Accountant: A New Population  Genetics  Simulation  Tool  for  Studying  Mutation  and  Natural  Selection',  Proceedings o f  the Sixth International Conference on Creationism, pag. 87‐ 98; John Baumgardner și colab., 'Using Numerical Simulation to Test the  Validity of Neo‐Darwinian Theory', Proceedings o f  the Sixth International 

66    Evoluția: știință adevărată? 

'Este observată astăzi' 

22 23

24 25

26 27

28 29

30 31 32

33

Conference  on  Creationism,  pag.  165‐175.  În  mod  clar,  Biblia  prezice  întoarcerea lui Hristos înainte de extincția rasei umane!  Don  Batten,  CMI  și  Spetner  chestionați  asupra  justeței  științei,  Feedback, Creation,7 March 2005, la: creation.com; answersingenesis.org.  Royal  Truman  și  Peter  Borger,  'Genome  Truncation  vs  Mutational  Opportunity:  Can  New  Genes  Arise  via  Gene  Duplication?  Part  1',  TJ  (Journal of Creation) 22/1, pag. 108.  Davies, The Fifth Miracle, pag. 92.  Există patru litere genetice diferite (adică baze sau nucleotide): A, T, C și  G.  Numărul  de  moduri  în  care  aceste  patru  litere  pot  fi  aranjate  într‐o  propoziție de 1000 de litere este de 41.000. Remarcați că 41.000 este 4 înmulțit  cu el însuși de 999 de ori; 10602 este 1 urmat de 602 de zerouri; 1080 este 1  urmat de 80 de zerouri.  Jonathan Sarfati, Refuting Evolution 2 (Green Forest, AR: Master Books,  2002), pag. 107; vezi creation.com/article.  Stephen C. Meyer, 'The Origin of Biological Information and the Higher  Taxonomic  Categories',  Proceedings  o f   the  Biological  Society  o f   Washington, 1 17/2 (2004), pag. 213239, la: discovery.org.  Poate să nu fie valabil și la genomurile procariotelor (de ex., bacteriile).  Există  multe  moduri  în  care  ADN‐ul  este  polifuncțional.  Îmbinarea  intron/exon dă naștere la multiple varietăți de ARNm per genă. În jur de  25.000 de gene pot produce până la 100.000 – 300.000 de proteine. ADN‐ ul  poate  simultan  codifica  gene  și  sit‐uri  de  legare  a  histonelor.  O  genă  poate  avea  efect  asupra  mai  multor  părți  ale  trupului.  Poate  că  cel  mai  remarcabil  mod  în  care  ADN‐ul  este  polifincțional  (și  astfel  și  polirestricționat)  este  acela  că,  uneori,  atât  catenele  sens  cât  și  cele  antisens  sunt  transcrise.  ADN‐ul  pare  să  fie,  de  asemenea,  citit  tri‐ dimensional.  Sanford,  Genetic  Entropy  and  the  Mystery  o f   the  Genome,  pag.  131‐133;  Alex  Williams,  'Astonishing  DNA  Complexity  Demolishes  Neo‐Darwinism', TJ (Journal of Creation) 21/3, pag. 111‐117.  Fred  Hoyle,  'The  Big  Bang  in  Astronomy',  New  Scientist,  19  November  1981, pag. 527.  Pierre  Grasse,  Evolution  o f   Living  Organisms  (New  York:  Academic  Press, 1977), pag. 104.  Citat  de  către  Karl  R.  Popper,  'Scientific  Reduction  and  the  Essential  Incompleteness of all Science', in F. J. Ayala, and T. Dobzhansky, (eds.),  Studies in the Philosophy o f  Biology (London: Macmillan, 1974), pag. 270.  Mai  mult,  proteinele  și  acizii  nucleici,  care  sunt  molecule  foarte  lungi  și  complexe, ar avea tendința să se descompună într‐un 'ocean primordial',  mai degrabă decât să se acumuleze de‐a lungul a mii sau milioane de ani.  Vezi Lawrence R. Croft, How Life Began (Darlington: Evangelical Press,  1988), pag. 155. 

67 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 3 

34  Theodosius Dobzhansky, citat de către George Schramm în S. W. Fox,  (ed.),  'The  Origins  of  Prebiological  Systems  and  of  their  Molecular  Matrices',  Proceedings  o f   a  Conference  Conducted  at  Wakulla  Springs,  Florida,  27‐30  October  1963  (New  York:  Academic  Press,  1965),  pag.  309‐ 315.  35 Davies, The Fifth Miracle, pag. 20.  36 Sanford, Genetic Entropy and the Mystery o f  the Genome, pag. 49.  37 Gerd Müller, 'Homology: The Evolution of Morphological Organization',  in Gerd Müller and Stuart Newman, (eds.), Origination o f  Organismal  Form:  Beyond  the  Gene  in  Developmental  and  Evolutionary  Biology  (Cambridge, MA: MIT Press, 2003), pag. 51.  38 Brian  Josephson,  'Science  Giants  Do  a  Good  Job:  We're  Hooked  and  Keen to Learn', Letters, The Independent on Sunday, 12 January 1997.  39 O  alelă  este  una  dintre  două  sau  mai  multe  forme  alternative  ale  unei  gene  care  determină  aceași  trăsătură  dar  produce  un  efect  diferit.  De  exemplu, gena culorii ochiului poate avea o alelă 'căpruie' sau 'albastră'.  40 Maciej  Giertych,  'Professor  of  Genetics  Says  „No!”  to  Evolution',  Creation, 17/3 (1995), pag. 46‐48, la: creation.com; answersingenesis.org.  41 Adică,  se  înțelege  că  poluarea  a  ucis  lichenii  de  culoare  deschisă  care  acopereau copacii, expunând astfel scoarța închisă la culoare.  42 Ernst  Chain,  Social  Responsibility  and  the  Scientist  in  Modern  Western  Society (London: The Council of Christians and Jews, 1970), pag. 25.  43 Ibid. pag. 26.  44 Fred  Hoyle  și  Chandra  Wickramasinghe,  Why  Neo‐Darwinism  Does  Not Work (Cardiff: University College Cardiff Press, 1982).  45 Meyer, 'The Origin of Biological Information and the Higher Taxonomic  Categories'.  46 Scott  Gilbert  et  al.,  'Resynthesizing  Evolutionary  and  Developmental  Biology', Developmental Biology, 173 (1996), pag. 357‐372.  47 Stuart Kauffman, At Home in the Universe. The Search for Laws o f  Self‐ Organisation  and  Complexity  (New  York:  Oxford  University  Press,  1995),  pag. 150.  48 Gitt, In the Beginning Was Information, pag. 107.  49 John Lennox, God's Undertaker (Oxford: Lion Hudson, 2007), cap. 9.  50 Peter  Grant,  'Natural  Selection  and  Darwin's  Finches',  Scientific  American, 265/4 (1991), pag. 60‐65.  51 Sheila Conant, 'Saving Endangered Species by Translocation', BioScience,  38/4 (1988), 254‐257;   52 Stuart  Pimm,  'Rapid  Morphological  Change  in  an  Introduced  Bird',  Trends in Evolution and Ecology, 3/11 (1988), pag. 290‐291. 

68    Evoluția: știință adevărată? 

'Este observată astăzi'   

  52 Todd C. Wood, A Creationist Review  and Preliminary Analysis o f   the  History,  Geology, Climate and Biology o f  the Galápagos Islands (Eugene, OR: Wipf and  Stock, 2005), pag. 122.  53 Spetner, Not by Chance, cap. 7.  54 Anurag A. Agrawal, 'Phenotypic Plasticity in the Interactions and Evolution of  Species', Science, 294 (2001), pag. 321‐326.  55 Anthony  Herrel  și  colab.,  'Rapid  Large‐Scale  Evolutionary  Divergence  in  Morphology  and  Performance  Associated  with  Exploitation  of  a  Different  Dietary  Resource',  Proceedings  o f   the  National  Academy  o f   Sciences  USA,  105/12, pag. 4792‐4795.  56 Jean Lightner, 'Life: Designed by God to Adapt', 4 iunie, 2008, la:  answersingenesis.org.  57 David Tyler, 'Polar Bears ... One of a (Created) Kind', Origins, 44 (2006), pag. 8‐ 11, la: biblicalcreation.org.uk. 

69 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 4   

Omologia    voluționiștii  susțin  că  'omologiile'  unei  anatomii  comune  și  ale  unui ADN comun, împărtășite de multe organisme diferite, oferă  dovezi  puternice  asupra  faptului  că  variate  plante  și  animale  observate  astăzi  au  evoluat  din  strămoși  comuni.  De  exemplu,  multe animale au patru membre, doi ochi și două urechi, după cum se  presupune, acest lucru indică descinderea dintr‐un strămoș comun din  care au evoluat, care are aceste trăsături. Într‐adevăr, relațiile aparente  dintre unele structuri omoloage sunt izbitoare, așa cum se poate vedea  în  Fig.  24.  Există  multe  similarități  între  ADN‐ul  oamenilor  și  cel  al  cimpanzeilor (și al altor animale), din nou, lucru care se presupune că  indică faptul că amândouă speciile au evoluat dintr‐un strămoș comun  cu  ADN  similar.  Codul  genetic  însuși  este  aproape  universal  printre  organisme.  Există,  totuși,  o  explicație  alternativă  pentru  aceste  similarități – un „arhitect” comun.  Unul dintre argumentele cele mai puternice în sprijinul omologiilor  ca  dovezi  ale  unui  proiectant  comun,  mai  degrabă  decât  ale  unui  strămoș comun din care să fi evoluat, este găsit în studiul embrionilor.  De  exemplu,  degetele  (de  la  membrele  anterioare  ale)  oamenilor  se  formează  prin  dizolvarea  dintre  ele  a  țesutului  mâinii,1  în  timp  ce  la  broaște  acestea  cresc  înspre  în  afară  din  muguri  (Fig.  25).2  Dacă  broaștele  și  oamenii  au  degete  pentru  că  au  evoluat  dintr‐un  strămoș  comun,  cu  degete,  așa  cum  cred  evoluționiștii,  ne‐am  aștepta  ca  dezvoltarea lor embrionară să fie asemănătoare. În cartea sa, Omologia,  o  problemă  nerezolvată,  Sir  Gavin  de  Beer  FRS  (membru  al  Societății  Regale din MB, n.tr.), fost profesor de embriologie la Universitatea din  Londra,  dă  câteva  exemple  excelente  ale  modului  în  care  dezvoltarea  embrionară  a  acelorași  structuri  de  la  pești,  amfibieni,  reptile  și  mamifere poate să fie foarte diferită. Luați în considerare, de exemplu,  tubul digestiv (pasajul prin care trece mâncarea de la gură spre anus în  timpul  digestiei).  La  rechini,  acesta  se  formează  din  plafonul  intestinului embrionar; la mreana cu nouă ochi, din planșeu; la broaște  din  plafon  și  planșeu;  iar  la  reptile  și  păsări,  din  discul  embrionar  (blastoderm).3  Exemplul clasic al omologiei – membrele anterioare ale  vertebratelor – este de asemenea sortit eșecului atunci când este supus  unei  analize  amănunțite  (Fig.  26).  Nu  numai  că  se  dezvoltă  destul  de  diferit, dar ele cresc, de asemenea, din diferite părți ale embrionului: la  triton (un amfibian), se dezvoltă din segmentele trunchiului 2 ‐ 5; 

E 

70    Evoluția: știință adevărată? 

Omologia       

Membru anterior de om

Membru anterior de focă

Aripă de pasăre

Aripă de liliac

   

Fig. 24. Câteva structuri 'omoloage' la vertebrate © John Lewis 2009 

71 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 4 

  Fig. 25. Dezvoltarea embrionară a degetelor de om și broască  Din Creația, creation.com. Folosit cu permisiune. 

la șopârlă (o reptilă), din segmentele 6 la 9; și la om (un mamifer), din  segmentele  1 3   la  1 8 .4  Confruntat  cu  multe  exemple  de  acest  gen,  profesorul  de  Beer  concluziona:  'Nu  pare  să  conteze  de  unde  provine  substanța  vie  din  ou  sau  embrion  din  care  se  formează  organele  omoloage.'5 ' Cu certitudine corespondența dintre structurile omoloage  nu  poate  fi  înmatrițată  în  similaritatea  poziției  celulelor  din  embrion,  sau a părților din zigot din care sunt compuse în cele din urmă aceste  structuri, sau a mecanismlului de dezvoltare prin care sunt formate.'6  Conform  biologului  de  la  Universitatea  Harvard,  Dr.  Pere  Alberch,  astfel  de  diferențe  în  dezvoltarea  structurilor  omoloage  sunt  'regula  mai degrabă decât excepția'.7 

72    Evoluția: știință adevărată? 

Omologia                                           

      Fig. 26. Membre anterioare de vertebrate  Acestea sunt considerate a fi strict omoloage, însă ele se dezvoltă diferit și din diferite părți  ale embrionului.   

După  cum  se  poate  demonstra,  chiar  o  problemă  mai  mare  pentru  teoria  evoluției  s‐a  ridicat  atunci  când  s‐a  descoperit  că  structurile  omoloage la diferite soiuri de animale sunt adesea specificate de gene  diferite. Cum spunea și profesorul de Beer:  Deoarece  omologia  implică  descendența  comună  dintr‐un…  strămoș  comun  s‐ar  putea  crede  că  genetica  ar  pune  la  dispoziție  cheia  problemei  omologiei.  Aici  apare  însă  cel  mai  puternic  şoc…  [deoarece]  structurile  omoloage  nu  trebuie  să  fie  controlate  de  gene  identice.  Este  clar  azi  că  mândria  cu  care  se  presupunea  că  omologia nu este decât moştenirea unor structuri omoloage de la un strămoş comun  a  fost  nejustificată;  o  astfel  de  moştenire  nu  poate  fi  explicată  prin  gene  identice.  Încercarea  de  a  găsi  gene  'omoloage',  cu  excepția  speciilor  îndeaproape  înrudite,  a  fost abandonată fiind lipsită de speranță.8 

73 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 4  Într‐adevăr,  așa  cum  explică  și  Rolf  Sattler,  profesor  de  biologie  la  Universitatea  McGill,  '…  în  general,  omologia  structurilor  precum  organe  sau  entități  biologice  nu  poate  fi  atribuită  moștenirii  genelor  sau  seturilor  de  gene  omoloage.  Prin  urmare,  omologia  organelor  nu  poate fi redusă la omologia genică.'9  În  mod  similar,  Gunter  Wagner,  profesor  de  ecologie  și  biologie  evoluționistă la Universitatea Yale, se lamentează că 'multele probleme  perturbatoare  și  profunde  asociate  cu  vreo  încercare  de  a  identifica  baza  biologică  a  omologiei  au  fost  prezentate  în  mod  repetat.  Este  important să remarcăm tema comună a plângerilor privind inadecvarea  biologiei și geneticii dezvoltării în explicarea omologiei.'10  Dat  fiind  faptul  că  moștenirea  genetică  este  fundația  teoriei  evoluționiste,  se  poate  într‐adevăr  susține  că  structurile  omoloage  indică  obârșie  evoluționistă  comună  atunci  când  genele  ce  le  produc  sunt diferite?   Mai mult, nu numai că dezvoltarea structurilor omoloage este adesea  controlată  de  către  gene  diferite,  dar  dezvoltarea  structurilor  ne‐ omoloage  este  adesea  controlată  de  aceleași  gene.  De  exemplu,  gena  Distal‐less se știe că este implicată în dezvoltarea diferitelor apendici la  organisme diverse precum șoareci, viermi, fluturi și arici de mare.11 Din  nou, asocierea dintre aceleași gene și mai multe structuri ne‐omoloage  pare  să  fie  regula  mai  degrabă  decât  excepția.12  În  mod  semnificativ,  descoperirea  faptului  că  dezvoltarea  structurile  omoloage  este  adesea  controlată de diferite gene a fost pentru profesorul de Beer 'un șoc', iar  descoperirea  faptului  că  dezvoltarea  structurilor  ne‐omoloage  este  adesea controlată de aceleași gene a fost pentru profesorul Gould 'clar  neașteptată'.13 În mod evident, acești evoluționiști nu ar fi prezis aceste  descoperiri.  Atunci  când  este  examinată  în  adâncime,  natura  se  dovedește  esențialmente  discontinuă.  Amfibienii  se  presupune  că  au  evoluat  în  reptile, însă oul de reptile este cu mult mai complex și, în multe feluri,  în mod esențial diferit decât cel al unui amfibian. De fapt, aproape că  nici nu se mai găsesc în regnul animal alte două ouă care să difere mai  mult decât acestea. Reptilele se presupune că au evoluat în păsări, însă  plămânii  reptilelor  au  configurație  de  burduf,  aerul  schimbându‐și  direcția  în  timp  ce  animalul  inspiră  și  expiră,  pe  când  plămânii  păsărilor sunt cu un design direct, un sistem întărit la păsări prin faptul  că au oase cu goluri. 

74    Evoluția: știință adevărată? 

Omologia  Solzii reptilelor, care sunt de fapt piele îngroșată, nu pot fi comparați  cu penele, care sunt cele mai complexe și complicate dintre structuri,  formate  din  milioane  de  componente.  Reptilele  se  presupune  că  au  evoluat în mamifere, însă compararea inimilor lor și a vaselor de sânge  nu  susține  acest  lucru.  La  reptile,  aorta  (artera  care  duce  sângele  oxigenat de la inimă) este formată dintr‐un vas de sânge ce pleacă din  dreapta,  pe  când  la  mamifere  acesta  pleacă  din  stânga.  Ornitorincul  este un alt animal care ridică mari probleme teoriei evoluției. Și aceasta  din cauză că el încorporează trăsături de mamifer, păsări și reptile. De  exemplu,  are  blană  și  produce  lapte  pentru  puii  săi  la  fel  ca  și  mamiferele,  are  la  picioare  membrane  între  degete  și  cioc  la  fel  ca  păsările,  și  produce  venin  și  face  ouă  ca  reptilele.  Prin  urmare,  este  dificil  de  susținut  faptul  că  este  fie  strămoșul,  fie  descendentul  oricăreia dintre cele trei clase de vertebrate.15 Mai degrabă decât să fie  un exemplu al evoluției, ornitorincul pare să fi fost creat cu un mozaic  de  trăsături  care  sunt  caracteristice  în  mod  normal  unor  animale  diferite.  Dacă  a  avut  loc  evoluția  între  soiurile  animale  de  bază,  ne‐am  aștepta să observăm același șablon fundamental al continuității atunci  când  are  loc  speciația  în  cadrul  unui  soi.  De  exemplu,  există  un  continuum  clar  între  pescărușul  argintiu  (Larus  argentatus)  și  pescărușul  negricos  (Larus  fuscus).  Deși  în  Europa  acestea  sunt  două  specii distincte care nu se încrucișează în mod normal, este posibil să  fie  observată  progresia  de  la  una  la  cealaltă  prin  simpla  călătorie  spre  estul îndepărtat al Rusiei. Evoluționiștii susțin că formele tranziționale  dintre  soiurile  de  animale  de  bază  nu  sunt  observate  astăzi  deoarece  acestea au dispărut. Însă este credibil întrutotul ca toate să fi dispărut?  Evoluționiștii  susțin  că  diferența  dintre  genomurile  uman  și  cel  al  cimpanzeilor  este  de  'doar'  4  sau  5%,  indicând  o  înrudire  apropiată.16  Totuși,  din  cauză  că  aceste  genomuri  sunt  atât  de  mari,  acest  lucru  înseamnă o diferență enormă în informația genetică. De fapt, există în  jur de 35 de milioane de 'litere genetice' care sunt diferite, plus în jur  de  45  de  milioane  care  se  găsesc  la  om  și  care  sunt  absente  la  cimpanzei și în jur de 45 de milioane găsite la cimpanzei și absente la  om.17  Mai  mult,  se  știe  acum  că  oamenii  și  cimpanzeii  au  secvențe  diferite de aminoacizi în cel puțin 55% din proteinele lor.18 

75 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 4  Conform  profesorului  David  DeWitt,  în  jur  de  40  de  milioane  de  evenimente  mutaționale  ar  fi  fost  necesare  pentru  a  separa  cele  două  specii  și  pentru  a  da  naștere  la  o  astfel  de  diferență  mare  în  privința  genomurilor  lor  ‐  20  de  milioane  pe  linia  ce  duce  la  maimuțele  moderne și alte 20 de milioane pe linia ce duce la oamenii moderni.19  Evoluționiștii  cred  că  multe  dintre  aceste  mutații  ar fi fost  în  cea mai  mare  parte  neutre  în  ceea  ce  privește  efectul  lor  și  astfel  nu  ar  fi  fost  supuse selecției naturale. Ar fi putut însă selecția naturală să acționeze  asupra  mutațiilor  benefice  astfel  încât  să  transforme  creaturile  cu  aspect de maimuță în oameni?  Conform  teoriei  evoluției,  creaturile  cu  aspect  de  maimuță  au  evoluat  în oameni  în  ultimele  cinci  milioane  de  ani.  În  timpul  acestei  perioade,  multe  schimbări  și  îmbunătățiri  ar  fi  trebuit  să  aibă  loc:  triplarea  mărimii  creierului,  evoluția  posturii  erecte,  dexteritatea  mâinii,  organele  de  vorbire,  limbajul  și  aprecierea  muzicii  ‐  și  multe  altele. Însă o astfel de rată ridicată a evoluției este plină de dificultăți,  una  dintre  cele  mai  problematice  fiind  cunoscută  drept  'Dilema  lui  Haldane'.20  Conform  regretatului  profesor  J.  B.  S.  Haldane  FRS  (membru al Societății Regale din MB, n.tr.), organismele care au ratele  de reproducere similare celor pe care le au maimuțele și oamenii nu ar  putea  încorpora  mutații  noi  benefice  într‐o  populație  mai  rapid  decât  una  la  fiecare  300  de  generații.21  Pentru  o  populație  de  maimuțe/oameni  în  evoluție,  cu  douăzeci  de  ani  per  generație,  acest  lucru  ar  limita  numărul  de  mutații  benefice  care  ar  putea  fi  sporit  în  zece milioane de ani (dublu față de timpul disponibil) la  10000000  1667 300  20 Acest  lucru,  cu  siguranță,  nu  justifică  toate  schimbările  care  ar  fi  necesare pentru a transforma o maimuță în om.  Rațiunea  din  spatele  'Dilemei  lui  Haldane'  nu  este  dificil  de  înțeles,  deși a fost foarte confuz prezentată în literatură. Simplu spus, evoluția  reclamă  o  rată  de  reproducere  în  plus,  care  limitează  viteza  la  care  schimbările  se  pot  produce.  Doar  pentru  a  menține  mărimea  sa  actuală,  o  populație  trebuie  să  se  reproducă  la  o  rată  mult  mai  mare  decât unu la unu. Și acest lucru este din cauză că multe progenituri vor  muri  înainte  de  a  atinge  maturitatea  reproductivă.  Dacă  o  populație  mică,  în  evoluție  trebuie  să  crească  în  dimensiune  (și  să  devină  noua  specie  predominantă),  membrii  săi  trebuie  să  se  reproducă  chiar  mai  repede. 

76    Evoluția: știință adevărată? 

Omologia  Cei  care  studiază  genetica  populațiilor  fac  referire  uneori  la  astfel  de  cerințe  reproductive  drept  'costuri'.  De  exemplu,  există  un  'cost  al  pierderii  aleatorii',  care  este  rata  de  reproducere  în  plus  necesară  compensării  pierderilor  din  populație  care  apar  din  cauza  unor  evenimente  precum  incendii,  inundații  sau  foamete.  Există  și  'costul  mutației',  care  este  rata  de  reproducere  suplimentară  necesară  compensării  deceselor  datorate  mutațiilor  nocive.  De  o  importanță  aparte  este  'costul  substituției',  care  este  rata  de  reproducere  suplimentară  necesară  creșterii  numărului  de  organisme  care  poartă  mutațiile  benefice  noi  –  aceste  mutații  pleacă  de  la  o  singură  copie  și  trebuie  să  crească  în  număr  până  când  se  dezvoltă  o  nouă  populație  care  le  conține.22  Suma  tuturor  'costurilor'  este  'costul  evoluției',  care  este  rata  de  reproducere  totală  cerută  speciilor  pentru  a  face  să  pară  plauzibil  scenariul  evoluționist.  Dacă  rata  de  reproducere  a  unui  organism este mică, evoluția poate progresa foarte încet.23 'Dilema lui  Haldane'  este  o  problemă  serioasă  pentru  teoria  evoluției  și  nu  a  fost  rezolvată.24  Lumea  naturală  este  fără  îndoială  ordonată  și  conține  multe  tipare.  Afirmația  evoluționiștilor,  totuși,  că  omologiile  provin  prin  descendență din strămoși comuni, este inconsistentă cu mare parte din  informațiile deținute. Nu poate, astfel, să fie luată în considerare drept  concluzie  științifică.  În  schimb,  existența  structurilor  similare  la  diferite  soiuri  de  animale,  dezvoltate  prin  căi  diferite  de  dezvoltare  controlate  de  gene  diferite,  indică  lucrarea  unui  Creator  ingenios  și  plin de imaginație. 

O interpretare creaționistă a omologiei  Întrebarea  de  ce  a  ales  Dumnezeu  un  astfel  de  tipar  pentru  lumea  naturală a fost una dificilă pentru creaționiști. În cartea sa Mesajul Biotic,  Walter  ReMine  susține  că  structurile  similare  care  se  dezvoltă  pe  căi  diferite sunt un truc al Creatorului pentru a ne distrage de la evoluție ca  explicație a lumii naturale. Tiparul (omologiilor) arată spre un proiectant  în  timp  ce  frustrează  explicațiile  evoluționiste  pentru  similarități.  O  altă  explicație  posibilă  este  cea  că  Dumnezeu  a  intenționat  ca  omul  să  interacționeze cu și să se relaționeze la lumea naturală, pe care el ar putea  să o înțeleagă mai bine dacă ar avea o formă similară. Dar de ce ar trebui  să  fie  oamenii  atât  de  diferiți  spiritual  de  animale  și  totuși  atât  de  apropiați  anatomic  și  genetic?  Un  posibil  răspuns  poate  fi  găsit  în  afirmația lui Dumnezeu către Adam și Eva după ce aceștia au păcătuit: 

77 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 4  'căci țărână ești și în țărână te vei întoarce' (Geneza 3:19). Doar faptul că  erau  făcuți  după  chipul  lui  Dumnezeu  și  că  aveau  neprihănire  i‐a  plasat  deasupra restului creației. Fără acestea, ei, la fel ca și animalele, nu aveau  o valoare mai mare decât țărâna. Explicația omologiilor, atunci, poate fi la  fel de bine una teologică mai degrabă decât una științifică. 

Note    1      T.  W.  Sadler,  Langman's  Medical  Embryology  (7th  edn.;  Baltimore,  MD:  Williams & Wilkins, 1995), pag. 157.  2    Michael J. Tyler, Australian Frogs: A Natural History (New York: Cornell  University Press, 1998), pag. 80.  3 Gavin  de  Beer,  Homology,  An  Unsolved  Problem  (Oxford:  Oxford  University Press, 1971), pag. 13.  4 Paul  Nelson  and  Jonathan  Wells,  'Homology  in  Biology:  Problem  for  Naturalistic  Science  and  Prospect  for  Intelligent  Design',  în  John  A.  Campbell  and  Stephen  C.  Meyer,  Darwinism,  Design,  and  Public  Education (East Lancing, MI: Michigan State University Press, 2003), pag.  311; de Beer, Homology, An Unsolved Problem, pag. 8.  5 de Beer, Homology, An Unsolved Problem, pag. 13.  6 Gavin  de  Beer,  Embryos  and  Ancestors  (3rd  edn.;  London:  Oxford  University Press, 1958), pag. 152.   7 Pere  Alberch,  'Problems  with  the  Interpretation  of  Developmental  Sequences', Systematic Zoology, 34/1 (1985), pag. 51.  8 de Beer, Homology, An Unsolved Problem, pag. 15‐16.  9 Rolf  Sattler,  'Homology:  A  Continuing  Challenge',  Systematic  Botany,  9/4 (1984), pag. 386.  10 Gunter  Wagner,  'The  Origin  of  Morphological  Characters  and  the  Biological Basis of Homology', Evolution, 43/6 (1989), pag. 1163.  11 Din moment ce acești apendici nu au structuri similare și nu se crede că  au  fost  deținuți  de  un  strămoș  comun,  evoluționiștii  nu  îi  consideră  omologi.   12 Jonathan  Wells,  Icons  o f   Evolution  (Washington  DC:  Regnery  Publishing, 2000), pag. 74‐76.  13 Sean B. Carroll, Endless Forms Most Beautiful (London: Phoenix, 2007),  pag. 72.   14 Adică,  la  reptile,  aorta  este  derivată  din  a  patra  arcă  aortică  dreaptă,  în  timp ce la animale ea este derivată din a patra arcă aortică stîngă.  15 Paula  Weston,  'The  Platypus:  Still  More  Questions  than  Answers  for  Evolutionists', Creation, 24/2 (2002), pag. 40‐43, la: creation.com;  

78    Evoluția: știință adevărată? 

Omologia 

16

17 18 19 20 21

22

23

24

Robert  Carter,'Platypus  Thumbs  its  Nose  (or  Bill)  at  Evolutionary  Scientists', 23 mai 2008, la: creation.com.  Estimarea originală de 1% se știe acum că e greșită, însă este adesea citată  (Jon  Cohen,  'Relative  Differences:  The  Myth  of  1%',  Science,  316/5833  (2007), pag. 1836).  David A. DeWitt, 'Chimp Genome Sequence Very Different From Man', 5  September 2005, la: creation.com; answersingenesis.org.  Jerry  A.  Coyne,  'Switching  on  Evolution:  How  Does  Evo‐Devo  Explain  the Huge Diversity of Life on Earth?', Nature, 435 (2005), pag. 1029‐1030.  DeWitt, 'Chimp Genome Sequence Very Different From Man'.  'Haldane's Dilemma', la: creationwiki.org.  J. B. S. Haldane, 'The Cost of Natural Selection', Journal o f  Genetics, 55  (1957),  pag.  511‐524,  la:  blackwellpublishing.com/ridley/classictexts/haldane2.pdf.  De  fapt,  simulările  numerice  care  folosesc  Contabilul  lui  Mendel  (la:  mendelsaccount.sourceforge.net) au arătat prezicerea lui Haldane ca fiind  optimistă. Numărul de mutații care pot fi substituite este de fapt mai mic  decât  acesta,  așa  cum  raporta  John  Baumgardner  la  Conferința  Internațională  a  Creației,  Pittsburgh,  USA,  2008.  Walter  J.  ReMine,  The  Biotic  Message  (St  Paul,  MN:  St  Paul  Science,  1993),  cap.  8  și  9;  Walter  ReMine, 'Dilema lui Haldane', la: saintpaulscience.com/Haldane.htm.  Costul  substituției  este  adesea  definit  drept  rata  de  reproducere  în  plus  necesară completării (sau 'substituirii') membrilor care mor. Acest lucru,  totuși, poate fi confuz și duce la o analiză mult mai dificilă.  Walter  J.  ReMine,  'Cost  Theory  and  the  Cost  of  Substitution:  A  Clarification',  TJ  (Journal  of  Creation),  19/1  (2005),  pag.  113‐125,  la:  creation.com.  Don  Batten,  'Haldane's  Dilemma  Has  Not  Been  Solved',  TJ  (Journal  of  Creation), 19/1 (2005), pag. 20‐21, la: creation.com. 

79 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 5 

Organele rudimentare și  embriologia   

e susține de obicei că  organismele au organe și structuri care nu  mai  sunt  utilizate,  indicând  faptul  că  evoluția  a  dus  la  non‐ funcționalitatea  lor.  Poate  că  cel  mai  cunoscut  şi  comentat  exemplu  este  apendicele  uman,  care  se  presupune  că  a  fost  utilizat  în  trecutul  nostru  evolutiv,  dar  acum  este  redundant.  Alte  exemple  de  'organe  rudimentare'  includ  timusul  uman,  sfârcurile  la  masculi  și  aripile  mici  ale  păsărilor  nezburătoare.  Despre  balene  se  spune că au un os coxal rudimentar, care a fost, se presupune, folosit  cu milioane de ani în urmă de către strămoșii acestora care umblau pe  uscat.  Evoluționiștii  susțin  de  asemenea  că  dezvoltarea  structurilor  rudimentare poate fi observată în dezvoltarea embrionară. Unii susțin,  de exemplu, că embrionii umani dezvoltă fante branhiale, deoarece am  fost  odată  pești,  un  sac  vitelin  rudimentar,  pentru  că  am  fost  odată  reptile  și  o  coadă  rudimentară  pentru  că  eram  odată  asemenea  maimuțelor  (vezi Fig. 27).  Pentru  a  clarifica  această  problemă,  este  util  să  plasăm  fiecare  exemplu de 'organ rudimentar' într‐una din următoarele trei categorii:  • Cele care se crede că erau odată nefuncționale, dar a căror funcție  este cunoscută acum,  • Cele care par să nu aibă nici o funcție sau au o funcție mai redusă  decât în trecut,  • Cele care, se presupune, sunt observate în dezvoltarea embrionară.  Prima  categorie  este  cea  mai  cuprinzătoare.  În  secolul  al  XIX‐lea,  anatomistul Dr. Robert Wiedersheim a făcut o listă cu peste o sută de  organe  pe  care  el  le  considera  rudimentare,  însă  de  atunci  s‐a  descoperit  că,  majoritatea,  dacă  nu  chiar  toate,  sunt  funcționale.  Profesorul  Steve  Scadding  de  la  Univeristatea  Guelph  din  Ontario,  comentează,  'odată  ce  cunoștința  noastră  a  crescut,  lista  structurilor  rudimentare  a  descrescut.  Wiedersheim  putea  lista în  jur  de  o  sută  la  oameni; autorii de astăzi listează de obicei patru sau cinci. Chiar scurta  listă de astăzi cu structuri rudimentare la oameni este îndoielnică... Eu  am  ajuns  la  concluzia  că  „organele  rudimentare”  nu  furnizează  nici  o  dovadă aparte pentru teoria evoluției.'1  Mai  degrabă  decât  să  fie  un  organ  redundant,  apendicele  uman  s‐a  descoperit  a  fi  parte  din  sistemul  imunitar,  prevenind  bacteriile  potențial nocive să intre din colon în intestinul mic. 

S

80    Evoluția: știință adevărată? 

Organele rudimentare și embriologia   

                                     

        Fig. 27. Embrion uman cu presupuse fante branhiale, sac vitelin și coadă 

  Există  dovezi  că  acesta  este  activ  în  producerea  de  anticorpi  și  că  îndepărtarea  sa  crește  posibilitatea  apariției  leucemiei  și  bolii  Hodgkin.2  Pare,  de  asemenea,  implicat  în  producerea  și  stocarea  bacteriilor utile sistemului digestiv.3 La fel este și importanța timusului  'rudimentar'  care  este  numit  acum  'glanda  principală'  a  sistemului  imunitar.  Este  necesar  formării  unui  sistem  imunitar  eficient  în  copilărie și, de asemenea, pentru refacerea acestuia la adulți dacă este  afectat.4  Motivul  pentru  care  mamiferele  de  sex  bărbătesc  au  sfârcuri  este  acela  că  formele  timpurii  embrionare  atât  femeiești  cât  și  bărbătești  au  caracteristici  ale  ambelor  sexe;  așa  cum  buricul  este  un  rest al dezvoltării embrionare, așa sunt și sfârcurile. Mai mult, acestea  nu  sunt  lipsite  de  funcție,  deoarece  pot  fi  implicate  în  stimularea  sexuală.5 'Osul coxal' rudimentar al balenelor este, de fapt, un punct de  ancorare pentru mușchii și organele folosite în digestie și copulație.6 În  multe  cazuri,  părți  ale  organismului  sunt  numite  rudimentare  pur  și  simplu  pentru  că  oamenii  de  știință  nu  știu  care  este  rolul  lor,  mai  degrabă decât pentru că este clar că acestea nu au nici un rol.   

81 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 5 

Într‐adevăr,  presupunerea  că  un  anume  organ  este  rudimentar  a  amânat, foarte adesea, descoperirea funcției sale reale.  Un candidat mult mai recent pentru presupusa redundanță biologică  care  se  crede  că  a  rezultat  din  procesele  de  evoluție  este  ADN‐ul  'rebut', uneori numit și ADN‐ul 'care nu codifică proteine'. Atunci când  genomul uman a fost cartografiat pentru prima dată, a fost înțeles rolul  a  doar  3%  din  acesta  –  adică,  genele  responsabile  pentru  specificarea  structurii  proteinelor.  Mulți  evoluționiști  au  concluzionat  că  mare  parte din celelalte 97% nu avea funcție, crezându‐se că a fost utilizat în  trecutul nostru evolutiv și lepădat acum și corupt de milioane de ani de  mutații.  Odată  ce  înțelegerea  noastră  cu  privire  la  genetică  a  crescut,  totuși, proporția de ADN care ar putea fi considerată 'rebut' s‐a redus  semnificativ.7  Știm  acum,  de  exemplu,  că  ADN‐ul  'care  nu  codifică  proteine'  este  folosit  pentru  reglarea,  menținerea  și  chiar  reprogramarea  proceselor  genetice.  În  mod  semnificativ,  cercetări  recente  arată  că  regiunile  de  ADN  'care  nu  codifică  proteine'  sunt  folosite mai mult decât regiunile 'care codifică proteine'.8 Conform cu  Dr.  John  Greally  de  la  Colegiul  de  Medicină  Albert  Einstein  din  New  York,  'trebuie  să  fie  foarte  îndrăzneață  persoana  care  spune  acum  că  ADN‐ul care nu codifică proteine este rebut.'9  Poate că cel mai bun exemplu al celei de a doua categorii (cele care  par să nu aibă funcție sau au o funcție mai redusă decât în trecut) este  cel  al  aripilor  păsărilor  nezburătoare,  pentru  că  se  prea  poate  ca  strămoșii acestor organisme să fi zburat. În mod similar, evoluționiștii  arată spre existența animalelor care trăiesc permanent în peșteri, care  au ochi incompleți sau nefuncționali și sunt oarbe. Astfel de cazuri nu  demonstrează  evoluție,  totuși,  ci  involuție  –  faptul  că  funcțiile  pot  fi  pierdute. Pentru a demonstra evoluție, este necesar să arăți că organele  pot fi create prin procese naturale, și nu că ele pot deveni redundante.  Aceste  condiții  au  apărut  probabil  datorită  mutațiilor  care  au  dus  la  pierderi ale informației genetice și nu ilustrează astfel principiul central  al  evoluției,  acela  al  câștigării  informației  și  creșterii  asociate  în  complexitate.  Prezența  puținelor  organe  care  par  în  mod  veridic  nefuncționale  este  mult  mai  coerent  cu  perspectiva  biblică  'a  căderii',  prin  care  corpurile  desăvârșite  originare  date  de  către  Dumnezeu  animalelor  (și  lui  Adam  și  Evei)  au  degenerat  din  cauza  efectelor  păcatului și ale mediului schimbat. 

82    Evoluția: știință adevărată? 

Organele rudimentare și embriologia  A  treia  categorie  de  'organe  rudimentare'  (cele  care  se  presupune  că  sunt  observate  în  dezvoltarea  embrionară)  există  din  cauza  tendinței  de a asocia asemănările superficiale cu legătura biologică, o eroare care  a  fost  deja  discutată  în  Capitolul  4  (Omologia).  De  fapt,  'fantele  branhiale' embrionare umane nu sunt fante sau deschideri, fiind mult  mai  corect  denumite  șanțuri  sau  caneluri  faringiene.  Ele  sunt  pur  și  simplu  regiunile  dintre  arcurile  faringiene  (Fig.  28).  Conform  profesorului  de  Beer,  aceste  caneluri  'sunt  foarte  puțin  asemănătoare  fantelor  branhiale  ale  peștilor  adulți.  Oricine  poate  vedea  se  poate  convinge  el  însuși  de  adevărul  acesta.'10  Mai  mult,  aceste  părți  embrionare nu se dezvoltă în nici un moment dat în nimic care să se  asemene branhiilor (sau plămânilor), ci în gât, gâtlej, față și ureche și  glandele  timus,  tiroidă  și  paratiroide.  'Sacul  vitelin'  uman  nu  conține  vitelus, dar pune la dispoziția embrionului celule de reproducere (care  devin  mai  târziu  celulele  spermatice  sau  ovocitele  de  la  bărbat,  respectiv femeie) și celule stem sanguine. Oamenii nu au un os caudal  rudimentar,  ci  un  coccis  –  o  structură  folosită  pentru  ancorarea  mușchiului  gluteus  maximus,  un  mușchi  necesar  pentru  postura  noastră  verticală  și  pentru  controlul  defecației  și  al  nașterii  de  copii.  Referindu‐se  la  îndepărtarea  chirurgicală  a  coccisului,  Dr.  Evan  Shute  FRCSC  (membru  al  Colegiului  Regal  de  Chirurgi  din  Canada,  n.tr.)  comentează:  'Îndepărtează‐l  și  pacienții  se  vor  plânge,  cu  adevărat,  operația pentru îndepărtarea sa a căzut din nou și din nou în dizgrație  dobândind o reputație proastă.'11   

    Fig. 28. Arcurile faringiene și 'fantele' sau 'șanțurile' faringiene   

83 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 5  Unii embrioni de balenă dezvoltă dinți care dispar înainte de naștere  și  care  se  susține  astfel  că  nu  au  funcție  și  că  sunt  un  vestigiu  al  evoluției.  Totuși,  ei  au  o  funcție,  pentru  că  joacă  un  rol  important  în  formarea  maxilarului.  Dinții  (care  nu  perforează  în  nici  unul  dintre  stadii  gingia)  ghidează  dezvoltarea  maxilarului,  determinându‐i  lungimea  și  sunt  mai  apoi  complet  absorbiți  în  structura  osoasă.12  Se  știe că balenele nenăscute dezvoltă de asemenea muguri ai membrelor  posterioare, care sunt mai apoi absorbiți odată ce fetusul continuă să se  dezvolte. În ambele cazuri este posibil ca aceste organisme să descindă  din  balene  care  odată  aveau  dinți  sau  membre  posterioare.  Dar,  din  nou, acest lucru este involuție, nu evoluție. Mai mult, se poate susține  că  acest  lucru  este  dovada  potențialului  genetic  pentru  variație  din  cadrul unui soi creat (baramin – vezi nota de subsol de la pag. 41, n.tr.),  cu care Dumnezeu a creat animalele originare.13  Alte  dovezi  embrionare  presupuse  ale  evoluției  au  luat,  din  perspectivă istorică, două forme. Prima este aceea că, în timp ce cresc,  embrionii se presupune că trec prin forme similare ale celor pe care le  aveau  strămoșii  adulți  din  evoluția  lor.  A  doua  este  mai  puțin  îndrăzneață,  susținând,  de  obicei  despre  vertebrate,  că  embrionii  diferitelor specii parcurg un stadiu 'filotipic' sau 'conservat', când sunt  virtual identici, mai înainte de a dobândi formele lor finale, diverse.  Prima  afirmație  este  variat  numită  drept  recapitulare  embrionară,  legea  biogenetică  și  ontogenia  recapitulează  filogenia.14  Conform  acesteia,  un  embrion  uman  se  presupune  că  pornește  de  la  o  formă  asemănătoare  unui  vierme,  apoi  devine  asemănător  unui  pește,  apoi  asemenea  unui  amfibian  iar  apoi  ca  o  reptilă,  mai  înainte  de  a  lua  forma  umană.  Ideea  a  fost  popularizată  în  secolul  al  XIX‐lea  de  către  evoluționistul german Ernst Haeckel, care a realizat chiar și desene ale  embrionilor  ce  în  mod  aparent  susțin  această  teorie.  Conform  profesorului  Gould,  datorită  influenței  considerabile  a  lui  Haeckel  în  cadrul  comunității  științifice,  teoria  sa  'a  devenit  rapid  proprietatea  comună a tuturor evoluționiștilor' și a jucat 'un rol fundamental într‐o  gamă  largă  de  diverse  discipline'.  Într‐adevăr,  aceasta  'a  servit  drept  ideea  organizatoare  pentru  generații  de  lucru  în  embriologie  comparată, fiziologie și morfologie' și, dealungul secolului al XX‐lea, a  influențat  puternic  o  varietate  de  domenii  precum  paleontologia,  antropologia  criminală,  dezvoltarea  copilului,  educația  primară  și  psihanaliza.15 

84    Evoluția: știință adevărată? 

Organele rudimentare și embriologia  Desenele pe care și‐a construit argumentul Haeckel pentru 'legea sa  biogenetică', totuși, s‐au dovedit ulterior a fi diferite de embrionii reali  într‐o  astfel  de  măsură  încât  unii  le  priveau  drept  un  act  de  fraudă  deliberată  (Figurile  29  și  30).16  Embriologul  Michael  Richardson,  profesor al Departamentului de zoologie integrativă de la Universitatea  din Leiden, sprijină acest punct de vedere:  Problema  științifică  de  bază  rămâne  neschimbată:  desenele  lui  Haeckel  din  1874  sunt  contrafăcute  în  mod  efectiv.  În  sprijinul  acestui  punct  de  vedere,  remarc  că  imaginea  sa  cea  mai  veche  cu  'peștele'  este  făcută  din  bucăți  și  fragmente  de  la  diferite  animale  –  unele  chiar  mitice.  Nu  este  irațional  să  caracterizezi  acest  lucru  ca  'fals'...  Din  nefericire,  desenele  discreditate  din  1874, sunt folosite astăzi în multe manuale de biologie din America și Marea  Britanie.17   

 

   

  Pește

Salamadră

Țestoasă

Găină

Porc

Vacă

Iepure

Om

  Fig.  29.  Desenele  frauduloase  ale  lui  Haeckel  privind  dezvoltarea  embrionară  Remarcați asemănarea dintre stadiile timpurii. 

85 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 5   

În mod similar, profesorul Gould scria: 'Haeckel exagerase asemănările  prin idealizări și omiteri. De asemenea, în unele cazuri – într‐o manieră  care  poate  fi  numită  numai  frauduloasă  –  el  a  copiat  pur  și  simplu  aceeași figură din nou și din nou.'18  'Legea  biogenetică'  a  lui  Haeckel  a  fost  acum  categoric  respinsă  de  aproape  toți  oamenii  de  știință  evoluționiști  moderni.  Conform  profesorului Simpson, 's‐a stabilit acum cu tărie că ontogenia nu repetă  filogenia.'19 În mod similar, biologul de la Universitatea Yale, profesorul  Keith  Thompson  susținea:  'cu  siguranță  că  legea  biogenetică  este  indubitabil  moartă...  Ca  subiect  de  cercetare  teoretică  serioasă,  a  dispărut  din  anii  [o  mie  nouă  sute]  douăzeci.'20  Conform  profesorului  Gould,  's‐a  prăbușit  întru‐totul',21  iar  Encyclopaedia  Britannica  o  descrie, simplu, ca fiind 'eronată'.22                                         

       

Pește

Salamandră

Țestoasă

Găină

Iepure

Om

Fig. 30. Desenele lui Haeckel comparate cu fotografii reale  Din Michael Richardson și colab., 'There Is No Highly Conserved Embryonic Stage in the Vertebrates: Implications for Current Theories of Evolution and Development', Anatomy and Embryology, 196 (1997), pag. 91-106. © John Lewis 2009 

86    Evoluția: știință adevărată? 

Organele rudimentare și embriologia  În cartea sa Embrionii și strămoșii, profesorul de Beer oferă mai multe  motive pentru respingerea 'legii biogenetice':  • Ordinea în care apar trăsăturile într‐un embrion diferă adesea față de  secvența  acceptată  a  evoluției.  De  exemplu,  se  înțelege  că  dinții  evoluează înaintea limbii, dar la embrion, limba se dezvoltă înaintea  dinților.  • Fosilele interpretate ca forme mai timpurii de viață, precum trilobiții  sau  brahiopodele,  nu  sunt  asemănătoare  în  formă  cu  stadiile  embrionare timpurii.  • Stadiile  timpurii  ale  dezvoltării  animalelor  îndeaproape  înrudite  pot  fi semnificativ diferite. În cazul viermilor de catifea (Peripatus), două  dintre speciile acestora nu diferă ca adulți însă pot fi diferențiate ca  embrioni.  • Se  știe  acum  că,  în  stadiile  timpurii,  embrionii  posedă  trăsături  ale  clasei,  ordinului,  speciei  și  sexului  lor,  precum  și  caracteristici  individuale. Într‐adevăr, deși nu sunt vizibile ochiului liber, ovocitele  fertilizate  ale  diferitelor  animale  sunt  de  fapt  la  fel  de  diferite  unele  de altele ca și adulții lor.23  Tehnicile  moderne  ne‐au  permis  să  fotografiem  în  mod  perfect  embrionii  umani,  în  fiecare  stadiu  al  dezvoltării  lor,  dovedindu‐se  că  sunt destul de unici.24 Din nou, ordinea dezvoltării este uneori inversă  secvenței  presupuse  a  evoluției:  limba  se  dezvoltă  înaintea  dinților,  creierul înaintea nervilor, iar inima înaintea vaselor de sânge.  A doua afirmație, ce se referă la stadiul 'filotipic' sau 'conservat', este  totuși încă prezentă printre mulți evoluționiști. Profesorii Harry Butler  și Bernhard Juurlink, de exemplu, susțin că: 'embrionii diferitelor specii  [de vertebrate] trec prin stadii embrionare identice mai înainte de a‐și  dobândi  trăsăturile  lor  specifice.'25  Ei  sunt,  bineînțeles,  ne‐identici  în  acest  stadiu,  însă  este  adevărat  că,  în  multe  feluri,  unii  embrioni  sunt  foarte asemănători prin înfățișarea externă. Șanțurile faringiene la care  s‐a făcut referire mai devreme, de exemplu, sunt observate la embrionii  de  pește,  reptile,  păsări  și  mamifere.  Totuși,  din  cauză  că  embrionii  ating aceste forme similare în astfel de moduri diferite, după cum vom  vedea, asemănările lor nu arată spre un strămoș comun în evoluția lor.  Mai  înainte  de  stadiul  lor  'filotipic',  acești  embrioni  sunt  diferiți  în  mod radical, odată ce trec prin stadiile lor de clivaj și gastrulație. 

87 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 5         

 

  Pește (zebra)

Amfibian (broască)

Pasăre (găină)

Mamifer (șoarece)

 

Fig. 31. Tipare de clivaj embrionar la diferite soiuri de animale.   © John Lewis 2009   

După fertilizare, embrionii parcurg clivajul, în care zigotul se divide în  sute  și  mii  de  celule  separate.  Diferitele  grupe  de  vertebrate  –  mamifere, păsări, pești și reptile – clivează foarte diferit.26 Referindu‐se  la diferitele tipuri de clivaj, Lewis Wolpert, profesor emerit de biologie  la  Kings  College,  din  Londra,  comenta:  'Natura  pare  destul  de  risipitoare  în  numărul  de  moduri  în  care  a  aranjat  ca  embrionii  să  clădească organismele.                                     

Clivaj radial (de ex., amfibieni)

Clivaj rotațional (de ex., mamifere)

Fig. 32. Clivaj embrionar la amfibieni și mamifere  © John Lewis 2009 

88    Evoluția: știință adevărată? 

Organele rudimentare și embriologia  Putem  găsi  principii  unificatoare...  însă  există  încă  multă  varietate  pentru  care  nu  avem  nici  o  explicație.'27  Unele  diferențe  pot  fi  observate  în  Fig.  31.  Semnificativ  în  mod  aparte  sunt  modurile  fundamental  diferite  de  clivaj.  De  exemplu,  la  amfibieni,  celulele  se  divid  radial;  la  mamifere,  rotațional  (Fig.  32).  Referindu‐se  la  diferențele  dintre  embrioni  care  urmează  diviziunea  celulară,  Dr.  Jonathan  Wells,  embriolog,  comentează:  'La  finalul  clivajului,  celulele  embrionului  de  la  peștele  zebră  formează  o  calotă  largă  deasupra  vitelusului;  la  broaște  ele  formează  o  sferă  cu  cavitate;  la  broasca  țestoasă  și  găini  ele  formează  un  disc  subțire  în  strat  dublu  deasupra  vitelusului; iar la oameni ele formează un disc în cadrul unei sfere' (Fig.  33).28  După  clivaj,  embrionii  parcurg  gastrulația,  când  celulele  se  rearanjează  și  stabilesc  configurația  generală  a  corpului  animalului.  Atât de important este acest proces încât profesorul Wolpert afirmă: '...  nu  nașterea,  căsătoria  sau  moartea,  ci  gastrulația  este  cea  care  cu  adevărat reprezintă „evenimentul important din viața ta”.'29  Totuși,  așa  cum  a  explicat  Dr.  Wells,  'mișcările  celulelor  în  timpul  gastrulației  sunt  foarte  diferite.  La  peștii  zebră  celulele  trec  în  jos  în  afara vitelusului; la broaște ele se deplasează ca o foiță clară printr‐un  por  în  cavitatea  internă;  iar  la  broaștele  țestoase,  găini  și  oameni  ele  trec  printr‐un  șanț  în  interiorul  gol  al  discului  embrionar'  (vezi  Fig.  33).30  Mai  mult,  a  devenit  clar  în  ultimii  ani  că  acest  stadiu  'filotipic'  nu  este atât de răspândit așa cum au sugerat mulți. Profesorul Richardson  comentează:  '...  în  timp  ce  mulți  autori  au  scris  despre  un  stadiu  embrionar conservat, nimeni nu a citat vreo informație comparativă în  sprijinul  acestei  idei.  Studiul  [nostru]  nu  sprijină  afirmația  aceasta  ci  revelează  în  schimb  o  variabilitate  considerabilă.'31  Această  'variabilitate considerabilă' poate fi observată, de exemplu, în Fig. 30.  Conform profesorului Erich Blechschmidt, embriolog, fost director la  Institutul  de  Anatomie  de  la  Universitatea  din  Goettingen,  'așa‐zisa  lege  de  bază  a  biogeneticii  este  greșită.  Niciun  dar  sau  dacă  nu  poate  diminua  acest  fapt.  Nu  este  nici  măcar  câtuși  de  puțin  corectă  sau  corectă într‐o formă diferită. Este total greșită.'32 

89 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 5     

  Fig. 33. Stadiile timpurii ale embrionilor de vertebrate 

 

Dacă peștii, amfibienii, păsările și mamiferele au evoluat toți dintr‐un strămoș comun, de  ce este atât de diferită dezvoltarea lor embrionară?  Notă: Ovocitele fertilizate sunt desenate la scară relativă unele față de altele, însă stadiile  următoare sunt normalizate pentru a facilita comparația. © Jody F. Sjogren, 2000. Folosită  cu permisiune. 

90    Evoluția: știință adevărată? 

Organele rudimentare și  embriologia 

Note    1 Steve Scadding, 'Do „Vestigial Organs” Provide Evidence for Evolution?',  Evolutionary Theory, 5 (1981), pag. 173‐176.  2 Jerry  Bergman  and  George  Howe,  'Vestigial  Organs'  Are  Fully  Functional  (St  Joseph,  MO:  Creation  Research  Society  Books,  1990),  pag.  39‐47.  3 'Purpose  of  the  Appendix  Believed  Found',  Associated  Press,  5  October  2007; R. Randal Bollinger et al., 'Biofilms in the Large Bowel Suggest an  Apparent  Function  of  the  Human  Vermiform  Appendix',  Journal  o f   Theoretical Biology, 249(2007), pag. 826‐831.  4 Bergman and Howe, 'Vestigial Organs' Are Fully Functional, pag. 47‐49.  5 Jerry  Bergman,  'Is  the  Human  Male  Nipple  Vestigial?',  TJ  (Journal  of  Creation), 15/2 (2001), pag. 38‐41, la: creation.com.  6 Bergman and Howe, 'Vestigial Organs' Are Fully Functional, pag. 70‐71.  7 Georgia  Purdom,  '„Junk”  DNA—Past,  Present  and  Future,  Part  1',  Answers, 22 August 2007, la: answersingenesis.org.  8 Alex  Williams,  'Astonishing  DNA  Complexity  Demolishes  Neo‐ Darwinism', TJ (Journal of Creation) 21/3, pag. 111‐117.  9 Cited  by  Andy  Coghlan,  '„Junk”  DNA  Makes  Compulsive  Reading',  New  Scientist, 13 June 2007, at: newscientist.com.  10 Gavin  de  Beer,  Embryos  and  Ancestors  (3rd  edn.;  London:  Oxford  University Press, 1958), pag. 52.  11 Evan Shute, Flaws in the Theory o f  Evolution (London, Ontario: Temside  Press, 1961), pag. 40.  12 L. Vialleton, citate de Bergman and Howe, 'Vestigial Organs' Are Fully  Functional, pag. 74‐75.  13  Kurt  PAG.  Wise,  Faith,  Form  and  Time  (Nashville,  TN:  Broadman  &  Holoman, 2002), pag. 219‐220.  14 Ontogenia  este  dezvoltarea  unui  organism  individual  din  stadiul  embrionar cel mai timpuriu până la maturitate, în timp ce filogenia este  dezvoltarea evoluționistă a unei specii sau grup de organisme.  15 Stephen  J.  Gould,  Ontogeny  and  Phylogeny  (Cambridge,  MA:  Belknap‐ Harvard Press, 1977), pag. 77, 100, 116‐117.  16 Russell  Grigg,  'Ernst  Haeckel:  Evangelist  for  Evolution  and  Apostle  of  Deceit',  Creation,  18/2  (1996),  pag.  33‐36,  la:  creation.com;  answersingenesis.org.  17 Michael Richardson, 'Haeckel's Embryos, Continued', Science, 281/5381  (1998), pag. 1289.  18 Stephen Jay Gould, 'Abscheulich! (Atrocious!)', Natural History, March  2000, pag. 42‐49. 

91 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 5     

19 George  Gaylord  Simpson  și  William  Beck,  An  Introduction  to  Biology  (New York: Harcourt, Brace & World, 1965), pag. 241.  20 Keith  Thomson,  'Ontogeny  and  Phylogeny  Recapitulated',  American  Scientist, 76 (1988), pag. 273.  21 Stephen J. Gould, Ever Since Darwin (New York: W. W. Norton, 1977),  pag. 216.  22 'Haeckel', Encyclopaedia Britannica, vol. 5 (15th edn., 2005), pag. 611.  23 de Beer, Embryos and Ancestors, pag. 7‐13.  24 Sabine Schwabenthan, 'Life Before Birth', Parents, 54 (1979), pag. 44‐50.  25 H. Butler și B. H. J. Juurlink, An Atlas for Staging Mammalian and Chick  Embryos (Boca Raton, FL: CRC Press, 1987), pagina ce este față în față cu  Cuprinsul.  26 Scott Gilbert, Developmental Biology (8th edn.; Sunderland, MA: Sinauer  Associates, 2006).  27 Lewis Wolpert, The Triumph o f  the Embryo (Oxford: Oxford University  Press, 1991), pag. 49.  28 Jonathan Wells, Icons o f  Evolution (Washington DC: Regnery  Publishing, 2000), pag. 96.  29 Wolpert, The Triumph o f  the Embryo, pag. 12.  30 Wells, Icons o f  Evolution, pag. 96.  31 Michael  Richardson  și  colab.,  'There  is  no  Highly  Conserved  Embryonic Stage in the Vertebrates: Implications for Current Theories of  Evolution  and  Development',  Anatomy  and  Embryology,  196  (1997),  pag.  91‐106.  32 Erich  Blechschmidt,  The  Beginnings  o f   Human  Life  (New  York:  Springer‐Verlag, 1977), pag. 32. 

92    Evoluția: știință adevărată? 

Capitolul 6 

Biogeografia    iogeografia  este  studiul  distribuției  plantelor  și  animalelor  în  întreaga  lume.  Astfel,  se  cunoaște  că  fiecare  continent  își  are  fauna și flora sa distinctă. În Africa, de exemplu, găsim rinoceri,  hipopotami,  lei,  hiene,  girafe,  zebre,  cimpanzei  și  gorile.  America  de  Sud  nu  are  nici  una  dintre  aceste  specii.  În  schimb,  ea  este  patria  pumelor,  jaguarilor,  ratonilor,  oposumilor,  și  tatuurilor.  Marsupialele  se  găsesc  în  Australia  și  America  de  Sud,  dar  nu  în  Europa.  Astfel  de  observații  i‐au  determinat  pe  biogeografi  să  împartă  lumea  în  șase  regiuni  majore  de  faună  (Fig.  34).  În  mod  similar,  au  fost  identificate  șase regiuni majore de floră (Fig. 35). Evoluționiștii pretind că cea mai  logică  explicație  pentru  aceste  distribuții  biogeografice  este  cea  că  diferitele  plante  și  animale  au  evoluat  separat,  din  strămoși  care  au  colonizat  diferite  zone  ale  lumii  cu  mii  și  milioane  de  ani  în  urmă.  Dovezile  aduse  acestei  afirmații  provin  din  studiul  biogeografiei  insulare.  

B

   

  Fig. 34. Șase regiuni majore de faună 

 

93 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 6       

 

 

Fig. 35. Șase regiuni majore de floră   

De exemplu, dintre cele 1.500 de specii cunoscute de musculițe de oțet  (Drosophila),  aproape  o  treime  dintre  ele  trăiesc  doar  în  Insulele  Hawaii. Aceste insule sunt, de asemenea, patria a peste 1.000 de specii  de melci și alte moluște terestre care nu se găsesc nicăieri altundeva.  Aici, din nou, este nevoie să facem diferența între speciația în cadrul  unui  soi  (care  este  acceptată  ca  fapt  atât  de  creaționiști  cât  și  de  evoluționiști)  și  evoluția  între  soiuri.  Biogeografia  oferă  cu  adevărat  dovezi  în  sprijinul  celei  dintâi,  iar  musculițele  de  oțet,  melcii  și  alte  moluște descoperite în Insulele Hawaii, după cum se poate demonstra,  oferă una dintre cele mai puternice dovezi pe care le avem ale acesteia.  În  mod  similar,  există  dovezi  biogeografice  clare  pentru  speciația  cintezelor  din  arhipelagul  Galápagos,  unde  specii  asemănătoare  însă  diferite se găsesc pe insule diferite.1 Aproape cu certitudine, acest lucru  s‐a  petrecut  pentru  că  insulele  sunt  destul  de  apropiate  pentru  a  permite  câtorva  păsări  să  zboare  pe  o  insulă  vecină,  însă  destul  de  departe pentru noua colonie ca să fie izolată de grupul originar și mult  mai puțin probabil să se încrucișeze cu acesta. Însă cât de bine explică  teoria evoluției observațiile mult mai generale ale biogeografiei?  De  fapt,  unele  observații  biogeografice  sunt  extrem  de  dificil  de  explicat  într‐un  cadru  evoluționist.  Conform  teoriei  evoluției,  mamiferele  s‐au  dezvoltat  din  creaturi  mici  asemănătoare  șoarecelui,  acum aproximativ 100 de milioane de ani.   

94    Evoluția: știință adevărată? 

 

Biogeografia         

 

 

Fig. 36. Cranii de lup placentar (stânga) și lup marsupial (dreapta)   © John Lewis 2009 

  Aceste  creaturi  se  susține  că  au  evoluat  printre  altele,  în  marsupialele  ce se găsesc azi în Australia și placentarele găsite în Europa și alte părți  ale lumii. Ceea ce este remarcabil la aceste două grupe este faptul că, în  timp ce sistemele lor de reproducere sunt fundamental diferite, în alte  privințe  sunt  foarte  asemănătoare.  De  exemplu,  structurile  scheletice  de la unii câini placentari europeni sunt aproape identice celor de câini  australieni  marsupiali.  Acest  lucru  este  evident  în  mod  particular  atunci  când  se  compară  craniile  de  lup  marsupial  tasmanian  (Thylacinus  cynocephalus)  și  lupul  placentar,  european,  de  pădure  (Canis lupus) (Fig. 36). Alte placentare și marsupiale care se presupune  că  au  evoluat  independent  unele  de  altele,  prezintă  de  asemenea  caracteristici  similare  (Fig.  37).  Este  cu  putință  să  crezi  că  mutațiile  aleatoare  și  condițile  de  mediu  de  pe  continente  separate  ar  fi  dat  naștere la astfel de asemănări?  Din moment ce se susține că evoluția este un fenomen global, ne‐am  aștepta  ca  noi  specii  să  apară  în  multe  locuri  de‐a  lungul  fiecărui  continent.  Astfel,  teoria  evoluționistă  ar  prezice  că  centrele  de  dispersie  ale  plantelor  și  ale  animalelor  ar  fi  distribuite  la  întâmplare,  mai  degrabă  decât  să  fie  concentrate  în  câteva  zone.2  Se  cunoaște  de  mulți  ani,  totuși,  că  nu  așa  stau  lucrurile.  Încă  din  1820,  Augustin  de  Candolle a înțeles că modelul global de distribuție a plantelor este mai  apropiat celui de 'zone de endemism', unde multe plante diferite sunt  limitate  la  aceleași  regiuni  distincte  și  adesea  mici  ca  suprafață  (vezi  Fig.  41).3  S‐a  descoperit  ulterior  că  zonele  Candolle  de  endemism  avansat  corespundeau  de  asemenea  zonelor  de  endemism  animal  avansat.4  Apoi  se  ridică  o  altă  problemă  pentru  explicațiile  evoluționiste  ale  biogeorgrafiei  din  cauză  că  plante  și  animale  asemănătoare  se  găsesc  nu  numai  de‐a  lungul  regiunilor  terestre  adiacente  sau  al  insulelor  învecinate,  ci  de  asemenea,  pe  diferite  continente,  separate  de  zone  mari de pământ sau  de ocean. 

95 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 6   

 

Fig. 37. Mamifere placentare (stânga) și perechea lor marsupială (dreapta)  © John Lewis 2009 

96    Evoluția: știință adevărată? 

Biogeografia  Acestea  sunt  denumite  distribuții  disjuncte.  Evoluționiștii  le  explică  uneori  susținând  că  deriva  continentală  a  separat  grupe  similare  care  trăiau  o  dată  în  strânsă  vecinătate  și  astfel  împărtășeau  strămoși  comuni  (Fig.  38).  Aceasta  este  explicația  dată,  de  exemplu,  motivului  pentru  care  chironomidele  se  găsesc  în  Antarctica,  Australia  de  Sud,  America  de  Sud,  Noua  Zeelandă  și  Africa  de  Sud.5  Totuși,  conform  teoriilor  proprii  evoluționiștilor,  multe  specii  care  sunt  disjuncte  de‐a  lungul  unor  continente  unite  anterior  au  evoluat  după  separarea  acestora.6 De exemplu, America de sud și Africa se presupune că s‐au  separat  acum  100  de  milioane  de  ani,  dar  speciile  de  cactus  care  se  presupune  că  au  evoluat  în  America  de  Sud  în  urmă  cu  treizeci  de  milioane  de  ani,  se  găsesc,  de  asemenea,  în  Africa.  Similar,  modul  în  care interpretează evoluționiștii apariția rozătoarelor găsite în America  de Sud și Africa nu se potrivește cu perioada de timp general acceptată  pentru driftul continental.7 Se cunosc multe alte disjuncții enigmatice  de‐a  lungul  acestor  continente.8  Mai  mult,  specii  disjuncte  sunt  frecvent  găsite  pe  continente  care  nu  s‐au  învecinat  niciodată.  De  exemplu,  se  știe  că  multe  plante  și  insecte  sunt  disjuncte  de‐a  lungul  Oceanului Pacific.9 Distribuția genului de plante Clethra, de exemplu,  este  prezentată  în  Fig.  39.  În  mod  interesant,  oposumul  Dromiciops,  găsit  în  Chile,  este  mult  mai  apropiat  marsupialelor  australiene  decât  altor marsupiale sud americane.10  Există  o  abundență  de  alte  anomalii  biogeografice  care  nu  se  potrivesc  modelului  evoluționist  așteptat.  De  exemplu,  fauna  Africii  centrale și de sud este mai apropiată celei din Asia de sud decât celei  din  Africa  de  nord,11  iar  flora  găsită  în  Madagascar  este  remarcabil  de  asemănătoare  celei  din  Indonezia.12  Bobițele  (Empetrum)  se  găsesc  doar în regiunile mai nordice ale emisferei de nord și în regiunile cele  mai  sudice  ale  emisferei  sudice.  Multe  plante  îndeaproape  înrudite  se  găsesc doar în estul Americii de Nord și al Asiei. Un studiu realizat de  către Muzeul de Stat din Illinois a arătat că 627 de genuri de plante cu  semințe  sunt  comune  Asiei  de  Est  și  Americii  de  Nord  estice,  dintre  care  151  nu  se  găsesc  în  partea  vestică  a  Americii  de  Nord.13  În  mod  semnificativ,  unele  plante  (și  animale)  găsite  în  estul  Asiei  și  al  Americii  de  Nord  sunt  identice  la  nivel  de  specie,  indicând  faptul  că  disjuncția a avut loc foarte recent (adică în ultimele câteva mii de ani).  Dacă  aceste  disjuncții  ar  fi  avut  loc  cu  milioane  de  ani  în  urmă,  după  cum  cred  evoluționiștii,  este  extrem  de  improbabil  ca  atât  de  multe  specii să fi rămas identice în cele două regiuni. 

97 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 6                    Acum 225 de milioane de ani

Acum 200 milioane de ani

Acum 65 de milioane de ani

Acum 135 de milioane de ani

Fig.  38. Separarea  continentelor conform  geologiei  pământului vechi 

Prezent

98    Evoluția: știință adevărată? 

Creaționiștii  cred,  de  asemenea,  că continentele  au  fost  cândva  împreună, dar  că  s‐au  separat  rapid,  mai  degrabă decât  să  se  fi  'distanțat'  de‐a  lungul  a milioane  de  ani.  Acest  lucru  se  prea poate  să  se  fi  petrecut  în  timpul  sau imediat după Potopul din Geneza. 

Biogeografia  Acest  lucru  din  cauză  că  se  știe  că  plantele  și  animalele  se  modifică  rapid ca răspuns la modificările din mediul de viață.  Dovezile  fosilifere  pun,  de  asemenea,  în  dificultate  explicațiile  evoluționiste ale biogeografiei. De exemplu, există multe fosile vegetale  similare în vestul Americii de Nord și estul Asiei, însă, conform relatării  derivei continentale preferată de geologi, aceste roci s‐au depus atunci  când  Alaska  și  Rusia  s‐au  separat  prin  mii  de  kilometri  de  ocean.14  În  timp ce marsupialele de astăzi sunt foarte restricționate la Australia și  America  de  Sud,  fosilele  lor  din  perioada  pe  care  evoluționiștii  o  numesc 'cretacicul târziu' (presupus între acum 85 și 65 de milioane de  ani) se găsesc exclusiv în Eurasia și America de Nord. Cum remarcă și  Richard  Cifelli,  conferențiar  la  Departamentul  de  zoologie  de  la  Universitatea  din  Oklahoma,  'această  schimbare  geografică  rămâne  neexplicată'.15  În  mod  interesant,  marsupialele  fosile  au  fost  acum  găsite pe fiecare continent.16 Conform teoriei evoluției, placentarele au  evoluat  în  emisfera  nordică  și  nu  au  apărut  în  Australia  până  acum  aproximativ cinci milioane de ani. Totuși, o descoperire recentă a ceea  ce pare să fie o fosilă placentară în Australia, în roci care se presupune  că  au  120  de  milioane  de  ani  vechime,  a  determinat  evoluționiștii  să  sugereze faptul că placentarele ar fi putut evolua mai întâi în emisfera  sudică,  au  migrat  în  cea  nordică  și  mai  apoi  au  devenit  extincte  în  continentele sudice!17 

Fig. 39. Distribuția plantelor din genul Clethra Din  Robert  Thorne,  'Disjuncții  majore  în  ariile  de  răspândire  geografică  a  plantelor cu semințe', The Quarterly Review o f  Biology, 47/4 (1972), p. 381. 

99 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 6    Se  știe  că  leii  au  trăit  și  în  Israel,  însă  nu  au  fost  găsite  fosile  de  lei  acolo.  În  mod  similar,  milioane  de  bizoni  umpleau  odată  SUA,  însă  foarte  puține  fosile  de  bizoni  se  găsesc  acolo.  Pentru  a  susține  că  un  anumit  animal  trebuie  să  fi  evoluat  într‐un  anumit  loc,  pur  și  simplu  pentru că nu s‐a găsit (încă) dovada că a trăit în altă parte, nu este în  mod necesar științific.  Din  această  cauză,  este  clar  că  distribuțiile  observate  ale  organismelor nu pot fi explicate pur și simplu prin susținerea faptului  că  ele  au  evoluat  în  locurile  unde  ele  se  găsesc  acum.  Prin  urmare,  evoluționiștii  și‐au  suplimentat  modelele  lor  biogeografice  cu  teorii  alternative, precum migrații de‐a lungul punților de pământ existente  între continente, transport avian sau eolian și dispersia transoceanică a  plantelor  și  animalelor  pe  formațiuni  vegetale  plutitoare.18  În  unele  cazuri,  se  susține  că  distribuțiile  care  sunt  acum  disjuncte  erau  odată  continue  și  că  plantele  sau  animalele  acestor  grupuri  au  dispărut  în  zonele  de  conexiune  terestră.  O  altă  teorie  propusă  pentru  explicarea  observațiilor  biogeografice  enigmatice  este  'evoluția  convergentă'.  Conform acesteia, diferite organisme au evoluat sub forme similare în  diferite părți ale lumii ca rezultat al faptului că a trebuit să se adapteze  la  condiții  de  mediu  similare.  Aceasta  este  explicația  furnizată  de  evoluționiști  pentru  asemănările  dintre  placentarele  și  marsupialele  din figurile 36 și 37, de exemplu.19  În orice discuție a modelelor biogeografice ar trebui să fie recunoscut  faptul că multe teorii sunt în mod inevitabil sărace în informații și, prin  urmare,  bogate  în  imaginație.  Evenimentele  analizate  s‐au  petrecut  toate înainte de primele înregistrări istorice și multe din dovezile care  ar  fi  putut  să  susțină  vreun  anume  punct  de  vedere  probabil  că  au  dispărut cu mult timp în urmă. Probabil că este important faptul că, în  secolul al XIX‐lea, cazul unei interpretări evoluționiste a biogeografiei  se  baza  pe  crezul  în  continente  separate,  fixe,  în  timp  ce  acum  se  susține  că  modelele  de  viață  observate  susțin  o  interpretare  evoluționistă  a  biogeografiei  bazată  pe  driftul  continental.  Poate  că  adevărul  este  mai  apropiat  de  punctul  de  vedere  exprimat  de  doctorii  Gareth  Nelson  și  Norman  Platnick  de  la  Muzeul  American  de  Istorie  Naturală,  care  susțin  că  'biogeografia  (sau  distribuția  geografică  a  organismelor) nu a fost demonstrată în nici un fel a fi dovada pro sau  contra evoluției.'20 

100     Evoluția: știință adevărată? 

Biogeografia  Creaționiștii,  totuși,  pot  apela  la  Biblie  pentru  indicii  în  înțelegerea  distribuției globale a faunei și florei. Conform acesteia, o recolonizare a  lumii  a  început  imediat  după  Potopul  Genezei,  când  s‐au  retras  apele  (Geneza  8).  Animalele  coborâte  din  arcă,  și  vegetația  plutitoare,  purtătoare  de  semințe,  insecte  și  pești  de  apă  dulce,  s‐au  stabilit  pe  pământul  care  începea  să  iasă  la  iveală.  Modelele  creaționiste  se  concentrează  pe  patru  procese  principale  care  se  înțelege  că  au  influențat biogeografia de după potop:  • Tranportul transoceanic pe formațiuni vegetale plutitoare,  • Transportul de către om,  • Migrația și extincția parțială,  • Speciația.    Transportul transoceanic pe formațiuni vegetale plutitoare  Potențialul  pentru  dispersia  plantelor  și  animalelor  de‐a  lungul  întinderilor  mari  de  apă  prin  mase  plutitoare  naturale  a  fost  acceptat  de  către  evoluționiști  și  creaționiști  de  mulți  ani.  Profesorul  Paul  Moody de la Universitatea din Vermont susținea:  Pe vremea potopului, mase mari de pământ împletit cu vegetație, inclusiv copaci, se  poate  să  se  fi  desprins  de  malurile  râurilor  și  să  fi  fost  purtate  spre  mare.  Uneori,  astfel de mase se întâlnesc plutind în ocean la distanță foarte mare de țărm, încă verzi  și  luxuriante,  cu  palmieri,  de  7‐10  m  înălțime.  Este  întrutotul  posibil  ca  animalele  terestre să fie transportate astfel la distanțe mari. Mayr înregistrează faptul că mulți  curenți oceanici au o viteză de cel puțin două noduri; acest lucru înseamnă 80 km pe  zi, 1600 km în trei săptămâni.21 

Mult mai recent, ideea de rafting a fost avansată de către evoluționiști  pentru  a  explica  prezența  ursului  cuscus  (Ailurops  ursinus)  și  a  cuscusului  pitic  (Strigocuscus  celebensis)  din  insula  Sulawesi22  și  a  lemurienilor  de  pe  insula  Madagascar.23  În  1995,  pescarii  au  fost  martorii colonizării insulei Anguilla din Indiile de Vest de către iguane.  Acestea  au  fost  luate  de  ape  de  pe  una  din  plajele  estice  ale  insulei,  plutind  de  acolo  pe  o  formațiune  plutitoare  de  trunchiuri  și  copaci  dezrădăcinați,  la  câteva  săptămâni  după  ce  două  uragane  au  lovit  insulele  Antilele  Mici.  Oamenii  de  știință  credeau  că  iguanele  au  parcurs 320 km venind din Guadelupa.24 

101 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 6                                        Fig. 40. Traseul plantelor din genul Oreobolus  

De la Muzeul Buffalo al Științei din New York, SUA.   

În  mod  semnificativ,  biogeografii  se  referă  uneori  la  oceane  mai  degrabă  decât  la  continente  drept  principalele  regiuni  biogeografice.  Acest  lucru  este  din  cauză  că,  foarte  adesea,  modelele  de  disjuncție  sunt observate acolo unde multe organisme terestre sunt distribuite în  jurul unei suprafețe de pământ care mărginește un ocean. Atât de clar  a fost acest lucru biogeografului secolului XX Léon Croizat, încât acesta  a  petrecut  mult  timp  desenând  'trasee'  pentru  a  face  diagrama  aparițiilor repetate ale acestor modele.25 Acolo unde un traseu reapărea  legat de diferite organisme, la grup după grup, era adesea numit 'traseu  generalizat'.  Traseul  pentru  plantele  Oreobolus,  de  exemplu,  este  prezentat  în  Fig.  40  și  este  unul  împărtășit  cu  o  multitudine  de  alte  plante și animale.26 Din aceste trasee generalizate, Croizat a identificat  cinci  'noduri'  sau  'porți'  biogeografice  de  dispersie  a  plantelor  și  animalelor de‐a lungul Pământului (Fig. 41).27  Puterea de distrugere a volumelor mari de apă rapid curgătoare este  enormă, iar în stadiile timpurii ale Potopului Genezei aceasta ar fi fost  suficientă  ca  să  desprindă  mari  porțiuni  de  pământ  împădurit.  Deși  unele  dintre  acestea  ar  fi  fost  îngropate  în  sedimente,  multe  miliarde  de  copaci  au  continuat  să  plutească  pe  suprafața  apelor,  ca  enorme  'formațiuni plutitoare de bușteni'. Aceste insule de vegetație, udate în  mod regulat de ploi, ar fi putut ușor susține viața vegetală și animală pe  perioade lungi de timp.   

102     Evoluția: știință adevărată? 

Biogeografia    Fig. 41. Corespondența curenților, porților și zonelor de endemism

Cele douăzeci de arii de endemism identificate de către de Candolle sunt indicate de numerele 1 la 20. Cele cinci 'porți' biogeografice  identificate de Croizat sunt indicate prin literele A la E. Din Kurt Wise și Matthew Croxton, 'Rafting: A Post‐Flood Biogeographic Dispersal  Mechanism',  Proceedings  o f   the  Fifth  International  Conference  on  Creationism,  pag.  465‐477.  Artwork  by  Stephanie  Mace.  Copyright  2003 by Creation Science Fellowship, Inc., Pittsburgh, Pennsylvania, USA. Publicat cu permisiune. Toate drepturile rezervate. 

103 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 6    Curenții  oceanici  ar  fi  deplasat  aceste  'plute'  în  jurul  Pământului,  uneori apropiindu‐le de uscat, unde animalele și insectele puteau să se  'îmbarce'  sau  'debarce'  și  apoi  să  fie  transportate  din  nou  pe  mare.  Capacitatea  curenților  oceanici  de  a  distribui  obiecte  în  jurul  Pământului  a  fost  observată  recent,  când  mii  de  rățuște  de  cauciuc  pentru baie au fost pierdute de către un vas de transport în Pacificul de  Nord  în  1992.  În  mai  puțin  de  20  de  ani,  acestea  au  plutit  până  în  Australia și America de Sud și ulterior în oceanele Arctic și Atlantic.28  În  sprijinul  teoriei  raftingului,  profesorul  Kurt  Wise  și  Matthew  Croxton subliniază faptul că intersecțiile curenților oceanici cu masele  de  pământ  par  să  corespundă  zonelor  lui  de  Candolle  ale  endemismului și porților biogeografice ale lui Croizat (Fig. 41).29 Nu se  sugerează aici că animalele terestre au supraviețuit Potopului Genezei  pe plute, ci că plutele ar fi facilitat dispersia acestora după Potop, odată  ce s‐au înmulțit și migrat departe de arcă după ce aceasta s‐a așezat pe  munții Ararat (Geneza 8:4).    Transportul de către om  Conform  Bibliei,  ulterior  dispersiei  omenirii  de  la  Babel  (Geneza  11),  rasa umană s‐a răspândit pe întregul Pământ.30 Dovezi remarcabile ce  susțin  acest  lucru  se  găsesc  în  arheologie,  asemănările  între  limbile  vorbite  de  oamenii  din  Europa  și  Orientul  Îndepărtat  și  analizele  anatomice  și  de  ADN.31  Este  logic  să  credem  că  mulți  dintre  acești  oameni,  călătorind  spre  diferite  regiuni,  au  luat  animale  cu  ei,  drept  hrană  pentru  călătorie  și  pentru  activitățile  fermiere  la  sosirea  lor  la  destinație.32    Migrația și extincția parțială  Mulți creaționiști cred că o Epocă Glaciară33 a urmat la scurt timp după  Potopul  Genezei.34  Acest  lucru  ar  fi  scăzut  nivelurile  apelor  marine,  odată  ce  apa  s‐a  acumulat  ca  strate  de  gheață  și  ar  fi  putut  să  creeze  punți  terestre  de‐a  lungul  cărora  animalele  puteau  migra.  Majoritatea  evoluționiștilor  cred  că  o  punte  terestră  a  existat  cândva  de‐a  lungul  Strâmtorii  Bering,  legând  Asia  de  America.35  Mulți  geologi  cred  că  au  existat  mișcări  tectonice  majore  în  urma  separării  continentelor,36  iar  punțile  terestre  care  au  exitat  odată  în  alte  părți  ale  lumii  ar  fi  putut  ulterior să cadă sub nivelul mării. Animalele ar fi putut migra de la un  continent  la  altul  prin  aceste  punți,  în  timp  ce  s‐au  înmulțit  și  răspândit de la arcă, poate că în decurs de sute de ani. 

104     Evoluția: știință adevărată? 

Biogeografia  Viteza  cu  care  animalele  se  pot  răspândi  prin  acest  proces  este  demonstrată  de  iepurii  din  Australia.  Înainte  de  sosirea  europenilor,  iepurii  nu  erau  cunoscuți  pe  acest  continent,  dar,  în  1859,  a  fost  introdusă o colonie în în sud‐estul Victoriei de Sud. În cincizeci de ani,  aceasta s‐a răspândit până pe coasta de vest.37  Este  clar  că  au  avut  loc  schimbări  majore  în  climă  pe  diferite  continente.  Mamuții,  rinocerii,  bizonii,  caii  și  antilopele,  de  exemplu,  trăiau  odată  în  număr  foarte  mare  în  Siberia  de  Nord.  Deșerturile  Egiptului  erau  odată  savane  bogate.38  Grupele  de  animale  care  prosperau odată în anumite regiuni ar fi putut deveni extincte în aceste  locuri și doar cele care au migrat spre alte continente ar fi supraviețuit.  Într‐adevăr,  schimbarea  climatică  și  competiția  din  partea  altor  animale  ar  fi  putut  să  determine  migrația.  În  mod  alternativ,  absența  anumitor grupe de pe anumite continente poate fi înțeleasă prin faptul  că  nu  au  migrat  niciodată  sau  nu  au  fost  niciodată  transportate  spre  acele locuri și să supraviețuiască.    Speciația  Contrar  afirmațiilor  adesea  făcute  de  cei  care  caută  să  combată  creaționismul, majoritatea creaționiștilor nu susțin că speciile sunt fixe  și  nu  se  pot  schimba.  Mai  degrabă,  ei  sunt  cu  tărie  în  favoarea  procesului speciației. Pe  lângă  dovada  științifică  puternică  în  favoarea  speciației,  aceasta  este  o  componentă  esențială  a  explicației  biblice  referitoare  la  diversitatea  vieții  așa  cum  o  vedem  noi  azi  pe  Pământ.  Conform  Bibliei,  singurele  animale  terestre  care  au  supraviețuit  Potopului erau cele care au fost salvate de Noe. Fiecare soi de animal a  fost reprezentat pe Arcă; din acestea, trebuie să fi descins toate speciile  care trăiesc acum (Geneza 6‐8). Creaționiștii biblici cred, în principiu,  că informația genetică necesară producerii tuturor acestor specii a fost  purtată de animalele care au debarcat din Arcă. Ar trebui repetat totuși  că creaționiștii biblici nu cred că speciația poate depăși bariera soiului,  astfel că o reptilă nu va putea niciodată să se transforme prin 'speciație'  într‐un mamifer, de exemplu, nici o maimuță într‐un om.  Acceptând că animalele și plantele au fost create cu capacitatea de a  se adapta la noi medii de viață, creaționiștii susțin că prezența speciilor  sau  genurilor  asemănătoare,  din  zonele  învecinate,  poate  fi  explicat  câteodată prin modificare biologică. 

105 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 6    Concluzie  În  timp  ce  observațiile  biogeografiei  furnizează  dovezi  puternice  pentru procesul speciației, ele nu sprijină prezicerile mult mai generale  ale  teoriei  evoluției  sau  modelul  geologic  al  unui  pământ  vechi  și  al  unei derive continentale lente. Se poate vedea totuși că informațiile se  potrivesc  relatării  biblice  a  recolonizării  și  diversificării  ulterioare  Potopului Genezei. 

  O istorie biblică a vieții    Geneza 1  c. 4000 BC 

Crearea  universului  și  vieții  pe  pământ  în  șase zile. Crearea primului bărbat și a femeii  din care întreaga rasă umană descinde.  Distrugerea  lumii  vechi  printr‐un  Potop  Geneza 6‐8     c. 2350 BC  global.  Plantele  au  fost  conservate  la  suprafața  apelor  iar  animalele  terestre  pe  arcă.  Majoritatea  rocilor  sedimentare  s‐au  depus  în  mod  catastrofic  în  acest  timp,  îngropând miliarde de plante și animale, care  sunt  acum  observate  ca  fosile,  inclusiv  cărbune și petrol.  Recolonizarea  lumii  de  către  plante  și  animale  ulterior  Potopului,  inclusiv  diversificarea  rapidă  a  animalelor  în  multele  specii  găsite  azi  pe  pământ.  Animalele  care  au  fost  salvate  pe  Arcă  posedau  toată  informația  genetică  necesară  producerii  tuturor  speciilor  de  astăzi.  În  mod  asemănător, oamenii salvați în Arcă posedau  toată  informația  genetică  necesară  producerii  tuturor  popoarelor  care  trăiesc  astăzi.    Geneza 1 1      c. 2200 BC  Dispersarea rasei umane  pe întreg Pământul    și formarea noilor limbi, triburi și națiuni.    c. 2350 BC‐1500 BC  Epoca glaciară.    c. 2300 BC‐prezent  A  continuat  diversificarea  plantelor  și  animalelor, folosindu‐și capacitatea integrată  de  a  se  adapta  la  modificarea  mediilor  de  viață.   

106     Evoluția: știință adevărată? 

Biogeografia  Note      1 Todd  C.  Wood,  A  Creationist  Review  and  Preliminary  Analysis  o f   the  History,  Geology,  Climate  and  Biology  o f   the  Galapagos  Islands  (Eugene,  OR: Wipf and Stock, 2005), pag. 108‐125.  2 Todd  C.  Wood  și  Megan  J.  Murray,  Understanding  the  Pattern  o f   Life  (Nashville, TN: Broadman & Holman, 2003), pag. 192.  3 Christopher  Humphries  and  Lynne  Parenti,  Cladistic  Biogeography:  Interpreting  Patterns  o f   Plant  and  Animal  Distributions  (2nd  edn.;  Oxford: Oxford University Press, 1999), pag. 21‐22.  4 Gareth  Nelson  și  Norman  Platnick,  Systematics  and  Biogeography:  Cladistics  and  Vicariance  (New  York:  Columbia  University  Press,  1981),  pag.  368,  524;  C.  Barry  Cox,  'The  Biogeographic  Regions  Reconsidered',  Journal  o f   Biogeography,  28/4  (2001),  pag.  51  1‐523,  la:  interscience.wiley.com.  5 Mark Ridley, Evolution (3rd edn.; Oxford: Blackwell Science, 2004), cap.  17.  6 Wilma George și René Lavocat, The Africa‐South America Connection  (Oxford: Clarendon Press, 1993), pag. 159; Charles Davis și colab., 'High‐ Latitude Tertiary Migrations of an Exclusively Tropical Clade: Evidence  from Malpighiaceae', International Journal o f  Plant Sciences, 165 (2004; 4  Suppl.), S107‐S121, la:  people.fas.harvard.edu/~ccdavis/pdfs/Davis_et_al_IJPS_2004.pdf.  7 George și Lavocat, The Africa‐South America Connection, ch. 9.  8 Ibid. pag. 159.  9 Robert  Thorne,  'Major  Disjunctions  in  the  Geographic  Ranges  of  Seed  Plants', The Quarterly Review o f  Biology, 47/4 (1972), pag. 365‐411; Buffalo  Museum of Science (New York), 'Panbiogeography: Pacific Basin Tracks',  la: sciencebuff.org/pacific_basin_tracks.phpag.  10 Michael  Allaby,  'Dromiciopsia',  in  A  Dictionary  o f   Zoology  (Oxford:  Oxford University Press, 1999), la: encyclopedia.com.  11 William Beck et al., Life. An Introduction to Biology (3rd edn.; New York:  HarperCollins, 1991), pag. 1324.  12 George  Schatz,  'Malagasy/Indo‐Australo‐Malesian  Phytogeographic  Connections',  in  W.  R.  Lourenço,  (ed.),  Biogeography  o f   Madagascar  (Paris: Editions ORSTOM, 1996), la: mobot.org.  13 Hong  Qian,  'Floristic  Relationships  between  Eastern  Asia  and  North  America:  Test  of  Gray's  Hypothesis',  The  American  Naturalist,  160/3  (2002), pag. 317‐332.  14 Charles  Smiley,  'Pre‐Tertiary  Phytogeography  and  Continental  Drift:  Some Apparent Discrepancies', in Jane Gray and Arthur Boucot, (eds.),  Historical Biogeography, Plate Tectonics and the Changing Environment 

107 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 6           (Corvallis, OR: Oregon State University Press, 1976), pag. 311‐319.  15  Richard Cifelli și Brian Davis, 'Marsupial Origins', Science, 302 (2003),  pag. 1899‐1900.  16 Quantum, ABC, 6 November 1991, citat în 'Focus: News of Interest about  Creation  and  Evolution',  Creation,  14/2  (1992),  pag.  5‐8;  Duane  Gish,  Evolution:  The  Fossils  Still  Say  No!  (El  Cajon,  CA:  Institute  for  Creation  Research, 1995), pag. 178‐183.  17 Tim  Flannery,  'Forum:  A  Hostile  Land—Could  One  Tiny  Fossil  Overthrow Australia's Orthodoxy?', New Scientist, 2116 (1998), pag. 47.  18 George Gaylord Simpson, 'Mammals and Land Bridges', Journal o f  the  Washington  Academy  o f   Sciences,  30  (1940),  pag.  137‐163,  la:  wku.edu;  Robert  Thorne,  'Major  Disjunctions  in  the  Geographic  Ranges  of  Seed  Plants',  The  Quarterly  Review  o f   Biology,  47/4  (1972),  pag.  375;  Aslaug  Hagen,  'Trans‐Atlantic  Dispersal  and  Phylogeography  of  Cerastium  Arcticum  (Caryophyllaceae)  Inferred  from  RAPD  and  SCAR  Markers',  American Journal o f   Botany, 88/1 (2001), pag. 103‐112.  19 Un  alt  exemplu  remarcabil  de  'evoluție  convergentă'  este  sistemul  de  ecolocație folosit de lilieci și balene, care, din nou, se crede că a evoluat  separat. Că astfel de sisteme atât de asemănătoare și foarte sofisticate ar fi  putut lua naștere prin mutații la întâmplare forțează credibilitatea extrem  de mult (Lee Spetner, Not by Chance (New York: Judaica Press, 1998)).  20 Gareth  Nelson  and  Norman  Platnick,  Systematics  and  Biogeography:  Cladistics  and  Vicariance  (New  York:  Columbia  University  Press,  1981),  pag. 223.  21 Paul Moody, Introduction to Evolution (New York: Harper & Brothers,  1953), pag. 262.  22 Tom Heinsohn, 'A Giant Among Possums', Nature Australia, 26/12  (2001), pag. 24‐31.  23 Ian Tattersall, 'Madagascar's Lemurs', Scientific American, (January  1993), pag. 90.  24 Ellen  Censky  și  colab.,  'Over‐Water  Dispersal  of  Lizards  due  to  Hurricanes',  Nature,  395  (1998),  pag.  556;  Carol  Yoon,  'Hapless  Iguanas  Float  Away  and  Voyage  Grips  Biologists',  The  New  York  Times,  13  March  2008, la: nytimes.com.  25 Christopher  Humphries  și  Lynne  Parenti,  Cladistic  Biogeography:  Interpreting  Patterns  o f   Plant  and  Animal  Distributions  (2nd  edn.;  Oxford:  Oxford  University  Press,  1999),  pag.  33‐37;  Léon  Croizat,  Panbiogeography, vols. 1, 2A and 2B (self‐published, 1958).  26 Ole  Seberg,  'Taxonomy,  Phylogeny,  and  Biogeography  of  the  Genus  Oreobolus  R.Br.  (Cyperaceae),  With  Comments  on  the  Biogeography  of  the South Pacific Continents', Botanical Journal o f  the Linnean Society, 96  (1998),  pag.  119‐195;  Buffalo  Museum  of  Science  (New  York),  'Vicariance  Biogeography  and  Panbiogeography  of  the  Plant  Genus  Oreobolus  (Cyperaceae):  A  Comparison  of  Methods  and  Results',  la:  sciencebuff.org/panbiogeography_of_oreobolus.php. 

108     Evoluția: știință adevărată? 

Biogeografia      27 Croizat, Panbiogeography, fig. 259, vol. 2B, pag. 1018.  28 Peter Ford, 'Drifting Rubber Duckies Chart Oceans of Plastic', Christian  Science  Monitor,  31  July  2003,  la:  csmonitor.com;  Ben  Clerkin,  'Thousands  of  Rubber  Ducks  to  Land  on  British  Shores  After  15  Year  Journey', Daily Mail, 27 June 2007, la: dailymail.co.uk.  29 Kurt  PAG.  Wise  and  Matthew  Croxton,  'Rafting:  A  Post‐Flood  Biogeographic  Dispersal  Mechanism',  Proceedings  o f   the  Fifth  International  Conference  on  Creationism  (Pittsburgh:  Creation  Science  Fellowship, 2003), pag. 465‐477.  30 Legat  de  aceasta,  Biblia  este  foarte  emfatică.  Conform  Genezei  11:8,  '…  Domnul i‐a  împrăştiat de acolo  pe toată fața pămîntului'; și, din nou, în  Geneza  11:9,  'şi  de  acolo  i‐a  împrăştiat  Domnul  pe  toată  fața  pămîntului'  (sublinierea mea).  31 Lawson  L.  Schroeder,  'A  Possible  Post‐Flood  Human  Migration  Route',  TJ (Journal of Creation), 19/1 (2005), pag. 65‐72, la: creation.com.  32 John Woodmorappe, 'Causes for the Biogeographic Distribution of Land  Vertebrates  after  the  Flood',  Proceedings  o f   the  Second  International  Conference on Creationism, 11 (1990), pag. 361‐370.  33 Adică, ei credeau într‐o singură epocă glaciară, din aproximativ 2350 până  în  1500  BC.  Vezi  Paul  Garner,  The  New  Creationism  (Darlington:  Evangelical Press, 2009), cap. 15.  34 Don Batten (ed.), Creation Answers Book (2nd edn; Eight Mile Plains, Qld,  Australia: Creation Ministries International, 2008), ch. 16.  35  Scott Elias și colab., 'Life and Times of the Bering Land Bridge', Nature,  382 (1996), pag. 60‐63.  36 Creaționiștii biblici cred, de asemenea, că continentele s‐au separat, însă  nu  în  milioane  de  ani.  Ei  înțeleg  acest  lucru  ca  întâmplându‐se  foarte  repede,  în  timpul  sau  curând  după  Potopul  Genezei.  Dr.  John  Baumgardner  de  la  Laboratorul  Național  Los  Alamos,  SUA,  a  produs  un  model pe computer al mantei Pământului și a arătat că mișcarea plăcilor  tectonice ar fi putut determina separarea continentelor atât spontan cât și  foarte  repede.  Modelul  propune,  de  asemenea,  un  posibil  mecanism  pentru  un  potop  global  (Don  Batten  (ed.),  Creation  Answers  Book  (2nd  edn;  Eight  Mile  Plains,  Qld,  Australia:  Creation  Ministries  International,  2008).  37 Carl Wieland, 'The Grey Blanket', Creation, 25/4 (2003), pag. 45‐47.  38 Tony Fitzpatrick, 'Scientists Find Fossil Proof of Egypt's Ancient Climate',  Washington University in St Louis, la: wustl.edu. 

109 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 7 

'Este înregistrată în ADN'   

E

voluționiștii  susțin  că,  folosind  genetica,  este  posibil  să  reconstruim  istoricul  evoluției  unui  organism.  În  cazul  speciației  în  cadrul  unui  soi,  este  firește  adevărat  că  astfel  de  secvențe perfecte de modificare genetică pot fi observate astfel  că traseul speciației poate fi cartografiat, cum este cazul, de exemplu,  cu  musculițele  de  oțet  (Drosophila)  aflate  pe  Insulele  Hawaii.  Totuși,  atunci  când  sunt  emise  astfel  de  pretenții  cu  privire  la  evoluția  unui  soi de animal într‐altul, cazul este mult mai puțin convingător. 

Fig. 42. Istoricul presupus al evoluției conform Academiei Naționale de  Științe 

110     Evoluția: știință adevărată? 

'Este înregistrată în ADN'          Vertebrate/insecte  Pești/reptile  Mamifere/reptile  Păsări/reptile 

Diferență de  secvență  (%)  24‐34  16‐30  8‐21  7‐20 

Presupusa  divergență  (milioane de ani în urmă)  600  400  300  230 

Tabelul  1.  Diferențele  de  secvență  ale  citocromului  C  între  diferite  soiuri  de  animale  și  momentul  la  care  se  presupune  că  s‐au  desprins  dintr‐un  strămoș comun  Din Science and Creationism: A View from the National Academy o f  Sciences, pag. 19. 

Evoluționiștii pretind că, prin compararea genelor a două organisme  vii care se înțelege că au descins dintr‐un strămoș comun cu milioane  de ani în urmă, este posibil să măsurăm gradul de evoluție care a avut  loc.  Acest  lucru  poate  fi  făcut,  susțin  ei,  comparând  secvențele  de  aminoacizi  ale  proteinelor,  pentru  că  acestea  reflectă  diferențele  în  genele  care  specifică  structurile  acestora.    În  publicația  lor,  Știință  și  Creaționism,  Academia  Națională  de  Științe  compară  un  număr  de  proteine găsite la diferite organisme. De exemplu, ei compară secvența  de aminoacizi ai proteinei citocromului C găsit la insecte, pești, reptile,  păsări  și  mamifere  (vezi  Fig.  42  și  Tabelul  1).1  Din  moment  ce  vertebratele  și  insectele  se  presupune  că  s‐au  desprins  dintr‐un  strămoș comun acum 600 de milioane de ani, iar reptilele și peștii s‐au  desprins  acum  400  de  milioane  de  ani,  ei  susțin  că  ne‐am  aștepta  să  vedem  o  diferență  mai  mare  a  secvențelor  de  citocrom  C  atunci  când  vertebratele  sunt  comparate  cu  insectele  decât  atunci  când  reptilele  sunt  comparate  cu  peștii.  În  mod  similar,  deoarece  mamiferele  și  reptilele  se  presupune  că  s‐au  desprins  cu  300  de  milioane  de  ani  în  urmă,  ne‐am  aștepta  să  vedem  mai  puține  diferențe  în  secvențele  citocromului  C  decât  atunci  când  reptilele  sunt  comparate  cu  peștii.   Deoarece acest lucru este întâlnit, se susține că teoria este corectă și a  dat  naștere  la  conceptul  de  ceas  molecular.  Astfel,  estimând  rata  de  mutație  pentru  o  proteină  anume,  data  aproximativă  la  care  două  organisme  au  început  să  diveargă  din  același  strămoș  poate  fi,  se  presupune,  calculată  comparând  secvențele  lor  pentru  această  proteină. 

111 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 7  Un raționament similar a fost prezentat cu privire la hemoglobină.  O  analiză  mult  mai  critică  a  acestei  dovezi  ne  descoperă  o  altă  realitate.  Ipoteza  ceasului  molecular  presupune  o  rată  constantă  a  mutației  per  unitate  de  timp,  însă  observațiile  arată  că  ratele  mutației  sunt mult mai grăitoare măsurate per generație. Atunci când cineva ia  în  calcul  timpii  diferiți  ai  generațiilor  de  organisme,  teoria  este  mult  mai  puțin  convingătoare.  De  exemplu,  proteinele  rozătoarelor  mici,  precum șoarecii, nu sunt mult mai divergente decât cele ale primatelor,  elefanților  sau  balenelor,  care  sunt  specii  ce  au  timpi  mult  mai  mari  între generații.2 Timpii dintre generații ai insectelor pot varia până la o  mie  de  ori,  însă  proteinele  diferitelor  ordine  de  insecte  sunt  la  fel  de  divergente  față  de  cele  ale  vertebratelor.3  Timpul  dintre  generații  al  musculițelor  de  oțet,  de  exemplu,  este  în  jur  de  două  săptămâni,  în  timp ce pentru cicade este de șaptesprezece ani.  Mai mult, viteza ceasului molecular pare să difere enorm atunci când  este  studiată  la  diferite  organisme  și  cu  privire  la  diferite  proteine.4  Arborii evoluției bazați pe conceptul ceasului molecular diferă în mod  semnificativ  de  cei  produși  de  paleontologi  pe  baza  dovezilor  fosilifere.5  Conform  lui  Siegfried  Scherer,  profesor  de  biologie  moleculară la Universitatea Tehnică din München, 'un ceas molecular  fiabil  cu  privire  la  secvențele  de  proteine  pare  să  nu  existe…  S‐a  concluzionat  că  ipoteza  unui  ceas  molecular  proteic  ar  trebui  respinsă.'6  Aceste  probleme  au  fost  confirmate  mult  mai  recent  de  Mark  Farmer,  profesor  de  biologie  celulară  la  Universitatea  din  Georgia: 'Noi, ca oameni de știință, admitem cu grabă că aproximațiile  noastre  de  început  cu  privire  la  folosirea  diferitelor  gene  ca  un  ceas  molecular  stabil  sunt  probabil  greșite.  Destul  de  simplu,  ceasul  molecular,  atunci  când  este  invocat  în  sprijinul  unor  astfel  de  comparații,  este  deseori  un  model  defectuos  care  nu  funcționează  tot  timpul.'7  Cu  privire  la  așteptările  evoluționiștilor  în  speranța  de  a  găsi  în  genetică  dovada  ascunsă  a  evoluției  și  'verigile  lipsă',  biologul  molecular Dr. Michael Denton comentează:  Perspectiva  găsirii  secvențelor  în  natură  prin  această  tehnică  a  fost  de  un  interes  potențial  mare.  Acolo  unde  fosilele  au  eșuat  iar  analizele  morfologice  erau  doar  ambigue,  poate  că  acest  nou  domeniu  al  biochimiei  comparate  ar  putea  în  cele  din  urmă să furnizeze dovezi obiective ale secvenței și verigilor de legătură care au fost  de atâta timp căutate de către biologii evoluționiști. 

112     Evoluția: știință adevărată? 

'Este înregistrată în ADN'   

 

 

 

Fig. 43a. Echidistanța citocromului C  Fig. 43b. Echidistanța hemoglobinei  de la crap   de la mreana cu nouă ochi   Din  M.  O.  Dayhoff,  Atlasul  secvențelor  și  Din M. O. Dayhoff, Atlasul secvențelor și  structurilor proteice. structurilor proteice.

    Totuși,  odată  ce  tot  mai  multe  secvențe  proteice  au  început  să  fie  acumulate  în  timpul anilor 1960, a devenit tot mai clar că moleculele nu vor furniza nici o dovadă a  aranjamentelor  secvențiale  din  natură…  toată  dovada  directă  în  sprijinul  evoluției  este în mod emfatic absentă.8 

Denton își construiește cazuistica pe informațiile întabelate în Atlasul  secvențelor  și  structurilor  proteice  al  lui  Dayhoff.9  De  exemplu,  el  compară secvența citocromului C al unui pește cu cel al unui amfibian,  cu al unei  reptile, cu al unei păsări și cu al  unui mamifer. Diferențele  variază  în  procent  de  doar  1,  așa  cum  este  prezentat  și  în  Fig.  43a,  indicând  că  nici  unul  nu  este  intermediar  sau  tranzițional  între  nici  unul  dintre  ceilalți.  Adică,  în  timp  ce  secvențele  diferă  în  mod  semnificativ  între  diferitele  tipuri  (pești,  amfibieni,  reptile,  păsări  și  mamifere), așa cum arată și publicația Academiei Naționale de Științe,  atunci  când  fiecare  tip  este  comparat  cu  peștii,  se  poate  observa  că  variația  este  neglijabilă.  În  mod  similar,  el  compară  secvențele  hemoglobinice  ale  peștelui  fără  fălci  'primitiv'  (mreana  cu  nouă  ochi)  cu  cele  ale  unui  pește  'mult  mai  evoluat'  (crapul),  amfibienii  (broaștele),  păsările  (puii  de  găini),  marsupialele  (cangurul)  și  placentarele (omul), așa cum este prezentat în Fig. 43b. 

113 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 7   

  Fig. 43c. Echidistanța citocromului C  Fig. 43d. Echidistanța citocromului  de la fluturele de mătase   C de la bacterii   Din  M.  O.  Dayhoff,  Atlasul  secvențelor  și  Din M. O. Dayhoff, Atlasul secvențelor și  structurilor proteice.  structurilor proteice.

    Aceste  diferențe  diferă  cu  un  maxim  de  8  procente,  având  poziționat  omul cel mai aproape de peștele 'primitiv'! Denton concluzionează că  'nu există urme la nivel molecular ale seriei evoluționiste tradiționale:  pești ‐> amfibieni ‐> reptile ‐> mamifere'.10  Astfel, se poate imparțial susține că studiile, atât ale citocromului C,  cât  și  ale  hemoglobinei,  nu  sprijină  nici  ideea  ceasului  molecular  nici  convingerea  că  unele  organisme  sunt  tranziționale  sau  mult  mai  evoluate  decât  altele.  De  fapt,  problema  pentru  evoluționiști  poate  fi  văzută  ca  fiind  mult  mai  dificilă  atunci  când  secvențele  proteice  ale  organismelor  cu  diferențe  chiar  mai  mari  în  anatomie  sunt  luate  în  calcul,  așa  cum  explică  Dr.  Carl  Wieland  de  la  Creation  Ministries  International:  ...  atunci  când  compari  secvența  de  aminoacizi  din  proteina  citocromului  C  a  fluturelui  de  mătase  cu  cea  a  aceleași  proteine  de  la  organisme  diferite  unul  de  celălalt  precum  cal,  porumbel,  broască  țestoasă,  mreana  cu  nouă  ochi,  crap,  toate  luate  din  cartea  lui  Dayhoff,  Atlasul  secvențelor  și  structurilor  proteice,  ele  au  toate  același procentaj de diferență față de fluturele de mătase – între 25 și 30% [Fig. 43c]. 

114     Evoluția: știință adevărată? 

 

'Este înregistrată în ADN'  Acest tipar pare să prevaleze peste tot. Distanța dintre citocromul bacterian și cel de  la cal, porumbel, peștele tuna, fluturele de mătase, drojdie, grâu, este din nou aceeași,  64‐69% [Fig. 43d]. În schimb, citocromul C de la cal, are aproximativ aceeași distanță  față de toate celelalte. Fiecare organism pare să fie echidistant față de toate celelalte  organisme pe baza aceasta. Bineînțeles, noi comparăm bacteria de astăzi cu calul de  astăzi  iar  timpul  de  la  presupusul  strămoș  comun  ar  fi  fost  același.  Astfel  că  evoluționiștii  au  încercat  să  explice  acest  tipar  neașteptat  pentru  a  nu  mai  fi  o  problemă  spunând  că  ceasul  molecular  ticăie  cu  aceeași  viteză  pentru  toate  organismele. Însă toate au timpi dintre generații ce diferă foarte mult. Într‐o mie de  ani, bacteriile trec prin mult mai multe generații decât caii, să spunem, și nu există  numai nenumărate oportunități de erori la copiere, ci bacteriile se știe că au mult mai  multe  mutații  per  generație.  Acest  lucru  pare  să  sugereze  faptul  că  majoritatea  diferențelor  de  secvență  nu  au  apărut  prin  mutație  și  că  întregul  tipar  se  potrivește  separării grupelor majore de animale la fel ca în creația din Geneza.11 

  Comentariul  final  al  Dr.  Wieland  este  extrem  de  semnificativ.  În  întreaga  natură,  proteinele  manifestă  un  grad  foarte  ridicat  de  ordonare a tiparului diversității, cu fiecare clasă de organisme izolată,  distinctă  și  nelegată  prin  intermediari.  Acest  lucru  nu  reflectă  prezicerile  teoriei  evoluției  ci  modelul  biblic  –  că  Dumnezeu  a  creat  diferitele  organisme  conform  soiurilor  lor,  care  au  fost  întotdeauna  grupuri separate și nerelaționate.12              Note    1 Science and Creationism, A View from the National Academy o f  Sciences  (2nd edn.; Washington DC: National Academy Press, 2002), pag. 19.  2 Michael  Denton,  Evolution:  A  Theory  in  Crisis  (Bethesda,  MD:  Adler  &  Adler, 1986), pag. 297.  3 Ibid. pag. 298.  4 Siegfried Scherer, 'The Protein Molecular Clock: Time for a Re‐ evaluation', Evolutionary Biology, 24 (1990), pag. 83‐105.  5 Ernst  Mayr,  The  Growth  o f   Biological  Thought:  Diversity,  Evolution  and  Inheritance (Cambridge, MA: Belknap Press, 1982), pag. 577. 

115 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 7    6 7

Scherer, 'The Protein Molecular Clock'.  Clash Over Origins, dezbartere între Dr. Carl Wieland și Dr. Mark Farmer  la  Worldview  Superconference,  Asheville,  NC,  2006.  (DVD  disponibil  de  la Creation Ministries International, Australia.)  8 Denton, Evolution: A Theory in Crisis, pag. 277‐278.  9 Margaret  O.  Dayhoff,  Atlas  o f   Protein  Sequence  and  Structure  (Silver  Spring, MD: National Biomedical Research Foundation, 1972).  10 Denton, Evolution: A Theory in Crisis, pag. 284.  11 Nepotrivire legată de origini.  12 Denton, Evolution: A Theory in Crisis, cap. 13. 

116     Evoluția: știință adevărată? 

Partea a 3‐a     

     

Contra‐argumentul în  sprijinul creației speciale 

117 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 8   

Dovezi ale design‐ului în natură   

D

ovada    unui  proiectant  la  lucru  nu  este greu  de  detectat.  Dacă  am vizita o insulă pustie și am vedea un castel de nisip pe plajă,  am  presupune  imediat  că  o  persoană  inteligentă  a  fost  acolo  înaintea noastră și l‐a construit. Nu am presupune că grăuncioarele de  nisip, zburate la întâmplare de către vânt, au căzut împreună printr‐o  ciudățenie  a  naturii  astfel  încât  să  formeze  acel  castel.  De  ce?  Pur  și  simplu  pentru  că  prima  explicație  este  atât  de  plauzibilă  pe  când  cea  de‐a doua este atât de neplauzibilă.1 Argumentul pentru existența unui  proiectant în spatele vieții de pe Pământ, totuși, este de mii de ori mai  convingător,  deoarece  natura  este  cu  mult  mai  complexă  față  de  un  castel de nisip.  Atunci  când  Darwin  s‐a  uitat  la  o  celulă  printr‐un  microscop  optic,  chiar și la o mărire de câteva sute de ori, ceea ce a văzut el părea destul  de simplist; microscoapele moderne, totuși, ne descoperă o imagine cu  totul  diferită.  Conform  Dr.  Denton,  pentru  a  face  dreptate  'simplei  celule' noi trebuie să 

o  mărim  de  o  mie  de  milioane  de  ori  până  ce  ajunge  la  20  km  în  diametru  și  se  aseamănă cu o navă aeriană gigantică destul de mare pentru a acoperi un oraș întins  ca  Londra  sau  New  York.  Ceea  ce  am  vedea  noi  atunci  ar  fi  un  lucru  de  o  complexitate și design de adaptare neegalate. La suprafața celulei am vedea milioane  de  deschideri,  ca  și  hublourile  unei  nave  spațiale  foarte  mari,  deschizându‐se  și  închizându‐se  pentru  a  permite  unui  flux  continuu  de  materiale  să  intre  și  să  iasă.  Dacă  am  intra  printr‐una  dintre  aceste  deschideri,  ne‐am  regăsi  într‐o  lume  de  tehnologie  supremă  și  complexitate  uluitoare.  Am  vedea  coridoare  și  conducte  extrem  de  organizate  ce  se  ramifică  în  toate  direcțiile  în  interiorul  celulei,  unele  ducând la banca centrală de memorie din nucleu iar altele la unități de asamblare și  procesare. Am vedea peste tot în jurul nostru, în toate direcțiile, tot felul de mașini  roboți.  Am  remarca  că  cele  mai  simple  componente  funcționale  ale  celulei,  moleculele proteice, sunt piese uimitor de complexe de mașinărie moleculară, fiecare  fiind  formată  din  aproximativ  trei  mii  de  atomi  aranjați  într‐o  conformație  tridimensională  foarte  organizată…  am  vedea  că  aproape  toate  caracteristicile  mașinilor  noastre  avansate au  un  analog  în  celulă:  limbile  artificiale  și  sistemele  lor  de decodare, bănci de memorie pentru stocarea și extragerea informației, sisteme de  control  elegant  care  reglează  asamblarea  automată  a  părților  și  componentelor,  dispozitive  de  siguranță  împotriva  erorilor  și  de  corectare  folosite  pentru  controlul  calității. 

118     Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi ale design‐ului în natură       Am  remarca  un  obiect  ce  reasamblează  o  fabrică  automată  imensă,  o  fabrică  mai  mare decât un oraș și care desfășoară aproape tot atât de multe funcții unice ca toate  activitățile de manufacturare ale omului pe Pământ. Totuși, ar fi o fabrică care are o  capacitate neegalată de nici una dintre cele mai avansate mașini ale noastre, pentru  că ar fi capabilă să își  reproducă întreaga structură în doar câteva ore.2 

Poate o astfel de complexitate să apară la întâmplare?  Însă  natura  nu  este  doar  complexă  –  este  adesea  ireductibil  de  complexă.  Acest  lucru  înseamnă  că  există  mecanisme  biologice  care  reclamă un număr minim de părți componente pentru a funcționa, iar  îndepărtarea  doar  a  uneia  va  duce  la  pierderea  totală  a  funcției.  Un  exemplu bun este încheietura genunchiului omului, pe care inginerii ar  descrie‐o ca un mecanism cu patru bare (Fig. 44a‐c și Tabelul 2). Stuart  Burgess,  profesor  de  design  și  natură  și  Șef  al  Departamentului  de  inginerie  mecanică  la  Universitatea  din  Bristol,  a  realizat  un  studiu  detaliat al articulației genunchiului și a arătat că, chiar și în cazul unei  estimări  conservative, aceasta  conține  șaisprezece  caracteristici  care  îi  sunt esențiale pentru a funcționa. Dacă mecanismul cu patru bare nu  produce  o  mișcare  de  rostogolire/alunecare  care  să  fie  aproape  exact  compatibilă cu profilurile curbate ale oaselor superior și inferioare ale  piciorului,  ligamentele  încrucișate  nu  ar  fi ținute  în tensiunea  corectă  iar  articulația  nu  ar  funcționa.  Pentru  a  atinge  acest  lucru,  formele  zonelor  de  contact  ale  oaselor,  pozițiile  punctelor  de  atașare  ale  ligamentelor și lungimile ligamentelor trebuie toate să fie corecte. Așa  cum  concluzionează  profesorul  Burgess,  este  imposibil  să  susții  că  genunchiul  a  evoluat  progresiv  din  cauză  că,  incomplet,  nu  ar  fi  avut  nici o funcție utilă.3  Michael  Behe,  profesor  de  biochimie  la  Universitatea  Lehigh  din,  Pennsylvania,  susține  că  există  multe  mecanisme  complexe,  ireductibile la nivel biochimic care pot fi explicate doar prin design‐ul  inteligent. Acestea includ activitatea biochimică a ochiului, coagularea  sângelui,  sistemul  imunitar  și  transportul  proteinelor  în  interiorul  celulei.  În  cazul  coagulării  sângelui,  de  exemplu,  este  esențial  ca  proteinele  să  acționeze  la  unison:  lipsa  unei  funcții  ar  duce  la  sângerarea  până  la  moarte  a  animalului,  în  timp  ce  lipsa  unei  alte  funcții ar duce la coagularea întregului sânge. 

119 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 8      Există  vreo  explicație  a  modului  în  care  sistemele  biochimice  ar  fi  putut evolua? Nu și conform profesorului Behe:    Evoluția  moleculară  nu  se  bazează  pe  autoritatea  științifică.  Nu  există  nici  o  publicație a literaturii științifice – în jurnale prestigioase, jurnale de specialitate sau  cărți  –  care  să  descrie  modul  în  care  s‐a  desfășurat  sau  cum  s‐ar  fi  putut  desfășura  evoluția moleculară a vreunui sistem real, biochimic, complex. Există presupuneri că  o  astfel  de  evoluție  a  avut  loc,  însă  nici  una  nu  este  susținută  de  experimente  sau  calcule pertinente.  

 

                                      Fig. 44 a. Anatomia articulației genunchiului (ligamentele laterale și rotula  sunt îndepărtate).  Figurile  44a‐c  și  Tabelul  2  ©  Stuart  Burgess,  Hallmarks  o f   Design.  Folosite cu permisiune. 

120     Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi ale design‐ului în natură                      Fig.  44  b.  Mecanismul  ireductibil  al  genunchiului  (oasele  sunt  tăiate  pentru  a  arăta ligamentele) 

                Fig. 44 c. Schema mecanismului cu patru bare din articulația genunchiului   Tabelul 2. Caracteristici esențiale ale articulației genunchiului  PARTEA  Femurul 

Tibia  Ligamentul  încrucișat  anterior  Ligamentul  încrucișat  posterior 

CARACTERISTICI ESENȚIALE

NR.  CARACTERISTICILOR  Ieșirea în afară a celor doi condili  2  Curbarea convexă a celor doi condili   2   Poziția punctelor de atașare a ligamentelor 1 & 2  2  Curbarea concavă a două șanțuri 2  Poziția punctelor de atașare a ligamentelor 3 & 4  2  Asamblarea ligamentelor la punctele 1 & 4  2 Lungimea ligamentului  1  Asamblarea ligamentelor la punctele 2 & 3  Lungimea ligamentului 

2  1 

TOTAL   

16

 

121 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 8    Din  moment  ce  nimeni  nu  cunoaște  evoluția  moleculară  prin  experiență  directă  și  din  moment  ce  nu  există  nici  o  autoritate  pe  care  să  se  bazeze  pretențiile  acestei  cunoașteri,  se  poate  spune  cu  adevărat  că…  presupunerea  evoluției  moleculare  darwiniste este doar abureală.4 

Unele  bacterii  au  motoare  care  mișcă  filamente  (numite  flageli)  asemănătoare  unor  biciuri  care  sunt  folosite  pentru  a  furniza  locomoția.5 În cazul bacteriei prezentate în Fig. 45, un număr de flageli  se combină pentru a forma un propulsor elicoidal. Aceste motoare au  rulmenți,  rotoare,  statoare,  ambreiaje  și  articulații  universale,  se  pot  roti  până  la  20.000  de  ori  per  minut  și  să  își  schimbe  direcția  într‐o  miime  de  secundă.6  Acestea  au  fost  descrise  de  către  profesorul  Howard Berg, biolog la Universitatea Harvard drept 'cele mai eficiente  mașini din univers'.7 Pot astfel de lucruri să fie construite în milioane  de  ani  prin  mii  de  modificări  mici,  fiecare  oferind  un  beneficiu  organismului?  Pe  lângă  complexitatea  lor  evidentă,  aceste  mecanisme  reclamă  multe  proteine  auxiliare  pentru  a  funcționa,  de  exemplu,  pentru  a  porni  și  opri  motorul,  pentru  a  participa  la  asamblarea  flagelilor  și  pentru  axul  de  ieșire  al  motorului  să  penetreze  peretele  celular.  Așa  cum  concluzionează  și  profesorul  Behe,  'Cercetările  noi...  nu pot simplifica sistemul complex ireductibil… Severitatea problemei  [a felului în care acesta a putut evolua] nu poate fi ușurată... teoria lui  Darwin nu a dat nici o explicație.'8  Și mai sunt încă multe. Așa cum susține profesorul Burgess, natura  nu  este  doar  incredibil  de  complexă  și  ireductibil  de  complexă,  este,  din  punct  de  vedere  evoluționist,  supra‐complexă  sau  'supra‐ proiectată'.  Adică,  funcționează  dincolo  de  orice  este  necesar  pentru  supraviețuire  și  nu  poate  fi  explicată  prin  principii  evoluționiste  precum selecția naturală și 'supraviețuirea celui mai apt'. De exemplu,  oamenii  au  cea  mai  remarcabilă  abilitate  de  a  cânta  la  instrumente  muzicale, care reclamă funcții foarte specifice ale creierului și mâinilor.  Ce  proces  al  evoluției  ar  putea  da  naștere  la  acestea?  Prevalența  frumuseții  în  natură,  în  general,  este  o  problemă  majoră  pentru  evoluționiști. Un exemplu al acesteia sunt cântecele păsărilor. Acestea  includ duete, contra‐cântat în cuplu (al unui mascul față de altul), iar,  în cazul gaiței albastre, chiar cântatul (simultan) al notelor unei game  majore. Unele păsări au auz absolut pentru sunete iar privighetoriile au  un repertoriu de până la 300 de cântece.  

122     Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi ale design‐ului în natură   

  Fig. 45. Bacterie cu motoare și filamente rotative care formează un  propulsor elicoidal. © John Lewis 2009 

 

123 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 8  Vorbind  despre  complexitatea  și  frumusețea  cântecelor  de  pasăre,  William H. Thorpe, fost profesor de etnologie animală la Universitatea  Cambridge a zis: '... găsim foarte multă elaborare care trece dincolo de  orice ar părea să fie avantajos din punct de vedere biologic… este greu  să  ne  imaginăm  vreun  motiv  de  selecție  pentru  puritatea  extremă  a  unor note produse de păsări.'9  Ce  putem  spune  despre  sistemul  de  stocare  a  informației  al  ADN‐ ului?  Capacitățile  sistemelor  moderne  ale  computerelor  ajung  să  pălească  în  comparație  cu  acesta.  Cantitatea  de  informație  care  ar  putea fi stocată într‐o cantitate de ADN cu același volum cât un ac de  gămălie cu diametrul de 2 mm ar atinge, dacă ar fi imprimată într‐un  morman de cărți cu hârtie reciclată puse una peste cealaltă, o înălțime  de  cinci  sute  de  ori  distanța  de  la  Pământ  la  Lună.10  Originea  codului  genetic  este  iarăși  una  dintre  cele  mai  dificile  probleme  pentru  evoluționiști.  Sir  Karl  Popper,  care  a  fost  descris  ca  fiind  'în  mod  incomparabil cel mai mare filozof al științei care a existat vreodată',11 a  comentat:  Ceea  ce  face  originea  vieții  și  a  codului  genetic  un  mister  stânjenitor  este  faptul  că  codul genetic este fără nici o funcție biologică dacă nu este translatat; adică, dacă nu  duce  la  sinteza  proteinelor  a  căror  structură  este  stabilită  de  către  cod.  Însă…  mașinăria  prin  care  celula  (cel  puțin  celula  neprimitivă,  care  este  singura  pe  care  o  cunoaștem)  translatează  codul  'consistă  din  cel  puțin  cincizeci  de  componente  macromoleculare  care  sunt  ele  însele  codate  în  ADN.'  Astfel,  codul  nu  poate  fi  translatat cu excepția utilizării anumitor produși ai translației. Acest lucru constituie  un  cerc  complicat;  un  cerc  cu  adevărat  vicios,  se  pare,  pentru  orice  încercare  de  a  forma un model, sau o teorie, a genezei codului genetic.  Se  prea  poate  să  ne  găsim  în  fața  posibilității  ca  originea  vieții  (la  fel  ca  originea  universului) să devină o barieră impenetrabilă pentru știință și un reziduu al tuturor  încercărilor de a reduce biologia la chimie și fizică.12 

Mai  mult,  s‐a  demonstrat  că  codul  ADN‐ului,  care  are  patru  litere  diferite și folosește cuvinte din trei litere, este optim în ceea ce privește  stocarea  informației,  translației  și  a  acurateței  transferului  de  informație.13  Multe alte convenții ar fi putut fi utilizate, având numere  diferite de litere și/sau numere diferite de litere în fiecare cuvânt. Ceea  ce este atât de remarcabil la ADN, ca având sistemul optim, este faptul  că este foarte dificil să susții că modificările aleatorii cuplate cu selecția  naturală ar fi putut da naștere la așa ceva.   

124     Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi ale design‐ului în natură      Acest  lucru  este  din  cauză  că  orice  modificare  a  codului  ar  fi  interpretată  drept  un  mesaj  deformat  de  către  translator,  iar  atunci  organismul ar fi realizat cu proteine defective sau nefolositoare. Ar fi ca  schimbarea  tastelor  de  la  tastatura  unui  computer  –  cel  care  scrie  ar  putea să apese în mod corect tastele proaspăt etichetate pentru a crea  un mesaj, însă cititorul nu ar avea nici o idee ce înseamnă ceea ce scrie  din  cauză  că  literele  imprimate  din  cuvinte  ar  fi  schimbate.  Alegerea  optimă a codului este astfel dovada clară a unui proiectant.  Dar ce putem spune de sistemul sonar folosit de unii lilieci? Acesta  poate diferenția între ecourile ultrasunetelor la o distanță de doar două  la  trei  milionimi  de  secundă  distanță,  ceea  ce  înseamnă  că  poate  distinge obiecte la o distanță de doar 0,3 mm.14  Și  ce  putem  spune  despre  ochiul  uman?  Acesta  este  sensibil  la  un  singur  foton  (orice  îmbunătățire  fiind  imposibilă)  și  are  un  interval  dinamic de zece miliarde la unu, ceea ce este de zece milioane de ori  mai  mult  decât  filmul  fotografic  modern.  Puterea  sa  de  procesare  a  datelor este de necrezut, așa cum explică Dr. John Stevens, care a fost  conferențiar  de  fiziologie  și  inginerie  biomedicală  la  Unitatea  de  Neuroștiință Playfair de la Universitatea din Toronto:  În timp ce echipamentele digitale de astăzi sunt extrem de impresionante, este clar că  performanța în timp real a retinei umane nu este depășită. De fapt, pentru a simula 10  milisecunde  (ms)  de  procesare  completă  chiar  a  unei  singure  celule  nervoase  din  retină ar fi necesară rezolvarea a aproximativ 500 de ecuații diferențiale nonliniare de  100 de ori și ar lua cel puțin câteva minute ca timp de procesare pe un supercomputer  Cray  [1985].  Ținând  cont  că  există  10  milioane  sau  mai  multe  de  astfel  de  celule  ce  interacționează unele cu altele în moduri complexe, ar lua un minim de 100 de ani de  timp Cray pentru a simula ceea ce are loc în ochiul tău de mai multe ori pe secundă.15 

Mult  mai  recent,  s‐a  estimat  că  cei  doi  ochi  umani  pot  procesa  mai  multe imagini decât toate supercomputerele din lume puse împreună.16   Și  ce  putem  spune  de  urechea  omenească?  Aceasta  este  sensibilă  la  modificări ale presiunii aerului de 10‐10 atm, ceea ce este echivalent cu  modificarea  presiunii  atmosferice  determinată  de  o  schimbare  a  altitudinii  cu  mai  puțin  de  0,001  mm.  Timpanul  poate  răspunde  mișcărilor a unei zecimi din diametrul unui atom de hidrogen. Ceea ce  face acest lucru mult mai uimitor este faptul că timpanul este un țesut  viu care conține vase de sânge. 

125 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 8 

Prin urmare, în același timp în care recepționează aceste mișcări fine,  este  bombardat  de  celulele  roșii  care  sunt  de  mii  de  ori  mai  mari  în  dimensiune  decât  un  atom  de  hidrogen.  Sistemul  de  filtrare  a  zgomotelor  necesar  îndepărtării  interferenței  rezultante  este  de  nedescris.17  Capacitatea teoriei evoluției de a explica existența chiar a structurilor  biologice  relativ  simple  este  foarte  îndoielnică.  Pretenția  că  poate  explica multitudinea de sisteme extrem de complexe observate în toată  lumea biologică forțează credibilitatea dincolo de orice logică. Natura  imens de sofisticată și uneori ireductibil de complexă a milioanelor de  organisme  diferite  care  populează  planeta  noastră  poate  fi  mult  mai  adecvat explicată prin design‐ul inteligent.  Note  1

2 3

4 5

6

7 8

De  fapt,  noi  recunoaștem  instinctiv  două  caracteristici:  (1)  că  castelul  de  nisip are o formă complexă (improbabilă) și (2) că are un tipar sau formă  'specificată'.  Cu  alte  cuvinte,  are  o  complexitate  specificată.  Aceasta  ne  conduce  în  mod  natural  spre  concluzionarea  faptului  că  un  proiectant  inteligent  l‐a  construit.  Complexitatea  este  de  asemenea  recunoscută  ca  fiind specificată dacă are înțeles sau utilitate.  Michael  Denton,  Evolution:  A  Theory  in  Crisis  (Bethesda,  MD:  Adler  &  Adler, 1986), pag. 328‐329.  Stuart Burgess, Hallmarks o f  Design (Leominster: Day One, 2004), pag.  11‐15;  Stuart  Burgess,  'Critical  Characteristics  and  the  Irreducible  Knee  Joint', la: creation.com; answersingenesis.org.  Michael J. Behe, Darwin's Black Box (New York: Simon & Schuster,  1996), pag. 185‐186.  Howard  Berg,  'Motile  Behavior  of  Bacteria',  Physics  Today,  1999,  la:  aipag.org;  Indiana  University,  'Microscopic  „Clutch”  Puts  Flagellum  in  Neutral', 19 iunie 2008, la: physorg.com/news133108054.html.  Câteva animații excelente ale felului cum funcționează motorul bacterian  și  ale  ansamblului  motorului,  articulației  universale  și  falgelului  pot  fi  vizionate  la:  fbs.osaka‐u.ac.jp/labs/namba/npn/index.html  (mergeți  la  'Movies',  'Movement  of  the  bacterial  flagellum'  și  'Assembly  process  of  bacterial flagellum').  Citat  în  Michael  Ruse  și  William  A.  Dembski,  Debating  Design:  From  Darwin to DNA (Cambridge: Cambridge University Press, 2004), pag. 324.  Behe, Darwin's Black Box, pag. 69‐73. 

126     Evoluția: știință adevărată? 

Dovezi ale design‐ului în natură      9

10 11 12

13  14 15 16 17

William H. Thorpe, Bird‐song: The Biology o f  Vocal Communication and  Expression in Birds (Cambridge: Cambridge University Press, 1961), pag.  63‐64.  Werner Gitt, 'Dazzling Design in Miniature: DNA Information Storage',  Creation, 20/1 (1997), pag. 6, la: creation.com; answersingenesis.org.  Beverly Halstead, 'Popper: Good Philosophy, Bad Science?, New  Scientist, 87/1210 (1980), pag. 215‐217.  Karl R. Popper, 'Scientific Reduction and the Essential Incompleteness  of all Science', in F. J Ayala, and T. Dobzhansky, (eds.), Studies in the  Philosophy o f  Biology (London: Macmillan, 1974), pag. 270.  Werner  Gitt,  In  the  Beginning  Was  Information  (Bielefeld:  Christliche  Literatur‐Verbreitung, 1997), pag. 94‐95.  'Bats Put Technology to Shame', Cincinnati Enquirer, 13 October 1998,  pag. A4.  John K. Stevens, 'Reverse Engineering the Brain', Byte, April 1985, pag.  287.  George F. Gilder, The Silicon Eye (New York: Atlas Books, 2005), pag. 29.  David Menton, The Hearing Ear and the Seeing Eye (video de la Answers  in Genesis, 2003, la: answersingenesis.org/video/ondemand). 

127 Evoluția: știință adevărată?       

Partea a 4‐a 

        Știință sau ideologie? 

128     Evoluția: știință adevărată? 

Capitolul 9       

Darwin, Lyell și Originea speciilor    „Idealul  observatorului  obiectiv,  rațional,  științific,  complet  independent,  liber  de  orice  teorie  preconcepută  și  angajamente  filozofice,  etice  și  religioase  precedente, care face investigații și care ajunge la concluzii obiective și drepte  ce constituie adevăr, este privit astăzi de către adevărații filozofi ai științei (și,  într‐adevăr,  majoritatea  oamenilor  de  știință)  drept  un  mit  simplist”.  Profesorul  John  Lennox,  Membru  al  Consiliului  de  Matematică  și  Filozofia  Științei, Universitatea Oxford, Marea Britanie.    

  n  tinerețea  sa,  Charles  Darwin  a  fost  fără  îndoială  expus  unei  diverse  palete  de  idei  religioase  și  filozofice.  Bunicul  său,  Dr.  Erasmus Darwin, a fost medic, membru al Societății Regale și un  „liber‐cugetător”.   Lipsit de teama de a fi stigmatizat social, promiscuul doctor a compus  poezii erotice, a sprijinit revoluțiile franceză și americană și a publicat  materiale  ce  au  promovat  crezurile  evoluționiste.  A  crezut  într‐o  divinitate  distantă,  la  granița  cu  agnosticismul  și  a  ridiculizat  creștinismul.  Și‐a  consemnat  părerile  evoluționiste  într‐o  serie  de  lucrări  literare,  inclusiv  Zoonomia,  pe  care  Charles  o  citise  și  o  admirase.1 Se făcea adesea referință la el ca fiind „Lamarck‐ul englez”,  și  a  fost  probabil  cel  mai  proeminent  evoluționist  britanic  al  acelor  timpuri.  Bunicul lui Charles din partea mamei, Josiah Wedgwood, cel care a  pus  pe  picioare  afacerea  de  ceramică  Wedgwood,    a  fost  la  fel  de  radical.  Înconjurat  de  noii  ingineri  și  oameni  de  știință,  și  de  promotorii  revoluției  industriale,  el  a  dezvoltat  noi  procese  de  producție  și  a  perfecționat  organizarea  fabricilor.  Alături  de  Erasmus  Darwin,  a  fost  membru  al  Societății  Lunare  în  cadrul  căreia  se  întâlneau tehnocrații de elită ai noii ordini pentru a‐și discuta ideile ce  vor  schimba  lumea.  Unul  dintre  aceștia  a  fost  Joseph  Priestley,  unitarian,  filozof  de  vază,  chimist  și  teolog,  care  credea  într‐o  lume  materială  în  care  guvernează  legile  naturii,  totul  având  o  cauză  fizică  iar  miracolele  neavându‐și  locul  aici.  Wedgwood  l‐a  admirat  profund  pe Priestley, și a desemnat un preot unitarian să predea la o școală din  una dintre fabricile unde tatăl lui Charles, Robert, era elev.2     

Î

129 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 9    Edinburgh și Cambridge  Ca student la medicină în Edinburgh (octombrie 1825–aprilie 1827),  Charles  a  participat  în  foarte  multe  societăți  studențești,  inclusiv  Societatea Pliniană unde chiar a fost ales în consiliu. Aici i‐a ascultat el  pe  înfocații  liber‐cugetători  care  doreau  să  „elibereze  știința”  de  influențele  religioase.  Se  țineau  prelegeri  de  către  radicali  cu  intenția  de  a  reforma  societatea  dominată  de  Biserică  și  a  înlătura  influența  Bisericii.  Într‐o  anumită  ocazie,  unul  dintre  președinți,  William  Browne,  a  discutat  aprins  împotriva  afirmației  că  Dumnezeu  a  creat  fața omenească cu mușchi ce i‐au permis să exprime emoții, reflectând  natura sa morală unică. Browne nu vedea nici o diferență între oameni  și  animale.  Un  alt  vorbitor,  William  Greg,  de  vârstă  apropiată  lui  Darwin,  a  dovedit  în  discursul  său  că  „animalele  inferioare  posedă  fiecare  facultate  și  înclinație  a  minții  umane”.  Un  alt  membru  al  Societății Pliniane a fost Robert Grant, doctor timp de doisprezece ani  și  cu  șaisprezece  ani  mai  mare  ca  Darwin.  Darwin  și  Grant  petreceau  mult timp împreună, plimbându‐se, împărtășind un intens interes față  de lumea naturală. Grant era un evoluționist fără compromisuri care a  îmbrățișat cu entuziasm neîngrădit atât opiniile bunicului lui Darwin,  Erasmus, cât și ale lui Jean‐Baptiste Lamarck. Grant a fost un alt liber‐ cugetător,  care  vedea  întreaga  natură  drept  consecință  a  forțelor  naturii, mai degrabă decât lucrarea unui Dumnezeu creator. El a fost,  de asemenea, un hotărât anti‐creștin.3  Dimpotrivă,  la  Școala  din  Shrewsbury,  și  ca  student  la  teologie  la  Universitatea  Cambridge  (1828–  1831),  Charles  a  ajuns  sub  influența  strictă  a  anglicanismului  ortodox.  Mai  mult,  pentru  a  se  înscrie  la  Universitatea  Cambridge,  trebuia să  subscrie  la  cele  39  de  articole  ale  credinței  anglicane,  ceea  ce  fratele  său  mai  mare,  Erasmus,  făcuse  ca  student  aici,  cu  șase  ani  mai  devreme.  Acest  lucru  reflecta  dorința  crescândă a lui Darwin de a adopta „respectabilitatea anglicană”, ceva  ce  devenea  un  lucru  obișnuit  chiar  și  printre  unitarieni  –  inclusiv  cei  din  familia  Wedgwood.  Josiah  a  devenit  protectorul  parohiei  și  l‐a  instalat pe nepotul său ca paroh de Maer, iar fiica sa, Emma, viitoarea  soție  a  lui  Charles,  a  fost  confirmată  aici  la  Biserica  Sfântul  Petru.   Surorile lui Charles au fost credincioase devotate, iar Caroline i‐a scris  în timp ce el era la Edinburgh, încurajându‐l să citească Biblia și să se  împărtășească.  Cât  a  fost  la  Cambridge,  Charles  a  citit  Dovezile  creștinismului  a  lui  William  Paley,  care  argumenta  că  lumea  naturală  este în mod cert produsul design‐ului. Charles a fost de acord cu acest  lucru și atât de încântat de logica sa încât a memorat cartea efectiv.4 

130     Evoluția: știință adevărată? 

Darwin, Lyell și Originea speciilor      Toți  tutorii  săi  erau  anglicani  care  vedeau  ideile  evoluționiste  ca  fiind moral periculoase și le condamnau în mod universal. În perioada  studenției  la  Cambridge,  el  a  dezvoltat  o  puternică  legătură  cu  unul  dintre  profesorii  săi,  John  Henslow,  un  expert  în  botanică.  Charles  a  fost foarte impresionat, nu doar de cunoștințele sale legate de natură,  cât și de caracterul acestuia, scriind despre el că ‚ale sale calități morale  erau  pe  deplin  admirabile.  Nu  era  atins  deloc  de  vanitate  sau  vreun  altfel de sentiment meschin; iar eu nu am văzut niciodată un om atât  de smerit cu privire la sine și la preocupările sale... bunăvoința [sa] era  nemărginită.’5 Henslow avea o cu totul altă opinie cu privire la lumea  naturală  față  de  Grant  sau  bunicul  lui  Charles,  Erasmus,  insistând  înaintea  tânărului  Darwin  că  viața  își  trăgea  puterea  în  cele  din  urmă  din  Dumnezeu  și  că  nu  existau  legi  naturale  care  să  se  auto‐activeze.  Era  foarte  ortodox  și  nu  s‐ar  fi  raliat  în  nici  un  fel  opiniilor  evoluționiste.6    Charles Lyell  Cea mai semnificativă influență asupra gândirii lui Charles, totuși, a  provenit fără îndoială din partea avocatului și geologului Charles Lyell.  Lyell  împărtășea  crezul  unitarian  radical  cum  că  lumea  trebuie  explicată  doar  prin  acțiunea  legilor  naturale  care  operează  în  mod  curent. El a fost deist7 și, în gândirea sa, Dumnezeu a creat universul,  însă  mai  apoi  nu  a  jucat  nici  un  rol  în  istoria  sa  ulterioară.8  În  mod  particular,  a  îmbrățișat  principiul  actualismului  –  acela  că  „prezentul  este  cheia  trecutului”.9  Conform  acestuia,  dovezile  geologice  trebuie  interpretate presupunând că procesele observate astăzi au operat într‐o  manieră  similară  în  trecut.  Râurile  sunt  văzute  astăzi  erodând  văile  foarte lent, astfel că văile și canioanele pe care le vedem astăzi trebuie  să fi fost erodate foarte lent, de‐a lungul a milioane de ani. Sedimentele  sunt depozitate în mod obișnuit în lacuri și mări foarte lent, astfel, din  nou, rocile sedimentare observate astăzi trebuie să se fi format într‐un  ritm  lent,  de‐a  lungul  a  milioane  de  ani.  În  mod  similar,  activitatea  vulcanică  este  înțeleasă  ca  acționând  în  mod  gradual,  înălțând  sau  coborând continuu pământuri și continente, de‐a lungul a nenumărate  ere  geologice.  Toate  acestea  erau  în  contrast  evident  cu  gândirea  majorității contemporanilor lui Lyell, care vedeau în roci fie o serie de  catastrofe violente – inundații și activitate vulcanică cataclismică – sau  consecința Potopului Genezei.    

131 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 9      Conform  lui  Lyell,  rocile  spuneau  istoria  nașterii  și  extincției  continue a speciilor. Astfel, plantele și animalele ar fi fost create (sau ar  fi apărut prin procese naturale)10  cu o formă special adaptată pentru a  se  potrivi  unui  anumit  mediu  înconjurător.  Apoi,  de‐a  lungul  mileniilor,  odată  cu  schimbarea  mediului,  acestea  ar  fi  dispărut,  doar  pentru  a  fi  înlocuite  de  către  specii  noi  –  în  timp  ce  formele  vechi  mureau,  cumva,  altele  noi  se  nășteau.  Deși  Lyell  nu  credea  la  acel  moment într‐un proces evolutiv progresiv, așa cum urma mai târziu să  conceapă  Darwin,  el  a  susținut  ideea  rocilor  care  descriu  istoria  vieții  de‐a lungul a milioane de ani.11  Influența  gândirii  lui  Lyell  asupra  lui  Charles  nu  poate  fi  supraestimată.  Referindu‐se  la  călătoria  sa  pe  Beagle  (1831–1836),  el  a  scris, „am luat cu mine primul volum al lui Lyell, Principiile Geologiei,  pe  care  l‐am  studiat  cu  atenție;  și  această  carte  mi‐a  fost  extrem  de  utilă în mai multe privințe. Primul loc pe care l‐am examinat, adică St.  Jago  în  insulele  Capului  Verde,  mi‐a  arătat  cu  claritate  superioritatea  minunată a manierei în care Lyell tratează geologia, în comparație cu  oricare alt autor ale cărui lucrări le‐am avut cu mine sau pe care le‐am  citit mai apoi.”12 Vorbind despre perioada de timp cât a trăit în Londra  după  călătoria  pe  Beagle,  el  comenta,  „l‐am  văzut  pe  Lyell  mai  mult  decât  pe  oricine  altcineva,  atât  înainte  cât  și  după  căsătoria  mea.  Mintea lui era caracterizată, așa cum o vedeam eu, de claritate, atenție,  judecată  sănătoasă  și  multă  originalitate.”13  Mai  târziu,  Darwin  a  scris  că  „știința  geologiei  este  enorm  îndatorată  lui  Lyell  –  mai  mult,  așa  după cum cred eu, decât vreunui altui om care a trăit până acum.”14   În perioada viețuirii la Londra (1837–1842), și ca prieten al lui Lyell,  el a primit invitații la evenimente sociale unde a petrecut timp cu unii  dintre cei mai influenți oameni de știință și gânditori ai vremii. Aici era  inclus  și  Charles  Babbage,  matematicianul,  filozoful  și  inginerul,  cunoscut  pentru  inventarea  a  ceea  ce  se  poate  pretinde  a  fi  primul  computer  mecanic.  Babbage  îl  vedea  pe  Dumnezeu  drept  un  programator  divin,  care  desemnase  animale  și  plante  noi  să  apară  automat de‐a lungul istoriei – însă prin legi cu care el a înzestrat lumea  naturală  încă  de  la  începutul  său,  mai  degrabă  decât  prin  creație  miraculoasă  continuă.  Un  alt  prieten  de‐al  lui  Lyell  a  fost  John  Herschel, căruia i se spunea uneori conducătorul de facto al științei în  Marea Britanie în acea vreme.  

132     Evoluția: știință adevărată? 

Darwin, Lyell și Originea speciilor      El  credea,  de  asemenea,  că  Dumnezeu  a  stabilit  legi  la  crearea  universului care au operat de‐a lungul istoriei geologice, producând în  mod  continuu  noi  specii.  O  altă  influență  provenea  din  partea  romancierului  și  comentatorului  social  Harriet  Martineau,  pe  care  Darwin  a  ajuns  să  o  cunoască  prin  fratele  său,  Erasmus.  Unitariană  radicală,  ea  vedea,  de  asemenea,  lumea  naturală  supusă  legilor  mai  degrabă  decât  sferei  miracolelor  divine.  În  cercul  său,  perspectivele  creaționiste  anglicane  obstrucționau  potențialul  de  auto‐dezvoltare  al  omului  –  ceea  ce  era  necesar  era  reforma  socială  și  politică  astfel  ca  progresul uman (sau „evoluția”) să își urmeze cursul.15    Crezuri deiste în creștere  Influența noilor cunoscuți ai lui Darwin poate fi dedusă din caietele  sale  scrise  în  timpul  acestei  perioade.  Înainte  de  această  perioadă,  el  profesa  o  credință  creștină  ortodoxă  și  avea  un  respect  mare  pentru  Biblie,16 însă aceste perspective au fost curând abandonate. El a scris în  autobiografia  sa  „în  timpul  acestor  doi  ani  [octombrie  1836  ‐  ianuarie  1839] am fost mânat întru multă cugetare cu privire la religie... [și] am  ajuns treptat să nu mai cred în Creștinism.”17 Mai mult, gândirea sa nu  devenise  doar  cea  a  unui  sceptic,  ci  a  unuia  care  batjocorea  Creștinismul. Arogantă, credea el acum, era perspectiva conform căreia  universul fusese creat sau adaptat pentru om, mai degrabă decât omul  să  fie  adaptat  universului.18  La  fel  de  arogantă,  simțea  el,  era  ideea  că  omul  este  punctul  culminant  al  lumii  naturale:  „apariția  insectelor  cu  alte simțuri este mult mai minunată” pretindea el.19,20 „Un om... poate  fi  felicitat  [pentru  facerea  de  bine]”,  însă  actul  nu  este  cu‐adevărat  al  său  și  „nu  merită  nici  o  onoare.”21  În  mod  similar,  „răutatea  nu  este  defectul unui om mai mult decât boala trupului.”22   Ceea  ce  este  de  o  importanță  aparte  este  cât  de  deistă  a  devenit  gândirea  sa.  Privea  acum  miracolele  înregistrate  în  Biblie  ca  fiind  acceptate de către oameni la vremea aceea pentru că ei erau „ignoranți  și creduli într‐o măsură aproape de neînțeles pentru noi”.22 Într‐adevăr,  el  cugeta,  „cu  cât  știm  mai  mult  despre  legile  fixe  ale  naturii  cu  atât  mai  incredibile  devin  miracolele”.23  Gândul,  argumenta  el,  nu  este  nimic mai mult decât o secreție a creierului, așa cum gravitația este o  proprietate  intrinsecă  a  materiei.23  Chiar  și  „iubirea  zeității  [este]  efectul  organizării.  Oh,  tu,  Materialistule”,  se  mustra  pe  sine  în  mod  glumeț.24  Mai  târziu  avea  să  afirme:  „Totul  în  natură  este  rezultatul  legilor fixe”.24  

133 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 9      Din  moment  ce  știința  nu  a  demonstrat  niciodată  niciuna  dintre  acestea  ca  fiind  adevărate,  totuși, astfel  de  puncte  de  vedere  au  putut  apărea  prin  îmbrățișarea  unei  ideologii  –  în  acest  caz,  cu  siguranță,  felul de gândire deist al noilor săi prieteni.   Judecând  după  scrisorile  și  notițele  științifice  scrise  în  timpul  călătoriei  pe  Beagle,  pare  clar  că  Darwin  nu  era  înclinat  înspre  o  gândire  evoluționistă  mai  înainte  de  1836.25  Într‐adevăr  popularul  punct  de  vedere  că  el  a  avut  un  oarecare  moment  eureka  vizitând  insulele  Galápagos,  pare  să  fie  unul  dintre  cele  mai  mari  mituri  ale  istoriei.26 Totuși, în autobiografia sa, el a afirmat că „a conceput în mod  clar” teoria sa până în 1839.27 Germenul ideilor sale evoluționiste, astfel,  s‐a  dezvoltat  exact  în  timpul  aceleași  perioade  în  care  crezurile  sale  creștine păleau. În iulie 1837, a început scrierea întru‐un caiet în care își  consemna  gândurile  sale  despre  „transmutație”  (evoluție).  Pe  prima  pagină,  cu  litere  groase,  a  scris  titlul,  Zoonomia,  numele  cărții  bunicului  său  Erasmus,  în  care  Erasmus  și‐a  exprimat  ideile  sale  evoluționare  cu  patruzeci  de  ani  înainte.28  În  anii  următori,  Darwin  a  continuat să preia mult mai multe din temele bunicului său.29  Nu  este  dificil  să  vedem  cum  gândirea  lui  Darwin,  sub  influența  geologiei lui Lyell, a dus la o teorie a evoluției deplin elaborată: lumea  avea  milioane  de  ani  ca  vârstă  iar  rocile  spuneau  povestea  ciclurilor  sale  vitale  ce  se  schimbau  încet.  Fosilele  arătau  că,  de‐a  lungul  timpului,  speciile  care  apăruseră  și  dispăruseră,  drept  noi  forme  de  plante  și  animale,  le  înlocuiseră  pe  cele  vechi.  Din  moment  ce  Dumnezeu  nu  a  intervenit  în  lume,  însă  a  însușit‐o  cu  legi  naturale  „creative”,  apariția  de  noi  specii  trebuie  să  fie  rezultatul  acestor  legi.  Variația speciilor și selecția naturală furnizează un mecanism prin care  noi forme de plante și animale pot apărea. Lyell arătase modul în care  văi gigantice se formaseră prin eroziune graduală, puțin câte puțin; în  mod  similar,  selecția  naturală  a  acționat  prin  conservarea  și  acumularea unui mare număr de schimbări moștenite, infinitezimal de  mici.30 Ce bine se potriveau toate! Însă în ce măsură era această gândire  cu  adevărat  produsul  științei  și  în  ce  măsură  produsul  unui  punct  de  vedere deist asupra lumii? 

134     Evoluția: știință adevărată? 

Darwin, Lyell și Originea speciilor      Geologia lui Lyell  În  primul  rând,  să  aruncăm  o  privire  asupra  felului  în  care  Lyell  vede  geologia,  pe  care  Darwin  a  acceptat‐o  atât  de  ușor.  Era  ea  cu  adevărat  o  astfel  de  știință  corectă?  Nu  se  pune  la  îndoială  faptul  că  Lyell  a  fost  foarte  influențat  de  către  James  Hutton  și  George  Poulett  Scrope,  ambii  fiind  deiști  și  crezând  în  erele  lungi  și  procesele  geologice graduale.31,32 În același timp, el a păstrat în mod clar puncte  de  vedere  opuse,  inclusiv  pe  cele  ale  unor  geologi  foarte  competenți  cum  ar  fi  Louis  Agassiz  ‐  și  Georges  Cuvier,  care  a  fost  descris  drept  „probabil cel mai rafinat intelect al științei secolului XIX”.33 Este foarte  semnificativ faptul că Lyell dădea importanță atât de mare lucrărilor și  opiniilor  unor  geologi  mai  mult  decât  altora,  într‐o  vreme  în  care  se  cunoșteau  puține  cu  privire  la  dovezile  geologice.  Într‐adevăr,  în  timpul  perioadei  în  care  Lyell  își  formula  ideile,  mulți  recomandau  precauție,  argumentând  că  era  prea  săracă  cunoașterea  Pământului  pentru a furniza destule date pentru o teorie generală a geologiei.34    Într‐o scrisoare redactată imediat după publicarea celui de al doilea  volum  al  lui  Lyell  –  Principiile  geologiei,  Scrope  remarca,  „e  o  mare  bucurie să îi fi învățat pe cei ce vânează cariere că două volume groase  pot  fi  scrise  despre  geologie  fără  să  folosești  măcar  o  dată  cuvântul  ‚strat’.”35  Totuși,  aceste  strate  au  furnizat  mare  parte  din  dovezile  împotriva geologiei actualiste ‐ Lyell îi ignorase pur și simplu. Faptul că  Lyell a lăsat deoparte datele cunoscute care i‐au contestat teoria a fost  o părere exprimată, printre alții, de către Adam Sedgwick, fost profesor  de Geologie la Universitatea Cambridge. Scriind în Lucrările Societății  de Geologie în 1834, Sedgwick a descris teoria lui Lyell drept un caz de  „pledoarie  specială”,  un  termen  avocățesc  pentru  o  discuție  în  care  vorbitorul  ignoră  în  mod  deliberat  aspecte  care  nu  sunt  favorabile  punctului său de vedere.36  Într‐un  articol  în  care  argumenta  necesitatea  invocării  atât  a  proceselor  catastrofice  cât  și  graduale  în  explicarea  observațiilor  geologice, profesorul de geologie de la Universitatea Harvard, Stephen  J. Gould comenta:    „Charles  Lyell  a  fost  avocat  de  profesie,  iar  cartea  sa  este  unul  dintre  cele  mai  strălucitoare  compendii  publicate  vreodată  de  către  un  avocat…  [dar  el]  se  baza  pe  două stratageme pentru a stabili opiniile sale actualiste (uniformiste) drept singura  geologie adevărată.”37 

 

135 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 9      Conform  spuselor  profesorului  Gould,  primul  element  de  inventivitate a fost cel de a construi o „sperietoare” asupra căreia să se  concentreze atacurile.  Și aceasta presupunea că oponenții săi științifici  erau împotriva teoriei sale pe baza faptului că ei credeau că Pământul e  tânăr,  ceea  ce  era  neadevărat.  Argumentele  împotriva  teoriei  lui  Lyell  se  bazau  pe  observații  geologice  și  erau  prezentate  de  oameni  care  credeau  într‐un  Pământ  vechi  precum  și  de  cei  care  credeau  într‐un  pământ  tânăr.    Al  doilea  element  de  inventivitate  era  cel  de  a‐și  convinge cititorii că respingerea actualismului (uniformismului) său ar  însemna  per  se  o  respingere  a  științei  înseși.  Adică,  acceptarea  principiului  științific  al  uniformității  (caracter  imuabil)  legii  naturale  necesita  o  acceptare  a  uniformității  (caracter  neschimbabil)  al  proceselor geologice. Aceasta era, de asemenea, o interpretare greșită a  altor opinii geologice.38 Gould continua:    „De  fapt,  catastrofiștii  [precum  Agassiz  și  Cuvier]  erau  mult  mai  empirici  mintal  decât Lyell. Dovezile geologice chiar par să necesite catastrofe: rocile sunt fracturate  și distorsionate; faune întregi sunt distruse. Pentru a dejuca această impresie literală,  Lyell  și‐a  impus  imaginația  asupra  dovezii.  Dovezile  geologice,  argumenta  el,  sunt  imperfecte și trebuie să interpolăm în ele ceea ce putem deduce în mod rezonabil dar  nu  putem  vedea.  Catastrofiștii  erau  empiriști  pragmatici  ai  vremurilor  lor,  nu  apologeți teologici orbi.”39   

Există multe alte indicații că gândirea lui Lyell a fost influențată de  mai mult decât doar considerații științifice. De exemplu, el credea că,  așa  cum  ridicarea  și  coborârea  continentelor  Pământului  aveau  ciclicitate  în  istorie,  așa  era  și  cu  flora  și  fauna  Pământului.  El  se  aștepta  întru‐totul  de  exemplu,  ca  dinozaurii  să  revină  să  repopuleze  Pământul  într‐o  epocă  viitoare.40  Un  astfel  de  crez,  totuși,  era  clar  bazat pe o ideologie și nu avea nici o bază în dovezile fosilifere. Cuvier,  de  exemplu,  a  furnizat  dovezi  clare  că  patrupedele  din  clasele  superioare  apăreau  mai  târziu  în  dovezile  fosilifere  iar  peștii  apăreau  înaintea animalelor terestre.41 Eșecul lui Lyell în a recunoaște secvența  observată  în  dovezile  fosilifere  a  fost  chiar  descris  drept  „orbire  auto‐ provocată”.42  În  secolul  al  XIX‐lea,  era  ceva  obișnuit  pentru  paradigmele  științifice  să  conțină  păreri  religioase,  istorice,  politice  și  sociale,  precum și observații și date.43,44,45  

136     Evoluția: știință adevărată? 

Darwin, Lyell și Originea speciilor      Mulți  credeau,  de  exemplu,  că,  așa  cum  existau  legi  naturale  care  guvernează  comportamentul  Pământului  (geologie),  existau  legi  similare  ce  guvernează  comportamentul  economiilor,  putându‐se  lua  analogii dintr‐o parte și aplica celeilalte. Lyell nu reprezenta o excepție  în  această  privință,  iar  geologia  sa  pare  să  fie  influențată  nu  doar  de  crezurile sale deiste ci și de subiecte de o paletă largă precum istorie,  lingvistică,  demografie  și  economie.46  Martin  J.  S.  Rudwick,  profesor  emerit  de  istorie  la  Universitatea  din  California  și  expert  în  istoria  științelor Pământului, argumenta:    „Eu  concluzionez,  de  aceea,  că  o  înțelegere  completă  a  conceptului  lui  Lyell  al  timpului  geologic,  care  a  fost  atât  de  crucială  pentru  dezvoltarea  ulterioară  a  geologiei și pentru lucrarea lui Darwin în biologie, trebuie să țină cont de originea sa  posibilă (cel puțin în parte) în lucrarea lui Scrope, care în schimb poate că a derivat‐o  (cel  puțin  în  parte)  din  preocuparea  sa  față  de  problemele  sociale  ale  economiei  politice.”47 

 

În plus, mulți alții credeau că avansarea cunoștințelor geologice se  oglindea  în  și  completa  avansarea  cunoștințelor  privind  progresul  social și rolul politicii și guvernării în societate. Nu este surprinzător că  diferitele modele  ale  geologiei  –  actualist  (uniformist)  și  catastrofist  –  au  dus  la  opinii  politice  foarte  diferite.  Lyell,  de  exemplu,  părea  să  folosească  teoria  sa  actualistă  pentru  a  sprijini  politicile  seculare  și  liberale  din  Anglia  față  de  și  împotriva  paternalismului  teistic  al  conservatorilor.  Conservatorii  sprijineau  ideea  monarhiei,  argumentând că, așa cum Dumnezeu guverna peste lumea materială a  geologiei,  așa  guverna  El  peste  oameni  prin  aristrocrație  sub  rege  sau  regină.  În  schimb,  liberalii  argumentau  faptul  că  din  cauză  că  lumea  materială  este  guvernată  mai  degrabă  de  procese  naturale  decât  supranaturale,  ar  trebui  să  existe  un  transfer  gradual  al  puterii  de  la  „monarhie sub Dumnezeu” la oameni.48 Vorbind despre Lyell și adepții  săi,  profesorul  Ager  comenta:  „…  geologia  a  intrat  pe  mâna  teoreticienilor  care  au  fost  condiționați  de  către  istoria  socială  și  politică a vremurilor lor mai mult decât observațiile de pe teren.”49  În ciuda lipsei de rigoare științifică, la mijlocul secolului al XIX‐lea,  cele trei volume ale lui Lyell – Principii de geologie au convins pe mulți,  iar  prin  maniera  calculată  și  măiestrită  a  unui  avocat  strălucitor,  el  atinsese  scopul  declarat  de  a  lipsi  studiul  geologiei  de  influențele  biblice.50,51 El o supusese însă, principiilor unitariene, deiste.     

137 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 9      Fosilele și credința  Cum  rămâne  cu  celelalte  argumente  ale  lui  Darwin  ce  sprijină  evoluția?  El  știa  foarte  bine  că  dovezile  fosilifere  nu  sprijineau  convingerea  unei  modificări  evoluționiste  graduale.  În  capitolul  9  al  Originii  speciilor,  el  a  identificat  trei  observații  geologice  care,  în  conformitate cu teoria sa, erau, în propriile‐i cuvinte, „fără îndoială de  cea mai periculoasă natură”:    „negăsirea  în  formațiunile  succesive  a  unor  legături  tranziționale  nesfârșit  de  numeroase  între  multele  specii  care  există acum sau au existat”   „maniera  bruscă  în  care  grupe  întregi  de  specii  apar  în  formațiunile noastre europene”   „absența  aproape  completă,  așa  cum  se  cunoaște  în  prezent, a formațiunilor fosilifere sub stratele siluriene.”52   Într‐adevăr, el singur a admis „… numărul varietăților intermediare,  care au existat în trecut pe Pământ, [trebuie] să fie enorm. De ce atunci  nu  este  fiecare  formațiune  geologică  și  fiecare  strat  plin  de  astfel  de  verigi intermediare? Geologia cu siguranță nu descoperă nici un astfel  de  lanț  organic  gradat;  și  asta,  probabil,  este  cea  mai  evidentă  și  periculoasă  obiecție  care  poate  fi  adusă  împotriva  teoriei  mele.”53  Convingerea  sa,  însă,  că  toate  acestea  pot  fi  explicate  în  termeni  de  „imperfecțiune  extremă  a  arhivei  geologice”54  este  cu  siguranță  o  afirmare  a  credinței.  În  mod  remarcabil,  el  continua  să  argumenteze:  „… din ignoranța noastră cu privire la geologia altor țări… îmi pare să  fie pripit din partea noastră să dogmatizăm asupra succesiunii ființelor  organice din întreaga lume, așa cum ar fi pentru un naturalist să ajungă  pentru cinci minute pe pământul pustiu undeva în Australia și apoi să  discute  numărul  și  gama  producțiilor  sale…  Nu  ar  trebui  să  uităm  că  doar o mică porțiune din lume este cunoscută cu acuratețe.”54 Dar dacă  cunoștința  geologică  și  paleontologică  era  prea  insuficientă  pentru  creaționiști  să  argumenteze  împotriva  evoluției  pe  baza  sa,  cât  de  sănătoasă  era  gândirea  sa  atunci  când  se  baza  atât  de  puternic  pe  o  anumită interpretare a rocilor?    „Legile evoluției”  Darwin  credea  că  „legea  variației”,  asupra  căreia  acționa  selecția  naturală  astfel  ca  să  pună  în  mișcare  procesul  macro‐evolutiv,  era  aceeași  „lege  a  variației”  care  era  exploatată  de  către  crescătorii  de  animale în selecția artificială.  

138     Evoluția: știință adevărată? 

Darwin, Lyell și Originea speciilor      Într‐adevăr, el scria: „Este o frumoasă parte a teoriei mele că rasele  domesticite de organisme sunt create exact prin aceleași mijloace ca și  speciile    ‐  însă  cele  din  urmă  mult  mai  perfect  și  infinit  mai  încet.”55  Totuși,  în  timp  ce  e  adevărat  că  el  a  văzut  crescători  producând  diferențe remarcabile în specii precum porumbeii și câinii, se cunoștea  bine  în  secolul  al  XIX‐lea  că  păreau  să  existe  limite  clare  cu  privire  la  măsura  în  care  animalele  pot  fi  modificate  prin  selecție  artificială.  Porumbeii  rămâneau  întotdeauna  porumbei  iar  câinii  întotdeauna  rămâneau câini. Ce motiv avea el să creadă că lucrurile ar sta altfel în  lumea naturală? Răspunsul său la acest argument este cel mai relevant:  „s‐a afirmat adesea, însă afirmația este cu desăvârșire lipsită de dovezi,  că  cantitatea  de  variație  în  natură  este  una  strict  limitată.”56  Cu  alte  cuvinte, din moment ce el credea că oponenții săi nu puteau dovedi că  variația  în  nautră  este  limitată,  nu  exista  nici  un  motiv  pentru  el  să  creadă  că  este!  Dar  ce  fel  de  știință  este  aceasta?  În  știința  adevărată,  pentru ca o ipoteză să fie acceptată, este necesar să dovedești din date  că  presupunerile  tale  au  validitate.  Într‐adevăr,  una  dintre  cele  mai  remarcabile afirmații din Originea speciilor spune: „Oricât de încet ar fi  procesul de selecție, dacă omul slab poate face multe prin puterile sale  și  selecție  artificială,  eu  nu  pot  vedea  nici  o  limită  față  de  măsura  de  schimbare…  care  poate  fi  realizată  în  lungul  curs  al  timpului  prin  puterea  de  selecție  a  naturii.”57  Aceasta  este  probabil  una  dintre  cele  mai  puternice  afirmații  bazate  pe  credință  din  întreaga  carte.  Darwin  pur  și  simplu  presupunea  că  organismele  aveau  potențial  nelimitat  pentru variație, în ciuda experienței crescătorilor. Mai mult, el părea să  își  bazeze  întrega  sa  teorie  pe  asta,  admițând  în  același  timp  că:  „ignoranța noastră cu privire la legile variației este profundă.”58  Crezul lui Darwin în această „lege a variației” a apărut de timpuriu  în gândirea sa. El a scris în autobiografia sa: „Odată ce am fost convins,  în  anul  1837  sau  1838,  că  speciile  erau  producțiuni  modificabile,  nu  puteam evita convingerea că omul trebuie să se supună aceleași legi.”59   Și,  comentând  asupra  observațiilor  sale  legate  de  expresiile  faciale  ale  primului  său  copil  născut  în  1839,  el  a  scris:  „m‐am  simțit  convins,  chiar  și  în  această  perioadă  timpurie,  că  cele  mai  complexe  și  fine  forme  ale  expresiei  trebuie  să  fi  avut  o  origine  treptată  și  naturală.”60  Că el „s‐a simțit convins” de acest lucru atât de devreme în gândirea sa,  fără  nici  o  informație,  sugerează  că  această  convingere  a  apărut  mult  mai mult din convingerile sale deiste în dezvoltare decât din cercetarea  științifică.  

139 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 9      Mai  târziu,  credința  sa  în  existența  „legilor”  evoluției  a  devenit  supremă:  „vechiul  argument  al  designului  în  creație,  așa  cum  e  el  prezentat  de  Paley,  care  inițial  părea  să  fie  atât  de  convingător,  eșuează, acum că legea naturală a selecției a fost descoperită… Totul în  natură este rezultatul legilor fixe.”61   Punctul de vedere al lui Darwin cu privire la modelele (omologiile)  observate în lumea naturală este, de asemenea, important. Cu privire la  „tendința  organismelor  provenite  din  același  strămoș  de  a  diferi  prin  trăsăturile  lor  în  timp  ce  se  modifică”,  a  scris:  „faptul  că  s‐au  diversificat  foarte  mult  este  evident  din  felul  în  care  specii  de  toate  tipurile  pot  fi  clasificate  în  genuri,  genurile  în  familii,  familiile  în  subordine  și  tot  așa”.62  Dar  acest  lucru  presupune  o  interpretare  evoluționistă  a  modelelor  din  natură  –  în  mod  sigur  pentru  orice  om  care  gândește,  modelele  pot  fi,  de  asemenea,  explicate  printr‐un  designer/creator.  Mai  mult,  Darwin  definea  omologia  ca  fiind  „acea  relație  dintre  părțile  ce  rezultă  din  dezvoltarea  lor  din  părțile  lor  embrionare  corespunzătoare”63  este  tocmai  ceea  ce  nu  este  omologia:  structurile  omoloage  nu  doar  că  se  dezvoltă  prin  procese  embrionare  diferite,  dar  se  dezvoltă  adesea  din  diferite  părți  ale  zigotului.64  Paradigma evoluționistă pare să fie atât de puternică încât nu numai că  a dictat interpretarea datelor, ci a și creat informația însăși.    Deism și nu date  Punctul de vedere deist al lui Lyell asupra geologiei l‐a captivat atât  de  puternic  pe  tânărul  Darwin  încât  acesta  i‐a  scris  prietenului  său,  Leonard Horner,     „...  nu  pot  să  spun  cât  de  impresionat  sunt  de  superioritatea  infinită  a  școlii  de  geologie a lui Lyell față de cea de pe continent. Întotdeauna am sentimentul că multe  din  scrierile  mele  au  ieșit  pe  jumătate  din  mintea  lui  Lyell  și  că  nu  am  recunoscut  acest lucru îndeajuns, nici nu știu cum să fac asta, fără să spun acest lucru în atât de  multe cuvinte – pentru că întotdeauna m‐am gândit că marele merit al Principiilor a  fost acela că a modificat întregul mod de gândire al cuiva și astfel atunci când acel  cineva  vede  un  lucru  nemaivăzut  până  atunci  de  către  Lyell,  îl  vede,  parțial,  prin  ochii săi”.65 

 

140     Evoluția: știință adevărată? 

Darwin, Lyell și Originea speciilor      Janet  Browne,  profesor  al  istoriei  științelor  la  Universitatea  Harvard,  comentează:  „scrierile  lui  Lyell...  au  devenit  centrul  întregii  sale  gândiri  biologice  de  mai  târziu”66  și  „...  fără  Lyell  nu  ar  fi  existat  nici un Darwin”.67 Lyell îl convinsese că peisajul geologic se schimbase  în  mod  constant  și  gradual,  de‐a  lungul  erelor.  Rocile  spuneau  astfel  istoria modificărilor plantelor și animalelor de‐a lungul lungii istorii a  Pământului68  ‐  modificări  care  ele  însele,  conform  cu  Lyell,  au  apărut  cel mai probabil prin procese naturale.69 Într‐adevăr, așa cum i‐a scris  și  Darwin  prietenului  său  Joseph  Hooker,  „sunt  sigur  că  uneori  el  [Lyell] nu mai credea în Creație ca tine sau ca mine”.70  Din  aceste  considerații,  se  poate  vedea  că  teoria  evoluției  a  lui  Darwin  nu  s‐a  format  dintr‐o  gândire  pur  științifică,  așa  cum  mulți  o  pretind.  Mai  degrabă,  concluziile  sale  despre  lumea  naturală,  atât  din  geologie  cât  și  biologie,  au  fost  fondate  în  mod  clar  pe  un  sistem  de  convingeri deiste ‐ și unul care, concluzionat logic, cu siguranță cerea o  interpretare evoluționistă a ceea ce a văzut el în jurul său. Referindu‐se  la  originea  primelor  forme  primitive  de  viață,  într‐o  altă  scrisoare  adresată  lui  Hooker,  el  a  scris  că  regreta  că  s‐a  referit  la  conceptul  biblic  al  „creației”  în  unele  ediții  anterioare  ale  cărții  sale  Originea  speciilor71 pentru că el „vroia să spună de fapt ‘apărut’ printr‐un proces  complet  necunoscut.”72  Într‐adevăr,  dorea  cu  tot  dinadinsul  să  sublinieze că „totul în natură este rezultatul legilor fixe”.73Dar ce știință  a demonstrat acest lucru ca fiind adevărat?    Note    1 Barlow, Nora, ed., The autobiography of Charles Darwin, pag. 49. Collins,  St James’s Place, London, 1958;  http://darwin‐ online.org.uk/content/frameset?itemID=F1497&viewtype=text&pageseq=1  2 Desmond,  Adrian  și  Moore,  James,  Darwin,  pag.  9.  Penguin,  London,  1991.  3 Ref. 3, pag. 31‐40.   4 Darwin, Charles, Letter to John Lubbock, 22 noiembrie 1859;  http://www.darwinproject.ac.uk/darwinletters/calendar/entry‐2532.html.   5 Ref. 2, pag. 65.   6 Totuși,  Henslow  a  acceptat  conceptul  de  timp  geologic,  ceea  ce  a  pavat  probabil  calea  pentru  mai  târziu  pentru  Darwin  de  a  îmbrățișa  în  mod  voit geologia uniformitariană a lui Charles Lyell, care, credea el, punea la  dispoziție  destul  timp  pentru  evoluția  biologică.  Vezi  Grigg,  Russell,  Darwin’s mentors, Creation 31(1):50–53, 2010 (sub tipar).  7 Un  teist  crede  într‐un  creator  care  intervine  în  univers,  în  timp  ce  un  deist crede într‐un creator care nu intervine.  8 Vezi, de asemenea, 2 Petru 3:3–7. 

141 Evoluția: știință adevărată?       

 

Capitolul 9      9 10 11

12 13 14 15 16 17 18

19

20

21

22 23 24 25 26

27 28 29 30 31

Lyell, Charles, Principles of Geology, vol. 1, 2 și 3. John Murray, London,  1830, 1832, 1833.  Corsi, Pietro, Science and religion. Baden Powell and the Anglican debate,  1800–1860, pag. 243. Cambridge University Press, Cambridge, 1988.  Darwin, Charles, On the origin of species, pag. 310, 312. First edition, John  Murray, London, 1859;  http://darwin‐ online.org.uk/content/frameset?itemID=F373&viewtype=side&pageseq=1.   Ref. 2, pag. 77.   Ref. 2, pag. 100.   Ref. 2, pag. 101.   Ref. 3, pag. 212–217.  Ref. 2, pag. 57 și 85.   Ref. 2, pag. 85–86.   Darwin,  Charles,  Notebook  D,  pag.  49,  1838;  http://darwin‐ online.org.uk/content/frameset?viewtype=text&itemID=CUL‐DAR123.‐ &pageseq=1  Darwin,  Charles,  Notebook  B,  pag.  207,  1837–1838;  http://darwin‐ online.org.uk/content/frameset?viewtype=text&itemID=CUL‐DAR121.‐ &pageseq=1.  Charles  Darwin,  Notebook  C,  pag.  196‐197,  1838;  http://darwin‐ online.org.uk/content/frameset?itemID=CUL‐DAR122.‐ &viewtype=text&pageseq=1.  Darwin, Charles, Old and USELESS Notes about the moral sense & some  metaphysical  points  written  about  the  year  1837  &  earlier,  pag.  409;  http://darwin‐ online.org.uk/content/frameset?itemID=F1582&viewtype=text&pageseq=1 24.   Ref. 2, pag. 86.   Ref. 21, pag. 166.  Ref. 2, pag. 87.   Roy Davies, The Darwin conspiracy: Origins of a scientific crime, pag. 33.  Gold Square Books, London, 2008.  Wood,  Todd  C.,  A  Creationist  review  and  preliminary  analysis  of  the  history, geology, climate, and biology of the Galápagos Islands, ch. 2. Wipf  & Stock, Oregon, USA, 2005.   Ref. 2, pag. 124.   Ref. 20, pag. 1.  Ref. 2, pag. 151.   Ref. 12, pag. 95.  Rupke,  Nicolaas  A.,  The  great  chain  of  history,  pag.  186.  Oxford  University Press, Oxford, 1983. 

   

142     Evoluția: știință adevărată? 

Darwin, Lyell și Originea speciilor      32 Rudwick,  Martin  J.S.    Poulett  Scrope  on  the  volcanoes  of  Auvergne:  Lyellian  time  and  political  economy,  British  Journal  for  the  History  of  Science 7(27): 205–242, 1974.  33 Ager,  Derek  V.,  The  new  catastrophism,  ch.  1.  Cambridge  University  Press, Cambridge, 1993.  34 Mortenson,  Terry,  The  great  turning  point,  pag.  210–213,  Master  Books,  Green Forest Arizona, 2004.  35 Scrope, G. Poulett, Letter to Charles Lyell, 29 septembrie 1832.  36 Ref. 32, pag. 88,  37 Gould, Stephen J., Catastrophes and steady state earth, Natural History  februarie 1975. pag. 15‐16.  38 Vezi și Ref. 32, pag. 188.  39 Ref. 38, pag. 16‐17.  40 Lyell,  Charles,  Principles  of  Geology,  vol.  1,  pag.  123.  John  Murray,  London, 1830.  41 Ref. 32, pag. 151.   42 Ref. 32, pag. 190.   43 Ref. 32, cap. 19.   44 Ref. 35, pag. 53–54.   45 Rashid,  Salim,  Political  economy  and  geology  in  the  early  nineteenth  century:  Similarities  and  contrasts,  History  of  Political  Economy  13(4):726–744, 1981.   46 Martin  J.  S.  Rudwick,  Transposed  concepts  from  the  human  sciences  in  the  early  work  of  Charles  Lyell  in  Jordanova,  L.J.  and  Porter,  R.  (eds),  Images of the earth, British Society for the History of Science, cap. 4.  47 Ref. 33, pag. 242.  48 Grinnell,  George,  The  origins  of  modern  geological  theory,  Kronos  1(4):68–76, 1976.  49 Ager,  Derek  V.,  The  nature  of  the  stratigraphical  record  3rd  ed.,  pag.  70,  Macmillian Press, Chichester, 1993.  50 Lyell,  Charles,  Letter  to  G.  Poulett  Scrope,  June  14,  1830,  in  Lyell,  K.M.  (ed.),  Life,  Letters  and  Journals  of  Sir  Charles  Lyell,  vol.  1,  pag.  268,  John  Murray, London, 1881.  51 Moore, James R., Geologists and interpreters of Genesis in the nineteenth  century, in Lindberg, David and Numbers, Ronald (eds), God and nature.  Historical  essays  on  the  encounter  between  Christianity  and  science,  pag.  328–329, University of California Press, London, 1986.  52 Ref. 12, pag. 310. NB, acesta e numită acum Explozia cambriană; pe vremea  lui  Darwin,  seria  ‘Siluriană’  definită  de  către  Sir  Roderick  Murchison  se  suprapunea stratelor ‘Cambriane’ numite de Adam Sedgwick.  53 Ref. 12, pag. 280.  54 Ref. 12, pag. 306–307.   55 Darwin,  Charles,  Notebook  E,  pag.  71,  1838–1839;  http://darwin‐ online.org.uk/content/frameset?viewtype=text&itemID=CUL‐DAR124.‐ &pageseq=1. 

143 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 9      56 57 58 59 60 61 62 63

Ref. 12, pag. 468.  Ref. 12, pag. 109.   Ref. 12, pag. 167.   Ref. 2, pag. 130.   Ref. 2, pag. 131.  Ref. 2, pag. 87.   Ref. 2, pag. 120–121.   Darwin,  Charles,  On  the  origin  of  species,  pag.  434.  Sixth  edition,  John  Murray, London, 1872;  http://darwin‐ online.org.uk/content/frameset?viewtype=side&itemID=F391&pageseq=1.  64 Denton,  Michael,  Evolution:  A  theory  in  crisis,  cap.  7,  Adler  &  Adler,  Bethesda, Maryland, 1986.  65 Darwin,  Charles,  Letter  to  Leonard  Horner,  29  august  1844;  http://www.darwinproject.ac.uk/darwinletters/calendar/entry‐771.html.   66 Browne, Janet, Charles Darwin: Voyaging, pag. 294, Pimlio, London, 2003.  67 Ref. 67, pag. 186.  68 Ref. 12, pag. 282–287.  69 Ruse,  Michael,  Charles  Darwin,  in  Matthen,  Mohan  and  Stephens,  Christopher, (eds), Philosophy of Biology, pag. 6, North Holland, London,  2007.  70 Darwin, Charles, Letter to Joseph Hooker, 13 martie 1863;   http://www.darwinproject.ac.uk/darwinletters/calendar/entry‐4039.html.  71    Darwin,  Charles,  On  the  origin  of  species,  pag.  525.  Third  edition,  John  Murray, London, 1861;  http://darwin‐ online.org.uk/content/frameset?itemID=F381&viewtype=text&pageseq=1.  72   Darwin, Charles, Letter to Joseph Hooker, 29 martie 1863;  http://www.darwinproject.ac.uk/darwinletters/calendar/entry‐4065.html.   73   Ref. 2, pag. 87.    

144     Evoluția: știință adevărată? 

Capitolul 10       

Este credința în evoluție necesară  pentru progresul științific?     

I 

deea  că  o  înțelegere  și  cunoaștere  a  evoluției  mărește  progresul  științific  este  foarte  îndoielnică.  Philip  Skell,  fost  profesor  de  Chimie la Universitatea de Stat din Pennsylvania, a comentat: 

Am întrebat recent peste 70 de cercetători eminenți dacă și‐ar fi făcut munca diferit  dacă ar fi crezut că teoria lui Darwin este greșită. Toate răspunsurile au fost la fel: nu.  Am  examinat,  de  asemenea,  uimitoarele  biodescoperiri  ale  ultimului  secol:  descoperirea dublului helix; caracterizarea ribozomilor; cartarea genomică; cercetări  pe medicamente și reacții la medicamente; îmbunătățiri ale producției de alimente și  sanitației;  dezvoltarea  de  noi  chirurgii;  și  altele.  Chiar  am  chestionat  biologi  care  lucrează în domenii unde te aștepți ca paradigma darwinistă să fi adus cel mai mare  beneficiu cercetării, precum apariția rezistenței la antibiotice și pesticide. Aici, ca și  peste  tot,  am  descoperit  că  teoria  lui  Darwin  nu  a  furnizat  nici  un  fel  de  călăuzire  vizibilă, ci a fost introdusă, după descoperiri, ca și o spoială narativă interesantă.1 

În  mod  similar,  Dr.  Marc  Kirschner,  șef  și  fondator  al  Departamentului  de  biologia  sistemelor  la  Universitatea  de  Medicină  Harvard, remarca: 'De fapt, în ultimii 100 de ani, aproape toată biologia  s‐a  dezvoltat  independent  de  evoluție,  cu  excepția  însăși  a  biologiei  evoluționiste.  Biologia  moleculară,  biochimia,  fiziologia  nu  au  ținut  cont de evoluție deloc.'2  Unii au sugerat chiar că credința în evoluție a  împiedicat  progresul  științific.  Heribert  Nilsson,  fost  profesor  de  botanică  și  Director  al  Institutului  Suedez  de  Botanică  de  la  Universitatea Lund, susținea:  Rezultatul  final  al  tuturor  cercetărilor  și  discuțiilor  mele  este  că  teoria  evoluției  ar  trebui abandonată în totalitatea sa deoarece duce întotdeauna la contradicții extreme  și  consecințe  ce  produc  confuzie  atunci  când  este  testată  în  temeiul  rezultatelor  empirice ale cercetării. 

145 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 10      Mai mult: am ajuns de asemenea la concluzia că, departe de a fi o școală de gândire  natural‐filozofică  benignă,  teoria  evoluției  este  un  obstacol  serios  pentru  cercetarea  biologică.  Așa  cum  o  arată  multe  exemple,  ea  previne  de  fapt  tragerea  de  concluzii  logice chiar dintr‐un singur set de material experimental. Pentru că totul trebuie să  fie  distorsionat  pentru  a  se  potrivi  acestei  teorii  speculative,  nu  se  poate  dezvolta  o  biologie exactă.3 

Conform  profesorului  Louis  Bounoure,  fost  Președinte  al  Societății  Biologice  din  Strasbourg  și  Director  al  Muzeului  Zoologic  din  Strasbourg,  'Această  teorie  nu  a  ajutat  la  nimic  în  progresul  științei.  Este  inutilă.'4  Conform  profesorului  de  Beer,  teoria  recapitulării  a  lui  Haeckel  'a  avut  efecte  lamentabile  asupra  progresului  biologic'5  iar  conform  profesorului  Blechschmidt,  a  ținut  în  urmă  dezvoltarea  embriologiei științifice adevărate cu o sută de ani.6 Un bun exemplu al  domeniului  în  care  gândirea  evoluționistă  a  împiedicat  progresul  medical  este  credința  în  'organele  rudimentare'.  Funcțiile  acestora  nu  au fost înțelese ani de zile din cauza faptului că se presupunea că erau  rămășițe și un produs secundar al istoricului nostru evolutiv. În cazul  'timusului  rudimentar',  a  dus  la  supunerea  timusului  la  copii  la  radioterapie,  cu  rezultate  tragice.  Ani  de  zile,  amigdalele  se  credea  că  sunt  rudimentare  și  erau  adesea  îndepărtate  în  copilărie;  dar  se  știe  acum  că  sunt  parte  a  sistemului  imunitar.  Îndepărtarea  lor  duce  la  o  creștere  de  patru  ori  a  probabilității  de  a  face  boala  lui  Hodgkin,  de  exemplu.7  În  mod  similar,  credința  în  ADN‐ul  'rebut'  a  întârziat  progresul  în  înțelegerea  geneticii.  Cu  siguranță,  dacă  evoluția  'de  la  molecule la om' ar fi adevărată, am observa în mod continuu în natură  un  proces  creativ  cu  o  putere  imensă,  unul  care  ar  avea  un  impact  enorm asupra cercetării și dezvoltării – în chimie, biologie, medicină și  agricultură. În schimb, în știința reală, practică, apare a fi irelevantă.  În ciuda acestui lucru, se susține adesea că predarea creaționismului  sau a 'design‐ului inteligent' în școli ca altceva decât 'mituri religioase'  amenință  progresul  științific.  Faptele  istorice,  totuși,  spun  o  cu  totul  altă poveste. Conform profesorului Stanley Jaki, era științifică a început  ca rezultat al credinței creștine într‐un Creator.8 Unul dintre fondatorii  timpurii  ai  științei  moderne  a  fost  astronomul  secolului  al  XVII‐lea  Johannes  Kepler.  În  cartea  sa  Epitome  Astronomiae  Copernicanae  (Un  sumar al astronomiei lui Copernic), el a scris cum munca lui științifică a  fost  condusă  de  'cea  mai  mare  încredere  în  lucrările  vizibile  ale  lui  Dumnezeu',  și  a  presărat  adesea  reflecțiile  sale  asupra  metodei  științifice  cu  citate  biblice  despre  înțelepciunea,  puterea  și  slava  lui  Dumnezeu.9 

146     Evoluția: știință adevărată? 

Este credința în evoluție necesară pentru progresul științific?      Galileo  a  scris  'cartea  naturii  este  o  carte  scrisă  de  către  mâna  lui  Dumnezeu în limbaj matematic'10 și s‐a referit la Creatorul divin drept  un  'artizan'  și  un  'arhitect',  concepte  care  l‐au  inspirat  să  desfășoare  experimentele astfel ca să învețe despre creația lui Dumnezeu. Crezând  că mintea omenească este, de asemenea, lucrarea acestui Creator, și‐a  continuat  încrezător  cercetarea  sa  așteptându‐se  că  mintea  creată  de  Dumnezeu este capabilă să înțeleagă măcar puțin din restul creației lui  Dumnezeu. Conform lui Galileo, a fost acest crez creștin că principiile  universului  sunt  măsurabile  cel  care  l‐a  condus  pe  Copernic  să  postuleze  teoria  simplă  că  Pământul  se  rotește  în  jurul  Soarelui.11  Matematicianul secolului al XVII‐lea, René Descartes, care este numit  uneori  și  'tatăl  matematicilor  moderne',  și‐a  dezvoltat  înțelegerea  legilor mișcării din înțelegerea sa legată de Dumnezeu. În cartea sa Le  Monde  (Lumea),  el  susținea  că  'aceste  două  reguli  urmează  în  mod  evident  după  aceasta,  că  Dumnezeu  este  imuabil  și  că  acționând  întotdeauna  în  același  fel,  El  produce  întotdeauna  același  efect.'12  Conform  profesorului  Jaki,  pentru  Robert  Boyle,  'doctrina  și  credința  într‐un  Creator  au  reprezentat  chiar  fundația  unei  gândiri  sănătoase  despre  lume',  iar  Isaac  Newton  'a  susținut  în  modul  cel  mai  explicit  noțiunea  unei  creații  odată  pentru  totdeauna  drept  singurul  cadru  sănătos  al  filozofiei  naturale'.13  Într‐un  eseu  scris  pentru  Societatea  Regală,  John  Maynard  Keynes  a  spus  despre  Newton  că  'el  vedea  universul  ca  o  criptogramă  realizată  de  Cel  Atotputernic'.14  Newton  însuși,  comentând  despre  observațiile  sale  astronomice  a  scris  'acest  foarte  frumos  sistem  cu  soare,  planete  și  comete  ar  putea  merge  mai  departe  doar  prin  sfatul  și  guvernarea  unei  ființe  inteligente  și  puternice.'15  Credința acestora și a altor creaționiști a furnizat baza pentru știința  modernă, fapt recunoscut de către antropologul de renume și istoric al  științei, profesorul Loren Eiseley:  ...  filozofia  științei  experimentale…  și‐a  început  descoperirile  sale  și  s‐a  folosit  de  metoda  sa  în  credință,  nu  în  cunoaștere,  că  avea  de  a  face  cu  un  univers  rațional  controlat de un creator care nu acționa după mofturile sale și nici nu se amesteca cu  forțele  pe  care  El  le‐a  pus  în  mișcare…  Este  cu  siguranță  unul  dintre  paradoxurile  curioase ale istoriei că știința, care are puțin de a face în mod profesional cu credința,  își datorează originile unui act al credinței că universul poate fi interpretat rațional și  că știința astăzi este susținută de această presupunere.16 

 

147 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 10    Aceștia au fost adevărați oameni de știință, în sensul modern. La fel  ca  oamenii  de  știință  creaționiști  de  astăzi,  ei  vedeau  legile  naturale  drept descrieri ale felului în care Dumnezeu își susține creația într‐un  mod  obișnuit  și  repetabil.  Inspirați  de  acest  lucru,  ei  s‐au  angajat  în  observație  și  experiment  pentru  a  înțelege  și  explica  universul  în  termenii mecanismelor testabile.  Mai  degrabă  decât  să  inhibe  progresul  ştiințific,  credința  acestor  oameni de ştiință în creație a direcționat cercetarea lor în mod rodnic.  În  opinia  noastră,  respingerea  creștinismului  de  către  mulți  în  zilele  noastre  și  preocuparea  seculară  cu  privire  la  știință  ca  o  consecință  a  acestui lucru, a dus chiar la opusul acesteia. Acum, cantități enorme de  timp  și  bani  sunt  cheltuite  în  încercarea  de  a  explica  originea  universului  și  a  vieții,  ceva  ce  este  probabil  în  afara  scopului  cunoașterii științifice.    Note    1 Philip  S.  Skell,  'Why  Do  We  Invoke  Darwin?  Evolutionary  Theory  Contributes  Little  to  Experimental  Biology',  The  Scientist,  19/16  (2005),  pag. 10.  2 Citat  de  Peter  Dizikes,  'Missing  Links',  Boston  G l o b e ,   23  octombrie  2005, la:         boston.com/news/globe/ideas/articles/2005/10/23/missing_links/?page=1.  3 Heribert Nilsson,  tradus și citat în Werner  Gitt,  In the Beginning Was  Information  (Bielefeld:  Christliche  Literatur‐Verbreitung,  1997),  pag.  105‐ 106.  4 Citat în The Advocate, 8 martie 1984, pag. 17.  5 Gavin  de  Beer,  Embryos  and  Ancestors  (3rd  edn.;  London:  Oxford  University Press, 1958), pag. 172.  6 Citat  în  Joachim  Vetter,  'Hands  and  Feet:  Uniquely  Human  Right  from  the  Start',  Creation,  13/1  (1990),  pag.  16‐17,  la:  creation.com;  answersingenesis.org.  7 Lawrence  Galton,  citat  în  Jerry  Bergman  și  George  Howe,  'Vestigial  Organs'  Are  Fully  Functional  (St  Joseph,  MO:  Creation  Research  Society,  1990), pag. xi.  8 Stanley Jaki, Science and Creation (Edinburgh: Scottish Academic Press,  1986).  9 Ibid. pag. 268.  10 Rodney  Stark,  For  the  Glory  o f   God:  How  Monotheism  Led  to  Reformations,  Science,  Witch‐hunts  and  the  End  o f   Slavery  (Princeton:  Princeton University Press, 2003), pag. 165. 

148     Evoluția: știință adevărată? 

Este credința în evoluție necesară pentru progresul științific?          11 12 13 14 15

Jaki, Science and Creation, pag. 276‐279.  Citat în Ibid. pag. 281.  Ibid. pag. 285, 287.  John Maynard Keynes, citat în Stark, For the Glory o f  God, pag. 173.  Citat  în  Dinesh  D'Souza,  What's  So  Great  about  Christianity  (Washington DC: Regnery Publishing, 2007), pag. 97.  16 Loren Eiseley, Darwin's Century: Evolution and the Men who Discovered  It (New York: Anchor Books, 1961), pag. 62. 

149 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 11     

De ce sunt atât de mulți oameni de  știință în favoarea evoluției?    n ultima sută de ani, a fost realizat un progres enorm în privința  înțelegerii științifice, permițându‐ne să trimitem omul pe Lună, să  vindecăm  multe  boli  și  să  proiectăm  computere  cu  viteze  de  procesare  a  datelor  care  îți  taie  respirația.    Acest  lucru  îi  face  pe  mulți  să  creadă  că  oamenii  de  știință  sunt  la  fel  de  competenți  în  explicarea istoriei și chiar a originilor vieții de pe Pământ; însă nu așa  stau lucrurile.  Pentru a trimite omul pe Lună, pentru a vindeca sau preveni boli și  pentru  a  proiecta  computere  este  nevoie  de  competență  în  știința  operațională,  adică,  înțelegerea  legilor  naturale  care  poate  fi  obținută  printr‐o  investigare  și  experimentare  atente  în  prezent.  Există  mulți  oameni în instituții de cercetare și dezvoltare în toată lumea care sunt  foarte  buni  la  acest  lucru,  pentru  care  succesul  științei  operaționale  depune mărturie. Încercările de a înțelege istoria vieții, totuși, reclamă  competență  în  știința  istorică  sau  a  originilor,  care  este  mult  mai  apropiată de munca unui detectiv sau a unui om de știință legist. Este  mult mai dificilă decât știința operațională deoarece adesea nu putem  dovedi  ipotezele  noastre  prin  experiment  și  ne  bazăm  pe  supoziții.  Este, de asemenea, mult mai dificilă decât știința judiciară deoarece nu  primim  nici  un  ajutor  de  la  martori  oculari,  după  cum  problemele  se  leagă  de  ceea  ce  s‐a  întâmplat  până  acum  în  afara  memoriei în  viață.1  Suntem  astfel  mult  mai  puțin  calificați  pentru  știința  istorică,  în  care  dezacordul  dintre  oamenii  de  știință  cu  privire  la  problemele  fundamentale  și  revizia  constantă,  majoră  a  teoriilor  lor  aduce  mărturie.  Profesorul  Ager,  de  exemplu,  a  admis  că  'trebuie  să  fie  semnificativ faptul că aproape toate relatările evoluționiste pe care le‐ am  învățat  ca  student…  sunt  acum  „demascate”.'2  În  mod  similar,  William  Provine,  profesor  de  științele  biologice  la  Universitatea  Cornell, a scris că 'majoritatea lucrurilor învățate despre domeniu [cel  al  biologiei  evoluționiste]  în  facultate  (1964‐68)  sunt  fie  greșite,  fie  semnificativ modificate.'3 

Π

150     Evoluția: știință adevărată? 

De ce sunt atât de mulți oameni de știință în favoarea evoluției?  Este  interesant  să  remarcăm  grija  avută  de  către  oamenii  de  știință  atunci când fac afirmații legate de știința operațională, deoarece ei știu  că ceea ce spun poate fi supus testării și, dacă este greșit, falsificat. Se  simt mult mai liberi să facă afirmații legate de origini deoarece, foarte  adesea,  nimeni  nu  poate  dovedi  că  greșesc.  Mai  mult,  datorită  naturii  imprecise a științei originilor, ea poate fi utilizată greșit în același fel în  care unii folosesc greșit studiile istoriei omenirii, selectând doar acele  dovezi  care  se  potrivesc  ideologiei  sau  obiectivului  politic  pe  care  își  doresc să îl promoveze.  Știința  istorică  este  în  mod  inevitabil  săracă  în  informație  și  bogată  în imaginație, și acesta este unul din motivele pentru care creaționiștii  și  evoluționiștii,  folosind  aceleași  informații  și  aplicând  aceleași  principii  științifice,  pot  ajunge  la  concluzii  contrare.  Adevărata  diferență dintre cele două grupuri constă în interpretarea pe care o dau  informațiilor,  care  este  adesea  determinată  de  perspectiva  lor  asupra  lumii.  În  mod  semnificativ,  ardentul  evoluționist  și  fost  profesor  de  biologie la Universitatea Harvard, Richard Lewontin afirmă:  Luăm parte științei în ciuda absurdității evidente a unora dintre teoriile sale, în ciuda  eșecului acesteia de a împlini multe dintre promisiunile sale extravagante de sănătate  și  viață,  în  ciuda  toleranței  comunității  științifice  pentru  relatări  nefundamentate,  pentru  că  avem  un  angajament  anterior,  un  angajament  față  de  materialism.  Nu  metodele  și  instituțiile  de  știință  ne  constrâng  cumva  să  acceptăm  o  explicație  materială  a  lumii  fenomenologice,  ci,  dimpotrivă,  suntem  forțați  de  adeziunea  noastră a priori la cauzele materiale pentru a crea un aparat investigațional și un set  de  concepte  care  produc  explicații  materiale,  indiferent  cât  de  contra‐intuitive,  indiferent de cât de înșelătoare sunt pentru neinițiați. Mai mult, acel materialism este  un absolut, pentru că nu putem permite un Picior Divin în prag.4 

'Dovada'  evoluției  constă  nu  în  ceea  ce  este  observat  în  natură  sau  în  dovezile fosilifere, ci în presupunerile comunității științifice seculare. În  primul  rând,  știința  este  definită  ca  excluzând  supranaturalul,  bazându‐se  doar  pe  legile  naturale  care  pot  fi  prevăzute.  În  al  doilea  rând, se susține că, deși cunoașterea științifică este incompletă, ea are  potențialul  de  a  explica  totul.  Astfel,  în  conformitate  cu  aceste  două  principii,  trebuie  să  fie  posibil  să explice  modul  în  care  a  apărut viața  prin procese naturale. Parte din teoria evoluției este cel mult o ipoteză  atrăgătoare  în  mod  științific,  iar  orice  observație  care  poate  fi  interpretată  ca  sprijinind‐o  este  rapid  acceptată  drept  dovadă  a  validității sale. 

151 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 11      Observațiile  care  par  să  contrazică  teoria  sunt  lăsate  deoparte,  cu  așteptarea  ca  progresul  științific  ulterior  să  explice  într‐o  zi  de  ce  nu  prezintă  o  problemă  reală.  Această  gândire,  totuși,  este  demonstrabil  irațională.  Deși  definiția  științei  ca  bazându‐se  doar  pe  procesele  naturale este rezonabilă, supoziția că procesele naturale au dat naștere  la tot ceea ce observăm noi astăzi nu este, pentru că nu poate fi testată.  Și dacă o teorie nu poate fi sau nu a fost testată, ea nu este științifică.  Problemele  foarte  reale  și  serioase  asociate  ideii  că  evenimentele  aleatorii (cu sau fără selecție naturală) ar fi putut da naștere proceselor  evoluționiste  se  cunosc  de  mulți  ani.  Obiecții  serioase  la  teoria  neo‐ darwinistă,  de  exemplu,  au  fost  prezentate  de  către  unii  oameni  de  știință  eminenți  la  un  simpozion  de  la  Institutul  Wistar  din  Philadelphia, încă din 1966.5 Conform președintelui acestui simpozion,  zoologul și câștigătorul premiului Nobel, Sir Peter Medawar, astfel de  'obiecții  sunt  susținute,  în  general,  de  foarte  mulți  biologi'.6  Într‐una  din  lucrările  prezentate,  profesorul  Murray  Eden,  matematician  la  Institutul  de  Tehnologie  din  Massachusetts  a  mers  până  într‐acolo  încât  a  zis:  'Argumentul  nostru  este  dacă  lui  „întâmplător”  i  se  dă  o  interpretare  serioasă  și  crucială  din  punct  de  vedere  probabilistic,  postulatul  întâmplării  este  foarte  neplauzibil  iar  o  teorie  științifică  adecvată a evoluției trebuie să aștepte descoperirea și elucidarea de noi  legi  naturale  –  fizice,  fizico‐chimice  și  biologice.'7  Astfel  de  afirmații  sunt  o  admitere  clară  că,  pentru  a  păstra  o  poziție  evoluționistă,  este  necesar să apelezi la știința necunoscută ('noi legi naturale'), deoarece  știința cunoscută indică faptul că teoriile curente nu funcționează.  Discutând  problema  originii  vieții,  profesorul  Davies  vorbește  în  egală  măsură  candid:  '...  de  unde  provine  chiar  acea  formă  de  informație  necesară  pentru  a  elabora  prima  celulă  vie  și  a  o  face  să  funcționeze?  Nimeni  nu  știe...';8  'Nici  o  lege  naturală  cunoscută  nu  ar  putea realiza acest lucru... .'9  Mulți evoluționiști cred pur și simplu că prin credință aceste noi legi  științifice  vor  fi  într‐o  zi  descoperite.  Dar  este  oare  credibil  faptul  că  legile  naturale  capabile  să  producă  ceva  atât  de  complex  precum  creierul  uman,  cu  ale  sale  zece  mii  de  milioane  de  celule  nervoase,  fiecare având între zece mii și o sută de mii de fibre conectoare, sunt  de neobservat? Au dispărut aceste legi temporar sau definitiv? 

152     Evoluția: știință adevărată? 

De ce sunt atât de mulți oameni de știință în favoarea evoluției?  Conform  câștigătorului  premiului  Nobel,  Harold  Urey,  care  este  faimos pentru munca sa în domeniul originilor vieții,  ... noi toți care studiem originile vieții descoperim că, cu cât cercetăm mai mult, cu  atât avem sentimentul că este prea complexă ca să fi evoluat undeva… Toți credem ca  dogmă a credinței că viața a evoluat din materia moartă a acestei planete. Din cauză  că  are  o  complexitate  atât  de  vastă,  ne  este  greu  să  ne  imaginăm  că  asta  s‐a  întâmplat.10 

Un  alt  motiv  pentru  care  unii  se alătură  teoriei  evoluției  pare  să  fie  presiunea  colegilor  de  lucru.  Rodney  Stark,  profesor  de  științe  sociale  la  Universitatea  Baylor,  a  comentat:  'reținerea  mea  în  a  căuta  aceste  probleme se bazează pe experiența personală că nimic nu determină o  panică  mai  mare  printre  mulți  dintre  colegii  mei  decât  orice  dezaprobare  a  evoluției.  Ei  par  să  se  teamă  că  cineva  ar  putea  să  îi  confunde cu creaționiștii dacă rămân în încăpere chiar în cazul în care  o astfel de discuție are loc.'11 Orice om de știință care ia în considerație  o perspectivă a originilor diferită decât cea a evoluției se confruntă cu  ridiculizare  instantanee  și,  prea  adesea,  cu  limitarea  perspectivelor  în  privința  carierei.  În  unele  instituții  științifice,  oamenii  de  știință  sunt  supuși persecuției și își pot pierde locurile de muncă dacă pun în mod  deschis la îndoială teoria lui Darwin.12 Pe lângă implicațiile evidente și  cele mai serioase pentru libertatea exprimării, aceasta poate fi doar un  obstacol major în stabilirea adevărului, deoarece discuția deschisă este  esențială procesului de a ajunge la un consens corect.  Evolutioniștii susțin că teoria lor este științifică, deoarece se bazează  pe aplicarea legilor naturale, în timp ce creaționismul este neștiințific  deoarece se bazează pe credință. În realitate, evoluția, din cauza lipsei  de  dovezi  în  sprijinul  său,  este,  de  asemenea,  o  credință,  și  este  de  asemenea,  în  multe  privințe,  neștiințifică,  deoarece  există  argumente  științifice atât de puternice împotriva ei. Teoria evoluției nu derivă din  dovezi  convingătoare  ci  dintr‐un  angajament  de  a  găsi  o  explicație  pentru existența noastră pe baza cauzelor naturale. Este științifică doar  în sensul că este o colecție de idei științifice din care se speră, într‐o zi,  să  fie  construită  o  teorie  științifică  credibilă.  Dovada  că  o  astfel  de  încercare va putea avea succes vreodată, totuși, nu este mai mult decât  o presupunere.  Din când în când, atunci când vorbesc cuiva despre evoluție și încep  să îi prezint dovezile științifice împotriva acesteia, persoana zâmbește  (uneori  cu  amabilitate,  alteori  nu)  și  mă  întreabă:  'Cum  altfel,  atunci,  explici tu viața pe Pământ?' 

153 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 11    Am găsit că această întrebare arată adesea motivația reală a persoanei  pentru  a  crede  în  evoluție  –  nu  dovada  științifică  l‐a  convins  sau  a  convins‐o, ci alternativa (supranaturalul, creația specială) se presupune  că este absurdă. Se pare că acea persoană nu se gândește nicioadată că,  în  mod  logic,  explicația  Bibliei  cu  privire  la  viață  ar  putea  să  fie  cea  corectă.  Phillip  E.  Johnson,  profesor  emerit  de  drept  la  Universitatea  Berkeley din California, a concluzionat:  ...  din  propria‐mi  experiență,  este  lipsit  de  sens  să  încerc  să  antrenez  un  naturalist  științific într‐o discuție dacă teoria neo‐darwinistă a evoluției este adevărată sau nu.   Să  pui  la  îndoială  dacă  evoluția  naturalistă  în  sine  este  'adevărată'…  înseamnă  să  vorbești prostii... [pentru astfel de oameni] evoluția naturalistă este singura explicație  imaginabilă pentru viață și astfel faptul că viața există o dovedește a fi adevărată.13 

Și  pentru  unii,  'evoluția  este  de  la  sine  înțeleasă'  deoarece  'este  de  la  sine  înțeles  că  nu  există  Dumnezeu'.  În  mod  logic,  conform  acestora,  viața trebuie să fi apărut prin procese naturale.      Note    1 Oamenii de știință creștini creaționiști, totuși, pot susține faptul că există  o relatare a unui martor ocular, deoarece Dumnezeu și‐a depus mărturia  legată de actul Său de creație în Biblie.  2 Derek  V.  Ager,  'The  Nature  of  the  Fossil  Record',  Proceedings  o f   the  Geologists' Association, 87/2 (1976), pag. 131‐160.  3 William B. Provine, 'A Review of Teaching about Evolution and the  Nature of Science', National Academy  o f   Sciences,  18 februarie  1999, la:  web.archive.org/web/20040709130607/fpag.bio.utk.edu/darwin/NAS_gui debook/provine_1.html.  4 Richard  Lewontin,  'Billions  and  Billions  of  Demons',  The  New  York  Review, 9 January 1997, pag. 31.  5 Paul  S.  Moorhead  și  Martin  M.  Kaplan,  (eds.),  Mathematical  Challenges  to  the  Neo‐Darwinian  Interpretation  o f   Evolution  (Philadelphia: Wistar Institute Press, 1967).  6 Ibid. pag. xi.  7 Murray  Eden,  'Inadequacies  of  Neo‐Darwinian  Evolution  as  a  Scientific  Theory', Ibid. pag. 109.  8 Paul Davies, 'Life Force', New Scientist, 1 (1999), pag. 27‐30.  9 Paul Davies, The Fifth Miracle (London: Penguin, 1999), pag. 100.   

154     Evoluția: știință adevărată? 

De ce sunt atât de mulți oameni de știință în favoarea evoluției?        10 11

12

13

  Citat în Robert C. Cowen, 'Biological Origins: Theories Evolve', Christian  Science Monitor, 4 ianuarie 1962, pag. 4.  Rodney  Stark,  For  the  Glory  o f   God:  How  Monotheism  Led  to  Reformations,  Science,  Witch‐hunts  and  the  End  o f   Slavery  (Princeton:  Princeton University Press, 2003), pag. 176.  Expelled:  No  Intelligence  Allowed  (video;  Premise  Media  Corporation,  2008), la: premisemedia.com; Jerry Bergman, Slaughter o f  the Dissidents  (Southworth, WA: Leafcutter Press, 2008).  Phillip  Johnson,  Darwin  on  Trial  (2nd  edn.;  Downers  Grove,  IL:  InterVarsity Press, 1993), pag. 123. 

155 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 12   

Este evoluția compatibilă cu  Creștinismul?  dată  ce  am  învățat  mai  multe  despre  teoria  evoluției,  a  devenit  tot  mai  evident  că,  mai  degrabă  decât  să  fie  o  perspectivă a originilor motivată științific, este, foarte adesea,  motivată  ideologic.  Mai  mult,  și  mai  grav  este  că  această  ideologie  este  vizibil  și  în  mod  esențial  anti‐creștină  în  natura  sa.  Conform lui Adam Sedgwick, fost profesor de geologie la Universitatea  Cambridge și care îl cunoștea bine pe Darwin, acest lucru a fost astfel  de  la  început.  La  un  an  după  publicarea  Originii  speciilor,  Sedgwick  a  scris  despre  aceasta:  'de  la  început  până  la  sfârșit  este  un  fel  de  mâncare  de  materialism  de  clasă  gătit  și  servit  cu  istețime…  Și  de  ce  este făcut acest lucru? Pentru nici un alt motiv temeinic, sunt sigur, cu  excepția celui de a ne face independenți de un Creator.'1  Conform  doctorului  Croft,  familia  lui  Darwin,  la  scurtă  vreme  după  moartea sa, a distrus în mod deliberat multe dintre scrierile sale pentru  a ascunde vederii sentimentele sale anti‐creștine.2 Vorbind la o sută de  ani  de  la  publicarea  Originii  speciilor,  biologul  Sir  Julian  Huxley  FRS  (membru  al  Societății  Regale  din  MB,  n.tr.)  susținea:  'Darwinismul  a  îndepărtat  întreaga  idee  de  Dumnezeu  drept  creator  al  organismelor  din sfera discuției raționale.'3  Profesorul  Dawkins  admite  în  mod  deschis  că  el  scrie  cărți  despre  evoluție pentru a promova ateismul. Atunci când a fost întrebat despre  reacția sa asupra faptului că majoritatea oamenilor din Marea Britanie  cred  în  Dumnezeu,  el  a  replicat:  'Sunt  nefericit  să  trăiesc  într‐o  societate  unde  cred  eu  că  majoritatea  oamenilor  sunt  amăgiți.  Mi‐ar  plăcea  să  pot  face  ceva  pentru  asta,  de  aceea  scriu  cărțile  pe  care  le  scriu.'4 Conform profesorului Stark, 

O 

...  bătălia  cu  privire  la  evoluție  nu  este  un  exemplu  al  modului  'eroic'  prin  care  oamenii de știință au reușit să reziste persecuției necruțătoare a 'fanaticilor' religioși.  Ci mai degrabă, de la început, a fost în primul rând un atac asupra religiei din partea  militanților  ateiști  care  se  înfășoară  în  mantia  științei  în  efortul  de  a  combate  toate  pretențiile  religioase  cu  privire  la  un  Creator  –  un  efort  care  a  încercat  adesea  să  suprime toată critica științifică a muncii lui Darwin.5 

156     Evoluția: știință adevărată? 

Este evoluția compatibilă cu Creștinismul?  Într‐adevăr, bătălia de a apăra darwinismul este dusă atât de fervent  încât chiar evoluționiștii sunt puternic criticați dacă descoperă greșeli  cu privire la ea. Atunci când evoluționistul Richard Milton și‐a publicat  cartea Spulberând miturile darwinismului, sugerând că este nevoie de o  teorie  alternativă  a  evoluției,  profesorul  Dawkins  a  răspuns  prin  atacarea  editorilor  'pentru  iresponsabilitatea  lor  de  a  îndrăzni  să  accepte o carte care critică darwinismul'.6  În mod similar, atunci când  în 1981 Muzeul Britanic de Istorie Naturală și‐a deschis expoziția despre  teoria lui Darwin, eșecul lor în a o prezenta drept fapt dat a declanșat o  gravă ofensă. Conducerea muzeului nu era formată din creaționiști dar  credea  că  teoria  lui  Darwin  trebuie  pusă  sub  semnul  întrebării.  Ei  au  sugerat,  de  exemplu,  că  'conceptul  evoluției  prin  selecție  naturală  nu  este, strict vorbind, științific' și că 'poate fi într‐o zi înlocuit de o teorie  mai bună'. Reacția unor membri ai comunității științifice a fost atât de  vehementă  încât  expoziția  a  trebuit  să  fie  schimbată  iar  toate  materialele  'ofensatoare'  îndepărtate.7  În  septembrie  2008,  profesorul  evoluționist Michael Reiss a trebuit să renunțe la poziția sa de Director  al  Educației  al  Societății  Regale  din  cauză  că  și‐a  exprimat  părerea  că  copiilor ar trebui să li se permită să își pună întrebări legate de teoria  evoluției în orele lor de știință și să discute perspective alternative ale  originii.8  Din  punctul  nostru  de  vedere,  fervoarea  cu  care  unii  evoluționiști încearcă să îi reducă la tăcere pe toți cei care ar critica sau  chiar chestiona teoria lui Darwin sugerează fie că au ceva de ascuns sau  ei  au  o  altă  agendă  ne‐științifică  (sau  ambele).  Adevărații  oameni  de  știință  știu  că  evaluarea  critică  a  teoriilor  lor  este  esențială  pentru  progresul științific.  În  mod  semnificativ,  chiar  oamenii  de  știință  care  nu  au  nici  un  angajament  față  de  principii,  precum  design‐ul  inteligent,  își  exprimă  preocuparea față de natura ideologică a teoriei evoluției. De exemplu,  laureatul premiului Nobel, profesorul Robert Laughlin, susține:  Un simptom cheie al gândirii ideologice este explicația care nu are nici o implicație și  nu  poate  fi  testată.  Eu  numesc  astfel  de  fundături  logice  anti‐teorii  deoarece  ele  au  exact efectul opus teoriilor reale: ele opresc gândirea în loc să o stimuleze. Evoluția  prin selecție naturală, de exemplu, pe care Darwin a conceput‐o ca o mare teorie, a  început în ultima vreme să funcționeze ca o anti‐teorie, la care se face apel pentru a  acoperi  neajunsuri  experimentale  stânjenitoare  și  a  legitima  descoperiri  care  sunt  extrem  de  îndoielnice.  Proteinele  tale  sfidează  legile  acțiunii  maselor?  Evoluția  a  făcut‐o!  Un  ansamblu  complicat  de  reacții  chimice  se  transformă  într‐un  pui  de  găină?  Evoluție!  Lucrează  creierul  uman  pe  baza  principiilor  logice  pe  care  nici  un  computer nu le poate emula? Evoluția este de vină!9 

 

157 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 12    Conform regretatului Edwin G. Conklin, fost profesor de biologie la  Universitatea  Princeton,  darwinismul  a  devenit  repede  o  religie.  Scriind în prima jumătate a secolului al XX‐lea, el susținea: 'conceptul  evoluției organice este extrem de prețuit de către biologi, pentru mulți  dintre  ei  fiind  obiectul  unei  dedicări  pur  religioase…  acesta  este  probabil  motivul  pentru  care  critica  metodologică  aspră  utilizată  în  alte departamente ale biologiei nu a fost încă folosită pentru speculația  evoluționistă.'10 În mod similar, cunoscuta filozoafă și istorică a științei,  profesoara Marjorie Grene a afirmat: 'este ca o religie a științei faptul că  darwinismul a capturat în cea mai mare parte și deține captive mințile  oamenilor.  Deși  modificată,  teoria  darwinistă  a  devenit  ea  însăși  o  ortodoxie, predicată de către aderenții săi cu fervoare religioasă și pusă  sub  semnul  îndoielii,  cred  ei,  doar  de  câțiva  confuzi  la  nivel  mintal,  imperfecți în credința științifică.'11  Mult mai recent, Michael Ruse, fost profesor de filozofie și zoologie  la Universitatea Guelph din Canada, a comentat:  Evoluția  este  promovată  de  către  practicienii  săi  mai  mult  decât  simplă  știință.  Evoluția este promulgată ca și o ideologie, o religie seculară – o alternativă completă  la Creștinism, cu semnificație și moralitate. Eu sunt un evoluționist ardent și un fost  creștin,  însă…  cei  ce  interpretează  ad  literam  au  pe  deplin  dreptate.  Evoluția  este  o  religie. Acest lucru a fost adevărat despre evoluție la început, și este adevărat despre  evoluție și astăzi… Evoluția a luat ființă ca un fel de ideologie seculară, un substitut  explicit pentru Creștinism.'12 

Pentru  alții,  teoria  evoluției  este  exprimată  ca  o  negare  absolută  a  Creștinismului  și  a  preceptelor  sale  fundamentale.  Profesorul  George  Gaylord Simpson a afirmat: 'Omul este rezultatul unui proces natural și  lipsit de scop care nu l‐a avut pe el în vedere.'13 În mod similar, definiția  'științei'  a  profesorului  Provine  îți  taie  respirația.  Conform  acestuia,  teoria evoluției arată că omenirea nu are nici un scop, afirmă ateismul,  înlătură  absolutele  morale,  dovedește  netemeinică  Învierea  și  neagă  conceptul responsabilității morale: 

158     Evoluția: știință adevărată? 

Este evoluția compatibilă cu Creștinismul?  Știința  modernă  implică  în  mod  direct  faptul  că  lumea  este  organizată  strict  în  conformitate cu principiile mecanicistice. Nu există nici un fel de principii teleologice  în natură. Nu există dumnezei și nici forțe proiectante care să fie detectabile în mod  rațional…  știința  modernă  implică  în  mod  direct  că  nu  există  legi  morale  sau  etice,  nici  principii  de  călăuzire  absolute  pentru  societatea  umană…  atunci  când  murim,  murim  și  acesta  este  sfârșitul  nostru.  Liberul  arbitru…  pur  și  simplu  nu  există…  Nu  există  nici  o  posibilitate  ca  procesul  evolutiv…  să  producă  o  ființă  care  să  fie  cu  adevărat liberă să ia decizii.14 

Evoluția, susțin eu, este o filozofie materialistă, motivată ideologic, al  cărei prim efect a fost cel de a îndepărta omenirea de cunoașterea lui  Dumnezeu.  Oameni  de  știință  renumiți  susțin  astăzi  nu  numai  că  Biblia este o carte de mituri și idei false (care s‐au dovedit a fi greșite,  de  exemplu,  prin  teoria  evoluției),  ci  și  că  gândirea  creștină  este  dăunătoare. Poate că acest lucru nu este niciunde mai evident decât în  recentul  documentar  televizat  al  profesorului  Dawkins,  Rădăcina  întregului  rău?,15  și  cartea  sa  Himera  credinței  în  Dumnezeu.16  În  SUA,  grupurile  de  presiune  seculare  au  ținut  campanii  cu  succes  pentru  înlăturarea  creștinismului  din  școli  (pe  baza  faptului  că  ar  contraveni  cerinței constituționale de a separa statul de biserică) și a se asigura că  evoluția este predată ca fapt dat. Eficiența lor este ilustrată de un caz  recent  când  avocații  Sindicatului  Libertăților  Civile  americane  (American Civil Liberties Union ‐ ACLU) au fost indispensabili pentru  câștigarea unei acțiuni judecătorești împotriva Consiliului de Educație  al  districtului  Cobb.  Prin  urmare,  Consiliului  i  s‐a  ordonat  să  îndepărteze  din  cărțile  de  știință  textele  care  conțineau  următoarea  afirmație: 'această carte conține material despre evoluție. Evoluția este  o teorie, nu un fapt, cu privire la originea lucrurilor vii. Acest material  trebuie abordat cu o minte deschisă, studiat cu grijă și analizat în mod  critic.'17  Ceea  ce  este  atât  de  remarcabil  despre  această  hotărâre  judecătorească este faptul că e clar că formularea nu conținea absolut  nicio referire la convingerile religioase. Pentru grupuri precum ACLU,  prezentarea teoriei evoluției drept 'fapt dovedit' este o armă puternică  în  lupta  pentru  mințile  oamenilor  și  în  stabilirea  unei  perspective  seculare. Îi convinge pe mulți că gândirea creștină este demodată și că  ar  trebui  să  îmbrățișăm  o  societate  mult  mai  liberală,  fără  'restricțiile'  moralității  creștine.18  Acțiuni  similare  pot  fi  așteptate  și  în  Europa.  În  iunie 2007, o comisie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a  publicat  un  raport  cu  o  schiță  de  rezoluție  intitulată  Pericolele  Creaționismului în Educație. 

159 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 12    Aceasta susținea că creaționismul este o amenințare serioasă la adresa  progresului  medical,  'drepturilor  omului'  și  democrației.19  Câteva  luni  mai târziu, rezoluția a fost promulgată, doar cu modificări mici, cu 48  de  voturi  la  25,  reiterând  că  'creaționismul  ar  putea  deveni  o  amenințare  pentru  drepturile  omului'.20  În  octombrie  2007,  guvernul  suedez  a  decis  să  'înăbușe  rolul  jucat  de  religie  în  școlile  de  stat,  independente21' prin interzicerea predării creaționismului sau a design‐ ului  inteligent  de  către  profesorii  de  biologie  alături  de  evoluție.  Conform  ministrului  Educației,  Jan  Bjorklund,  acest  lucru  a  fost  făcut  pentru ca elevii să fie 'protejați de toate formele de fundamentalism'.22  Conform  apostolului  Pavel,  'însuşirile  nevăzute  ale  lui  Dumnezeu  ‐  puterea  Lui  veșnică  şi  dumnezeirea  Lui,  se  văd  lămurit,  de  la  facerea  lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.  Aşa  că  oamenii  nu  se  pot  dezvinovăți'  (Romani  1:20).  Măreția  cosmosului,  cu  miliardele  sale  de  galaxii  aduse  în  ființă  pur  și  simplu  prin  cuvântul  lui  Dumnezeu,  vorbesc  în  mod  elocvent  de  un  Creator  omnipotent  (Geneza  1:14‐15).  Complexitatea  regnurilor  animal  și  vegetal  este  o  dovadă  de  netăgăduit  a  unui  Creator  omniscient.  Frumusețea naturii, muzica și artele indică un Creator frumos și bun.  În  același  timp,  suferința  și  moartea  răspândite  în  întreaga  lume  proclamă faptul că ceva s‐a întâmplat în mod greșit și suntem forțați să  punem  întrebarea  'De  ce  a  permis  Creatorul  nostru  acest  lucru?'  Ne  putem întoarce mai apoi la Biblie pentru a primi răspunsuri. Biblia ne  învață  că  Dumnezeu  a  făcut  o  lume  perfectă  și  un  bărbat  și  o  femeie  perfecți  (Geneza  1:31).  Ei  nu  trebuia  să  muncească  din  greu  pentru  a  supraviețui,  pentru  că  pământul  producea  hrana  pe  care  o  doreau  (producerea hranei s‐a făcut cu mult efort doar după ce ei au păcătuit,  așa  cum  reiese  clar  din  Geneza  3:1719  și  5:29);  nu  existau  carnivore  (Geneza 1:29‐30). Nu ar fi existat boală sau durere fizică sau emoțională  pentru  că  Dumnezeu  a  creat  un  paradis  în  care  omenirea  trăia  în  bucurie și armonie. Cel mai important, nu am fi îmbătrânit și nu am fi  murit. Din cauza păcatului, din cauză că omenirea și‐a întors spatele la  Dumnezeu  și  s‐a  îndreptat  spre  rău,  judecata  lui  Dumnezeu  a  venit  peste noi. Trăim acum într‐un climat aspru; purtăm războaie, ne urâm,  îndurăm  foamea,  divorțăm  și  suntem  nefericiți,  fiecare  dintre  noi  ajungând să moară într‐o zi. Însă există și o veste bună pentru cei care  o vor primi. Dumnezeu și‐a trimis singurul Fiu, Iisus Hristos, în lume  pentru ca să plătească prețul pentru păcat murind pe cruce. 

160     Evoluția: știință adevărată? 

Este evoluția compatibilă cu Creștinismul?  După  trei  zile,  Dumnezeu  l‐a  înviat  din  morți  astfel  ca  toți  cei  care  Îl  acceptă  pe  Hristos  să  poată  primi  iertarea  păcatelor  și  o  viață  nouă,  dumnezeiască prin El. Dumnezeu promite, de asemenea, să îi învie pe  toți aceia care sunt în Hristos ‐ și la o viață mai bună decât cea pe care  au avut‐o Adam și Eva.  Însă  teoria  evoluției  neagă  toate  acestea.  Conform  acestei  teorii,  însușirile  divine  ale  lui  Dumnezeu  nu  se  pot  observa  în  natură,  deoarece viața de pe Pământ este produsul întâmplării și al proceselor  naturale.  Mai  degrabă  decât  să  fie  suferința  și  moartea  rezultatul  păcatului, acestea au fost mijloacele prin care s‐a dezvoltat viața, prin  'supraviețuirea celui mai apt'. Mai degrabă decât să fi creat Dumnezeu  ceva  bun  în  orice  privință,  așa  cum  spune  Biblia,  un  mediu  lipsit  de  armonie,  cu  rivalitate  și  competiție  disperată  a  predominat  încă  de  la  început.  Conform  acestei  gândiri,  imoralitatea  sexuală,  agresiunea  nedumnezeiască, mândria și cruzimea nu sunt rezultatul păcatului,  ci  al forțelor evolutive și sunt naturale. Înainte ca oamenii să fie învățați  că 'evoluția este un fapt și că Biblia este plină de mituri', ei vedeau în  natură  dovada  incontestabilă  a  unui  Dumnezeu  creator.  Ei  respectau  Biblia  și  erau  învățați  despre  păcat  și  despre  calea  mântuirii  și  toate  aveau  sens.  Erau  aduși  față  în  față  cu  adevăratul,  istoricul  Hristos  și  mulți Îl acceptau ca Mântuitor și Domn. Mai mult, principii și doctrine  creștine  își  au  fundația  într‐o  interpretare  literală  a  Genezei;  acestea  includ doctrina păcatului originar (Geneza 3; Romani 5:12‐19), căsnicia  creștină (Geneza 2:20‐24) și realitatea judecății lui Dumnezeu (Geneza  2:17;  cap.  6).  Dacă  se  acceptă  faptul  că  Biblia  nu  poate  fi  crezută  în  privința problemelor de istorie, oamenii vor pune în mod inevitabil sub  semnul  întrebării  dacă  ea  poate  fi  crezută  în  probleme  de  doctrină  și  moralitate.  Într‐adevăr,  teoria  evoluției  este  contrară  în  mod  vădit  adevărului  creștin:  Îl  privează  pe  Dumnezeu  de  slava  Sa,  încurcă  evanghelia și subminează autoritatea didactică și morală a Bibliei.  O  lecturare  normală  a  Noului  Testament  ar  sugera  faptul  că  Isus  Hristos  a  acceptat  o  interpretare  literală  a  Vechiului  Testament,  crezând, de exemplu, în istoricitatea lui Adam și a Evei și a Potopului  din  vremea  lui  Noe  (Matei  19:4‐5;  Luca  17:26‐27).  Într‐adevăr,  el  a  afirmat că 'Scriptura nu poate fi desființată' (Ioan 10:35) și că 'este mai  lesne  să  treacă  cerul  şi  Pămîntul  decît  să  cadă  o  singură  frîntură  de  slovă din Lege' (Luca 16:17). 

161 Evoluția: știință adevărată?       

Capitolul 12      De ce a spus El aceste lucruri? Cu siguranță pentru faptul că problema  autorității biblice este de importanță vitală.  Biblia  este  cea  mai  prețioasă  carte.  Ne  învață  adevărurile  esențiale  despre  Dumnezeu  și  noi  înșine  și  răspunde  celor  mai  importante  întrebări despre viață. Ne spune de unde am venit și ce înseamnă să fii  om.  În  ea,  găsim  manualul  de  instrucțiuni  ale  Creatorului  nostru,  informându‐ne despre cum să trăim. Ne învață să deosebim binele de  rău  și  ne  sfătuiește  astfel  încât  să  putem  evita  cursele  vieții.   Înțelegând‐o,  învățăm  să  trăim  corect,  chiar  așa  cum  gândește  Dumnezeu  și  să  ajungem  să  ne  cunoaștem  pe  noi  înșine.  Mai  mult,  putem ajunge să Îl cunoaștem pe Dumnezeu, natura Sa, sfințenia Sa de  necompromis  și  dragostea  pe  care  o  are  pentru  noi.  Găsindu‐L  pe  El,  putem  scăpa  de  goliciunea  filozofiilor  naturale  și  descoperi  semnificație și scop adevărat. Însă calea acestei cunoașteri este îngustă  (Matei  7:14),  iar  adevărul  nu  este  îmbrățișat  cu  ușurință.  El  trebuie  căutat  cu  fervoare  (Proverbe  2:1‐5)  și  este  găsit  doar  de  acei  care  îi  urmează  preceptele  întrutotul  (Ioan  8:31‐32).  Nu  poate  exista  nici  o  ezitare,  pentru  că  angajamentul  față  de  Hristos  trebuie  să  fie  deplin.  Cei care pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu vor fi nesiguri de cale  și lipsiți de slava Sa. Doar îmbrățișând cu toată inima Biblia putem să  'Îl  iubim  pe  Domnul,  Dumnezeu,  cu  toată  inima  [noastră],  cu  tot  sufletul  [nostru],  şi  cu  tot  cugetul  [nostru]'  (Matei  22:37).  Însă,  dacă  ajungem  să  o  prețuim,  Biblia  va  deveni  pentru  noi  o  sursă  de  eternă  înnoire.  Ne  putem  atunci  hrăni  din  Pâinea  Vieții  (Ioan  6:35),  putem  bea  din  Izvoarele  Veșniciei  (Ioan  7:37‐39),  și  merge  înainte  pentru  a  descoperi 'bogățiile nepătrunse ale lui Hristos' (Efeseni 3:8).  Note    1 John W. Clark și Thomas Hughes, The Life and Letters o f  the Rev. Adam  Sedgwick, vol. 2 (Cambridge University Press, 1890), pag. 359‐360.  2 Lawrence  R.  Croft,  The  Life  and  Death  o f   Charles  Darwin  (Chorley:  Elmwood  Books,  1989),  pag.  95.  Vezi,  de  asemenea,  Russell  Grigg,  Darwin's Arguments Against God, 13 June 2008, la: creation.com.  3 Citat în Sol Tax și Charles Callender, (eds.), Evolution After Darwin, vol.  3 (Chicago: University of Chicago Press, 1960), pag. 45.  4 Citat  în  John  Blanchard,  Evolution:  Fact  or  Fiction?  (Peabody,  MA:  Evangelical Press, 2002), pag. 28. 

162     Evoluția: știință adevărată? 

Este evoluția compatibilă cu Creștinismul?      5

6 7 8

9 10 11 12 13 14 15 16 17 18

19 20

21 22

Rodney  Stark,  For  the  Glory  o f   God:  How  Monotheism  Led  to  Reformations,  Science,  Witch‐hunts  and  the  End  o f   Slavery  (Princeton:  Princeton University Press, 2003), pag. 176.  Richard Milton, Shattering the Myths o f  Darwinism (1st edn.; Rochester,  VT: Fourth Estate, 1997), Preface.  Phillip  Johnson,  Darwin  on  Trial  (2nd  edn.;  Downers  Grove,  IL:  InterVarsity Press, 1993), pag. 133‐142.  Michael  Reiss,  'Should  Creationism  be  a  Part  of  the  Science  Curriculum?', BA Festival of Science, 11 September 2008; Lewis Smith și  Mark  Henderson,  'Royal  Society's  Michael  Reiss  Resigns  over  Creationism Row', 17 September 2008, la: timesonline.co.uk.  Robert  Laughlin,  A  Different  Universe:  Reinventing  Physics  from  the  Bottom Down (New York: Basic Books, 2005), pag. 168‐169.  Citat de către William R. Fix, The Bone Peddlers (New York: Macmillan,  1984), pag. 211.  Marjorie  Grene,  'The  Faith  of  Darwinism',  Encounter,  13/5  (1959),  pag.  48‐56.  Michael Ruse, 'How Evolution Became a Religion: Creationists Correct?',  National Post, 13 May 2000, pag. B1, B3, B7.  Citat în Johnson, Darwin on Trial, pag. 116.  Citat în Ibid. pag. 127.  Root o f  all Evil?, Channel 4, ianuarie 2006, episoadele 1 și 2.  Richard Dawkins, The God Delusion (London: Transworld, 2006).  Districtul  din  nordul  Georgiei,  Diviziunea  Atlanta,  Acțiunea  Civilă  1  02‐ CV‐2325‐CC, ianuarie 2005.  Conform  Coaliției  Valorilor  Tradiționale  din  SUA,  ACLU  este  activă  nu  numai  în  promovarea  predării  evoluției  în  școli,  ci  și  în  deposedarea  Americii de moștenirea sa iudeo‐creștină, opunându‐se cenzurii, apărând  pornografii și susținătorii avorturilor și, sub drapelul protejării exprimării  libere,  sprijinește  în  mod  deschis  grupurile  de  pedofili  precum  Asociația  Nord  Americană  de  Dragoste  Bărbat‐Băiat.  Vezi:  traditionalvalues.org/pdf_files/ACLU.pdf.  The Dangers o f  Creationism in Education, Council of Europe Committee  on Culture, Science and Education, Doc. 11297, 8 iunie 2007.  'Council  of  Europe  to  Vote  on  Creationism',  ABC  News,  26  septembrie  2007, la: abc.net.au; 'Council of Europe States Must „Firmly Oppose” the  Teaching of Creationism as a Scientific Discipline, Say Parliamentarians',  press  release  by  the  Council  of  Europe,  4  octombrie  2007,  la:  assembly.coe.int.  Majoritatea  școlilor  independente  suedeze  sunt  private  însă  sunt  finanțate prin granturi guvernamentale.  'Creationism  to  be  Banished  from  Swedish  Schools',  The  Local,  15  octombrie 2007. 

163 Evoluția: știință adevărată?       

Glosar 

    ADN  Acid deoxiribonucleic. Acid nucleic care poartă informația genetică.     Aminoacid  Element  de  bază  în  formarea  proteinelor.  Există  aproximativ  douăzeci  de  aminoacizi diferiți folosiți pentru construirea proteinelor.    Arhipelag  Grup de insule.    Auto‐replicare  Proces prin care ceva își realizează o copie după sine însuși.    Auz absolut  Abilitatea de a cânta o notă dată fără o referință externă.    Bioturbație  Amestecarea  sedimentelor  prin  activitate  organică,  precum  rădăcinile  plantelor, viermi și activitățile de scormonire a scoicilor.    Biped  Capabil să stea precum și să umble eficient pe două picioare.    Clasă  Grup taxonomic sub încrengătură și care conține unul sau mai multe ordine,  de ex.: Mammalia (mamiferele).    Coloană geologică  Secțiune  verticală  prin  rocile  sedimentare  ale  Pământului,  având  cele  mai  recent  depozitate  roci  (deci  cele  mai  tinere)  la  suprafață  iar  cele  mai  vechi,  depozitate la baza coloanei.    Datare radiometrică  Metodă  folosită  pentru  determinarea  vârstei  unei  roci  sau  mineral  prin  măsurarea  cantității  unui  material  radioactiv  originar  și  produsul  său  de  descompunere.   

164     Evoluția: știință adevărată? 

Glosar    Familie  Grup taxonomic sub ordin și care conține unul sau mai multe genuri, de ex.:  Canidae (familia câinilor), ce include lupii, vulpile, coioții și șacalii.    Faună  Totalitatea animalelor.    Filogenie  Istorie a dezvoltării evolutive a unui organism.     Floră  Totalitatea plantelor.    Gen (pl. genuri)  Grup taxonomic sub familie și care conține una sau mai multe specii, de ex.:  Equus (ce include caii, măgarii și zebrele).    Genă  Segment  de  ADN  care  e  trecut  de  la  o  generație  la  alta  și  care  conține  informația folosită pentru a specifica forma sau funcția organismului.    Genetica populației  Studiul moștenirii și prevalenței genelor într‐o populație.     Genetică  Studiul transmiterii și variației trăsăturilor moștenite.     Genom  Toată informația genetică a unui organism, codificată în ADN‐ul său.     Geologie  Studiul istoriei Pământului în mod special așa cum este el înregistrat la nivel  de roci.     Inanimat  Fără viață.    Încrengătură  Grup  taxonomic  sub  regn  și  care  conține  una  sau  mai  multe  clase,  de  ex.:  Chordata (cordatele).    Macro‐evoluție  Modificare  la  scară  mare  a  organismelor  ce  duce  la  noi  grupe  taxonomice  precum familii, ordine, clase etc. 

  165 Evoluția: știință adevărată?       

Glosar      Macro‐molecule  Moleculă foarte mare, precum un polimer sau o proteină, formată din mai  multe unități mai mici legate împreună.    Mamifere  Animale vertebrate cu sânge cald caracterizate prin prezența blănii pe piele  și, la femele, glande mamare care produc lapte pentru hrănirea puilor.    Marsupial  Mamifer a cărui femelă își poartă și alăptează puii într‐o pungă poziționată în  fața corpului, până când aceștia ajung la un stadiu matur.    Micro‐evoluție  Evoluția  ce  rezultă  printr‐o  succesiune  de  variații  genetice  relativ  mici  care  adesea determină formarea de noi subspecii.    Moarte termică  Stare finală teoretică a universului, când acesta ajunge la o stare lipsită de  energie termodinamică liberă pentru a susține mișcarea sau viața.    Morfologie  Studiul formei și structurii organismelor fără a lua în considerație funcția  acestora.    Mutație  Modificare în structura genetică a unui organism.     Nevertebrate  Animal fără coloană vertebrală.     Omologie  Similaritate în poziție și formă a unui anumit organ sau structură cu cea  observată la alte organisme, lucru considerat de evoluționiști a se datora  descinderii lor dintr‐un strămoș comun din care au evoluat.    Ontogenie  Dezvoltarea unui organism din cel mai timpuriu stadiu al său până la  maturitate.     Ordin  Grup taxonomic sub încrengătură ce conține una sau mai multe familii, de  ex.: Carnivora (consumatori de carne).     

166     Evoluția: știință adevărată? 

Glosar      Paleontologie  Studiul istoriei vieții așa cum este înregistrată ea la nivel de fosile.     Perioada de înjumătățire  Timpul  în  care  materialul  radioactiv  își  pierde  jumătate  din  radioactivitatea  sa.     Pietrificare  Transformarea materiei (organice) în piatră.     Placentar  Mamifer ai cărui pui își definitivează dezvoltarea embrionară în uter, legați de  mamă printr‐o placentă.    Polistrat  Ce trece prin mai multe strate de rocă.     Primate  Ordin de mamifere ce include lemurienii, maimuțele și oamenii.     Primordial  Care a existat înainte de a începe viața.     Proteină  Compus organic format dintr‐un lanț de aminoacizi cu roluri structurale sau  funcționale  în  organism.  Exemple  sunt  hemoglobina  (care  transportă  oxigenul  prin  intermediul  sângelui)  și  cheratina  (constituentul  structural  principal al unghiilor, părului, penelor, copitelor etc.). Structura sau funcția  proteinei este dependentă de tipul de aminoacid din fiecare poziție din lanț.  Doar  o  mică  fracțiune  din  combinațiile  de  aminoacizi  va  da  naștere  unei  proteine utile din punct de vedere biologic.    Rocă sedimentară  Rocă formată din sedimente depozitate fie de apă, fie de vânt.     Rocă vulcanică  Rocă formată prin solidificarea lavei (sau magmei).    Rozător  Mamifer  precum  șobolanul,  șoarecele  sau  veverița,  care  are  dinți  adaptați  pentru ros.   

167 Evoluția: știință adevărată?       

Glosar        Sonar  Metodă de ecolocație folosită de animale precum liliecii și balenele.    Specie  Grup taxonomic de sub gen, de ex.: Felis catus (pisica domestică).     Speciația  Procesul prin care iau naștere noi specii.    Stadiu filotipic  Stadiu  în  dezvoltarea  embrionară  în  care  unele  specii  (de  vertebrate)  se  aseamănă  îndeaproape  unele  cu  altele.  Evoluționiștii  cred  că  acest  lucru  se  datorează înrudirii filogenetice.    Stratigrafia  Ramura geologiei ce se ocupă cu ordinea și datarea relativă a stratelor de roci.    Taxonomie  Clasificarea  organismelor  în  conformitate  cu  structura  lor.  Oamenii,  de  exemplu, sunt clasificați după cum urmează: Regnul: Animalia; Încrengătura:  Chordata;  Clasa:  Mammalia;  Ordinul:  Primate;  Familia:  Hominidae;  Genul:  Homo; Specia: Homo sapiens.    Terestru  Ce trăiește pe sau în pământ.    Timp dintre generații  Interval între nașterea unui individ și nașterea progeniturilor sale.    Transoceanic  Ce traversează oceanul.    Vertebrat  Animal care are coloană vertebrală.    Zircon  Silicat de zirconiu.       

168     Evoluția: știință adevărată?