Biogeografie

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” FACULTATEA DE GEOGRAFIE

ANCA-LUIZA STĂNILĂ

BIOGEOGRAFIE

EDITURA FUNDAŢIEI „ROMÂNIA DE MÂINE” BUCUREŞTI, 2003

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Dr.ing. ANCA-LUIZA STĂNILĂ

BIOGEOGRAFIE

EDITURA FUNDAŢIEI „ROMÂNIA DE MÂINE” BUCUREŞTI, 2003

CUPRINS Introducere 1. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE BIOGEOGRAFIEI CU ALTE ŞTIINŢE. RAMURILE BIOGEOGRAFIEI 1.1. Obiectul biogeografiei 1.2. Relaţiile biogeografiei cu alte ştiinţe 1.3. Ramurile biogeografiei 2. BIOSFERA 2.1. Definiţie 2.2. Limite 3. ELEMENTE DE COROLOGIE 3.1. Moduri de răspândire (diseminare) a organismelor 3.1.1. Diseminarea activă 3.1.2. Diseminarea pasivă 3.2. Arealul biogeografic 3.2.1. Formarea arealelor biogeografice, caracteristici, reprezentarea cartografică a unui areal 3.2.2. Categorii de areale 4. ELEMENTE DE ECOLOGIE 4.1. Factorii abiotici 4.1.1. Factorii climatici 4.1.2. Factorii edafici 4.1.3. Factorii orografici (geomorfologici) 4.2. Factorii biotici 4.2.1. Competiţia pentru hrană 4.2.2. Comensalismul 4.2.3. Simbioza 4.2.4. Parazitism şi prădăciune 5. ELEMENTE DE BIOCENOLOGIE 5.1. Fitocenoza 5.2. Zoocenoza 5.3. Biocenoza 5.4. Ecosistemul 6. DOMENIILE DE VIAŢĂ ALE GLOBULUI TERESTRU 6.1. Domeniul acvatic 6.1.1. Apele marine şi oceanice 6.1.2. Apele continentale 6.2. Domeniul terestru 6.2.1. Vegetaţia şi fauna din zonele de tundră 6.2.1.1.Tundra Arctică

6.2.1.2. Tundra Antarctică 6.2.2. Vegetaţia şi fauna din zonele aride 6.2.3. Savanele 6.2.4. Stepele 6.2.5. Pădurile 6.2.5.1. Pădurile tropicale umede 6.2.5.2. Pădurile tropicale cu ritm sezonier 6.2.5.3. Pădurile şi tufărişurile xerofile cu frunze dure şi mate 6.2.5.4. Pădurile cu frunze căzătoare din emisfera boreală 6.2.5.5. Pădurile climatului temperat umed din emisfera australă 6.2.5.6. Tufărişurile de ericacee 6.2.5.7. Pădurile de conifere din emisfera boreală 6.3. Domeniul subteran 6.3.1. Biotopurile cavernicole terestre 6.3.2. Biotopurile cavernicole acvatice 7. REGIUNILE BIOGEOGRAFICE ALE GLOBULUI 7.1. Regiunea Holarctică 7.1.1. Subregiunea Arctică 7.1.2. Subregiunea Euro-Siberiană 7.1.3. Subregiunea Chino-Japoneză 7.1.4. Subregiunea Pontico-Central-Asiatică 7.1.5. Subregiunea Mediteraneană 7.1.6. Subregiunea Macaroneziană 7.1.7. Subregiunea Nord-Africană-Indiană de Pustiu 7.1.8. Subregiunea Nord-Americană de Est (Atlantică) 7.1.9. Subregiunea Nord-Americană de Vest (Pacifică) 7.1.10. Subregiunea Sonoriană 7.2. Regiunea Neotropicală 7.2.1. Subregiunea Caraibilor 7.2.2. Subregiunea Braziliană sau Amazoniană 7.2.3. Subregiunea Guyana 7.2.4. Subregiunea Chaquena 7.2.5. Subregiunea Andină Patagoneză 7.3. Regiunea Africano-Malgaşă 7.3.1. Subregiunea Africană sau Etiopiană 7.3.2. Subregiunea Capului 7.3.3. Subregiunea Malgaşă 7.4. Regiunea Indo-Malayeză 7.4.1. Subregiunea Indiană 7.4.2. Subregiunea Malayeză 7.5. Regiunea Australiană 7.5.1. Subregiunea Australiană 7.5.2. Subregiunea Noua Guinee

7.5.3. Subregiunea Maluku, Sulawesi şi Sondele Mici 7.5.4. Subregiunea Noua Zeelandă 7.6. Regiunea Polineziană (Archinotică) 7.7. Regiunea Antarctică 8. ASPECTE DE BIOGEOGRAFIE A ROMÂNIEI 8.1. Vegetaţia României 8.1.1. Zonele de vegetaţie din România 8.1.2. Etajele de vegetaţie din România 8.1.3. Vegetaţia intrazonală sau azonală 8.2. Fauna României 8.2.1. Fauna munţilor 8.2.2. Fauna dealurilor şi podişurilor 8.2.3. Fauna câmpiilor 8.2.4. Fauna azonală Bibliografie selectivă

INTRODUCERE

Suprafaţa Pământului este populată de numeroase organisme vii, plante şi animale, deosebit de abundente în regiunile tropicale şi foarte rare la poli. Nu există însă regiune pe pământ complet lipsită de viaţă. Densitatea organismelor depinde, după cum este lesne de înţeles de variaţia factorilor de mediu favorizanţi. Explicarea diverselor fenomene şi legi din viaţa plantelor şi animalelor, a grupării şi repartiţiei acestor organisme, precum şi a relaţiilor lor cu mediul natural şi cu societatea umană îi revine biogeografiei. Biogeografia este strâns legată de fitogeografie (geografia plantelor) şi zoogeografie (geografia animalelor). Ea apare ca o disciplină de interferenţă. Poate fi considerată desigur o disciplină a geografiei fizice întrucât studiază învelişul vegetal actual şi populaţiile animale în diferite subdiviziuni ale mediului geografic al pământului, în legăturile lor reciproce, în funcţie de climă, relief şi activitatea omului. Biogeografia îmbrăţişează un domeniu vast de probleme, din care se evidenţiază trei direcţii principale de cercetare în domeniul plantelor şi animalelor: corologia, ecologia şi biocenologia. Corologia tratează modul de răspândire (diseminare) a organismelor. Ecologia are în vedere raporturile de interacţiune şi influenţă reciprocă dintre organisme şi mediu. Biocenologia se ocupă cu studiul asociaţiilor vegetale şi animale privite sub diferite aspecte, organizare, componenţă taxonomică şi cu repartiţia lor geografică pe suprafaţa globului. Prin urmare, biogeografia studiază ariile de repartiţie ale organismelor vii, felul în care îşi măresc sau îşi restrâng aceste arii geografice, factorii mediului de viaţă şi modul în care aceştia acţionează asupra organismelor, precum şi modul de asociere al fiinţelor şi care sunt principalele asociaţii ce se integrează în peisajul geografic. Pentru înţelegerea cât mai completă a problemelor de bază ale biogeografiei, ne-am folosit de cele mai adecvate exemplificări din natură, însoţindu-le de numeroase imagini. Lucrarea de faţă se adresează în egală măsură studenţilor, doctoranzilor cât şi cadrelor didactice, care doresc să aibă o viziune de ansamblu referitoare la geografia plantelor şi animalelor de pe întreaga noastră planetă.

1. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE BIOGEOGRAFIEI ŞŢIINŢE. RAMURILE BIOGEOGRAFIEI 1.1.

CU

ALTE

Obiectul biogeografiei

Biogeografia se ocupă cu studiul lumii vii, componentă a mediului înconjurător, cu toate relaţiile de interdependenţă formate în decursul timpului între reprezentanţii ei vegetali şi animali şi între aceştia şi ceilalţi factori ai mediului geografic. Ca ştiinţă studiază răspândirea geografică a vieţuitoarelor la suprafaţa globului terestru, ca parte integrantă a învelişului geografic şi analizează totodată cauzele istoricogenetice şi ecologice ale acestei răspândiri. Pe un anumit teritoriu convieţuiesc mai multe specii de plante şi animale dependente unele de altele, atât trofic, cât şi ecologic. Totalitatea speciilor de plante dintr-o anumită regiune geografică poartă denumirea de floră, iar totalitatea speciilor de animale formează fauna. Plantele nu trăiesc în mod izolat, ci sunt grupate pe baza anumitor raporturi în comunităţi numite fitocenoze (ex. păduri de gârniţă, pajişti cu numeroase specii de graminee) a căror totalitate formează vegetaţia spontană. Alături de aceasta se întâlneşte şi o vegetaţie cultivată şi întreţinută de om sub formă de păduri artificiale, fâneţe, livezi, perdele de protecţie şi culturi de cereale. Studiul răspândirii pe glob atât a organismelor, cât şi a biocenozelor, în strânsă legătură cu factorii de mediu, constituie obiectivul biogeografiei.

1.2.

Relaţiile biogeografiei cu alte ştiinţe

Biogeografia este strâns legată de fitogeografie (geografia plantelor) şi de zoogeografie (geografia animalelor). Ea apare ca o disciplină de interferenţă, deoarece învelişul pe care-l studiază, cel al lumii vii se află la întrepătrunderea celorlalte. Biogeografia poate fi considerată ca o disciplină a geografiei fizice întrucât studiază învelişul vegetal actual şi populaţiile animale în diferite subdiviziuni ale mediului geografic al pământului în legăturile lor reciproce în funcţie de climă, relief, soluri şi activitatea omului. Analizând direcţiile de dezvoltare ale biogeografiei, constatăm că ea se găseşte într-o relaţie directă cu aproape toate ramurile geografiei fizice. Biogeografia este dependentă de geomorfologie, deoarece fizionomia suprafeţei pământului modifică alţi factori ai mediului geografic şi indirect influenţează asupra repartiţiei vieţuitoarelor. Prin elementele sale (temperatură, umiditate, precipitaţii, mişcări ale maselor de aer, lumină) climatologia influenţează dispunerea învelişului vegetal şi lumea animală. Raporturile între sol, obiectul de studiu al pedologiei şi organismele vii sunt multiple. Solul este atât suportul, cât şi rezervorul de hrană al învelişului vegetal-animal. La rândul său învelişul vegetal şi animal prin acţiunea sa fizică, chimică şi biologică contribuie la buna desfăşurare a proceselor pedogenetice. Biogeografia este strâns legată de mediul acvatic, obiect de studiu al hidrologiei, deoarece acesta oferă vieţuitoarelor o largă arie de răspândire. Se poate spune astfel că biogeografia este mai întâi de toate o ştiinţă geografică, deoarece alături de geomorfologie, climatologie, pedologie şi hidrologie studiază învelişurile pământului în interacţiunea lor.

Biogeografia mai are legături strânse cu botanica, zoologia, ecologia, geobotanica, paleontologia şi paleogeografia. În concluzie, biogeografia este astăzi o ştiinţă de sine stătătoare cu largi interferenţe, având metode proprii de investigaţie, ocupând o poziţie limitrofă între ştiinţele biologice şi geografice.

1.3.

Ramurile biogeografiei

Modul de abordare a problemelor biogeografice a generat o serie de orientări metodologice, care nu întotdeauna a conturat tendinţa diferenţierii unor discipline biogeografice de sine stătătoare. În cadrul biogeografiei s-au diferenţiat trei orientări: floristică şi faunistică, biogeografia ecologică şi biogeografia istorico-genetică. Există posibilitatea clasificării disciplinelor biogeografice din mai multe puncte de vedere, pe baza etapelor pe care le-au parcurs în dezvoltarea lor preocupările biogeografice şi care reflectă existenţa principalelor orientări, atât în ceea ce priveşte dezvoltarea istorică, cât şi stadiul actual al acestei ştiinţe. Biogeografia descriptivă constituie prima etapă pe care trebuie să o parcurgă orice cercetare biogeografică şi care se bazează pe înregistrarea informaţiilor floristice şi faunistice, în cadrul căreia se pot distinge două orientări metodologice: 1) Floristica şi faunistica, care urmăresc inventarierea şi alcătuirea unor concepte ale taxonilor vegetali sau animali dintr-un anumit teritoriu. 2) Corologia sau arealografia, care se ocupă cu studiul răspândirii diverşilor taxoni, în vederea reconstituirii arealului ocupat de populaţiile lor, pe baza informaţiilor floristice şi faunistice. Biogeografia comparată reprezintă o etapă intermediară între biogeografia descriptivă şi cea cauzală, stabilind relaţii între diversele complexe faunistice şi floristice având la bază unele studii comparative. Astfel se pot distinge: 1) Botanica şi zoologia geografică, care studiază răspândirea geografică a taxonilor (genuri, familii, etc.) urmărind extinderea şi configuraţia arealelor acestora, precum şi relaţiile dintre arealele speciilor şi cele ale taxonilor superiori. 2) Biogeografia regională (geografia biologică, geografia botanică, respectiv zoologică) care delimitează regiuni şi provincii biogeografice pe baza studiilor comparative floristice şi faunistice din teritorii diverse. 3) Biogeografia cenotică sau sincorologia (fitogeografia şi zoogeografia biocenotică) care se ocupă cu studiul diverselor biocenoze sau comunităţi biologice. Biogeografia cauzală reprezintă etapa superioară de răspândire geografică a vieţuitoarelor condiţionate de o serie de factori complecşi. Astfel, se remarcă două orientări şi anume: 1) Biogeografia ecologică care explică actuala repartiţie a plantelor şi animalelor prin condiţiile mediului şi posibilităţile lor de răspândire. 2) Biogeografia genetico-istorică, care explică repartiţia actuală a vieţuitoarelor, invocând condiţiile care au generat apariţia şi extinderea arealelor lor. Dintr-un alt punct de vedere, în cadrul biogeografiei cauzale mai pot fi separate: biogeografia analitică şi biogeografia sintetică. Biogeografia analitică se ocupă cu studiul răspândirii taxonilor supraspecifici, pe baza coroborării informaţiilor microtaxonomice şi ecologice, precum şi a celor paleontologice şi paleogeografice, cercetări care au la bază temeinicia revizuirii critice a unor specii de plante şi animale pe întregul lor areal.

2

Biogeografia sintetică realizează gruparea speciilor şi taxonilor superiori care au aceeaşi distribuţie şi aceeaşi origine geografică având la bază informaţiile floristice şi faunistice.

3

2. BIOSFERA 2.1. Definiţie. Globul pământesc este constituit din trei învelişuri distincte şi anume unul solid, litosfera, edificând continentele, altul lichid, hidrosfera, reprezentat de mări, oceane, reţeaua hidrografică şi al treilea gazos, atmosfera, care înconjoară pământul. În aceste învelişuri, plantele şi animalele sunt răspândite neuniform, populând partea inferioară a atmosferei, întreaga hidrosferă şi stratul superior al litosferei. Fundamentul mineral al celor trei învelişuri populat cu plante şi animale constituie biosfera. Aceasta formează învelişul de la suprafaţa globului terestru, format la zona de îmbinare, de interferenţă a învelişurilor anorganice şi care este populat cu organisme vii. După cum precizează geologul austriac Ed.Suess (1875), cel care a introdus noţiunea de biosferă, aceasta constituie învelişul geografic populat cu organisme vii, situat în stratele inferioare ale hidrosferei, atmosferei şi în cele superioare ale litosferei. În biosferă, plantele verzi au o răspândire mult mai redusă în spaţiu decât animalele deoarece dezvoltarea lor este condiţionată de radiaţia solară. Animalele au o răspândire mult mai largă decât plantele, ocupând întreaga suprafaţă a uscatului şi pe întregul ocean planetar până la cele mai mari adâncimi. 2.2. Limite Răspândirea organismelor în litosferă. Litosfera constituie componentul primar al biosferei unde marea majoritate a organismelor se află răspândite la suprafaţa ei. Este alcătuită dintr-un fundament mineral solid de roci eruptive, metamorfice şi sedimentare, urmată de un strat de grosimi variabile de sol. Plantele folosesc litosfera ca suport de susţinere, iar animalele pot circula pe spaţii întinse. Dintre plante predomină talofitele (bacterii, alge, ciuperci), iar dintre animale, nevertebratele (protozoare, viermi, insecte). Plantele de deşert cum este saxaulul (Haloxylon) îşi înfige rădăcina până la 10-20 m. În sol, vertebratele sunt puţin reprezentate, în special prin rozătoare (hârciogi, popândăi, şoareci, marmote, etc.) şi câteva insectivore (cârtiţe) care îşi sapă galerii şi canale subterane până la 5-6 m. În bazinele acvatice subterane, animalele pot supravieţui la adâncimi şi mai mari. De exemplu, în urma forării unor fântâni în deşertul Saharei, la 100 m adâncime au fost descoperite bazine acvatice populate cu peşti. În zăcămintele petroliere, la adâncimea de 2000-3000 m s-au găsit unele bacterii vii, acestea constituind limita inferioară a vieţii în litosferă. Răspândirea organismelor în hidrosferă. Hidrosfera constituie 71% din suprafaţa globului terestru, viaţa desfăşurându-se de la suprafaţă până la cele mai mari adâncimi ale Oceanului Planetar, şi anume până la 11034 m adâncime. În cadrul hidrosferei, plantele verzi au o distribuţie limitată, extensiunea lor fiind legată de prezenţa radiaţiilor solare, necesare fotosintezei. Acestea populează păturile superioare ale hidrosferei, până unde pătrund ultimile radiaţii solare (200-400 m). Sunt lipsite sau foarte sărace în organisme numai lacurile şi mările bogate în săruri minerale (Marea Moartă). În mări şi oceane organismele vii au o distribuţie neuniformă. Cele mai multe sunt concentrate în două straturi, unul superior unde schimbul de oxigen este mai intens şi substanţele nutritive mai abundente, iar cel inferior limitat la nămolul străfundurilor. Stratul intermediar este sărac în organisme. Hidrofitele fotosintetizante vieţuiesc până la adâncimea de 200-400 m.

4

Răspândirea organismelor în atmosferă. Atmosfera constituie învelişul cel mai mobil al Globului terestru, constituită dintr-un amestec de diferite gaze cu predominarea azotului, în care plutesc impurităţi de praf şi unele organisme vii. Limita superioară până la care s-au putut observa organisme vii în atmosferă se află la 10 000-13 000 m. În atmosferă viaţa se desfăşoară cu o intensitate mai accentuată în limitele inferioare ale acesteia, în stratul inferior al troposferei, limitrofă cu litosfera, până la înălţimea de 50-70 m. În domeniul floristic există arbori care depăşesc 110 m înălţime, cum ar fi pădurile de eucalipţi (Eucalyptus gigantea) din Australia de est şi pădurile de conifere cu arborele mamut (Sequoia gigantea) din Munţii Sierra Nevada ai Statelor Unite ale Americii. Există specii de organisme, cum sunt animalele „aerofile” care-şi petrec o bună parte din viaţă în atmosferă. Ex: lăstunul, fregata, albatrosul al căror zbor se ridică până la 400 m înălţime. Alte păsări (vulturii) zboară până la 1000 m, iar condorul până la 7000 m. Majoritatea insectelor bune zburătoare, zboară până la 20 m. De la 100 m până la 5000 m în atmosferă se întâlnesc numai organismele care sunt susţinute şi transportate pasiv cu ajutorul curenţilor de aer, constituind aeroplanctonul. În aeroplancton au fost identificate numeroase insecte mici de 2-3 mm lungime, larve de păduchi, afide, păianjeni mărunţi, bacterii, alge unicelulare, diferiţi spori şi numeroase grăuncioare de polen. Spre limita superioară a stratosferei şi anume la înălţimea de 22 000 m au fost identificate numai bacterii şi spori de ciuperci. La o altitudine mai mare de 30.000 m nu se găsesc organisme vii, deoarece dispare „stratul de ozon”, ele nu ar putea supravieţui datorită razelor ultraviolete care le-ar ucide (fig.1).

Fig.1 – Răspândirea organismelor în biosferă 1 – Limita superioară a stratosferei (limiţa vieţii); 2 – Limita superioară a existenţei sporilor, bacteriilor şi altor germeni; 3 – Limita superioară a troposferei; 4 – Limita de zbor a condorului; 5 – Limita de zbor a insectelor; 6 – Limita de

5

zbor a vulturilor; 7 – Limita de zbor a albatroşilor, fregatelor, lăstunilor; 8 – Nivelul Planetar; 9 – Limita inferioară a vieţii în hidrosferă (Groapa Marianelor=11034 m).

În biosferă cea mai mare concentraţie de organisme vii se află în regiunile limitrofe dintre atmosferă şi hidrosferă, dintre atmosferă şi litosferă şi dintre litosferă şi hidrosferă. Regiunea de interpătrundere şi de interacţiune a litosferei, atmosferei şi hidrosferei constituie un înveliş complex al Pământului numit înveliş geografic. Aici au loc intense procese fizico-chimice, declanşate de energia solară şi de gravitaţia universală în interacţiune contradictorie cu procesele legate de dinamica internă a pământului. Importanţa şi rolul organismelor din biosferă. Vegetaţia şi fauna au o influenţă hotărâtoare asupra scoarţei Pământului transformândo continuu. Vegetaţia joacă un rol important în formarea solului datorită proceselor de dezagregare şi alterare a rocilor, plantele şi frunzele moarte căzute la suprafaţa solului se descompun cu ajutorul microorganismelor, acumulându-se sub formă de materie organică care dă naştere la humus. Unele specii de plante (drinul, orzul de nisip, salcâmul, etc.) din regiunile cu nisipuri mişcătoare s-au dovedit a avea efecte favorabile pentru limitarea înaintării dunelor. Plantele verzi furnizează atmosferei şi mediului acvatic cantităţi mari de oxigen necesar vieţii. Astfel, acestea în procesul de fotosinteză elaborează cantităţi apreciabile de substanţe organice (glucide, lipide, acizi organici, uleiuri eterice, alcaloizi, taninuri, vitamine, etc.) care stau la baza nutriţiei atât a animalelor cât şi a omului. Culturile de plante agricole (cerealele, legumele, pomii fructiferi) oferă o bogată materie primă pentru industria alimentară şi hrana omenirii. Florile unor plante sunt folosite pentru prepararea unor medicamente naturale (muşeţel, tei, păpădie, cătină, măceş, etc.). Plantele decorative, cultivate prin parcuri şi grădini, oferă omului un frumos spaţiu verde necesar sănătăţii. Animalele la rândul lor au un rol foarte important pentru peisajul geografic. Astfel, prin variatele produse pe care le dau (lapte, carne, blănuri, etc.) constituie o bogată sursă de energie indispensabilă vieţii omului. S-a creat o importantă rezervă de materie primă care a dus la dezvoltarea industriei alimentare, a industriei textile şi a blănurilor. Ferobacteriile au contribuit la formarea minereurilor de fier (limonit), iar sulfobacteriile au generat mari zăcăminte de sulf nativ. În urma acumulării, în condiţiile unui climat arid a dejecţiilor şi a cadavrelor de păsări şi de lilieci de peşteri, au luat naştere depozite de fosfaţi, denumite guano, un îngrăşământ foarte valoros. Pe litoralul american al Pacificului, în unele locuri, stratul de guano depăşeşte 60 m grosime. La noi în ţară, guano de lilieci se află în câteva peşteri din judeţele Hunedoara (Cioclovina, Mada), Caraş-Severin (Caraşova). Biosfera, cu componentele sale vegetale şi animale, se află în relaţie directă cu lumea anorganică şi modificările înregistrate de ea conduc la schimbări pozitive sau negative ale învelişului geografic.

3. ELEMENTE DE COROLOGIE 3.1. Moduri de răspândire (diseminare) a organismelor Organismele de pe suprafaţa terestră se răspândesc pe mai multe căi: fie prin mijloace proprii (diseminare activă), fie cu ajutorul factorilor naturali externi (diseminare pasivă).

6

O specie se întinde atât cât îi permite condiţiile de existenţă şi obstacolele naturale. După modul în care îşi răspândesc fructele şi seminţele, plantele se împart în două categorii şi anume: autocore şi alocore. Plantele autocore îşi răspândesc seminţele prin mijloace proprii, pe când cele alocore îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul unor agenţi străini, drept care plantele se numesc anemocore, zoocore şi hidrocore. În cazul în care aceste posibilităţi de răspândire sunt reduse, perpetuarea organismelor este asigurată printr-o capacitate de înmulţire foarte mare, ori printr-o rezistenţă sporită la condiţiile severe de viaţă. 3.1.1. Diseminarea activă Se referă la plantele care-şi răspândesc seminţele prin împrăştiere datorită unor mijloace active, în urma cărora seminţele sunt aruncate la o distanţă destul de mică prin explozia capsulei. Categoria aceasta de plante care îşi răspândeşte seminţele prin împrăştiere datorită unor dispozitive mecanice poartă numele de plante autocore. Ele se dezvoltă pe o suprafaţă foarte restrânsă, ceea ce face să aibă o densitate mare şi totodată o mare capacitate de apărare împotriva altor specii din afară. Ca exemplu menţionăm: plesnitoarea (Ecbalium elaterium), piersicelul sau slăbănogul (Impatiens nolitangere), ciocul berzei (Geranium pratense), toporaşul (Viola odorata), etc (fig.2).

Fig.2 – Fructe de plante autocore: a - plesnitoare (Ecbalium elaterium); b – slăbănog (Impatiens nolitangere); c – ciocul berzei (Geranium pratense).

Autocoria se întâlneşte predominant şi la animale. Aşa, bunăoară, balenele şi delfinii înotând cu mare uşurinţă, străbat imense suprafeţe marine, iar dintre animalele terestre vulpea, lupul, liliecii, lăcusta călătoare se întâlnesc pe spaţii geografice întinse. De asemenea, unele păsări ce zboară cu viteze foarte mari ajung să-şi extindă foarte repede aria lor de răspândire. Există unele specii de peşti care migrează numai în apele dulci, altele numai în apele marine, iar anumite specii migrează din apele marine în apele dulci şi invers, în scopul găsirii unor condiţii de hrană mai bune sau pentru reproducere. Păstrăvul (Salmo trutta fario) şi mreana (Barbus fluviatilis) migrează toamna, pe râuri, din aval către izvoare în vederea depunerii icrelor. Crapul (Cyprinus carpio) la rândul său, trece primăvara din apele curgătoare în lacuri şi bălţi, pentru reproducere. Se întâlnesc şi peşti care pentru a găsi condiţii de hrană mai bune migrează în anumite perioade din an dintr-o mare în alta. Scrumbia albastră (Scomber scombrus) trece primăvara din Marea Mediterană în Marea Neagră, întrucât aici întâlneşte o hrană mai abundentă, pentru 7

ca în toamnă să se reîntoarcă pentru reproducere. Hamsiile (Engraulis encrassicolus) din Marea Neagră migrează primăvara în Marea Azov, pentru motive de hrană mai multă, iar vara sau toamna se reîntorc pentru reproducere. Multe specii de peşti din mediul marin trec să se reproducă în mediul dulcicol. De exemplu, somonul (Salmo salar) trece toamna din apel oceanice în apele dulci (Elba, Rin, Loara, Sena, Garonna) pentru reproducere. Migraţii asemănătoare execută scrumbia de Dunăre (Caspialoss pontica) din Marea Neagră în Dunăre, morunul (Huso huso), nisetrul (Acipenser sp.), păstruga (A.stellatus), etc. Există şi peşti care trăiesc şi se hrănesc în apele dulci, iar pentru reproducere trec în mediul marin aşa cum este cazul anghilei (Anguilla anguilla). Migraţia este caracteristică şi multor păsări. Se cunoaşte că în regiunile temperate şi reci o parte din păsările care trăiesc aici rămân tot timpul anului, iar altă parte, în perioada de toamnă, pleacă spre zonele calde şi se reîntorc primăvara. Prin urmare, există păsări sedentare şi păsări migratoare. După toate probabilităţile se pare că fenomenul acesta al migrării este o adaptare biologică a cărei origine poate fi pusă pe seama timpurilor glaciaţiunii pleistocene. Se poate preciza că fenomenul migrării este influenţat de condiţiile de climă şi hrană, precum şi de instinctul lor de reproducere. Păsările călătoare îşi păstrează aceleaşi regiuni şi aceleaşi căi de zbor şi sunt constante chiar şi în privinţa timpului. Rândunicile, berzele se reîntorc de obicei la vechiul cuib. Unele păsări călătoresc mai mult în timpul zilei (lăstunii, rândunelele, porumbeii), altele preferă zborul de noapte (cucul, pupăza), iar unele categorii de păsări călătoresc atât ziua, cât şi noaptea (gâştele, cocorii). Există păsări care preferă să călătorească singure (cucul, pupăza) sau păsări care călătoresc în grupuri şi chiar într-o anumită formaţie. Unele păsări (chirighiţa polară) deţin racordul distanţelor străbătute în zbor, peste 12 000 km, între regiunile polare ale Americii de Nord şi ţărmurile Antarcticei unde iernează. Sunt cunoscute şi migraţii periodice în masă, ca în cazul lăcustelor, găinuşelor de stepă, veveriţelor (o dată la 4 ani), a şoarecilor de câmp (o dată la 10-11 ani), hârciogilor. În acest caz migraţiile nu contribuie la creşterea arealului speciilor. 3.1.2. Diseminarea pasivă. Aceasta este caracteristică îndeosebi plantelor şi se realizează sub acţiunea vântului, apei, animalelor şi omului. Anemocoria reprezintă una din principalele forme prin care sporii plantelor se răspândesc în spaţiu cu ajutorul vântului. Desigur, că diseminarea seminţelor şi fructelor este influenţată pe de o parte de caracterele morfologice ale diasporilor, iar pe de alta de greutatea lor extrem de redusă. Un exemplu în acest sens îl constituie seminţele unor fanerogame cum sunt cele de poroinic (Orchis fusca) sau de şopârliţă albă (Parnassia palustris) care sunt transportate pe distanţe de mii de km până când ajung să fie luate şi depuse pe sol de picăturile de ploaie. Uneori, chiar plante întregi, uscate şi pline de seminţe ajung să fie rostogolite la suprafaţa solului, transportate şi împrăştiate la distanţe foarte mari cum este cazul la roza Ierichonului (Anastatica hierochuntica) din zona semideşertică a Egiptului şi Israelului. La fel este chiurlanul (Salsola kali) din stepa Rusă, cunoscută şi la noi în Bărăgan sub denumirea de „ciulini”. Tot vântul transportă prin aer şi apoi prin rostogolire fructe şi seminţe prevăzute cu aparate de plutire (mici paraşute, puf sau aripioare). La anumiţi arbori, cum sunt mesteacănul (Betula verrucosa), oţetarul (Rhus typhina), arţarul (Acer platanoides), ulmul (Ulmus campestris), carpenul (Carpinus betulus), fructul este prevăzut, de asemenea, cu nişte aripioare ce permit răspândirea la mari distanţe (fig.3).

8

Vântul poate răspândi la distanţe de mii de km anumite microorganisme şi chiar insecte. Aşa, de exemplu, în timpul furtunilor sau uraganelor tropicale animale mai mici (păsări, broaşte, peşti, insecte) sunt purtate la distanţe considerabile. Hidrocoria. Aceasta se referă la răspândirea plantelor prin intermediul apei. Plantele pentru a putea fi diseminate prin intermediul apei, trebuie ca seminţele sau fructele lor să prezinte dispozitive pentru plutire şi pentru a fi protejate de putrezire. În primul rând, fructul trebuie să aibă o greutate specifică mai mică decât a apei. De exemplu, seminţele stânjenelului de baltă (Iris pseudoacorus) şi a castanelor de baltă (Trapa natans) care prezintă nişte dispozitive pentru plutire. În alte cazuri seminţele plantelor sunt protejate de un strat de ceară care le permit să reziste vreme îndelungată. Cea mai rezistentă este nuca de cocos Fig.3 – Fructe şi seminţe de plante anemocore: (Cocos nucifera) care este 1–Păpădia (Taraxacum officinale); 2–Bumbăcăriţa (Eriophorum capabilă să plutească mii de km latifolium); 3-Plop (Populus alba); 4-Capsulă de bumbac (Gossypium arboreum); 5-Ulm (Ulmus campestris); 6-Arţar sub influenţa curenţilor (Acer platanoides); 7-Tei cu bractee (Tilia platyphyllos); 8, 9oceanici. Aşa, se explică faptul Seminţe de conifere (după I.Pişota, 1999). că o serie de specii de mangrove (Rhizophora, Avicennia, etc.) de pe coasta de vest a Indiei sunt foarte asemănătoare cu cele de pe ţărmul estic al Africii, iar cele de pe coasta vestică a Africii se aseamănă cu cele de pe coastele Americii de Sud. Apele curgătoare, prin pâraiele de munte, prin râuri şi fluvii, la rândul lor contribuie de asemenea, la răspândirea unor germeni ai plantelor. Aşa, de exemplu, prezenţa lianei Periploca graeca din Delta Dunării de origine mediteraneeană nu poate fi explicată decât prin diseminarea cu ajutorul apelor curgătoare. Tot prin intermediul apelor sunt răspândite şi unele animale. S-a constatat că, mai ales, în timpul inundaţiilor apele rup din maluri porţiuni întregi de pământ populate cu insecte, viermi, păianjeni, moluşte, scorpioni şi aruncate pe ambele maluri ale râurilor. Aşa se explică trecerea viperei cu corn (Vipera ammodytes) din Peninsula Balcanică în Banat. În largul oceanelor, pe direcţia curenţilor marini principali au fost observate bucăţi de lemne plutitoare cu maimuţe, iar aisbergurile aflate în derivă purtau pinguini. Zoocoria. Se referă diseminarea plantelor prin intermediul animalelor. În acest caz plantele prezintă anumite adaptări. De regulă, diasporii lor sunt prevăzuţi cu organe adezive care se lipesc, spini, cârliguţe sau secreţii vâscoase ce le permit să se agaţe de blana animalelor. Aşa este cazul seminţelor de holeră (Xanthium spinosum), de turiţa mare (Agrimonia eupatoria), culbeceasa (Medicago denticulata) ca şi de achena de vâzdoagă (Tagetis minuta)

9

(fig.4). De asemenea, fructele de vâsc (Viscum album) conţinând anumite substanţe cleioase se lipesc cu uşurinţă de animale şi îndeosebi de ciocul unor păsări (mierle, sturzi).

Fig.4 – Plante ruderale din Africa de Sud cu seminţe şi fructe, răspândite cu ajutorul animalelor (zoocore): 1-Achena de vâzdoagă (Tagetis minuta); 2-Fruct de holeră (Xanthium occidentale); 3, 4-Sămânţă de Acanthospermum xanthoides şi Acanthospermum hispidum); 5Sămânţă de Triumfetta pillosa; 6-Aceeaşi plantă cu ghimpii măriţi; 7-Fruct de holeră comună (Xanthium spinosum); 8-Ghimpi măriţi la holeră; 9-Turiţa mare (Agrimonia eupatoria); 10Culbeceasă (Medicago denticulata); 11-Fruct de Pupalia atropurpurea (după Emm.de Martonne).

O serie de animale din categoria micilor rozătoare aduc în ascunzătorile şi galeriile lor situate la diferite distanţe, ghindă, alune, jir, chiar şi nuci. Acestea dacă nu sunt consumate, cu timpul sub influenţa unor condiţii favorabile ajung să germineze. Animalele pot să transporte la rândul lor alte animale. De pildă, paraziţii care se prind de pielea acestora sau de penele păsărilor pentru a fi purtaţi pe spaţii foarte largi. Păsările care duc mai mult o viaţă acvatică preiau pe ghearele lor odată cu nămolul ouă, icre şi chiar viermi. Rolul omului în diseminare Un factor important al răspândirii organismelor este şi omul care a acţionat atât conştient, cât şi incoştient în acest scop. Acţiunile voluntare s-au bazat pe selectarea şi extinderea anumitor plante de cultură sau anumite animale domestice de mare interes şi randament economic. Astfel, din America au fost aduse în Europa porumbul (Zea mays), cartoful (Helianthus tuberosus), pătlăgeaua roşie (Lycopersicum esculentum), floarea soarelui (Helianthus annus), tutunul (Nicotiana tabacum); din sudul Africii o serie de plante decorative ca muşcata (Pelargonium sp.), frezia, iar din America de Sud a fost adus în Europa călţunaşul. Prin acţiuni involuntare, plante şi animale au devenit dăunătoare pentru anumite regiuni geografice. Omul a transportat dintr-un loc într-altul odată cu plantele de cultură specii de plante ruderale sau animale parazite. Aşa, de exemplu, din apele Americii în cele ale Europei au fost aduse cu corăbiile ciuma bălţii (Elodea canadensis) care au invadat majoritatea râurilor şi bălţilor de pe continent. Din Europa au fost aduse întâmplător în America de Nord o serie de plante ruderale cum ar fi: pătlagina (Plantago major), torţelul (Cuscuta epilinum), pelinul (Artemisia absinthium) şi rostopasca (Chelidonium majus). În Europa şi îndeosebi în apele din ţara noastră s-au aclimatizat şi au reuşit să se naturalizeze o serie de specii de peşti aduşi din America cum ar fi: păstrăvul american sau

10

curcubeu (Salmo irideus), fântânelul (Salvelinus fontinalis), somnul american (Ictalunus nebulosus). Dintre plante au fost aclimatizate în sudul Europei lămâiul (Citrus lemon), portocalul (Citrus sinensis) şi ceaiul. Pe teritoriul ţării noastre au fost introduse esenţe forestiere din alte ţări şi continente care s-au aclimatizat bine. Menţionăm glădiţa (Gheditschia triacanthos) şi salcâmul (Robinia pseudoacacia) originare din estul SUA. Obstacole naturale în diseminare În calea răspândirii organismelor se pot interpune uneori anumite bariere sau obstacole care nu pot fi depăşite, unele fizice de natura terenului, altele biologice. Bariere fizice sunt considerate munţii pentru speciile de stepă, mările şi oceanele pentru speciile terestre. Bariere biologice pot fi adeseori pădurile pentru speciile de stepă. Unele animale condiţionează existenţa altor animale în anumite locuri. Astfel în Africa ecuatorială este mult răspândită musca tse-tse (Glossina morsitans), care odată cu înţepătura, introduce în sângele victimei flagelatul Tripanosoma brucei, ce provoacă boala la cai, cornute, cămile şi câini. Boala fiind în majoritatea cazurilor mortală, împiedică creşterea animalelor respective în regiune. Doar zebrele şi antilopele care sunt specii africane, nu se îmbolnăvesc şi deci pentru ele musca tse-tse nu constituie un obstacol. Pentru plantele şi animalele de stepă, pădurea poate fi atât un obstacol fizic prin microclimatul ei cât şi biologic prin lipsa hranei.

3.2. Arealul biogeografic Suprafaţa geografică ocupată de o anumită specie, gen sau familie de plante sau animale reprezintă arealul biogeografic sau aria de distribuţie sau răspândire geografică a acestora. Orice specie, ia naştere într-un singur punct de pe suprafaţa terestră sau acvatică denumit „centru biogenetic” sau fitogenetic în cazul plantelor şi zoogenetic în cazul animalelor. Din acest punct indivizii fiecărei specii considerată tind să se răspândească radiar spre periferie, sub diferite forme şi prin diverse mijloace (diseminare activă şi diseminare pasivă) cu scopul de a-şi mări arealul de existenţă. În arealul speciilor de plante şi animale nu pot fi incluse cele introduse în mod voluntar prin acţiunea omului. 3.2.1. Formarea arealelor biogeografice, caracteristici, reprezentarea cartografică a unui areal Indivizii unei specii de plante cuceresc terenul înconjurător în mod treptat prin intermediul seminţelor, a organelor de înmulţire vegetativă care pot fi răspândite activ sau pasiv. Plantele autocore cum ar fi plesnitoarea (Ecbalium elaterium), ciocul berzei (Geranium pratense) ca şi slăbănogul (Impatiens nolitangere) îşi răspândesc seminţele activ prin crăparea explozivă a fructelor, fenomen datorat uscăciunii aerului, dar şi structurii anatomice specifică pereţilor fructului. Fructele şi seminţele plantelor alocore sunt răspândite pasiv prin intermediul factorilor externi: apa la hidrocore (lintiţele, nuca de cocos), vântul la anemocore (sălciile, plopii, arţarii) şi animale la zoocore (toporaşi, pochivnicul, stejarul). În prima fază a expansiunii sale, o specie oarecare poate ocupa o suprafaţă restrânsă. În condiţiile favorabile de viaţă, precum şi în lipsa obstacolelor ea migrează ulterior în toate direcţiile, lărgindu-şi arealul care ia un contur aproximativ circular sau variat. Când condiţiile de viaţă sunt uniforme şi favorabile, densitatea indivizilor dintr-un areal este uniformă, probabil ceva mai mare în centrul biogenetic. Când în răspândirea indivizilor unei specii de pe

11

un areal biogeografic intervin unele obstacole de natură fizică, densitatea indivizilor într-un areal este neuniformă, indivizii plasându-se mai departe de centrul biogenetic, la periferia lui. În ceea ce priveşte formarea arealului la animale, acesta este întrucâtva asemănător, cu diferenţierea că ele se deplasează mult mai repede decât plantele datorită prezenţei organelor de locomoţie. În cadrul arealului, indivizii unor specii pot fi răspândiţi uniform sau neuniform ca urmare a modului de repartiţie a condiţiilor de viaţă, care pot fi omogene (adâncurile mărilor, deşerturilor, etc.) sau neomogene (uscat) şi a valenţei ecologice a speciei (capacitatea de adaptare la cât mai multe şi diferite condiţii de viaţă). Speciile cu valenţă ecologică mare pot fi euritope sau ubicviste. Din această categorie fac parte dintre plante: iarba albastră (Molinia coerula), trestia de câmp (Calamagrostis epigeios) şi altele. Prima, iarba albastră răspândită în Europa şi Asia se dezvoltă de la câmpie până la munte, pe soluri nisipoase, argiloase, salinizate, cât şi pe stâncării, în condiţii fie de uscăciune, fie de exces de umiditate cu pH bazic până la acid. Trestia de câmp poate vegeta atât pe soluri aride, cât şi pe cele mlăştinoase începând de la şes până la munte. Animalelor euritope cum ar fi corbul, lupul, vulpea pot fi întâlnite la altitudini şi latitudini variate (deşerturi, stepe, păduri şi tundre). Se întâlnesc şi specii caracterizate printr-o valenţă ecologică mică, care nu pot trăi decât în anumite ecotopuri. Acestea se numesc specii stenotope. Aşa, de exemplu, sunt roua cerului (Drosera rotundifolia), o plantă insectivoră, de talie mică care creşte numai în mlaştinile de turbă, floarea de colţ (Leontopodium alpinum) de pe stâncile calcaroase din etajul subalpin şi alpin. Dintre animale, capra neagră (Rupicapra rupicapra) care populează numai munţii stâncoşi înalţi din Europa ca şi forfecuţa (Loxia curvirostra) şi ciocănitoarea verde (Picus viridis) caracteristice pădurilor de conifere din Europa şi Asia. Prin urmare, cu cât condiţiile de viaţă sunt mai uniforme şi cu cât valenţa ecologică a organismelor este mai mare cu atât indivizii unei specii au o răspândire mai omogenă în cadrul arealului. Sub aspectul reprezentării cartografice se are în vedere mai întâi stabilirea cu multă exactitate a inventarului speciilor de plante şi animale care populează acel teritoriu. În funcţie de acesta vor fi trecute pe hartă localităţile sau staţiile unde s-au identificat unul sau mai multe exemplare dintr-o anumită specie, după care se va trasa limita ariei de repartiţie. Dacă răspândirea unei anumite specii ca şi densitatea indivizilor este foarte mare se va carta arealul prin metoda haşurilor (fig.5). Fig.5 – Reprezentarea unui areal biogeografic prin: A-metoda haşurilor; B-metoda punctelor.

Când o specie se găseşte într-un număr redus de localităţi sau staţiuni, cartarea arealului se va face prin metoda punctelor de găsire a speciei fără trasarea limitelor. Speciile care realizează migraţii regulate se recomandă să se delimiteze atât arealul în care are loc reproducerea, cât şi arealul în care iernează. Prin reprezentarea cartografică a arealului unei specii se pot explica şi reda o serie de aspecte geografice referitoare la

12

forma şi mărimea arealelor, densitatea populaţiei în arealul respectiv, centrul biogenetic şi eventual perspectiva de evoluţie a arealului. În ceea ce priveşte mărimea arealelor, aceasta depinde în afară de valenţa sa ecologică şi vârsta geologică şi de rangul sistematic al plantelor sau animalelor respective. După mărimea arealului, se deosebesc două grupe de organisme: ubicviste sau cosmopolite şi endemice. De exemplu, păpădia (Taraxacum officinale) este considerată o specie ubicvistă cu areal cosmopolit, euritop, iar dintre animalele terestre sturzii şi rândunelele. Există şi specii al căror areal se poate reduce la o insulă sau o vale. Speciile cu asemenea areal restrâns se numesc stenotope. Aşa este varza de Kerguelen răspândită numai pe o anumită suprafaţă din insula Kerguelen (Oceanul Indian). După formă arealele pot fi întregi şi fragmentate. Un areal este întreg atunci când formează un teritoriu unitar. El poate avea o formă circulară, ovală sau stelară. Uneori se poate prezenta şi în formă de fâşie cum se întâmplă la unele specii de plante răspândite în lungul văilor ori în zonele lor inundabile (ex. Saponaria officinalis, Silene tatarica). Un areal fragmentat este alcătuit dintr-o arie principală şi una sau mai multe arii secundare. Exemple de areale fragmentate ne sunt oferite de elefanţii actuali care trăiesc în Africa (Loxodon africana) şi în Asia (Elephas maximus), rinocerii actuali (Diceros bicornis) în Asia, tapirii în America de sud (Tapirus terestris) şi în Malaezia (Tapirus indicus). În cazul plantelor, un exemplu de areal fragmentat este dat de ferigă (Cystopteris sudetica) din Sudeţi şi Carpaţi, Ural şi Siberia. 3.2.2. Categorii de areale După poziţia pe glob, formă şi dimensiune arealele se împart în: cosmopolite, circumterestre, discontinue (disjuncte), endemice şi vicariante. 1. Arealele cosmopolite se întind aproape pe toate continentele. Datorită vastei răspândiri organismele cosmopolite se mai numesc şi euricore (eurys=larg; choros=răspândire). Cele mai multe specii aparţin organismelor acvatice şi aceasta datorită lipsei obstacolelor fizice, omogenităţii mediului, cât şi posibilităţii de răspândire rapidă de la un loc la altul. Din categoria plantelor acvatice şi palustre cu areal cosmopolit pot fi menţionate lintiţele, broscăriţa (Potamogeton lucens), trestia de baltă (Phragmites communis), papura (Typha latifolia), iar dintre cele terestre traista ciobanului (Capsella bursa pastoris), troscotul (Polygonum aviculare), păpădia (Taraxacum officinale), pătlagina (Plantago major), etc. Animalele acvatice cu areal cosmopolit sunt scrumbia de mare (Scomber scrombus), balena (Balenoptera musculus), delfinul, etc., iar dintre cele terestre cităm: şoimul călător (Falco peregrinus), ţigănaşul (Plegadis falcinellus), ciuful de baltă (Asio flammeus), cucul (Cuculus canorus) (fig.6). Dintre carnivore fac parte lupul (Canis lupus) răspândit în Europa, Asia şi America de Nord şi puma (Felis concolor) întâlnită între Canada şi Patagonia. 2. Arealele circumterestre cuprind organismele răspândite în jurul pământului, între anumite limite latitudinale. Astfel, de la nord la sud, se disting următoarele areale: circumpolar boreale, circumtemperate, circumtropicale, circumaustrale. Arealele circumpolar boreale acoperă integral atât uscatul cât şi mările din jurul cercului polar. Astfel de areale cuprind rogozul laponic (Carex lapponica) şi murul arctic (Rubus chamaemorus), iar dintre animale foca, vulpea polară (Alopex lagopus), iepurele arctic (Lepus timidus) (fig.7), ciuhurezul polar, etc.

13

Fig.6 – Arealul cosmopolit al cucului (Cuculus canorus): 1 – areal de vară; 2 – areal de iarnă (după G.Dementiev, 1952).

Fig.7 – Arealul circumpolar boreal al iepurelui arctic (Lepus timidus) şi circumaustral al izopodului Styloniciens (după A.Vandel, din G.Lemée).

Arealele circumtemperate se suprapun, în general, cu zona temperată din emisfera nordică (50 şi 350N). Din această categorie face parte arealul calcei calului (Caltha palustris, C.laetha) frecventă şi unele mlaştini din ţara noastră, genul Ribes (fig.8).

Fig.8 – Arealul circumtemperat al genului Ribes şi circumtropical al palmierilor (după G.Lemée, 1967).

14

Arealele circumtropicale acoperă regiunile intertropicale (300 latitudine nordică şi sudică). Se întâlnesc plante ce aparţin familiilor Gesneriaceae (fig.9), Arecaceae şi Palme, iar dintre animale maimuţele.

Fig.9 – Arealul familiei pantropicale Gesneriaceelor (după V.Alechin).

a

Arealele circumaustrale terestre sunt localizate la sud de Tropicul Capricornului. Drept urmare, suprafeţelor mici şi discontinuităţii uscatului austral, numărul plantelor şi animalelor cu areal circumaustral este redus. Din domeniul floristic este menţionat fagul austral (Nothofagus cunninghamii) (fig.10), iar dintre animale izopodul Styloniciens.

Fig.10 – Arealul fagului austral (Nothofagus cunninghamii) (după R.Călinescu şi colab.).

3.Arealele discontinue (disjuncte). Speciile acestor areale au indivizii răspândiţi pe două sau mai multe porţiuni de teritorii separate şi îndepărtate unele de altele. Astfel, nucul (Juglans regia) este răspândit atât în Eurasia (începând din sudestul Europei prin Peninsula Balcanică şi Asia Mică în R.P.Chineză), cât şi în America de Nord (S-SUA). Mai cuprinde genurile Magnolia (fig.11), Drimys, Anisophyla, iar dintre animale capra neagră (Rupicapra rupicapra) (fig.12) care are un Fig.11 – Arealul discontinuu al magnoliei: areal fragmentat în şapte masive muntoase 1- Puncte fosile; 2 – Arealul actual (după V.Alechin). (Pirinei, Alpii Dinarici, Apenini, Carpaţi, Taurus şi Caucaz), ariciul comun (Erinaceus europaeus) răspândit în Europa, Asia Centrală şi Extremul Orient, mierla gulerată (Turdus torquatus) din munţii Europei, chişcarul (Misgurnus fossilis) care trăieşte în apele râurilor din Europa ca şi în Extremul Orient. Din rândul păsărilor pot fi menţionate coţofana albastră (Cyanopica cyana cocki) (fig.13) întâlnită numai în Peninsula Iberică şi în Extremul Orient (Cyanopica cyana cyana), ţoiul cu capul negru ( Sitta canadensis) (fig.14) care trăieşte în câteva areale distanţate între ele (China de N, Coreea, Caucaz, Insula Corsica ) şi în pădurile Americii de Nord, găinuşa polară (Lagopus lagopus) frecventă în zona de tundră, în Munţii Alpi şi Pirinei.

15

Fig.12 – Arealul discontinuu al caprei negre (Rupicapra rupicapra) (după M.A.Couturier, din I.Pop).

Fig.13 – Arealul discontinuu al coţofanei albastre : 1 – Coţofana din Peninsula Iberică (Cyanopica cyana cocki); 2 – Coţofana din Extremul Orient (Cyanopica cyana cyana) (după N.A.Bobrinski).

4. Arealele endemice cuprind speciile cu un areal mic. Întrucât ele au arealul limitat la o anumită regiune restrânsă geografic sunt considerate endemice. Spre deosebire de arealele cosmopolite, cele endemice acoperă o suprafaţă uneori de câteva ha sau chiar mai puţin. Cele mai multe endemisme au luat naştere în regiunile montane ca şi în insulele străvechi ca urmare a izolării geografice şi biotice. Fig.14 – Arealul discontinuu al ţoiului cu capul negru După vârstă au fost deosebite (Sitta canadensis) (după I.Pişota). paleoendemisme şi neoendemisme. Paleoendemismele se referă la speciile cu un areal mare în trecut, dar care azi, în urma schimbării condiţiilor de viaţă s-au restrâns mult ca suprafaţă. Aşa este cazul arborelui mamut (Sequoia gigantea) (fig.15) care în cretacic a avut un areal nordic, circumpolar, pe când în prezent creşte numai în California.

Fig.15 – Arealul paleondemic al Sequoiei; 1 – Arborele roşu (Sequoia sempervirens); 2 – Arborele mamut (Sequoia gigantea).

16

Feriga arborescentă (Trysopteria elegans) se întâlneşte numai pe insulele Juan Fernandez, palmierul din Insulele Seychelles (Ladoica seylanum), arborele roşu (Sequoia sempervirens) în Munţii Coastei din SUA, arborele pagodelor (Ginkgo biloba) întâlnit în provincia Che Kiang din R.P.Chineză. Deosebit de interesante sunt relictele terţiare termofile din ţara noastră ca foarfeca bălţii (Stratiotes aloides), dreţele (Nymphaea lotus var. thermolis), peştişorul endemic (Scardinius racovitzai) şi un melc (Melanopsis parreyssi). Ultimile trei specii populează apele termale ale lacului şi pârâului Peţea de la Băile 1 Mai, Oradea. Dintre animalele paleoendemice fac parte: şopârla tuatara (Sphenodon punctatum) care trăieşte în prezent numai în Noua Zeelandă, tritonul siberian (Ranodon sibiricus) din Asia, peştii dipnoi (cu dublă respiraţie) (Ceratodus) din apele Australiei de N-E. Neoendemismele se referă la specii relativ tinere apărute în cuaternar. În România sunt menţionate neoendemismele genului Hieracium din Munţii Retezat (Hieracium kotschyanum) şi din Carpaţii Orientali (Hieracium pojortense), oiţele (Anemone transsilvanica), omeagul (Aconitum moldavicum) din Carpaţii Orientali şi liliacul românesc (Syringa josikea) din Carpaţii Occidentali au arealul mare. Există şi specii de plante cu arealul restrâns cum este garofiţa din Piatra Craiului (Dianthus callizonus) care creşte numai în acest masiv muntos. Dintre animalele neoendemice foarte multe se întâlnesc astăzi în insulele Britanice. Astfel, veveriţa (Sciurus vulgaris leucourus), chiţcanii (Sorex araneus castaneus) şi păsări. 5. Arealele vicariante. Termenul de vicariante se referă la acel fenomen de înlocuire a unor specii de plante sau animale de pe o anumită suprafaţă prin altele, dar apropiate din punct de vedere sistematic. Dintre plante măslinul cultivat (Olea europaea) din jurul Mării Mediterane a înlocuit formele sălbatice de Olea laperrinei întâlnit azi pe suprafeţe restrânse în sudul Algeriei. Molidul comun (Picea abies sau P.excelsa) din Europa centrală se înrudeşte cu molidul siberian (Picea obovata). N.A. Bobrinski (1953) citat de I.Pişota (1999) menţionează în acest sens mai multe exemple: cioara cenuşie (Corvus cornix) din Europa centrală şi estică este înlocuită în Siberia centrală şi vestică ca şi în Europa de vest prin cioara neagră (Corvus corone); jderul comun din Europa (Martes martes) este înlocuit în Siberia prin zibelină (Martes zibellina). În afară de vicarierea sistematică există şi o vicariere ecologică, care include areale cu specii deosebite sub aspect sistematic, dar asemănătoare prin prin condiţiile de viaţă. Aşa, de exemplu, cârtiţa din Europa (Talpa europaea) a fost înlocuită în Africa prin cârtiţa aurie (Chrysochloris typholops). Toate aceste specii de cârtiţe, duc acelaşi mod de viaţă, dar se deosebesc din punct de vedere sistematic. De asemenea, liliecii frugivori ce aparţin subordinului Megacheiropterelor, familia Pteropodide întâlniţi în emisfera estică a zonei tropicale (Gyana, Brazilia de Nord) au fost înlocuiţi cu vampirii care aparţin de familia Phyllostomidae, subordinul Microcheiroptere.

4. ELEMENTE DE ECOLOGIE Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu influenţa factorilor de mediu asupra dezvoltării şi răspândirii atât a organismelor, cât şi a biocenozelor. Organismele nu trăiesc izolate, ci în strânsă convieţuire atât unele cu altele, cât şi cu sistemele materiale nevii, alcătuind împreună mediul. Componenţii nevii ai mediului se numesc factori abiotici sau fizici grupaţi în factori climatici, edafici şi orografici, iar componenţii vii alcătuiesc factorii biotici incluzând toate organismele coexistente prin relaţii de interdependenţă. Factorii de mediu de pe suprafaţa pământului acţionează în mod diferit asupra organismelor, în funcţie de latitudine şi longitudine determinând zonarea lor.

17

4.1. Factorii abiotici 4.1.1. Factorii climatici Clima acţionează prin componentele sale (lumină, temperatură, umiditate, precipitaţii, vânt) a căror distribuţie variază în raport cu poziţia pe glob, altitudinea şi configuraţia regiunii date. În funcţie de caracteristicile factorilor meteorologici, se disting următoarele zone climatice ale globului: rece, temperată, tropicală şi ecuatorială. Acestor zone climatice le corespund tot atâtea zone de vegetaţie. Lumina Din totalul factorilor climatici, lumina reprezintă unul din principalii factori energetici. Cantitatea şi intensitatea luminii care cade pe suprafaţa pământului variază după latitudine, altitudine, expoziţie, anotimpuri, gradul de saturaţie a atmosferei cu vapori de apă, de cantitatea de impurităţi din atmosferă, cât şi de nebulozitatea atmosferică. Lumina este deosebit de importantă pentru organisme. Astfel, plantele verzi au absolută nevoie pentru dezvoltare de lumină. Ele captează şi includ energia razelor solare în circuitul materiei vii sub formă de substanţe organice. De asemenea, influenţează asimilaţia, forma, structura şi dimensiunea organelor vegetative. În lipsa acesteia, plantele se dezvoltă mult în lungime, iar organele lor vegetative prezintă un colorit palid-gălbui, datorită lipsei de clorofilă. În funcţie de gradul intensităţii luminoase la care s-au adaptat, organismele se grupează în două grupe principale: plante iubitoare de lumină sau plante heliofite ori fotofile şi plante iubitoare de umbră sau sciafite ori fotofobe. Plantele heliofite (fotofile) predomină în stepe, savane, preerii, pampasuri, pe vârfurile munţilor şi în regiunile polare, în general sunt răspândite în regiunile larg deschise, bine luminate. Reprezentanţii heliofitelor pot fi întâlniţi atât printre speciile ierboase, cât şi lemnoase. Dintre speciile ierboase putem enumera: iarba câmpului (Agrostis alba), colilia (Stipa capillata), păiuşul (Festuca pratensis), iar dintre speciile de plante lemnoase zada (Larix decidua), stejarul (Quercus robur), frasinul (Frasinus excelsior), pinul (Pinus silvestris), salcâmul (Robinia pseudoacacia). Plantele umbrofile (sciafite) se dezvoltă mai bine la umbră. Dintre umbrofite menţionăm: molidul (Picea excelsa), bradul (Abies alba), fagul (Fagus silvatica), carpenul (Carpinus betulus), arţarul (Acer platanoides), iar dintre plantele ierboase măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), lăcrămioarele (Convallaria majalis), feriga (Dryopteris filix-mas), pochivnicul (Asarum europaeum), muşchi de pădure, etc. Plantele adaptate la lumină mai intensă cresc mai mult în înălţime, comparativ cu plantele adaptate la umbră care rămân la un nivel mai scăzut. Edificatoare în acest sens poate fi o pădure de foioase din ţara noastră, în care se observă o stratificare clară a vegetaţiei (fig.16). Astfel, situat la înălţimi de 10-15 m apare stratul arborescent alcătuit din diferite specii de arbori care primesc o cantitate maximă de lumină, după care urmează un strat subarboricol în care speciile ating între 5-8 m înălţime, deoarece se dezvoltă la o intensitate de lumină mai scăzută; urmează stratul ierbaceu şi un strat muscinal, alcătuit din muşchi şi ciuperci situat aproape permanent la umbră. Aşa se explică trezirea la viaţă a plantelor dintr-o pădure de foioase. Mai întâi înverzesc şi înfloresc plantele ierboase, primăvara chiar când nu s-a topit toată zăpada. În acea perioadă atât arboretul, cât şi subarboretul sunt lipsite de frunze, astfel că razele solare pot pătrunde în voie până la suprafaţa solului favorizând creşterea anumitor specii de plante de la parterul pădurii. Astfel, ghiocelul (Galanthus nivalis) şi viorelele (Scilla bifolia) apar primele de sub stratul de zăpadă.

18

În cazul pădurilor de conifere, unde stratul arborescent este foarte dens, lumina pătrunde greu până la suprafaţa solului şi drept urmare stratul ierbaceu dispare în cea mai mare parte.

Fig.16 – Stratificarea vegetaţiei într-o pădure de foioase: A – Stratul arborescent intens luminat; B – Stratul subarboricol; C – Stratul ierbaceu; D – Stratul muscinal (ciuperci şi bacterii) (după I.Pişota).

Tot ca urmare a gradului de pătrundere şi răspândire a razelor luminoase o stratificare a vegetaţiei apare şi în mediul acvatic. În zona litorală cu apă mai puţin adâncă se dezvoltă algele verzi (Chlorophyceaele) şi algele brune (Pheophyceaele), iar la adâncimile mai mari unde lumina este mai redusă apar numai algele roşii (Rhodophyceaele). Un rol important în viaţa plantelor îl are şi durata de menţinere a luminii. Astfel, plantele expuse la lumină pe o durată de 14 h cresc aproape de 4-5 ori mai mult faţă de cele expuse doar pe jumătate. Observaţia aceasta permite să se înţeleagă creşterea şi înflorirea mult mai rapidă a plantelor din zona polară unde verile se caracterizează prin zile lungi şi nopţi luminate, faţă de plantele din regiunile cu latitudine mică (tropicale). S-a constatat, deasemenea, că plantele care cresc la lumină de lungă durată şi de mare intensitate primesc anumite adaptări fotofile pentru a-şi apăra clorofila din frunze. Plantele care cresc la altitudine mare, ca de exemplu, floarea de colţ (Leontopodium alpinum) este acoperită cu o pâslă de perişori care o apără de lumina puternică şi de insolaţie, iar plante ca afinul (Vaccinium myrtillus), smirdarul (Rododendron), au frunzele acoperite cu un strat foarte subţire de ceară care reflectă o parte din energia luminoasă. În funcţie de durata luminii, plantele se grupează în: plante de zi lungă (hemeroperiodice) caracteristice zonelor temperat-continentale şi arctice, plante de zi scurtă (nyctiperiodice) ce cresc în zona caldă şi plante indiferente (fotoaperiodice). Din categoria plantelor hemeroperiodice fac parte: scânteiuţa roşie (Stellaria sp.), spanacul (Spinacea oleracea), sfecla (Beta rubra) şi câteva plante de cultură de primăvară cum ar fi secara (Secale cereale), grâul (Triticum vulgare), etc. Din categoria plantelor nyctiperiodice se menţionează bumbacul (Gossypium barbadense), fasolea (Faseolus vulgaris), soia (Glicine hypsida), tutunul (Nicotiana tabacum), trestia de zahăr (Saccharum officinarum) şi altele. Plantele indiferente (fotoaperiodice) cuprind cireşul (Cerasus avium), liliacul (Syringa vulgaris)şi scânteiuţa albă (Stellaria media). Lumina acţionează şi asupra animalelor. În funcţie de intensitatea şi durata acesteia animalele îşi desfăşoară activitatea, se orientează în spaţiul terestru şi aerian, capătă o anumită coloraţie, are loc migraţia păsărilor, reproducerea, etc.

19

Legat de orientarea în spaţiu a animalelor un exemplu în acest sens este dat de cele care-şi procură hrana în timpul zilei. Astfel, zborul albinelor de la stup până la locul unde-şi recoltează polenul este reglat de unghiul format între aceste două elemente şi direcţia soarelui. După toate probabilităţile şi păsările îşi regăsesc cu uşurinţă cuibul tot sub influenţa direcţiei soarelui. Animalele au tendinţa de a copia culoarea generală a mediului ambiant, adică prezintă fenomenul de homocromie. Culoarea albă a faunei polare sau a faunei din munţii înalţi acoperiţi cu zăpezi perene se datoreşte reflectării mediului înconjurător asupra celulelor pigmentative (cromatofore) de pe pielea animalelor. Este cazul ursului polar (Thalassarctos maritimus), al oii sălbăticite din Alaska (Ovis dalii), etc. Există şi cazuri când unele animale îşi menţin culoarea doar în anotimpul de iarnă. Cum se întâmplă cu vulpea polară (Alopex lagopus), iepurele alb (Lepus timidus) din Alpi şi zona polară şi găinuşa polară (Lagopus lagopus). Formaţiunile forestiere pot imprima mai ales păsărilor (diferite specii de papagali din pădurile ecuatoriale) un colorit verde, pe când în regiunile de stepă sau deşerturi culorile închise, cenuşii sau brune se reflectă în coloritul animalelor. Aşa este cazul vulpii de pustiu (Fenecus zerda), viperei cu coarne (Cerastes cornutus) ca şi la cioara cenuşie şi cioara neagră (Corvus). Animalele care trăiesc în peşteri întunecate permanent se depigmentează, devenind incolore sau albicioase. Ca şi în cazul plantelor, viaţa animalelor este legată tot de fotoperiodism. Astfel, numeroase specii de animale îşi duc viaţa numai în timpul zilei alcătuind grupa animalelor diurne (mistreţul, uliul, graurul), iar altele activează numai în timpul nopţii aparţinând grupei animalelor nocturne (liliecii, bufniţa). Sunt şi cazuri de animale care activează cu intermitenţă, atât ziua cât şi noaptea. În deşerturi şi stepe predomină mai ales animalele care îşi desfăşoară activitatea noaptea. Numai în zona temperată continentală se întâlnesc cele trei categorii de animale – diurne, nocturne, mixte. Tot sub influenţa luminii, unele animale terestre sau acvatice execută migraţii sezoniere şi diurne. Este cazul numeroaselor păsări din regiunile mai calde, care în timpul verii boreale sunt atrase de latitudinile nordice unde durata luminii este foarte mare, prilejuind un timp mai mult pentru procurarea hranei. Lumina are influenţă şi în ceea ce priveşte migraţia sau pendulaţia pe verticală în mediul acvatic, a unor specii de animale inferioare. Este cazul, femelelor de Calanus finmarchicus, un crustaceu ce trăieşte în apele din jurul Marii Britanii. Acest crustaceu migrează de la suprafaţă până la adâncimea de 120 m în timpul unei zile însorite, iar seara cei mai mulţi indivizi revin la suprafaţă. Influenţa luminii se observă şi în ceea ce priveşte înmulţirea animalelor. La multe specii, toamna şi iarna, are loc oprirea activităţii de reproducere ca urmare a scurtării zilei. Creşterea duratei zilei în cursul primăverii stimulează activitatea glandelor sexuale. Temperatura aerului şi a solului prezintă importanţă deosebită în viaţa şi răspândirea pe glob a organismelor. O serie de procese vitale ale plantelor cum sunt germinarea, creşterea şi dezvoltarea, fotosinteza, înflorirea, fecundarea şi fructificarea nu se pot desfăşura decât între anumite amplitudini ale temperaturii. Temperaturile maxime şi minime reprezintă valori extreme în cadrul cărora organismele pot supravieţui. Teoretic plantele se pot dezvolta la temperaturi cuprinse între 0-500C deoarece citoplasma se coagulează la temperaturi > 500C. Unele organisme îşi duc activitatea până la temperaturi de –60, -700C, altele însă sunt adaptate să trăiască în regiuni cu temperaturi mai ridicate aşa cum este cazul unor alge sau bacterii care trăiesc în apa izvoarelor cu temperatură de până la 700C.

20

Atât îngheţul cât şi dezgheţul influenţează puternic viaţa organismelor. Moartea prin îngheţ a organismelor se datoreşte deshidratării, dezgheţului rapid, cât şi transpiraţiei excesive. Deshidratarea ţesuturilor şi formarea cristalelor de gheaţă distrug total structura celulară, ducând astfel la moartea plantelor. Dacă dezgheţul lent nu provoacă moartea organismelor permiţând acestora să revină la viaţa activă, dezgheţul rapid este decisiv. Datorită temperaturilor scăzute din regiunile polare şi din etajul alpin, multe plante lemnoase rămân pitice, sub formă de arbuşti târâtori (Salix herbacea, S.reticulata), pe când în deşerturi ca şi în etajul alpin ca o adaptare la diferenţele mari de temperatură dintre zi şi noapte, plante ca garofiţa carpatică (Dianthus spiculifolius) (fig.17), garofiţa alpină (Dianthus gelidus), guşa porumbelului alpin (Silene acualis), androzace (Androsace helvetica) (fig.18) îmbracă formă de periniţă emisferică compactă de diferite dimensiuni, în interiorul căreia temperatura se păstrează relativ constantă, indiferent de oscilaţiile circadiene. Temperatura solului joacă de asemenea, un rol important influenţând dimensiunea şi culoarea corpului, respectiv a penajului şi a blănii, cât şi timpul de migraţie a animalelor. Astfel, la temperaturi scăzute şoarecii şi şobolanii sunt mult mai prolifici, cresc în volum, iar blana lor devine mai deasă şi mai mare. De asemenea, culoarea penajului şi a blănii animalelor (ursul polar, vulpea polară, ciuhurezul polar), în climatul nordic rece este în general, sau devine albă pe timp de iarnă, pe Fig.17 – Garofiţa de stâncă carpatină (Dianthus spiculifolius var.integripetalus) în formă de periniţă când a animalelor din zona caldă, tropicală, (după I.Pop). este de obicei închisă până la neagră. În funcţie de adaptarea la diferite grade de temperatură plantele au fost grupate în patru categorii (după De Candolle): megaterme, mezoterme, microterme, hechistoterme. Plantele megaterme sunt adaptate la o temperatură a mediului constant ridicată (de peste 200C). Dintre acestea menţionăm palmierii, curmalii, bananierii, etc. Plantele mezoterme sunt adaptate la o temperatură variabilă cuprinsă între 150C şi 200C. Fac parte din această categorie măslinul, leandrul, smochinul, etc. Plantele microterme reprezintă grupa acelora care rezistă la temperaturi de 0-150C şi sunt caracteristice climatului temperat şi rece. Astfel, molidul, bradul, pinul, Fig.18 – Androzace (Androsace helvetica) în formă de fagul, etc. periniţă pe stâncile calcaroase din etajul alpin al Alpilor Plantele hechistoterme sunt elveţieni, la 2450 m altitudine) (după R.Wettstein). adaptate la temperaturi constant

21

scăzute, în jur de 00C. Din această categorie fac parte: murul şi macul arctic, garofiţa alpină, etc. Temperatura are o mare influenţă şi asupra animalelor. Unele specii suportă cu uşurinţă variaţiile de temperatură, fapt pentru care au fost denumite animale euriterme (ursul, căprioara, lupul, puma din America), pe când altele (maimuţa, foca, morsa, păstrăvul) nu pot suporta oscilaţiile de temperatură fiind denumite animale stenoterme. Animalele se împart şi după felul în care reacţionează faţă de variaţiile de temperatură. Au fost deosebite două categorii: animale homeoterme cu „sânge cald” şi cu temperatura corpului constantă şi animale poikiloterme sau animale cu „sânge rece”. Din prima categorie fac parte păsările şi mamiferele. Acestea rezistă la frig, protejând căldura corpului fie prin penajul dens la păsări, fie de blana bogată la mamiferele terestre (tigrul de Manciuria). Unele animale din ţinuturile polare se simt foarte bine chiar la temperaturi sub –20C ca urmare a stratului adipos pe care-l au sub piele (pinguinii, foca, morsa). Există cazuri în care animalele capătă o coloraţie mai închisă, fenomen cunoscut sub numele de melanism. Din categoria animalelor poikiloterme fac parte toate nevertebratele, iar dintre vertebrate doar peştii, amfibienii şi reptilele. Toate acestea suportă cu uşurinţă oscilaţiile termice din mediul înconjurător. Reptilele de pe uscat suportă temperaturi maxime de 450C, pe când nevertebratele din apele dulci până la 400C. În ceea ce priveşte temperatura minimă, la care rezistă aceste animale, este diferită de la o specie la alta. Unele rezistă până la –200C (insectele), altele până la –150C (protozoarele). În viaţa animalelor se observă şi anumite stări, un anumit ritm de activitate în raport cu variaţia sezonieră a temperaturilor. Au fost deosebite fenomenul de estivare şi hibernare. Estivarea sau somnul de vară corespunde perioadelor cu cele mai ridicate temperaturi din timpul verii. În timpul estivării, temperatura corpului scade, iar animalele cad într-o stare de amorţire. Estivarea este determinată nu numai de căldurile mari, dar şi de insuficienţa hranei. Din această categorie fac parte diferite specii de popândăi, amfibieni şi peşti dipnoi din zona temperată şi deşerturile calde. Hibernarea sau somnul de iarnă coincide cu temperaturile cele mai scăzute din timpul anului. La începutul iernii, unele animale se ascund în vizuini şi cad într-o stare de somnolenţă, evitând în acest fel perioada cu temperaturi foarte scăzute şi cu hrană suficientă. Temperatura corpului animalelor care hibernează scade până la 1,80C. Hibernează aproape toate nevertebratele acvatice şi majoritatea celor terestre, iar dintre vertebrate reptilele, amfibienii şi câteva mamifere (popândâul, hârciogul, ariciul, liliacul). Numărul animalelor hibernante scade progresiv începând din zona temperată, spre Ecuator şi spre Poli unde atinge valori minime sau lipsesc. Predomină în deşerturi, silvostepe şi în zonele de pădure de la latitudini mijlocii şi superioare. Apa este răspândită în natură sub cele trei stări de agregare: lichidă, gazoasă şi solidă. Nu există organisme vii care să poată trăi fără apă. Ea constituie un aliment de bază pentru plante şi animale. Plantele terestre absorb apa din sol şi odată cu aceasta substanţele minerale care ajung în frunze pentru a fi prelucrate şi transformate în hrană. În condiţii cu totul excepţionale, unele specii de plante îşi procură apa şi din atmosferă. Plantele şi-au dezvoltat sistemul radicular în funcţie de formele şi de adâncimea la care se găseşte apa în sol. În acest sens se cunosc câteva sisteme de rădăcini: sistemul pivotant, sistemul ramificat, sistemul cu extensiune laterală, sistemul intensiv sau fasciculat.

22

Sistemul pivotant este caracteristic plantelor adaptate la uscăciune. Rădăcina plantelor se înfige în sol sub forma unui pivot până ajunge la stratul umed de unde poate să absoarbă apa necesară. Astfel, salcâmul (Robinia pseudoacacia) (fig.19) îţi înfige rădăcina până la 5-6 m. Deasemenea, mai pot fi menţionate lucerna (Medicago falcata) şi câteva tufişuri din regiunile semiaride. Sistemul ramificat este caracteristic speciilor de plante care cresc în regiuni cu umiditate variabilă. Rădăcinile plantelor ierboase de stepă sau preerie se prezintă ramificate şi pot ajunge la peste 1 m (Agropyron cristatum) sau mai jos până la 5 m adâncime (Kuhnia glutinosa). Sistemul de extensiune laterală este specific plantelor din climatul arid şi se întâlneşte la cactuşi. Sistemul fasciculat apare atât la plantele de cultură, cât şi la unele specii de rogoaze (Carex). Rădăcinile acestor plante pot să pătrundă până la 1-1,5 m adâncime. Uneori, rădăcinile sunt şi aeriene cum este cazul la epifite, având drept scop să absoarbă apa din atmosferă. Plantele pot să elimine prin evapotranspiraţie o mare cantitate de apă. Aşa, de exemplu mesteacănul (Betula verrucosa) poate să piardă la începutul verii prin transpiraţie între 70-80 l apă/zi. Teiul (Tilia platyphyllos) elimină peste 200 l apă/zi, iar stejarul (Quercus robur) şi mai mult până la 500 l apă/zi. Există unele plante agricole care prezintă o evapotranspiraţie accentuată la insilaţia diurnă. Astfel, porumbul (fig.20) elimină în patru luni şi jumătate 14 litri de apă, un fir de cânepă elimină 27 litri, iar floarea soarelui 66 Fig.19 – Sistem pivotant la rădăcina de salcâm (Robinia pseudoacacia) (după I.Pişota).

litri de apă. În regiunile mai secetoase, frunzele îşi reduc numărul de stomate şi astfel se reduce intensitatea transpiraţiei. Când indicele de ariditate creşte, frunzele suferă anumite transformări în sensul că se răsucesc sub forma Fig.20 – Rădăcină în sistem fasciculat la un exemplar de unor tubuşoare în spirală (colilia, porumb, la 8 săptămâni (după Weaver şi Clements). negara, păiuşul). Acelaşi lucru se observă şi în cazul plantelor agricole. Sunt şi cazuri când pentru a-şi reduce procesul de transpiraţie plantele prezintă un înveliş fin de ceară, ca în cazul lămâiului şi portocalului sau se caracterizează printr-o ţesătură membranoasă, ca la cactuşi, agave, yucca, etc. Bradul prezintă substanţe răşinoase sau aromatice, iar măslinul are substanţe uleioase. În regiunile cu climat semideşertic şi deşertic se întâlnesc specii de plante care prezintă caracteristici morfologice aparte. Astfel, saxaulul negru (Haloxylon aphillum) din Asia Centrală şi saxaulul alb (Haloxylon persicum) din Sahara au organele de transpiraţie aproape complet suprimate. În

23

stepele din Câmpia Bărăganului unele plante (scaietele) au colţurile frunzelor transformate în ace, ori frunze pline cu ghimpi (porumbarul). În funcţie de condiţiile de umiditate ale mediului în care trăiesc au fost deosebite două mari categorii de plante: higrofile şi xerofile. Plantele higrofile se împart la rândul lor în mai multe ecoforme: hidrofile, higrofile şi mezofile. Plantele hidrofile cresc numai în apă. Rădăcinile lor servesc mai mult pentru susţinere şi mai puţin pentru absorbirea apei. Frunzele pot fi submerse, plutitoare şi ridicate deasupra apei (aeriene). Cele submerse se prezintă foarte mult divizate cum este cazul brădişului. Cele care plutesc la suprafaţa apei au stomatele mari şi numai pe partea superioară. Dintre plantele acvatice fac parte: trestia de baltă (Phragmites communis), papura (Typha latifolia), broscăriţa (Potamogeton lucens), nufărul alb (Nymphea alba), nufărul galben (Nuphar luteum), piciorul cocoşului de baltă (Ranunculus vulgaris), etc. La săgeata apei (Sagittaria sagittifolia) frunzele submerse sunt sesile, înguste, de forma unei panglici, cele aeriene plutitoare sunt lung peţiolate, iar cele emerse au formă de săgeată (fig.21). Plantele higrofile sunt specifice terenurilor suficient de umede din regiunile ecuatoriale şi temperate (în luncile râurilor, parterul pădurilor, fâneţe). Aceste plante prezintă frunze mari lipsite de peri (glabre) şi tulpini înalte şi fragile. Stomatele sunt dispuse pe ambele părţi ale frunzelor fiind mereu deschise pentru a favoriza procesul de transpiraţie. Având apă suficientă în sol rădăcinile lor nu sunt adânci. Dintre plantele higrofile o mare răspândire o au pipirigul (Juncus Fig.21 – Plante acvatice. 1 – Săgeata apei (Sagittaria maculatum, Juncus inflexus), rogozul sagittifolia); 2 – Peniţa (Myriophyllum spicatum): a. (Carex riparia), rodul pământului fragment de tulpină cu inflorescenţă; b.secţiune (Arum maculatum) (fig.22) în pădurile transversală prin tulpină; i.aerenchim; g.cilindrul central umede ale regiunii temperat (după C.S.Antonescu). continentale. Din pădurile tropicale umede pot fi menţionate bananierul (Musa sapientum, M.paradisea), begonia (Begonia rex, B.grandifolia) şi ficusul indian (Ficus bengalensis). Plantele mezofile se întâlnesc în regiunile cu umiditate moderată din zona temperat-continentală, în păduri atât de foioase, cât şi de răşinoase şi pe lunci. Cele mai reprezentative sunt coada vulpii (Alopecurus pratensis), păiuşul (Festuca ovina), precum şi majoritatea plantelor de cultură. Majoritatea plantelor mezofile au frunze subţiri, netede, uşor flexibile şi lipsite de peri (glabre). Plantele xerofile sunt adaptate unui ecotop cu deficit sezonier sau permanent de umiditate. Ele populează şi caracterizează stepele şi deşerturile. Suportă uşor atât uscăciunea de lungă durată a mediului, cât şi temperaturile extreme. Adaptările plantelor la uscăciune sunt strâns legate de micşorarea transpiraţiei. Frunzele acestor plante îşi reduc mult numărul stomatelor şi în felul acesta îşi limitează procesul de

24

Fig.22 – Rodul pământului (Arum maculatum).

transpiraţie. Dintre adaptările morfologice la condiţiile de ariditate se poate menţiona reducerea suprafeţei de transpiraţie care se realizează prin micşorarea sau răsucirea limbului foliar (este cazul coliliei) (fig.23), fie prin dispariţia sau transformarea frunzelor în spini (fam. Cactaceae). Plantele xerofile sunt: xerofite, hemixerofite, suculente, hedatofite, oxilofite şi psichrofite. Plantele xerofite apar în regiunile de stepă şi semipustiu. Sunt foarte rezistente la temperaturi ridicate şi suportă ofilirea. În general au o talie mică, iar frunzele lor prezintă un aspect aspru. Ca plante xerofite pot fi menţionate lumânărica (Verbascum thapeus), unele specii de pelin (Artemisia glauca, A. campestris) şi colilie (Stipa cappilata, S.pennata). Plantele hemixerofite se întâlnesc în regiunile cu umiditate scăzută şi prezintă o rezistenţă ceva mai redusă la temperatură ridicată. Fig.23 – Colilia (Stipa capillata). a. aspectul exterior; Au rădăcini pivotante şi îşi b.secţiune transversală printr-o frunză plană şi răsucită. absorb apa de cele mai multe ori de la Părţile înnegrite reprezintă ţesutul mecanic adâncimi foarte mari. Transpiraţia (sclerenchim) din limbul foliar plisat al coliliei (după C. acestor plante este foarte redusă. Bărbulescu, P.Burcea şi A.P. Sennikov). Ca plante hemixerofite pot fi considerate lucerna galbenă (Medicago falcata), iarba cămilei (Alhagi pseudoalhagi), jaleşul (Salvia dumetorum), saxaulul alb (Haloxylon persicum). Plantele suculente sau grase au ţesuturile speciale de înmagazinare a apei pe care apoi o folosesc treptat, sunt verzi şi adesea lipsite de frunze. Rădăcinile plantelor suculente sunt superficiale, se ramifică şi se întind orizontal, fără a se înfige în adâncime. Din această categorie pot fi menţionate familiile de Cactaceae şi Euphorbiaceae , ca de exemplu, cactusul gigant (Carnegia gigantea), Euphorbia blaumeriana, etc. Plantele hedatofite cresc atât în regiuni foarte secetoase, dar se întâlnesc şi în regiuni umede. Caracteristic pentru aceste plante este faptul că ele sunt capabile să exudeze o anumită cantitate de sare. Prin aceasta planta atrage umezeala necesară din atmosferă. Aşa este cazul unui arbust din deşerturile sărate ale Egiptului (Reaumuria hirtella). În cazul plantelor hedatofite de regiuni umede, apa este eliminată sub formă de picături lichide şi nu prin transpiraţie. Este cazul orezului, calcea de baltă, etc. Plantele oxilofite se întâlnesc în arealele cu soluri acide. Ele se caracterizează prin uscăciune fiziologică. Pentru a putea rezista şi-au creat anumite adaptări. Acoperirea cu perişori pe partea inferioară a frunzelor (Salix repens) sau cu un strat de ceară la suprafaţa frunzei – răchitele (Vaccinium oxycocos), ori frunzele lor prezintă o structură pieloasă, ca în cazul merişorului (Vaccinium vitis-idae) şi chiar structură ericoidală ca la mărtăloaga (Calluna vulgaris). Plantele psichrofite se întâlnesc în regiunile arctice, dar şi în etajul alpin, fiind adaptate la cele mai coborâte temperaturi până la îngheţ. Pentru a supravieţui unele specii au frunzele filiforme, înguste şi cu marginile răsucite. În alte cazuri, adaptarea la îngheţ s-a făcut prin acoperirea cu un strat de ceară ori cu o pâslă de peri a frunzelor şi florilor cum este cazul la floarea de colţ (Leontopodium alpinum). Tot pentru a rezista la frig unele plante cresc sub

25

formă de perniţe ca de exemplu saxifraga (Saxifraga aizoon), guşa porumbelului alpin (Silene acualis), garofiţă de stâncă carpatică (Dianthus spiculifolius, Androsace helvetica). În general înălţimea psichrofitelor alpine este mică, tulpinile fiind scurte ca la ghinţura alpină (Genţiana acualis), piciorul cocoşului alpin (Ranunculus borealis), arginţica (Dryas octopetala). Frunzele lor sunt situate aproape de rădăcină, ca la ciuboţica cucului pitică (Primula minima). Înumlţirea acestor plante este vegetativă. Florile lor sunt mari şi de culori vii, ca la toporaşul alpin (Viola alpina) şi ghinţura alpină (Genţiana nivalis). Animalele, ca şi plantele, au nevoie de apă pentru a-şi îndeplini funcţiile lor vitale. Ele iau apa din mediul înconjurător sau indirect din plantele cu care se hrănesc. Întrucât apa este neuniform repartizată pe suprafaţa pământului, animalele au fost nevoite să-şi creeze anumite adaptări faţă de această situaţie. Unele s-au acomodat la umiditate mai ridicată, altele la umiditate extrem de redusă. Dimpotrivă, sunt animale care s-au adaptat la strângerea în corpul lor a unei cantităţi de apă de rezervă pe care s-o folosească în anotimpul uscat. Există animale, puţine la număr care pot să-şi ducă viaţa o durată limitată de timp, chiar şi fără apă. Aceste organisme intră într-o stare de moarte aparentă, ducând o viaţă lentă. În regiunile foarte secetoase, există animale care-şi iau apa necesară prin hrana lor, fie vegetală, fie animală, cum sunt anumite rozătoare, unele păsări şi reptile de pustiu, ca şi unele antilope (Addax nasomaculatus) din nordul Africii. Broaştele Chiroleptes platycephalus şi Heleioporus pictus din pustiurile Australiei acumulează în cavitatea organismului lor o cantitate mare de apă pentru anotimpul secetos. Ele apar ca nişte sfere de umflate. Din punct de vedere al modului de adaptare la gradul de umiditate animalele din mediul terestru au fost grupate în două categorii: animale higrobionte adaptate să trăiască în regiunile cu multă umiditate şi animale xerobionte adaptate la condiţiile unui mediu mai secetos. Din prima categorie fac parte o serie de melci, crocodili, nutria, bizamul, castorul, hipopotamul, salamandra şi tritonul. Animalel xerobionte se referă la unele specii de reptile care au pielea foarte groasă pentru a rezista la temperaturile înalte din timpul zilei (Varanus deserticolus, Eryx jaculus), la unele păsări de stepă şi pustiu (dropia, găinuşa de stepă, găinuşa de pustiu), ca şi la unele mamifere (cămila, antilopa de pustiu) care nu beau apă decât la intervale mari de timp. Una din adaptările foarte frecvente care permit animalelor xerobionte să poată trăi în locuri uscate este aceea privitoare la modul lor de viaţă nocturn. Un exmplu în acest sens îl reprezintă broasca râioasă cenuşie (Bufo cineraea) care în timpul zilei stă ascunsă în crăpăturile solului. Există şi cazuri în care unele animale au corpul acoperit cu excrescenţe în formă de ghimpi şi franjuri ce au însuşirea de a absorbi prin piele umezeala din timpul nopţii. Astfel, şopârla (Moloch horridus) din pustiurile Australiei. Vântul îndeplineşte atât un rol pozitiv, cât şi un rol negativ asupra plantelor. Rolul pozitiv se referă la polenizarea plantelor anemofile lemnoase (coniferele, stejarii, plopii, arinii) şi ierboase (gramineele, cyperaceele, etc.), cât şi la răspândirea fructelor şi seminţelor de la plantele anemocore, a sporilor şi germenilor. Influenţa negativă, deşi indirectă, se manifestă în sensul că accelerează transpiraţia care conduce la un deficit de apă şi la uscarea mugurilor, la căderea prematură a frunzelor şi chiar la moartea plantelor. Uraganele, furtunile pot doborî şi despăduri întinse suprafeţe silvice. În cazul vânturilor moderate calde şi umede, cum este cazul în India de Vest şi Indochina favorizează dezvoltarea unei vegetaţii luxuriante. Vânturile calde şi uscate din Africa şi Asia Centrală exercită o influenţă negativă asupra vegetaţiei, lăsând în urma lor pustiuri neproductive. Adesea, acţiunea mecanică a vântului îşi lasă amprenta şi asupra formei

26

şi aspectului exterior al arborilor. În cazul vânturilor permanente care bat dintr-o anumită direcţie, se ajunge la uscarea mugurilor expuşi, dezvoltarea ramurilor făcându-se numai în partea opusă curentului de aer. Tot datorită vânturilor permanente, coroana arborilor se deformează luând aspectul de steag sau se dezvoltă orizontal. S-a constatat că în munţi limita superioară a pădurilor este mai coborâtă pe versanţii expuşi vânturilor decât pe cei adăpostiţi. La limita polară a pădurilor, dar şi în etajul alpin vânturile puternice nu permit arborilor să crească în înălţime. Aceştia au ramurile culcate la pământ şi adesea chircite. S-a constatat că în munţi limita superioară a pădurilor este mai coborâtă pe versantele expuse vânturilor decât pe cele adăpostite (fig.24). Cel mai mult suferă molidul care are rădăcinile superficiale şi cel mai puţin stejarul (Quercus robur). În mod negativ vântul acţionează şi asupra animalelor. Astfel, în timpul furtunilor o serie de insecte sau anumiţi germeni sunt transportaţi la mari distanţe. Vântul constituie totodată un obstacol în calea migraţiilor, dar uneori păsările Fig.24 – Schema variaţiei principalilor factori climatici în perdelele forestiere. Umiditatea relativă a aerului (linia migratoare care zboară la mari continuă), temperatura aerului (linia întreruptă) şi viteza distanţe, folosesc curenţii de aer vântului (săgeţi) (după Melnicenko, din I.Pop). pentru a plana. În regiunile polare, precum şi în munţii înalţi, unde bat vânturi puternice cea mai mare parte a insectelor nu au aripi sau ele sunt rudimentare. Zăpada este un alt factor climatic care influenţează dezvoltarea plantelor. Astfel, ramurile arborilor şi arbuştilor tineri încărcaţi cu prea multă zăpadă se pot rupe sub povara acesteia. S-a constatat că răşinoasele cu coroană largă şi cu ramuri orizontale suferă mai mult de pe urma zăpezilor în comparaţie cu cele care au coroana ascuţită şi ramurile pendule. Zăpada spulberată de vânturi poate distruge mugurii esenţelor lemnoase, micşorându-le vitalitatea, iar în vecinătatea zăpezilor veşnice perioada de vegetaţie se scurtează cu câteva săptămâni. Zăpada are şi un rol protector, ferind de frig şi de uscare prin deshidratare vegetaţia arbustivă şi ierbacee. Datorită acestui fapt, vegetaţia din munţi şi tundrele polare care este acoperită iarna cu un strat de zăpadă nu îngheaţă. Sub stratul de zăpadă temperatura scade cu puţin sub 00C. Se cunosc şi plante care pentru a se dezvolta au nevoie de o durată mai îndelungată a stratului de zăpadă. Aceste specii numite şi chionofile, iubitoare de zăpadă, prezintă talie mică, cresc şi înfloresc sub zăpadă sau imediat după topirea ei, ajungând să fructifice în numai câteva săptâmâni. Dintre plantele chionofite pot fi menţionate degetărelul alpin (Soldanella pusilla), brânduşa de munte (Crocus heuffelianus). Grosimea stratului de zăpadă constituie un factor critic pentru animalele nehibernante care-şi caută hrana în sol sau la suprafaţa lui. Lipsa prelungită a acestor substanţe nutritive poate aduce moartea animalelor. În iernile grele, huhurezii, bufniţele, şorecarul încălţat pier din lipsă de hrană sau se deplasează în alte regiuni cu zăpadă mai puţină. Animalele uşoare şi cu perniţe uşoare elastice pe tălpile picioarelor pot alerga uşor pe zăpada îngheţată. Lupii, de pildă, circulă destul de bine pe crusta de gheaţă de la suprafaţa zăpezii.

27

Căprioarele însă, şi mai ales mistreţii având copitele tari şi ascuţite străpung crusta de gheaţă, au un mers greoi şi ajung adesea să rămână prinse în stratul de zăpadă, căzând uşor pradă răpitoarelor. Ierbivorele mari, ca renii, cu copitele lăţite pot şi ele alerga pe crusta de zăpadă, scăpând astfel de urmărirea duşmanilor lor naturali. 4.1.2. Factorii edafici Prin factor edafic se înţelege un complex de influenţe şi acţiuni stabilite între organisme şi proprietăţile fizico-chimice ale solului. Solul reprezintă un produs al interacţiunii mai multor factori pedogenetici externi (vegetaţia şi clima) şi interni (relief, rocă, apa freatică, apa de stagnare). Solul este alcătuit din constituenţi minerali, organici, apă, aer, la care se adaugă organismele vii. Principalii constituenţi ai solului sunt argila, praful, nisipul. Argila este constituentul mineral principal ai celor mai multe soluri. Ea este formată dintr-un complex silicatat, hidratat, foarte fin dispersat din hidroxizi de fier şi aluminiu, din hidroxizi de mangan, silice coloidală, etc. Ea posedă o mare capacitate de absorbţie şi de reţinere a apei şi a diferiţilor cationi (Ca, Mg, Na, K). Praful reprezintă particulele cuprinse între 0,002-0,02 mm. El intră, de asemenea, în constituţia tuturor solurilor. Nisipul este alcătuit din particule mai puţin fine, având dimensiuni de 0,02-2,0 mm. Constituenţii organici ai solului rezultă din alterarea resturilor organice ale plantelor şi animalelor. Humusul care se formează din descompunerea acestora este alcătuit din acizi humici de culoare brun-negricios-cenuşiu. Apa se găseşte în sol sub diferite forme, ca apă de higroscopicitate, apă peliculară, apă capilară, apă gravitaţională, apă freatică. Apă de higroscopicitate şi apa peliculară este absorbită de coloizii din sol şi puternic fixată, neputând fi folosită de către plante. Apa capilară se află între particulele şi agregatele din sol şi constituie rezerva pentru plante. Apa gravitaţională rezultă din precipitaţii şi umple spaţiile necapilare. Dintre toate aceste categorii de apă numai cea capilară şi freatică, parţial cea peliculară şi gravitaţională, este accesibilă plantelor. Aerul din sol conţine CO2, oxigen, azot, hidrogen sulfurat, amoniac şi alţi produşi de descompunere. Această compoziţie oscilează între anumite valori după natura solului, temperatură, umiditate, adâncime, presiune atmosferică şi anotimp. Solul prezintă o deosebită importanţă pentru plante întrucât el conţine toate elementele necesare hrănirii plantelor, fiind extrase din sol ca soluţii apoase, absorbite fiind de rădăcini. Unele săruri minerale cuprinse în sol sunt absolut necesare pentru viaţa plantelor. Dintre acestea mai importante sunt azotul, fosforul, potasiul, calciul şi magneziul. Toate aceste elemente minerale sunt luate de plante din pământ prin perii absorbanţi ai rădăcinilor. Alte elemente minerale ale solului cum sunt zincul, cuprul, manganul, etc., mai puţin indispensabile vieţii plantelor, joacă mai mult un rol catalitic. Dintre toate aceste elemente minerale, plantele au nevoie numai de anumite cantităţi. În cazul în care cantităţile necesare sunt insuficiente, plantele nu se pot dezvolta, ele cresc pipernicite. Dacă solul este mult mai bogat în nutrienţi, plantele se feresc să le absoarbă peste necesităţi, îşi modifică presiunea osmotică şi i-au adaptări de plante xerofile. Oricare element mineral absorbit în cantităţi mai mari decât cel necesar pune în pericol viaţa plantelor. Relaţiile plantelor cu solul sunt determinate de proprietăţile fizice, chimice şi biologice. Dintre proprietăţile fizice ale solului cele mai importante sunt textura şi structura. După textura şi structura solului plantele se împart în trei categorii: psamofile, casmofile sau hasmofile şi litofile. Plantele psamofile mai sunt cunoscute şi sub numele de arenacee. Acestea au caracter xerofil şi cresc pe soluri nisipoase din stepe, deşerturi şi pe litoralul marin. Dintre speciile mai

28

importante pot fi menţionate: garofiţa de nisip (Dianthus arenarius), troscotul de nisip (Polygonum arenarium), orzul sălbatic (Elymus sabulosus), pătlagina de nisip (Plantago indica), scai vânăt (Eryngium maritimum), varza de mare (Crambe maritima), Silene pontica, Convolvulus persicus, etc. (fig.25). Plantele casmofile (hasmofile) trăiesc în crăpăturile stâncilor. Ele au un sistem radicular bine dezvoltat, pătrunzând în crăpăturile stâncilor acolo unde se acumulează o cantitate de humus. La multe dintre casmofile cum ar fi ipcărigea de stâncărie (Gypsophyla petraea), ochii şoricelului (Saxifraga aizoon), predomină forma biologică perniţă care are rolul unui burete ce absoarbe orice picătură de apă. Plantele litofile sunt strâns legate de stânci şi bolovănişuri. De exemplu, Fig.25 – Plante psamofile (după Răvăruţ). unele alge şi specii de licheni. a – Silene pontica; b. Convolvulus persicus; Plantele în funcţie de constituţia c. Cakile maritima; d. Molugo cerviana. chimică a solurilor şi de reacţia ionică se împart în: plante legate de reacţia chimică a solului (pH-ul) şi plante legate de concentraţia şi conţinutul de săruri a solului. După reacţia pH a solului plantele se grupează în: oxifile, neutrofile şi bazifile. Plantele oxifile se dezvoltă pe soluri acide cu pH între 4,3-6,8. Din această categorie fac parte: afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-idae), iarba albastră (Molinia coerula), roua cerului (Drosera rotundifolia) la care se adaugă unele plante de cultură (porumbul, cartoful). Plantele neutrofile preferă solurile cu reacţie neutră cu pH-ul cuprins între 6,9-7,2. Intră în această categorie Echium rubrum, obsiga (Bromus ramosus), Inula salicina şi un număr mare de plante de cultură (grâu, sfecla roşie, tutunul, etc.). Plantele bazifile sunt răspândite în majoritatea lor pe soluri alcaline cu pH-ul > 7,2. Aceste soluri sunt relativ bogate în CaCO3 şi sunt răspândite în regiunile de stepă şi pustiuri. Din categoria acestor plante fac parte: stejarul pufos (Quercus pubescens), păpădia (Taraxacum officinale), rapiţa (Brassica rapa), lucerna (Medicago sativa), rogoz (Carex tomentosa). După conţinutul de săruri al solului plantele se împart în: halofile, glicofile, nitrofile şi calcifile. Fig.26 – Plante halofile. 1. Suaeda maritima; Plantele halofile se dezvoltă pe soluri 2. Obione verrucifera; 3. Salicornia herbacea; sărate, iar rădăcinile lor pot să absoarbă apă cu 4. Champhorosma annua (după I.Morariu). concentraţii mari de Na2CO3 (peste 5% Na). Prezintă tulpini groase şi suculente şi sunt specifice regiunilor de stepă şi semideşerturi. Aparţin acestei categorii sărăţica (brânca) (Salicornia herbacea), sărăcica (Sueda maritima),

29

iarba grasă (Arthrocneum glaucum), chiurlanul (Salsola kali), rogozul maritim (Scirpus maritimus), Obione verrucifera, Champhorosma annua, etc. (fig.26). Plantele glicofile se dezvoltă pe soluri cu o concentraţie redusă de săruri. Din această categorie fac parte unele plante de cultură cum ar fi: ţelina (Apium graveolens), bumbacul (Gossypium barbadense), sfecla de zahăr (Beta rubra), curmalul (Pheonix dactylifera). Plantele nitrofile sau azotofile cresc pe solurile cu un conţinut ridicat în azot, de regulă în vecinătatea aşezărilor umane sau a stânelor. Acestea au un conţinut ridicat în săruri de azot, plantele se prezintă sub forma unor buruieni, cu aspect luxuriant, purtând numele de plante ruderale. Menţionăm: bozul (Sambucus ebulum), ştevia (Rumex alpinus), urzica (Urtica dioica), măcrişul calului (Rumex conglomeratus) şi spanacul porcesc (Chenopodium hybridum). Plantele calcifile cresc numai pe soluri bogate în calciu (peste 3%) şi pe stâncile calcaroase. În sol, calciul se găseşte sub formă de CaCO3, CaSO4 şi Ca(PO4)2. S-a constatat că plantele leguminoase îmbogăţesc cel mai mult solul în calciu. Acesta prezintă o importanţă deosebită pentru plante, conferindu-i solului o structură bună. Calciul influenţează, deasemenea, reacţia pH a solului contribuind la neutralizarea solurilor acide mai puţin favorabile plantelor de cultură şi furajere. Din categoria plantelor calcifile putem menţiona: salcia pitică (Salix reticulata) (fig.27), garofiţa de stâncă (Dianthus spiculifolius), lăptişor (Androsace chamaejasme), floarea de colţ (Leontopodium alpinum) (fig.27), etc. O altă categorie de plante o constituie plantele indicatoare de zinc, magneziu şi cupru. Plantele indicatoare de zinc sau zincofile cresc pe solurile bogate în săruri de zinc. Pot fi menţionate: Fig. 27 – Plante calcifile. 1. Salix reticulata; 2. S.herbacea; Armeria elongata, mierluţa 3. Leontopodium alpinum. (Minuartia verna) şi viorele (Viola calaminaria). Plantele indicatoare de magneziu cresc atât pe şisturi serpentinice, cât şi pe dolomite (roci sedimentare alcătuite din carbonat de calciu şi magneziu). Din această categorie fac parte: unele specii de ferigi de la noi (Asplenium adulterium, A.cuneifolium), inul dolomitic (Linum dolomiticum) şi buruiana vântului (Seseli leucospermum) care cresc pe dolomitele din Ungaria, iar pe cele din sudul Franţei şi din munţii Alpi ochii şoricelului (Saxifraga cebennensis). Plantele indicatoare de cupru sau cuprofile cresc pe solurile bogate în săruri de cupru (până la 10%). Ca exemplu pot fi menţionate: floarea de cupru (Haumaniastrum robertii) şi urzicuţe (Ocimum blumei). În afară de plantele care se fixează în sol, procurându-şi hrana din acest mediu, există şi specii de plante care nu folosesc solul ca suport şi mijloc de absorbire a elementelor nutritive, cunoscute sub numele de plante parazite, saprofite şi epifite. Plantele parazite trăiesc pe corpul unor plante superioare, de unde îşi procură hrana necesară. Intră în această categorie cuscuta sau torţelul (Cuscuta epithymum), vâscul (Viscum album), lupoaica sau gonitoarea (Orobanche caryaphyllacea), muma pădurii (Lathraea squamaria), etc. Plantele saprofite sunt acele plante care se hrănesc cu substanţele organice aflate în descompunere. Pot fi menţionate: ciubuşorul (Neotia nidus-avis), unele specii de ciuperci – iasca (Fomes fomentarius) şi altele.

30

Plantele epifite folosesc plantele superioare ca suport fără să-şi fixeze organele speciale în ţesuturile respective. De exemplu, în pădurile tropicale, acestea se prezintă etajate în funcţie de nevoia de lumină. Pe parterul pădurilor, la baza trunchiurilor de arbori groşi, se întâlnesc numeroase specii de ferigi minuscule (Hymenophyllum); acolo unde lumina este mai intensă cresc numeroase specii de orhidee şi specia de ferigă Platicerium grande. Solul prezintă o importanţă deosebită şi pentru viaţa animalelor, atât prin textura lui, cât şi datorită vegetaţiei care creşte pe el. Aşa, de exemplu, unele nomade ierbivore (cerbi, elani) sunt nevoite să parcurgă distanţe foarte mari pentru găsirea solurilor cu plante halofile, pentru a-şi asigura cantitatea necesară de carbonat de natriu. După modul de viaţă raportat la suprafaţa solului, animalele se împart în: geobionte, geofile, geoxene şi petrobionte. Animalele geobionte trăiesc pe solurile cu textură argiloasă, ducând viaţă subterană, unde se hrănesc şi se înmulţesc, ieşind foarte rar la suprafaţă. Pot fi menţionate unele mamifere: cârtiţa europeană (Talpa europaea), cârtiţa marsupială din Australia (Notoryctes), cârtiţa aurie din Africa (Chrysochloris); unele specii de orbeţi (Ellobius, Spalax). Nevertebratele geobionte sunt reprezentate de numeroase protozoare, viermi şi artropode. Animalele geofile trăiesc numai o parte din timp în mediul subteran, unde-şi fac adăposturi, cuiburi şi se înmulţesc, preferând solurile cu textură argiloasă. Din această categorie fac parte: broasca râioasă (Bufo bufo), lăstunul de mal (Riparia riparia), albinărelul (Merops apiaster), pescăruşul albastru (Alcedo atthis), pupăza (Upupa epops), iar dintre mamifere şoarecele de câmp (Microtus arvalis), hârciogul (Cricetus cricetus), popândăul (Citellus citellus), nevăstuica (Mustella nivalis). Animalele geoxene trăiesc la suprafaţa solului marea majoritate a timpului şi foarte rar folosesc mediul subteran ca adăpost. Ca exemplu, pot fi menţionate aproape toate păsările şi mamiferele terestre. Animalele petrobionte sau petrofile trăiesc fie în crăpăturile stâncilor, fie printre grohotişuri. Putem menţiona unele gasteropode (Patula, Clausilia) şi şopârle (Alsophilax pipiens, Gymnodactylus kotschyi în Balcani, Italia şi Creta; Agama bibroni în Munţii Atlas). 4.1.3. Factorii orografici (geomorfologici). Aceşti factori cuprind formele de relief, altitudinea, expoziţia şi gradul de înclinare a pantelor. Prin relief se înţelege acea formă a suprafeţei litosferei care comparativ cu cea a Oceanului Planetar poate fi atât pozitivă, cât şi negativă. După formă şi mărime se disting megarelieful, macrorelieful, mezorelieful şi microrelieful. Megarelieful ocupă suprafeţe mari, de natura unui continent sau ocean, unde organismele vii sunt distribuite zonat. Macrorelieful se întinde pe teritorii cu suprafeţe cuprinse între 5-50 Km pe orizontală şi de sute sau câteva mii de km pe verticală, cum este cazul munţilor, podişurilor, depresiunilor şi câmpiilor. Mezorelieful cuprinde teritorii cu suprafeţe mai mici, de sute sau câteva mii de metri pe orizontală şi de 2-200 m pe verticală, incluzând coastele dealurilor, văile, interfluviile. Microrelieful cuprinde teritorii cu suprafeţe şi mai mici, de 10-200 cm pe orizontală şi 50-100 cm pe verticală, cum sunt crovurile, pâlniile carstice, dolinele, vâlcelele, micile depresiuni, dunele de nisip, stâncăriile, muşuroaiele. Altitudinea reliefului influenţează distribuţia zonală a vegetaţiei pe verticală. Odată cu creşterea altitudinii au loc schimbări în componenţii cadrului climatic. Astfel, aerul se

31

rarefiază, temperatura aerului devine mai scăzută, presiunea atmosferică scade, în timp ce intensitatea vântului creşte. În funcţie de necesităţile faţă de temperatură, umezeală, lumină şi condiţii edafice, vegetaţia şi fauna se etajează în înălţime alcătuind aşa-numitele etaje de viaţă. Astfel, la nivelul ţării noastre se pot distinge: zona stepei caracteristică regiunilor de câmpie unde trăiesc plante şi animale care au nevoie de multă lumină şi căldură şi sunt adaptate la condiţii de uscăciune; apoi zona silvostepei, unde trăiesc plante şi animale cu adaptări tranzitorii, de la condiţii cu umiditate mai scăzută la condiţii cu umiditate mai ridicată; urmează etajul nemoral şi etajul boreal, caracteristic pădurilor de foioase din regiunile subcarpatice şi pădurilor de conifere din regiunile montane. Aici se întâlnesc plante şi animale care nu suportă uscăciunea, fiind adaptate la temperaturi scăzute şi umiditate ridicată. Etajul alpin şi subalpin se desfăşoară la altitudini mai mari de 1800 m, unde plantele şi animalele pot rezista la temperaturi scăzute mai multă vreme, la umiditate scăzută, vânturi puternice şi nebulozitate ridicată. În regiunile tropicale, limita superioară a agriculturii coincide cu izoterma lunilor de vară cuprinsă între 50C şi 80C. Astfel, în Peru, limita superioară a plantelor de cultură ajunge până la 4300m, în Columbia la 3750 m, iar în Etiopia la 3900 m. În ceea ce priveşte animalele, acestea trăiesc la altitudini şi mai mari, cum ar fi lupul (Canis lupus) din Asia Centrală, arharul (Ovis ammon), iepurele tolai (Lepus tibetanus) care urcă până la 5600 m, iar berbecii şi caprele sălbatice pot atinge 5800 m. Prin expoziţie se înţelege modul de orientare a tuturor versanţilor dealurilor şi munţilor faţă de punctele cardinale. Aceasta prezintă o deosebită importanţă în dezvoltarea vegetaţiei. Pe versanţii cu expoziţie sudică din zona climatului temperat, vegetaţia creşte în condiţii mai bune, unde predomină plantele fotofile sau heliofite, comparativ cu versanţii cu expoziţie nordică, unde intensitatea luminii fiind mai redusă se dezvoltă mai mult plantele umbrofile (fig.28). În regiunile muntoase se distinge „faţa” şi „dosul” muntelui, după cum versantul este orientat spre lumină sau spre umbră (fig.29). Pe versanţii sudici limita superioară a pădurilor este la o altitudine mai mare decât versanţii nordici. De exemplu, pe versanţii sudici din Munţii Alpi, vegetaţia urcă până la 3300 m, iar pe versanţii nordici numai până la 2900 m. Fig.28 – Expoziţia versanţilor faţă de intensitatea luminii (după I.Pişota) Expunerea pantelor are un rol important şi în ceea ce priveşte ritmul vieţii plantelor. Astfel, plantele înfloresc mai repede pe pantele cu expoziţie sudică, decât pe cele cu expoziţie nordică. De asemenea, plantele de cultură se coc mai repede pe pantele sudice, decât pe cele nordice. Înclinarea pantelor determină distribuţia biocenozelor. Pantele mai mult sau mai puţin înclinate acţionează asupra mobilităţii solului sau stratului de zăpadă, ducând la prăbuşiri şi avalanşe. Plantele pentru a putea rezista acestor fenomene prezintă adaptări speciale şi anume: rădăcini dezvoltate pe două direcţii, în profunzime şi în suprafaţă; crengi flexibile pentru a nu fi rupte de materialele care se rostogolesc pe pante şi ramuri dispuse radiar la suprafaţa

32

solului. Pot fi menţionate: salcia pitică (Salix herbacea), jneapănul (Pinus mugo), ienupărul (Juniperus communis) din etajul subalpin. Formarea şi grosimea solului depind, deasemenea, de gradul de înclinare a versanţilor, care favorizează sau frânează instalarea biocenozelor. Adăpostul prezintă o importanţă deosebită pentru organisme, în cazul în care acesta serveşte drept paravan de apărare contra vânturilor reci şi uscate, care pot dăuna vegetaţiei şi faunei aflată la baza versantelor sale, deviindu-le direcţia. În locurile adăpostite, transpiraţia organismelor Fig.29 – Variaţia intensităţii luminii în raport cu expunerea versanţilor este redusă, iar înflorirea (după R.Călinescu şi colab.). şi fructificarea plantelor au loc ceva mai devreme decât a plantelor care cresc pe locuri neadăpostite. De exemplu, versantul nordic al văii Dunării, între Olt şi Argeş (aproape de Giurgiu) este înalt, însorit şi bine adăpostit de furia crivăţului. Astfel, liliacul (Syringa vulgaris) şi vişinul înfloresc cu două săptămâni mai devreme decât la Bucureşti, iar smochinul (Ficus carica) şi migdalul cresc şi rodesc bine. De asemenea şi depresiunile pot oferi adăposturi bune pentru plante. Un exemplu îl constituie depresiunea Baia de Aramă şi D.Baia Mare unde castanul comestibil (Castanea sativa) element submediteranean, vegetează şi fructifică bine. 4.2. Factorii biotici Prin factori biotici se înţelege ansamblul de acţiuni pe care organismele le exercită unele asupra altora. Ele exprimă raporturile de interdependenţă şi de influenţă reciprocă între plante şi asociaţiile acestora, între plante şi animale precum şi între societatea omenească şi mediul înconjurător. Acţiunile dintre organisme pot fi reduse uneori la simple contacte, alteori ele pot fi unilaterale, în situaţia în care unul dintre parteneri profită de pe urma celuilalt (comensalism) şi bilaterale, când beneficiile convieţuirii sunt reciproce (mutualism). Există şi situaţii în care relaţiile dintre organisme au o gamă largă de manifestare cum este cazul celor de prădăciune. Între organisme se manifestă şi alte forme de relaţii cum ar fi: competiţia pentru hrană, comensalismul, simbioza şi parazitismul. 4.2.1. Competiţia pentru hrană reprezintă o concurenţă de contact între organisme pentru aceeaşi sursă de hrană şi de energie. Un rol important în competiţie îl au caracterele morfo-fiziologice şi biologice ale organismelor şi anume: viteza de creştere şi de ocupare a spaţiului, periodicitatea sezonieră, capacitatea de regenerare, durata vieţii. De exemplu, unele specii de plante îşi desfăşoară perioada vegetativă primăvara (viorelele, ghioceii, păştiţa), diminuând competiţia faţă de plantele estivale care au perioada vegetativă foarte activă în timpul verii (gramineele, labiatele). Animalele care ocupă aceeaşi biocenoză pot intra în competiţie în diferite moduri şi grade. S-a constatat că, dacă două specii de animale au o alimentaţie deosebită şi active în diferite anotimpuri sau ore din zi, atunci între ele nu realizează nici o competiţie. Concurenţa

33

dintre speciile de animale va fi cu atât mai mare, cu cât perioada de activitate şi natura hranei va coincide. G. Lemée (1967) menţionează că două specii de cormorani pot rezista în aceeaşi biocenoză deoarece specia (Phalacrocorax carbo) se hrăneşte mai mult cu peşte plat şi cu crevete de fund. Concurenţa dintre animale poate fi eliminată prin fenomenul migrării din regiunile cu densitate mare în altele mai puţin populate. La numeroase specii de păsări, masculul îşi delimitează teritoriul de hrănire la începutul sezonului de reproducere, apărându-l pentru a nu fi folosit de alţi indivizi care aparţin aceleaşi specii, până când puii părăsesc cuibul. Suprafaţa terenului folosit pentru procurarea hranei variază în limite largi, în funcţie de mărimea animalelor. De exemplu, insectele şi vertebratele mici ocupă suprafaţe de zeci de m2, în timp ce mamiferele mari necesită suprafeţe de câţiva km2. 4.2.2. Comensalismul reprezintă o formă de convieţuire permanentă sau temporară între două specii diferite de animale în care unul dintre parteneri se hrăneşte cu rămăşiţele celuilalt. De exemplu, greierul domestic (Grillus domestica), musca domestică (Musca domestica), păianjenul (Tegenaria domestica) trăiesc în locuinţa omului sau în vizuina unor animale, unde găsesc adăpost bun, condiţii de climă şi hrană favorabile. De asemenea, crabul (Pinnotheres pisum) este găzduit în interiorul unei scoici vii, fiind apărat de duşmani. 4.2.3. Simbioza reprezintă o formă de convieţuire reciproc avantajoasă care se stabileşte între două specii de organisme diferite. Simbioza se poate realiza între două specii de plante, între o specie de plante şi una de animale sau între două specii de animale. Simbioza între plante. Un exemplu îl constituie lichenii, care au luat naştere în urma convieţuirii dintre o algă albastră sau verde şi o ciupercă. Alga furnizează ciupercii substanţe organice, iar ciuperca aprovizionează alga cu săruri minerale şi apă. De exemplu, smochinul (Ficus carica) nu poate fi polenizat decât de o viespe Blastophaga grossorum. Odată cu introducerea în cultură a smochinului în California a trebuit colonizată şi insecta, deoarece s-a constatat că în lipsa ei smochinul nu a rodit. Simbioza între animale poate fi exemplificată prin relaţia ce se stabileşte între unele specii de mamifere şi păsări tropicale. Astfel, unele păsări obişnuiesc să facă toaleta ierbivorelor mari (hipopotami, elefanţi) de pe spinarea cărora mănâncă insectele dăunătoare. Pasărea crocodilului (Pluvianus aegyptius) adună lipitorile şi alţi paraziţi de pe gingiile crocodilului de Nil. 4.2.4. Parazitism şi prădăciune Parazitismul este o formă de relaţie care se realizează între diferite organisme vii, în care unul are foloase, iar celălalt suferă. Dintre plantele parazite se pot menţiona vâscul (Viscum album) care parazitează ramurile părului, mărului, molidului şi fagului îşi înfige haustorii (sugătorii) în planta gazdă şi preia elementele nutritive; torţelul sau barba dracului (Cuscuta europaea) parazitează lucerna şi trifoiul. Deasemenea, foarte periculoase sunt bolile produse de bacteriile fitopatogene. Este cazul ruginei grâului (Puccinia graminis) care parazitează cultura de grâu, iar mana viţei de vie (Plasmopara viticola) parazitează frunzele şi inflorescenţele viţei de vie. Există insecte care produc mari pagube parazitând unele plante de cultură ca, de exemplu, păduchele lânos (Eriosoma lanigerum) care atacă frunzele de măr, păduchele frunzei de piersic (Mysus persicae) şi păduchele de varză Aphis rapae) care atacă frunzele de varză.

34

Dintre animalele parazite fac parte unele larve, viermi şi viruşi. De exemplu, larvele de Taenia solium parazitează muşchii porcului care pot fi luate cu uşurinţă şi de către om; larvele de Taenia saginata întâlnită la bovine. Prădătorii sunt organisme libere care-şi caută hrana vie printre vegetale sau animale. După natura hranei, prădătorii pot fi fitofagi, zoofagi şi omnivori. Organismele fitofage se hrănesc cu produse de natură vegetală (frunze, ramuri, rădăcini, fructe, seminţe, etc.) şi se subdivid în ierbivore, frugivore, granivore şi nectarivore. Ierbivorele (mamifere, insecte) consumă organele vegetative ale plantelor; frugivorele (sturzul de vâsc) se hrănesc cu fructele plantelor; granivorele (forfecuţa) consumă seminţele plantelor; nectarivorele (unele specii de insecte, papagali, etc.) au ca sursă de hrană polenul şi nectarul, contribuind la polenizarea încrucişată a plantelor. Organismele zoofage se hrănesc cu animale vii. Ele se împart în insectivore (ariciul, cârtiţa) şi carnivore (lupul, vulpea, leul, tigrul). Din categoria organismelor zoofage fac parte şi unele plante insectivore sau carnivore. Acestea cuprind aproximativ 500 de specii. Putem menţiona: roua cerului (Drosera rotundifolia) care vegetează în mlaştinile de turbă din Eurasia şi America de Nord. Este o plantă mică cu frunze ovale, lung peţiolate şi acoperite cu peri glanduloşi care secretă o substanţă vâscoasă ce are aspectul unei picături de rouă; otrăţelul de baltă (Urticularia vulgaris), o plantă hidrofilă cu frunzele de forma unei capcane de care se prind insectele; graşiţa (Pinguicula vulgaris)vegetează în regiunile umede ale munţilor; dionea (Dionea muscipula) populează mlaştinile din America de Nord; nepentes (Nepenthes) (fig.30) este epifită pe arborii de pe ţărmul mărilor tropicale din sud-estul Asiei. Organismele omnivore se hrănesc atât cu animale, cât şi cu plante (corbul, stăncuţa, ursul, etc.).

35

Fig.30 – Plante insectivore: a. Roua cerului (Drosera rotundifolia); b. Graşiţa (Pinguicula vulgaris); c. Otrăţel de baltă (Utricularia vulgaris); d. Dionea (Dionea muscipula); e. Nepentes (Nepenthes) (după I.Pop).

5. ELEMENTE DE BIOCENOLOGIE În natură, organismele vii se grupează în numeroase comunităţi în funcţie de necesităţile lor biologice. Delimitarea comunităţilor de organisme se poate stabili după criteriul fizionomic, taxonomic şi ecologic. Din punct de vedere fizionomic se delimitează anumite suprafeţe care conţin o vegetaţie uniformă alcătuită din populaţii ce aparţin de acelaşi tip biologic – ierboasă (pajişti), fie lemnoasă (pădure) şi cu un ritm sezonier asemănător. Criteriul taxonomic cuprinde speciile dominante de plante sau de animale. Privite sub aspect taxonomico-ecologic, aceste comunităţi au primit denumirea de asociaţii. După criteriul ecologic se delimitează anumite suprafeţe de teritorii cu proprietăţi fizico-chimice asemănătoare, ca de exemplu, mlaştinile eutrofe sau oligotrofe, terenurile sărăturate, nisipoase, stâncăriile calcaroase, populate de comunităţi vegetale şi animale specifice. 5.1. Fitocenoza reprezintă o grupare de mai multe populaţii de plante, cu un anumit mediu de viaţă având următoarele trăsături: - organizarea sub formă de pâlcuri, cu mărimi variate; - compoziţia floristică, structura, fizionomia şi relaţiile de interdependenţă dintre populaţiile de plante şi dintre plante şi biotop se menţin timp îndelungat; - între diferite specii de plante se stabilesc relaţii de interdependenţă, atât de natură trofică, cât şi ecologică; - fitocenoza reprezintă locul acumulării substanţelor organice elaborate de plantele verzi. Totalitatea fitocenozelor cu o compoziţie floristică şi cerinţe ecologice asemănătoare alcătuieşte o asociaţie vegetală. De pildă, totalitatea fitocenozelor de fag (Fagus sylvatica) cu brusture negru (Symphytum cordatum), de pe un substrat calcaros, alcătuiesc asociaţia făget cu brusture negru (Symphyto-Fagetum), iar fitocenozele de fag cu horşti (Luzula luzoides), de pe substrat silicios, formează asociaţia acidofilă făget cu horşti (Luzulo-Fagetum). Fitocenoza (asociaţia vegetală) reprezintă unitatea fundamentală de studiu fitocenologic a vegetaţiei, caracterizată printr-o compoziţie floristică, biotop şi mediu specific. 5.2. Zoocenoza reprezintă o grupare de animale între care se stabilesc relaţii de interdependenţă în strânsă legătură cu factorii de mediu. Relaţiile dintre animale sunt slabe comparativ cu cele existente între plante. Comunităţile de animale sunt subordonate fitocenozei, în afara cărora nu pot supravieţui. De exemplu, grupările de muşte şi ţânţari din grajduri nu sunt considerate zoocenoze, deoarece între ele nu se stabilesc legături stabile în timp. Pe baza acestor considerente, zoocenozele nu sunt studiate separat, ci împreună cu fitocenozele, alcătuind biocenoza. 5.3. Biocenoza este totalitatea vieţuitoarelor, plante şi animale ce populează un anumit biotop şi se adaptează la condiţiile acestuia. Biotopul sau habitatul reprezintă locul de existenţă sau porţiunea de mediu natural unde trăiesc organismele vegetale şi animale. Noţiunea de biocenoză a fost introdusă în ştiinţă de F.Dahl în 1821 şi de K.Möbius în 1877 pentru domeniul terestru şi de A.Zernov, Gr.Antipa pentru domeniul acvatic, scoţând în 36

evidenţă raporturile de legătură dintre biocenoză şi biotop. Gr. Antipa a arătat, în lucrările sale privind hidrobiologia Mării Negre, „unitatea dintre plante şi animale, dar şi faptul că organismele se asociază în comunităţi după necesităţile care apar în decursul luptei pentru existenţă ce are loc în biocenoză şi nu după înrudirea lor”. Ansamblul natural constituit din biocenoză şi biotop a fost denumit de V.N.Sukaciov biogeocenoză. După Sukaciov „biogeocenoza reprezintă o anumită suprafaţă de teren care cuprinde fitocenoza, zoocenoza, microbiocenoza şi părţile corespunzătoare ale atmosferei, litosferei, hidrosferei şi pedosferei – toate strâns legate între ele prin interacţiuni, formând un complex unitar” (fig.31).

Fig.31 – Componentele (după V.N.Sukaciov).

biocenozei

5.4. Ecosistemul reprezintă o grupare de organisme (lac, pajişte, pădure) dintr-un anumit cadru geografic, fiind alcătuită, pe de o parte, din plante şi animale, iar pe de altă parte, din factori abiotici, între care se stabilesc relaţii de interdependenţă, formând un tot unitar. Ecosistemul este alcătuit din biotop sau habitat (biotop de câmpie, de deal, etc.) şi din biocenoze.

37

6. DOMENIILE DE VIAŢĂ ALE GLOBULUI TERESTRU La suprafaţa Globului terestru există trei domenii de viaţă principale: domeniul acvatic, domeniul terestru şi domeniul subteran, având un rol important în dezvoltarea organismelor. 6.1. Domeniul acvatic Ocupă cea mai mare parte din suprafaţa terestră (2/3), cu proprietăţi fizico-chimice şi mecanice variate, determinând condiţii ecologice diferite. În funcţie de condiţiile de viaţă, domeniul acvatic se împarte în: domeniul apelor marine şi oceanice şi domeniul apelor continentale. 6.1.1. Apele marine şi oceanice Apa mărilor şi oceanelor ocupă 71% (361 mil.km2) din suprafaţa pământului, iar uscatul 29% (149 mil.km2). Toate mările şi oceanele luate împreună alcătuiesc Oceanul Planetar. Un rol important în dezvoltarea plantelor şi animalelor îl au temperatura şi salinitatea apelor, dinamica şi presiunea apelor, luminozitatea şi elementele nutritive. Temperatura apei variază cu adâncimea şi cu latitudinea, în funcţie de care oceanele prezintă următoarea stratificare termică: termosfera, termoclina şi stratul profund (fig.32). Termosfera sau troposfera marină cuprinde stratul superior de apă care este supus unui proces de omogenizare termică sub influenţa curenţilor verticali şi a valurilor. Apa mărilor şi oceanelor este încălzită de radiaţia solară, aceasta fiind absorbită de stratul superficial de apă pe care-l încălzeşte. În urma evaporării unei părţi de apă, aceasta se concentrează în săruri minerale devenind mai greu, obligându-l să coboare până la adâncimea unde întâlneşte un strat de apă cu densitate echivalentă, iar în locul lui se ridică altul cu densitate mai mică. Acesta la rândul lui se încălzeşte şi determină un nou amestec. Temperatura stratului superficial al apelor variază latitudinal. La latitudini mici şi medii, stratul superficial este cuprins între 10-30 m, iar la latitudini tropicale ajunge până la 100 m. Fig.32 – Repartiţia pe verticală a temperaturii Dincolo de aceste limite, până la apei din centrul Atlanticului de Nord. A-aprilie; adâncimea de 1500 m, temperatura coboară B-august; C-decembrie; D-februarie (după uniform, formând aşa-numitul strat termoclin. Clarke, din I.Pop). În acest strat de apă marină, temperatura scade constant, fără a fi influenţată de variaţiile sezoniere. Stratul profund de apă are o temperatură constantă de 3-40C la latitudinile mici şi mijlocii şi de 00C în zonele polare. La marile adâncimi, temperatura prezintă o uşoară creştere datorită compresiunii apei şi a unor reacţii chimice. Variaţiile de temperatură a apei pe verticală şi pe orizontală influenţează răspândirea organismelor marine.

38

De pildă, unele organisme pelagice (meduze) nu ies la suprafaţa apei, decât numai când temperatura este mai scăzută noaptea, scufundându-se ziua, pe măsură ce temperatura creşte. S-a constatat că oscilaţiile de temperatură din mări şi oceane sunt favorabile dezvoltării organismelor. Astfel, în mările închise unde variaţiile de temperatură nu sunt prea evidente nici la adâncimi mari (Marea Mediterană), numărul de organisme este mai mic decât în oceanele cu diferenţe mari de temperatură între apele pelagice şi abisale (Oceanul Atlantic). Apele mărilor şi oceanelor sunt populate cu organisme stenoterme şi euriterme. Organismele stenoterme preferă o temperatură constantă a apei, fie ridicată (madreporarii), fie scăzută (la animalele de la Poli şi din adâncurile oceanelor), iar organismele euriterme (stridia şi scoica Cardium edule) suportă oscilaţii mari de temperatură a apei, cuprinse între 00C şi 200C. Salinitatea mărilor şi oceanelor variază atât pe orizontală cât şi pe verticală, fiind condiţionată de factorii climatici. Apa oceanelor conţine peste 32 de elemente chimice. Cantitatea totală de săruri exprimată sub forma salinităţii este de 34,4%0. Dintre acestea, cel mai mare procent îl reprezintă clorura de natriu (27,37%0), urmează în mod descrescător clorura de magneziu, sulfatul de magneziu, sulfatul de calciu, iar sub un gram la %0 clorura de potasiu, bromura de magneziu, carbonatul de calciu, clorura de rubidiu, bicarbonatul de fier, bioxidul de siliciu. În afara acestor săruri, în cantităţi mai mici se întâlnesc şi săruri de iod, cupru, brom, etc. În apele Oceanului Planetar predomină clorurile de natriu într-un procent de 85,6% şi clorurile de magneziu sub 4%, făcând ca gustul apei de mare să fie amar şi sărat. Reacţia apei de mare este alcalină. Salinitatea oceanelor variază în limite apropiate, între 32 şi 37%0, în timp ce salinitatea mărilor prezintă variaţii mult mai mari. De exemplu, Marea Neagră are o salinitate de 17,6%0, Marea Baltică între 1 şi 22%0, iar Marea Roşie are o salinitate şi mai mare (46,5%0). Salinitatea apei mărilor variază şi pe verticală, datorită oscilaţiilor de temperatură şi zonelor de latitudine, cu implicaţii directe în răspândirea organismelor. De exemplu, în regiunile ecuatoriale salinitatea creşte odată cu adâncimea, şi anume până la 100-200 m. În zona temperată salinitatea este în funcţie de anotimpuri, prezentând o uniformitate de la suprafaţă până în adâncime. Unele organisme se pot adapta la un anumit grad de salinitate. Asemenea organisme se numesc stenohaline. Putem menţiona: scrumbia de mare (Scomber scombrus), tonul (Thunus thynnus), radiolarii, echinodermele, gasteropodele, etc. Există însă şi specii care suportă variaţiile de salinitate, formând grupa organismelor eurihaline. De exemplu, somonul (Salmo salar), anghila (Anguilla anguilla), nisetrul (Acipenser güldenstäedti), morunul (Huso huso) şi scrumbia de Dunăre (Caspialosa pontica). Lumina constituie un factor deosebit de important în dezvoltarea vieţii din apa mărilor şi oceanelor. Aceasta variază după puritatea, transparenţa, adâncimea şi chimismul apei. O parte din razele solare sunt reflectate, iar restul pătrund în apă până la anumite adâncimi. Primele care sunt adsorbite sunt radiaţiile roşii care dispar la 30 m adâncime. Ultimile radiaţii solare care sunt absorbite şi dispar la o adâncime de 200 m, sunt cele violete, constituind limită în adâncime a algelor. Între 200 şi 1000 m pătrund numai radiaţiile ultraviolete, invizibile. După gradul de pătrundere a razelor de lumină, în ape se pot distinge trei straturi suprapuse: eufotic, disfotic şi afotic. Stratul eufotic cuprinde apele cu o grosime de aproximativ 30-80 m, fiind bine luminat şi abundent populat cu diatomee, alge verzi, alge albastre şi alge brune.

39

Stratul disfotic cuprinde apele de la 30(80) m până la 400 m adâncime. Este mai puţin luminat, fiind populat cu un număr mai mic de organisme şi anume, algele roşii, algele brune şi algele galben-verzui. Stratul afotic începe de la 300 (400) m şi continuă până la marile adâncimi, unde domneşte întunericul absolut. În acest strat, plantele lipsesc, exceptând bacteriile, iar animalele abisale sunt legate atât de întunericul veşnic, cât şi de mâlul gros care acoperă fundul oceanelor. Presiunea. Apa exercită asupra organismelor o presiune mult mai puternică decât aerul. Presiunea externă pe care apa o exercită este echilibrată de către presiunea internă din corpul organismelor marine. Organismele care suportă variaţii diferite ale presiunii apei, având o distribuţie verticală foarte întinsă se numesc euribare. Din categoria animalelor euribare fac parte caşalotul (Physeter catodon) care se scufundă în apă până la adâncimea de 150-200 m, revenind la suprafaţă fără a suferi din acest motiv, precum şi delfinul cu plisc (Hyperodon rostratus) care coboară până la 825 m rezistând la această adâncime timp de 120 minute. Există şi alte animale marine care nu pot suporta variaţiile mari de presiune, reuşind să trăiască fie la presiuni mici, fie la presiuni mari. Ele se numesc stenobare. De exemplu, animalele abisale sunt adaptate să trăiască numai la presiuni mari, iar intestinele şi stomacul ies pe gură. Valurile sunt produse de curenţii marini (orizontali şi verticali) şi de vânt. Acestea se manifestă atât în zona litorală, cât şi în largul oceanelor. În mod obişnuit valurile ating înălţimea de câţiva cm până la 2 m, rareori mai mult (15 m la Capul Horn). Curenţii marini transportă la distanţe mari atât ouăle şi larvele unor nevertebrate, cât şi nucile de cocos pe care le depozitează pe ţărmurile insulelor oceanice. Pe ţărmurile stâncoase, valurile puternice constituie o piedică pentru multe plante şi animale de a se fixa, exceptând scobiturile stâncilor. Curenţii marini prezintă o deosebită importantă în distribuţia geografică a plantelor şi animalelor marine. Unele specii de vertebrate folosesc curenţii reci în migrarea lor (pinguinii, pinipedele, etc.). Curenţii pot avea şi un rol negativ în viaţa unor animale. Astfel, în regiunile unde curenţii reci se întâlnesc cu cei calzi, o mulţime de animale mor datorită creşterii amplitudinii termice şi a variaţiilor mari de salinitate. Atât curenţii calzi cât şi cei reci prezintă o mare importanţă pentru răspândirea organismelor, favorizând diseminarea şi transportând la mari distanţe ouăle şi larvele multor nevertebrate. În baza relaţiilor ecologice dintre organismele marine şi a particularităţilor pe care mediul acvatic le prezintă, suprafaţa Oceanului Planetar a fost împărţită în trei zone: zona litorală, zona pelagică şi zona abisală. În afară de această grupare, plantele şi animalele marine au fost grupate în: organisme din largul mării sau pelagice şi organisme de fund sau bentonice. 1. Zona litorală se desfăşoară pe platforma continentală marină, până la adâncimea de 200-250 m. Se caracterizează printr-o mare diversitate de organisme vegetale şi animale. Ţinând seama de particularităţile mediului marin în zona litorală, J.M.Pérès (1961) a deosebit trei etaje şi anume: etajul supralitoral, mediolitoral şi infralitoral. Etajul supralitoral constituie acea parte din zona litorală acoperită întâmplător cu apă, de către valuri. Aici trăiesc algele roşii (Cyanophyceae), lichenii, gasteropodele, unele izopode, organisme adaptate la viaţa aeriană. Etajul mediolitoral ocupă ţărmul mării acoperit de apă numai în timpul fluxului mareic. Aici vegetează unele specii de alge heliofite (Chlorophycaea), trăiesc unele

40

gasteropode (Hydrobia ulvae), crustacee, echinoderme, lamelibranhiate (Mya arenaria), anelide (Nercis diversicolor), etc. Etajul infralitoral ocupă zona litorală propriu-zisă, adică toată platforma continentală. Acest etaj este populat de algele roşii, brune şi verzi, moluşte, crustacei, peşti, de recife coraligene, îndeosebi în zonele tropicale ale Oceanului Planetar. Zona litorală prezintă o floră şi o faună foarte bogată, fiind adaptate la condiţiile climatice locale. Există anumite organisme marine care sunt adaptate la condiţiile unui anumit substrat. Unele organisme trăiesc fixate de biotopuri stâncoase, altele preferă biotopurile nisipoase sau mâloase. Pe biotopurile stâncoase trăiesc organisme fixate prin organe special adaptate. De exemplu, algele de diferite culori (fucaceele şi laminariile). Dintre fucacee, pot fi menţionate speciile de Fucus (Fucus vericulosus, F.serratus, F.platycarpus) care formează desişuri marine, iar în timpul refluxului rămân parţial descoperite. În desişurile acestora mişună numeroase animale cum ar fi: melcii (Buccinum), actiniile (Tealia), stelele de mare (Asterina gibbosa), aricii de mare, crevetele (Hyppolyte), crabii (Carcinus, Cancer, Porcellana), peştii mici (Gobius, Pholis). Laminariile sunt reprezentate de specia Laminaria saccharina care poate atinge 6 m lungime. Aceste alge brune formează desişuri compacte submerse, ocupând litoralul stâncos până la 40 m adâncime, unde trăiesc numeroase hidrozoare, melci (Doris), crabi, raci (Galathea), sepii, caracatiţe şi numeroşi peşti (Conger). Începând de la 30 m adâncime cresc şi algele roşii (Phyllophora, Delesseria), dintre care multe prezintă schelet calcaros, care la adâncimi mari dispar, fiind înlocuite atât de animale fixate, ca de exemplu coralul de adâncime (Gorgonia verrucosa), cât şi de unele animale mobile (langusta). Pe biotopurile stâncoase creşte şi iarba de mare (Zostera marina). Animalele care trăiesc în acest biotop stâncos prezintă anumite adaptări, fie au crusta foarte tare, cum este cazul la crustacei, fie au prevăzute pe spinare nişte ace. Există şi situaţii când unele animale se pot apăra prin capacitatea de a-şi schimba culoarea corpului. De pildă, caracatiţa (Octopus vulgaris) îşi schimbă culoarea corpului în funcţie de culoarea mediului în care se găseşte. Pe biotopurile nisipoase şi mâloase trăiesc animale prevăzute cu o crustă slab dezvoltată, cu adaptări pentru a se putea îngropa în substrat sau pentru a-l săpa. De exemplu, unii viermi, unele echinoderme (arici de mare, stele de mare), lamelibranhiate, diverşi crustacei cum este crabul de ţărm (Carcinus moenas) şi creveta de nisip (Crangon vulgaris) trăiesc în galeriile pe care le sapă în substratul nisipos. Unele specii de moluşte (Mya arenaria) au capacitatea de a se afunda în nisip, trimiţând la suprafaţă tuburi lungi numite sifoane. La adâncimi şi mai mari, pe nisipul mâlos, ferit de curenţii puternici cresc desişuri de ierburi marine, cum este iarba de mare (Zostera marina), de care se prind unele specii de spongieri (Grantia, Sycon), meduze (Lucernaria), viermi cu tentacule (Spirographis) sau cu trompă (Phascolosoma), melci de diferite forme şi culori (Trochus, Doris, Eolis). Peştii sunt reprezentaţi prin câteva specii adaptate la condiţiile biotopului nisiposmâlos. Menţionăm zarganul (Belone belone) care prezintă o gură cu maxilare foarte lungi cu ajutorul căreia sapă în nisip pentru procurarea hranei, iar peştele ferăstrău are un rostru prevăzut cu dinţi. Formaţiuni de mare efect fizionomic şi structural, situate în zona litoralului marin tropical, sunt mangrovele şi recifele de corali (madreporice). Mangrovele (paletuvieri) sunt formaţiuni lemnoase sempervirescente cu aspect de păduri şi tufărişuri dezvoltate pe litoralul marin tropical. Pădurile de mangrove, denumite şi păduri de paletuvieri, sunt alcătuite din arbori de 30 m înălţime, întotdeauna verzi, ocupând

41

locurile adăpostite de bătaia valurilor şi anume golfurile şi estuarele liniştite, unde în timpul fluxului mareic, se acoperă cu apă până aproape de coroană, iar în faza de reflux mareic trunchiurile şi rădăcinile ies de sub apă. Una din particularităţile pădurilor de mangrove este aceea că prezintă rădăcini adventive în formă de catalige (proptele) care se desprind de pe trunchiuri, înfigându-se în sol, care au rolul de fixare a arborelui. Din sol, de pe rădăcinile unor arbori se ridică cu 25 cm peste nivelul nămolului rădăcini verticale respiratorii, denumite pneumatofori, care ies la suprafaţa solului pentru a absorbi aerul prin nişte orificii speciale. Aceste rădăcini apar sub formă târâtoare sau sub formă de ţăruşi. Flora mangrovelor este săracă fiind alcătuită din aproximativ 26 specii aparţinând la 8 familii. După compoziţia şi poziţia geografică, mangrovele se află răspândite în două mari regiuni geografice: de est şi de vest (fig.33).

Fig.33 – Răspândirea pădurilor de mangrove pe suprafaţa globului terestru (după I.Pişota).

Regiunea de est cuprinde ţărmurile tropicale umede din sudul şi sud-estul Asiei, nordestul Australiei şi sud-estul Africii. Mangrovele din această regiune sunt alcătuite din următoarele specii de arbori: Rhizophora mucronata, Avicennia officinalis, Sonneratia acida, S.alba, Ceriops boiviniana, Bruguiera gymnorhiza, iar parterul pădurilor printre arbori cresc ferigi (Acrostichum aureum) şi numeroase graminee (fig.34). Regiunea de vest ocupă litoralul apusean al Africii şi ţărmurile Americii de Sud. Flora acestor mangrove este săracă. Mangrovele de pe litoralul apusean al Africii sunt alcătuite din Rhizophora racemosa şi Avicennia nitida, iar cele de pe ţărmul răsăritean al Americii de Sud de Rhizophora mangle, Avicennia nitida, A.tomentosa, Laguncularia racemosa. Fauna mangrovelor este săracă, fiind constituită dintr-un amestec de animale marine, de apă dulce şi terestre. De exemplu, unele specii de crabi (Uca, Sesarma, Cardisoma) se caţără pe trunchiurile arborilor căpătând culoarea acestora; pagurii trăiesc atât în nămol cât şi pe rădăcinile arborilor; pestişorul săritor (Periophthalmus koelreuteri) cu ajutorul înnotătoarelor pectorale se urcă pe rădăcinile şi trunchiurile arborilor unde au posibilitatea să

42

Fig.34 – Distribuţia plantelor în mangrovele de pe ţărmul estic al Africii (după H.Walter): 1-palmieri; 2-lagună lipsită de vegetaţie (de două ori pe an inundată); 3-Avicennia marina; 4-Ceriops candollena; 5-Rhizophora mucronata; 6-Sonneratia alba; 7- alge şi potamogetonacee.

sară în aer şi să vâneze insecte (fig.35). Acest peşte are o respiraţie dublă (branhială şi cutanee), iar ochii telescopici s-au acomodat vederii aeriene. Recifele de corali sau madreporice sunt construcţii calcaroase, clădite de o categorie de celenterate, denumite madrepori la marginea continentelor sau în jurul insulelor din largul mărilor tropicale, situate între 300 latitudine nordică şi 300 latitudine sudică. Madreporii sunt animale coloniale, variate în privinţa coloritului şi formei (arborescente, fungiforme – adică în formă de ciupercă, sferoidale, etc.), dintre care unele conţin până la 90% calcar. Preferă apele bine luminate şi aerisite, foarte limpede, sărate (27-38 g sare la litru de apă) şi caldă tot timpul anului (25-300C). Trăiesc de la suprafaţă până la adâncimea Fig.35 – Peştişori săritori de mangrove de 40(50) m şi cresc în înălţime cu (Periophthalmus koelreuteri) pe rădăcinile aproximativ 20 mm/an stând aşezaţi pe adventive în timpul refluxului (după stâncile calcaroase. P.A.Baranov). Recifele sunt edificate nu numai de scheletele calcaroase ale madreporilor, ci şi de numeroşi corali (Corallium), alge roşii calcaroase (Corallina, Lithothammium), de unele briozoare calcaroase, viermi tubicoli, moluşte cu cochilii groase, etc. Recifele madreporice se află răspândită în Oceanul Indian, precum şi în partea vestică a Oceanelor Atlantic şi Pacific. După forma şi locul de formare construcţiile madreporice sunt de trei feluri: recife de ţărm, recife barieră şi atoli (fig.36).

43

Recifele de ţărm (mărginaşe) sunt lipsite de uscat, astfel încât în timpul refluxului se poate trece cu piciorul de pe uscat direct pe recifă. Recifele barieră se găsesc la o oarecare depărtare de marginea uscatului sau a insulelor, formând centuri de piatră, separate printr-o lagună longitudinală. Atolii sunt insule madreporice joase, ridicate deasupra apei doar cu câţiva metri, de forma unui inel sau potcoave, cu o lagună în mijloc. Au o răspândire mai largă în Oceanul Pacific.

Fig.36 – Tipuri de recife madreporice (după R.Călinescu şi colab.).

Pe recife trăiesc animale fixate ca, de exemplu, unele specii de spongieri, ascidiile, actiniile (unele depăşind un metru diametru) şi lamelibranhiatele cu cochilii tari şi groase: stridii, scoici producătoare de perle (Meleagrina), scoica uriaşă (Tridacna gigas) care cântăreşte 250-300 kg. Dintre animalele târâtoare putem menţiona: diferite genuri de viermi, melci, unele echinoderme (arici de mare cu spini lungi şi ascuţiţi, stele de mare, castraveţi de mare, comestibili în stare uscată) şi numeroşi crustacei (raci şi crabi de mare). Animalele înotătoare sunt reprezentate prin unele specii de peşti cu adaptări specifice pentru a se putea strecura printre ramurile de corali în vederea procurării de hrană (turtirea laterală a corpului şi maxilarele ascuţite în formă de cioc). De exemplu, peştele cu corn (Zanelus canescens), Halecanthus tricolor, Chaetodon capistratus, Epinephollus hexahonatus, etc. (fig.37). Calcarele recifale au jucat un rol important în erele geologice, fiind prezente în toate formaţiunile de la cele mai vechi, până la cele mai noi. Calcarele jurasice din Munţii Carpaţi (Bucegi, Piatra Craiului) sunt construite din recife madreporice. Zona pelagică se întinde pe orizontală, în continuarea zonei litorale, cuprinzând stratul de apă din largul mărilor şi oceanelor lipsit de ţărmuri şi de substrat solid. În adâncime depăşeşte limita de pătrundere a luminii, ajungând până la 500 m.

44

Flora şi fauna care populează această zonă trăieşte într-un mediu acvatic mult mai omogen, comparativ cu mediul litoral care este mult mai eterogen. Lipsindu-le substratul, organismele pelagice se găsesc într-o permanentă stare de suspensie. Totalitatea organismelor care plutesc în apă şi sunt lipsite de organe speciale de înot, capabile de a înfrunta curenţii mărilor, alcătuiesc planctonul. Planctonul este format din fitoplancton, constituit din mici organisme vegetale şi din zooplancton format din consumatori primari (fitofage). Fig.37 – Peşti din recifele de corali: 1-Halecanthus Totalitatea organismelor care se tricolor; 2-Zanelus canescens; 3-Chaetodon mişcă activ în apă cu mijloace de locomoţie capistratus; 4-Epinephollus hexagonatus (după proprii, învingând curenţii marini, formează N.A.Bobrinschi). nectonul. Fitoplanctonul este alcătuit din numeroase organisme vegetale cum ar fi: unele diatomee, peridinee (flagelate calcaroase galben-brunii), silicoflagelate (flagelate silicioase galben-aurii), cianoficee (alge albastre), bacterii şi ciuperci. Cel mai frecvent întâlnite sunt algele. Abundenţa algei albastre Trichodesmium erythraeum cu pigmenţi roşii, face ca apele din Marea Roşie să capete aceeaşi culoare. Deasemenea, apa din Marea Baltică este colorată în verde-cenuşiu, datorită numărului mare de indivizi ai algei albastre Nodularia spumigena, iar M.Nordului are o culoare cafeniuverzuie imprimată de prezenţa diatomeelor (Thalasiosina, Chaetoceras, Rhizosolenia). Zooplanctonul este format din animale mici plutitoare. Corpul lor este moale, de consistenţă gelatinoasă, cu schelet redus, transparente şi uneori colorate. Zooplanctonul este alcătuit atât din animale permanent planctonice, denumite holoplancton, cât şi din animale temporar planctonice, denumite meroplancton. Din prima categorie fac parte protozoarele, celenteratele mobile, gasteropodele, viermi, crustacei inferiori, etc. Din meroplancton fac parte unele specii de celenterate, briozoare, echinoderme şi moluşte. Protozoarele pelagice sunt reprezentate de flagelate (Noctiluca miliaris) şi de radiolari (Thalassicola). Din grupa celenteratelor pelagice fac parte meduzele de culori şi mărimi diferite (Aurelia aurita lăptoasă, Aglisca mică şi roşie, Pilema pulmo mare şi violetă, Cyanea arctica mare şi albăstruie). O răspândire foarte mare în apele reci ale Oceanului Arctic o au unele specii de melcişiori (Clione limacina, Limacina arctica). Nectonul este alcătuit din animale bune înotătoare care prezintă adaptări specifice pentru procurarea hrănii şi pentru a se apăra de duşmani. Fauna pelagică este foarte bogată şi variată (aproximativ 25 000 specii de peşti, mamifere acvatice, moluşte, crustacei, broaşte ţestoase) care constituie materie primă pentru industria alimentară. Dintre speciile de peşti care populează apele Oceanului Planetar cu valoare economică deosebită putem menţiona: clupeidele şi scombridele. Clupeidele cuprind: heringii (Clupea harengus), scrumbiile albastre (Scomber scombrus), iar dintre scombride fac parte: tonul (Thunnus thynnus), sardelele (Sardina pilchardus) şi hamsiile (Engaulis encrasicholus). Salmonidele cuprind peşti solzoşi care migrează în apele dulci în vederea reproducerii. Fac parte: somonul (Salmo salar), somonul keta (Oncorhychus keta). Sturionii se întâlnesc în

45

M.Neagră, M.Azov şi Marea Caspică. Putem menţiona: păstruga (Acipenser stellatus), nisetrul (Acipenser güldenstäedti) şi morunul (Huso huso). Rechinii alcătuiesc grupa peştilor răpitori şi agresivi. Din această categorie fac parte: rechinul uriaş (Selache maxima), care la maturitate atinge o greutate de 8 tone şi o lungime de 12 m; rechinul ciocan (Zigaena malleus), rechinul albastru (Carcharias glaucus), rechinul pisică (Scylliorhius stelaris), rechinul vulpe (Alopias vulpes), rechinul vultur (Myliobatis aquila). În zona pelagică a Oceanului Planetar trăiesc numeroase mamifere care se caracterizează printr-o valoare economică deosebită în ceea ce priveşte carnea, blănurile, piele care le pot oferi. Un exemplu îl constituie pinnipedele şi cetaceele. Pinnipedele formează grupa mamiferelor carnivore şi cuprind: leul de mare (Eumetopis jubata), ursul de mare (Callorhinus ursinus), morsa (Odobenus rosmarus), viţelul de mare (Phoca vitulina), foca cu creastă (Cystophora cristata) şi foca elefant (Mirounga leonina). Cetaceele sunt reprezentate prin: balena albastră (Balenoptera musculus) care atinge o greutate de 150 tone şi 30 m lungime, balena sudică (Eubalaena australis), balena de Groenlanda (Balaena mysticetus), balena cenuşie californiană (Rhachianectes glaucus); delfinii: delfinul comun (Delphinus delphis), delfinul mare săritor (Tursiops truncatus) întâlnit în Marea Neagră, delfinul brun sau porcul de mare (Phocaena phocaena), narvalul (Monodon monoceras) şi caşalotul (Physeter catodon). Zona abisală se întinde în continuarea celei pelagice până la cele mai mari adâncimi. În apele abisale domneşte întunericul deplin, temperatura aerului este în jur de 20C, salinitatea variază între 32 şi 34%0, iar presiunea creşte proporţional cu adâncimea. În condiţiile mediului existent, fauna abisală prezintă adaptări specifice. Plantele lipsesc cu desăvârşire, cu excepţia bacteriilor care au rolul de descompunători. Cele mai multe animale şi-au pierdut vederea, dezvoltându-şi în schimb organele tactile. Unele specii prezintă ochi mari (telescopici) pentru a putea înregistra eventualele licăriri ale luminii fosforescente, produse tot de animale abisale. În general, animalele abisale pot fi incolore sau colorate în roşu, cenuşiu sau negru. Ca o adaptare la mâlul lichid, animalele abisale sunt prevăzute cu membre sau suporturi lungi care le menţin deasupra mâlului. De exemplu, crinoidele pedunculate, spongierii silicioşi au un suport înalt care le ridică mult peste nivelul substratului. În zona abisală se întâlnesc numeroase protozoare reprezentate de foraminifere şi radiolari; unele gasteropode (Scissurella crispata, Natica affinis); crustacei şi echinoderme (Mesothuria intestinalis, Henricia, etc.). Singurele vertebrate marine care pătrund în zona abisală sunt peştii de culori închise (brun, negru) cu reflexe metalice, cum este cazul la speciile relictare (Chimaera monstrosa). Peştii răpitori abisali (Melanocetus, Stomias, Malacosteus, etc. au gura enormă în raport cu dimensiunea corpului, iar dinţii sunt ascuţiti şi înconvoiaţi spre interior. În zona abisală lipsa vegetaţiei determină condiţii de hrană foarte grele. Astfel, unele animale consumă hrană vie (animale carnivore), altele se înmulţesc cu cadavrele animalelor moarte (animale necrofage) sau cu dejecţiile animalelor vii căzute din zona pelagică (animale coprofage). 6.1.2. Apele continentale. Ocupă mai mult de o treime din suprafaţa uscatului, fiind reprezentate de râuri, lacuri, mlaştini şi bălţi. Condiţiile de viaţă din apele continentale se deosebesc de cele din mări şi oceane. Răspândirea organismelor din cuprinsul apelor continentale este influenţată de factorii ecologici de natură fizică, chimică şi biologică.

46

Densitatea şi vâscozitatea apei influenţează mişcarea organismelor în mediul acvatic. Ele prezintă adaptări legate atât de mărirea suprafeţei de contact cu apa, cât şi de micşorarea greutăţii specifice a corpului. Suprafaţa corpului se măreşte în urma apariţiei unor apendici (rotifere, alge verzi, microcrustacei, etc.). Micşorarea greutăţii specifice a corpului este asigurată de veziculele de gaze din corpul animalelor (peşti), de picăturile de ulei din celulele organismelor planctonice şi de ţesuturile aerenchimatice din organele vegetative ale hidrofitelor. Curenţii de apă au un rol important în răspândirea unor specii de plante şi animale. În apele râurilor, trăiesc animale bune înotătoare numite reofile, cu musculatură puternică şi corp fuziform. Există însă şi situaţii, când adaptarea animalelor la dinamica apelor se face fie prin fixarea de substrat cu ajutorul unor ventuze, cârlige sau mucus cleios, fie prin aplatizarea dorso-ventrală a corpului. De pildă, melcul Ancylus, larvele insectei Ecdyonurus. Plantele reofile pentru a rezista la acţiunea mecanică a apei prezintă diferite adaptări morfo-anatomice şi anume: tulpini subţiri, elastice, frunze înguste, lanceolate, simple sau compuse (unele cormofite, briofite şi alge filamentoase). Temperatura apelor continentale variază în funcţie de zonele climatice în care se află situate anumite bazine hidrografice. De regulă, la apele curgătoare temperatura variază în profil longitudinal şi transversal, iar în adâncime devine uniformă. La apele stătătoare (lacuri, bălţi, mlaştini) se întâlnesc mai multe tipuri de stratificaţie termică în funcţie de gradul de salinitate şi de poziţia lor geografică. Lacurile din zona temperat-continentală prezintă o stratificaţie dimictică, adică cu două faze de homotermii (primăvara şi toamna) şi două faze de stratificaţie termică (una directă vara şi alta inversă iarna); lacurile situate în zona temperat-oceanică prezintă o stratificaţie de tip monomictic cald, adică temperatura apei nu scade sub 40C; lacurile din zona rece se caracterizează printr-o stratificaţie de tip monomictic rece, şi anume temperatura apei nu creşte peste 40C; lacurile din zona polară prezintă o stratificaţie de tip amictic, fiind acoperite permanent cu gheaţă; lacurile din zona caldă prezintă o stratificaţie de tip oligomictic, adică tot timpul anului temperatura apei este foarte mare (peste 200C). Transparenţa şi luminozitatea apelor continentale variază în funcţie de anotimp şi latitudine. Gradul de luminozitate depinde de transparenţă, iar aceasta de grosimea stratului de apă, de compoziţia chimică, etc. În luna iulie, transparenţa apelor continentale este mai mică (0,6-1 m) comparativ cu luna decembrie (4 m). De exemplu, lacul Geneva are cea mai transparentă apă, razele solare pătrunzând până la 200 m adâncime, urmează lacul Baikal, la 40 m. Proprietăţile chimice ale apelor continentale depind de cantitatea gazelor şi a sărurilor minerale care se găsesc dizolvate în apă. Gazele dizolvate în apă sunt oxigenul, bioxidul de carbon, metanul, hidrogenul sulfurat. Sărurile minerale din apele continentale provin atât din dezagregarea rocilor, cât şi din descompunerea substanţelor organice de către microorganisme. Principalele săruri minerale dizolvate în apele continentale sunt bicarbonaţi şi sulfaţi de calciu, clorura de sodiu, carbonatul de magneziu, etc. În funcţie de cantitatea de săruri minerale dizolvate, apele continentale se împart în trei categorii (după Thieneman şi Nauman): oligotrofe, distrofe şi eutrofe. Apele oligotrofe conţin puţine săruri minerale, cu temperaturi scăzute, sunt transparente, de culoare albăstrui-verzuie, sărace în organisme, planctonul lor fiind alcătuit din alge verzi (Nitella), muşchiul de lac (Fontinalis) şi din alte plante (Litorella, Isoetes, etc.). Zooplanctonul este reprezentat de tardigrade, rotifere şi protozoare, iar nectonul este format din câteva specii de peşti (păstrăv, coregon, biban, babuşcă). Apele distrofe conţin cantităţi ceva mai mari de săruri minerale dizolvate şi anume 2-3 mg/l. Sunt mai bogate în substanţe humice, colorând apa în galben-bruniu, iar reacţia apei este

47

acidă. Planctonul este alcătuit din alge verzi (Desmidiaceae) şi din diatomee. Apele distrofe sunt caracteristice lacurilor puţin adânci, cu o vegetaţie de turbă. Apele eutrofe sunt bogate în săruri minerale (azotaţi şi sulfaţi). Sunt mai puţin transparente datorită abundenţei organismelor, culoarea apelor variind de la verde-brun până la brun, cu o vegetaţie alcătuită din trestie, papură şi rogoz. În funcţie de gradul de mobilitate, apele continentale se clasifică în stătătoare (lacuri şi mlaştini) şi curgătoare (râuri şi fluvii), iar după conţinutul în săruri minerale se împart în ape dulci şi ape sărate. Biocenozele lacurilor eutrofe Lacurile, în general, reprezintă 1,8% din suprafaţa uscatului. Numărul organismelor care populează aceste lacuri depinde de adâncime, de chimismul apelor şi de condiţiile climatice. În lacurile foarte adânci, amestecul apelor nu atinge fundul, se distinge un strat de apă permanent stagnantă cu temperaturi şi proprietăţi chimice constante, foarte sărace în oxigen. Aceste lacuri se numesc meromictice (amestec divizat). În lacurile mai puţin adânci, circulaţia cuprinde întreaga masă de apă care se efectuează în mai multe perioade ale anului, dar sub efectul stagnării temporare a curenţilor se stabileşte o stratificare a apelor în funcţie de anotimp. Aceste lacuri se numesc heteromictice (amestec diferit). Lacurile eutrofe sunt larg răspândite, prezentând importanţă deosebită prin bogăţia faunei piscicole. Organismele vegetale şi animale se găsesc distribuite în trei zone principale: zona litorală, zona pelagică şi zona de adâncime. Zona litorală are apele transparente, cu lumină abundentă în funcţie de adâncimea şi înclinarea pantelor şi de densitatea vegetaţiei. Temperaturile prezintă valori moderate, în funcţie de anotimp, iar salinitatea este foarte redusă. În această zonă se dezvoltă o floră şi o faună variată şi bogată. În funcţie de compoziţia chimică a apei, adâncimea şi natura substratului, vegetaţia litorală se distribuie în următoarele subzone floristice (fig.38): Subzona rogozului care populează litoralul lacurilor cu apa la mică adâncime (0,2-1 m). Aici cresc diferite specii de plante cum ar fi: rogozul (Carex riparia, C.vesicaria), iarba mlaştinii sau neghina (Juncus effusus), brădişorul sau muşchiul de lac (Fontinalis antipyretica), pipirigul Fig.38 – Profil hidrofloristic în zona litorală a lacurilor eutrofe: (Scirpus lacustris) şi mana 1-Subzona rogozului; 2-Subzona trestiei şi păpurişului; 3-Subzona nuferilor; 4-Subzona broscăriţei cu frunza lată; 5-Subzona apei (Glyceria aquatica). vegetaţiei acvatice. Urmează subzona trestiei şi păpurişului la adâncimi de până la 2-3 m. Aici predomină trestia de baltă (Phragmites communis), papura (Typha latifolia) şi coada calului (Equisetum arvense). Datorită desimii stufului, apele sunt reci, puţin luminate şi populate slab cu animale. De tulpinile plantelor subacvatice se fixează temporar sau permanent numeroşi spongieri (Spongilla lacustris), briozoare (Plumatella), unele larve de insecte, melci şi lipitori. În desişul de stuf cuibăresc numeroase păsări acvatice ca: raţele sălbatice (Anas), lişiţele (Fulica atra), stârcii (Ardea), egretele (Casmerodius), privighetoarea de stuf (Locustella luscinoides), auşelul de baltă, buhaiul de baltă (Botaurus stellaris), etc.

48

Subzona nuferilor sau a hidrofitelor cu frunze plutitoare cuprinde plante acvatice fixate pe fundul lacustru prin rădăcini a căror frunze plutesc deasupra apei. Din această categorie fac parte: limba broaştei (Alisma plantago), săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), crinul de baltă (Butomus umbellatus), năsturelul (Nasturtium officinale), nufărul alb (Nymphea alba) şi nufărul galben (Nuphar luteum). Subzona broscăriţei cu frunza lată (Potamogeton natans). Alături de broscăriţă cresc şi plante fixate prin rădăcini şi plante nefixate. Din prima categorie fac parte: ciulinii (Trapa natans), troscotul (Polygonum amphibium), piciorul cocoşului de baltă (Ranunculus acvatilis), iar din categoria plantelor nefixate menţionăm: lintiţa (Lemna gibba), peştişoara (Salvinia natans), iarba broaştelor (Hydrocharis morsus-ranae), foarfeca apei (Stratiotes aloides), etc. (fig.39). Subzona vegetaţiei acvatice cuprinde plante complet scufundate în apă: broscăriţa cu frunza îngustă (Potamogeton pusillus), brădişul (Myriophyllum spicatum), ciuma apelor (Elodea canadensis), muşchi acvatici (Fontinalis, Calliergon) şi alge verzi cu tal masiv (Chara). Dintre animalele acvatice care populează desişurile submerse sunt specifici viermii, melcii, crustaceii inferiori (Asellus, Daphnia, Gammarus) şi superiori (Astacus), ploşniţele de apă Fig.39 – Vegetaţia lacului de la Otomani (jud.Bihor). În prim (Notonecta glauca), scorpionul de plan, foarfeca apei (Stratiotes aloides) pluteşte la suprafaţă, iar apă (Nepa cinerea) şi păianjenul la marginea lacului, stuful (Phragmites australis) formează un cordon lat şi înalt de vegetaţie emersă (după I.Pop). de apă (Argyroneta). Deasemenea, numeroşi peşti îşi depun icrele. Bibanul (Perca fluviatilis) îşi lasă icrele în brădiş, plătica (Abramis brama) în desişul de broscăriţă, iar ştiuca (Esox lucius) îşi prinde icrele de o plantă mai rezistentă, cum este piciorul cocoşului de baltă. Zona pelagică cuprinde organismele vegetale şi animale din largul şi adâncul lacurilor. În funcţie de adâncime şi de gradul de luminozitate a apei, organismele pelagice din lacuri sunt distribuite pe verticală în trei straturi: epilimnion, metalimnion şi hipolimnion. Epilimnionul este stratul superior de apă cel mai bine luminat, bogat în oxigen. Fitoplanctonul lacustru este alcătuit din diatomee (Synedra, Fragillaria, Pinnularia), flagelate (Dinobryon, Euglena, Ceratium), alge verzi (Closterium, Cosmarium, Spirogyra), alge albastre (Microcystis, Anabaena), iar zooplanctonul lacustru cuprinde protozoare, crustacei inferiori, briozoare, etc. Metalimnionul constituie stratul mijlociu de apă situat sub epilimnion, unde lumina, temperatura şi oxigenul se găsesc sub valoarea optimă necesară dezvoltării planctonului, fiind sărac în organisme. Hipolimnionul cuprinde stratul de apă din profunzime unde lumina, temperatura, oxigenul se găsesc la valoarea minimă necesară dezvoltării plantelor. Zona de adâncime cuprinde o floră şi o faună săracă. Ea variază în funcţie de adâncime şi de natura substratului (pietros, nisipos sau mâlos). Pe substrat pietros se dezvoltă muşchii acvatici (Fontinalis) şi numeroase alge verzi (Chara). Animalele prezintă corpul turtit dorso-ventral sau stau fixate de pietre cu ajutorul substanţelor mucilaginoase (melcul Ancylus), ventuze (lipitori) şi cârlige (larvele unor insecte). Pe substrat mâlos trăiesc scoici

49

mici (Sphaerium, Pisidium), melcişori (Bithynia), viermi roşcaţi de mâl, numeroase protozoare, bacterii şi ciuperci inferioare. Biocenozele lacurilor salmastre şi sărate. Salinitatea acestor lacuri se datoreşte fie substratului bogat în săruri minerale, fie apelor curgătoare care le cară de pe întinsele câmpii. Apa salmastră prezintă o salinitate mai mare de 24,7 g/l. Această limită de 24,7 g/l dintre apele salmastre şi cele sărate s-a stabilit în raport cu gradul de mineralizare. Din categoria lacurilor cu apă sărată şi suprasărată pot fi menţionate: Lacul Tuz (329 g/l) şi lacul Acituz (428 g/l) din Turcia, Marea Moartă (288 g/l), Marele Lac Sărat (266 g/l) din SUA. În ţara noastră, lacuri cu apă sărată se întâlnesc pe litoralul Mării Negre de la Techirghiol (96 g/l), Lacul Ursu (260 g/l) de la Sovata şi Grota Miresii (317 g/l). Biocenozele lacurilor sărate sunt sărace în organisme, datorită variaţiilor sezoniere a salinităţii apelor. În fitoplanctonul Lacului Techirghiol şi Lacului Sărat (Brăila) au fost găsite numeroase alge verzi (Dunaliella salina, etc.). Zooplanctonul lacurilor sărate este sărăcăcios, adaptat la condiţiile respective. Aici trăiesc câţiva crustacei mărunţi halofili (Artemisia salina, Orchestia gammarellus) şi nematode (Monhystera velox, Microlaimus globiceps). Biocenozele mlaştinilor Mlaştinile iau naştere în urma acumulării precipitaţiilor pe formele negative de relief, cât şi pe cumpăna apelor. E.Pop (1960) consideră mlaştina „o formaţiune biogeografică acvatică neaerisită, ale cărei plante în loc să putrezească sau să se mineralizeze, se turbifică după moarte, aglomerându-se în cele din urmă la fund, sub formă de zăcământ turbos”. Mlaştinile au caracter intrazonal, întâlnindu-se în zone climatice diferite, începând din regiunile tropicale până în regiunile reci ale tundrelor. După modul de alimentare cu apă, după forma suprafeţei şi componenţa vegetaţiei, mlaştinile se clasifică în două categorii: eutrofe şi oligotrofe. Mlaştinile eutrofe se pot forma în orice climat pe luncile râurilor frecvent inundate, în jurul izvoarelor şi terenuri depresionare, de la ecuator până la poli şi de la şes până la munte. Sunt bogate în substanţe nutritive şi au o reacţie neutră. În mlaştinile din zona temperată creşte o vegetaţie de baltă alcătuită din trestie (Phragmites communis), papură (Thyha latifolia), rugină (Juncus), rogoz (Carex flava, C.vulpina), coada calului de mlaştină (Equisetum palustre), mana de apă (Glyceria aquatica), mărăraş (Oenanthe aquatica), bumbăcăriţa (Eriophorum angustifolium). Dintre speciile lemnoase putem menţiona: salcia (Salix repens, S.cinerea, S.fragilis), arinul (Alnus glutinosa), specii de mesteacăn (Betula verrucosa, B.pubescens), plopul tremurător (Populus tremula), etc. Mlaştinile tropicale se formează în luncile largi ale râurilor şi fluviilor, inundate frecvent. Apele acestor mlaştini prezintă o culoare neagră, iar pe fundul lor se depun straturi subţiri de turbă cafenie. În Africa apuseană, mlaştinile sunt formate din ferigi şi unele specii de palmieri (Raphia, Phoenix), iar în Sri Lanka (Insula Ceylon) mlaştinile sunt alcătuite din ciperacee şi juncacee. În ţara noastră se cunosc 15 regiuni de mlaştini eutrofe situate la diferite altitudini (între 100-1020 m). Se găsesc răspândite în luncile unor râuri (Someş, Mureş, Siret, Prut, Călmăţui, Delta Dunării) şi în unele depresiuni intramontane (Ciuc, Ţara Bârsei). În unele regiuni din ţara noastră, ele au primit diferite denumiri: în Munţii Apuseni sunt denumite „mârşiţe”, în nordul Moldovei „bahne”, în nordul Olteniei „ploştine”, iar în Ţara Bârsei „rogoaze”. Mlaştinile oligotrofe se întâlnesc în regiunile cu climat umed, răcoros şi cu precipitaţii bogate.

50

În ţara noastră, mlaştinile oligotrofe sunt cunoscute sub numele de „tinoave” sau „molhaşuri” şi se află răspândite în regiunile carpatice şi subcarpatice între 500 şi 1500 m. Sunt alimentate cu apa din precipitaţiile atmosferice, iar solul unde se formează tinoavele sunt sărace în substanţe nutritive şi au o reacţie acidă. Flora tinoavelor este săracă, alcătuită din muşchi (Sphagnum fuscum, S.rubelum, S.medium), apoi bumbăcăriţa (Eriophorum vaginatum), specii de rogoz (Carex pauciflora), iarba neagră (Calluna vulgaris), afinul (Vaccinium myrtillus), răchitele (Oxicoccus quadripetalus), mesteacănul pitic (Betula nana), mestecănaşul (Betula humilis) (fig.40). Fauna tinoavelor este şi ea săracă datorită cantităţilor de acizi humici. Dintre vertebrate, numai unele specii de batracieni (Tritunus alpestris) şi de şopârle (Lacerta vivipara) manifestă o oarecare preferinţă faţă de biotopul turbicol. Dintre nevertebrate pot fi menţionate unele specii de protozoare Fig.40 – Profil printr-un lac oligotrof invadat de muşchiul Sphagnum (după Ruttner, din I.Pişota). (Stylonychia, Colpoda, Amoeba verrucosa), gasteropode (Anisus leucostomus), crustacei inferiori (Cyclops viridis, Cypris pubera), păianjenilor (Aranea multipunctata) şi fluturilor (Colias edusa, Erebia medusa). Importanţa mlaştinilor şi turbăriilor. Stuful, produs al mlaştinilor şi al lacurilor, constituie una din importantele bogăţii de natură vegetală. Din stuf se extrage celuloză, zahăr, alcool, iar în stadiul de tinereţe poate fi folosit ca nutreţ pentru animale. Turba are multiple întrebuinţări atât ca îngrăşământ organic, combustibil şi sursă importantă de gudroane şi fenoli, cât şi ca material pentru pregătirea nămolului terapeutic. Mlaştinile de turbă constituie documente vii pentru lămurirea istoriei şi migraţiei vegetaţiei, pentru studiul şi şi reconstituirea arealelor la numeroase elemente de faună şi floră. E.Pop menţionează că „mlaştina vie alcătuieşte un corp comun cu zăcământul ei de turbă, care nu este altceva decât succesiunea completă de mumii conservate ale părinţilor şi strămoşilor actualei flore vii, care încleştează astfel în rădăcinile sale întreaga sa arhivă familiară, de cele mai multe ori multimilenară, ale cărei piese reprezintă organisme reale, recognoscibile şi cu o putere de documentare fără greş”. Biocenozele apelor curgătoare. Compoziţia floristică şi faunistică a apelor curgătoare depinde de viteza curentului de apă, de substratul albiei minore, de proprietăţile fizice şi chimice ale apelor, de debitul râurilor şi fluviilor şi de unităţile de relief. Caracteristicile florei şi faunei din cursul superior al apelor curgătoare. În cursul superior al râurilor, apele străbat unităţi muntoase, accidentate, viteza curentului prezintă valori crescute, panta albiei minore este mare, temperatura apelor este scăzută, iar cantitatea de oxigen mare. Flora şi fauna prezintă adaptări specifice, cu caracter reofil. Flora reofilă este sărăcăcioasă fiind formată din alge şi bacterii cu înfăţişare filiformă. Pe fundul albiei minore se întâlnesc unele specii de alge mici (Cladophora glomerata, Spirogyra guinina, etc.) şi muşchi reofili, dispuşi într-un strat subţire, pe nisipurile grosiere şi pietre. Dintre plantele cu flori putem menţiona: specii de rogoz (Carex), broscăriţa (Potamogeton) şi piciorul cocoşului (Ranunculus).

51

Fauna este alcătuită din trei grupe de animale: animale reobionte (adaptate la râuri cu cascade şi repezişuri), reofile (specifice apelor curgătoare cu viteză mai redusă) şi reoxene (ajunse întâmplător în apele curgătoare). Dintre animalele reobionte şi reofile putem menţiona: larvele de efemeride (Rhitrogena semicolorata, Ecdyurus fluvium), coleoptere (Helmis), precum şi unele relicte glaciare (Planaria). Nectonul cuprinde numeroase specii de peşti. În cursul superior al râurilor din Europa şi mai ales din ţara noastră se poate delimita zona păstrăvului (Salmo trutta fario). Păstrăvul este un peşte zvelt, cu o lungime medie de 20-30 cm, verzui-marmorat pe spinare şi albăstrui pe laturi. Mulţi zoogeografi împart zona păstrăvului în două subzone: subzona păstrăvului şi subzona lipanului. În subzona păstrăvului se întâlneşte păstrăvul, care trăieşte în asociaţie cu boişteanul (Phoxinus phoxinus) şi zglăvoacea (Cottus gobio), iar în subzona lipanului se găseşte lipanul (Thymalus thymalus), iar în asociaţie trăieşte lostriţa (Hucho hucho), svârluga (Cobitis taenia) şi cleanul (Squalis cephalus). Caracteristicile florei şi faunei din cursul mijlociu al apelor curgătoare. În cursul mijlociu, râurile străbat regiunile deluroase şi de podiş, curentul de apă prezintă o viteză mai mică, panta albiei minore fiind mai redusă, temperatura apei creşte uşor, cantitatea de oxigen din apă este ceva mai scăzută. Aici dominante sunt organismele reofile şi reoxene, cele reobionte fiind într-un număr redus. Flora este bogată, alcătuită din piciorul cocoşului fluviatil (Ranunculus fluviatilis), muşchiul de apă (Fontinalis antipyretica), din unele specii de lamelibranhiate (Pisidium), microcrustacei şi larvele unor insecte. Pe râurile care au patul mâlos şi panta mai redusă creşte o vegetaţie alcătuită din ciuma apelor (Elodea canadensis), coada mânzului (Hippuris vulgaris) şi broscăriţa (Potamogeton). Fauna este bogată şi variată, caracterizată prin prezenţa unor amfipode (Gammarus), lamelibranhiate (Unio, Shaerium), gasteropode (Viviparus), etc. Fauna piscicolă cuprinde specii de peşti aparţinând zonei mrenei cu subzona grindelului şi subzona mihalţului. În subzona grindelului se întâlneşte mreana vărgată, împreună cu grindelul şi cleanul care coboară din subzona lipanului, iar în subzona mihalţului trăieşte mreana (Barbus fluviatilis), scobarul (Chondrotoma nasus) şi mihalţul (Lota vulgaris). Caracteristicile florei şi faunei din cursul inferior al apelor curgătoare. Râurile, în cursul inferior, străbat regiunile de câmpie, unde panta albiei este redusă, cursul devine meandrat, temperatura apei este foarte ridicată vara, iar viteza curentului de apă fiind mică, favorizează instalarea unei vegetaţii higrofile. Acolo unde adâncimea apei este foarte mică şi viteza redusă, cresc unele specii de plante submerse (broscăriţa, brădiş) şi plutitoare (nuferi, cornaci, plutica). Pădurile din acest sector sunt formate din esenţe albe, denumite „zăvoaie” alcătuite din specii de sălcii, răchite, plopi şi anin. Fauna râurilor din regiunea de câmpie este bogată. Aici se întâlnesc specii de peşti care aparţin la două subzone şi anume: subzona plăticii şi subzona crapului. În subzona plăticii se întâlneşte plătica (Abramis brama), bibanul (Perca fluviatilis) şi ţiparul (Misgurnus fossilis), iar în subzona crapului trăieşte crapul (Cyprinus carpio), linul (Tinca tinca), ştiuca (Esox lucius), somnul (Silurus glanis), babuşca (Leuciscus rutilus), carasul (Carassius vulgaris), etc. În râurile şi fluviile foarte mari, în afară de fauna de apă dulce, migrează şi unele specii de peşti care trăiesc în apele marine şi vin în apele dulci curgătoare pentru reproducere. Aceşti peşti alcătuiesc grupa speciilor anadromi.

52

Dintre fluviile mai importante unde se întâlneşte fenomenul migraţiei şi prezintă o faună acvatică cu particularităţi deosebite putem menţiona: Gangele, Mekongul, Nilul, Amazonul, Mississippi, Dunărea, Amur şi fluviile din nord-vestul Siberiei. Gangele este un fluviu cu o lungime de 2597 km. În apele sale migrează o specie de rechin (Charcharias gangeticus). Aici trăieşte broasca ţestoasă indiană cu acoperiş (Kachuga tactuni) care atinge 2m lungime şi broasca ţestoasă cu diademă (Hardela thyrjii), genul crocodililor cu cioc, cum este gavialul Gangelui (Gavialis gangeticus) cu o lungime de 5 m şi consumă peşti. Pe fluviul Mekong (4500 km) trăiesc unele specii din ordinul rechinilor batoizi (plaţi) ca Raja batis, o specie de căluţi de mare (Hippocampus arnei) şi o specie de zargan şi sardele. Nilul este un fluviu cu o lungime de 6690 km populat cu o floră şi faună cu caracter particular. Flora cuprinde nufărul egiptean (Nymphaea lotus), înrudit cu dreţele din apele termale de lângă Oradea (Băile 1 Mai), nufărul albastru (Nymphaea zanzibariensis) cu flori parfumate şi aspectuoase, varza de apă (Pistia stratiotes), iar pe ţărmuri se întâlneşte papirusul (Cyperus papyrus) sub formă de desişuri greu de străbătut. În apele acestui fluviu trăiesc numeroşi peşti endemici (Heterotis niloticus, Gymnarchus niloticus) care de o parte şi de alta a cozii posedă organe electrice, iar pe lângă ţărmuri, hipopotamul (Hippopotamus amphibius), crocodilul de Nil (Crocodylus niloticus), etc. Amazonul (6275 km) situat în zona ecuatorială a Americii de Sud, este fluviul cu debitul mediu cel mai mare din lume (180 000 m3/s). Vegetaţia hidrofilă este reprezentată prin nufărul de Amazonia (Victoria amazonica), cu frunze mari (1-2 m diametru), pe dos ţepoase, cu flori albe sau roz, plăcut mirositoare (cultivată şi în serele Grădinii Botanice din Cluj Napoca). Animalele caracteristice acestui fluviu sunt crocodilii sud-americani, numiţi caimani (Caiman, Paleosuchus), şarpele de apă anaconda (Eunectes murinus) care are o lungime de 11 m, numeroşi peşti de mărimi şi forme variate cum ar fi piranha (Picocentrus piraya), hrăpăreţ şi feroce, trăieşte în colonii, ţiparul electric (Gymnotus electricus), etc. Mississippi este cel mai mare fluviu din nordul Americii, caracterizat printr-un regim hidrologic de tip temperat-continental. Fauna piscicolă este alcătuită din: ştiuca americană (Esox masquinongy) de 2 m lungime, peştele Kaiman (Lepidosteus osseus) cu bot de crocodil şi cu aspect de pietre, peştele de nămol (Amia calva), sturionul (Polyodom spatula) care atinge 2 m lungime şi de culoare albastră-cenuşie, broasca ţestoasă gheboasă (Malaclemys graptemys lesueuri), etc. Dunărea (2857 km) este unul dintre cele mai mari fluvii din Europa. În apele sale din cursul inferior pătrund din Marea Neagră câteva specii de peşti pentru reproducere, dintre care putem menţiona: scrumbioara mică (Clupea cultiventris) care pătrunde până la Brăila în apele Dunării, sardeluţa (Clupea delicatula) înaintează în apele Dunării până la Călăraşi, nisetrul (Acipenser güldenstäedti) şi morunul (Huso huso) care ajung, uneori, până la Viena. Pe fluviul Amur migrează o specie de somon (somonul keta- Onchorrhinchus keta) care înaintează în apele din cursul superior pe o lungime de 2500 km. În apele fluviilor din nord-estul Siberiei trăieşte peştele evantai (Dallia pectoralis), unde în sezonul rece stă îngheţat, iar după dezgheţ îşi reia activitatea.

6.2. Domeniul terestru Comparativ cu domeniul acvatic, domeniul terestru se întinde pe o suprafaţă mult mai mică (149 mil km2), iar diversitatea condiţiilor de mediu se reflectă în adaptarea şi răspândirea organismelor vegetale şi animale. Studiindu-se repartiţia vegetaţiei şi faunei la suprafaţa globului terestru s-a constatat că arealele lor se întind pe teritorii vaste dispuse aproximativ în fâşii, mai mult sau mai puţin paralele cu ecuatorul (fig.41).

53

Aceste fâşii de vegetaţie ce se succed de la ecuator spre poli au fost numite zone de vegetaţie. O primă încercare de împărţire a plantelor în funcţie de temperatură a fost făcută de A.de Candolle (1855) unde distingea o zonă a plantelor megaterme ( cu temperaturi medii mai mari de 200C), o zonă a plantelor microterme (între 150C şi 00C) şi o zonă a plantelor hekistoterme (sub 00C). Împărţirea de către W.Koppen (1884) a suprafeţei globului în zone termice a permis multor geografi să-şi explice o serie de fenomene geografice şi trăsăturile principale ale răspândirii organismelor.

Fig.41 – Repartiţia vegetaţiei pe glob (după Schimper, von Faber şi A.W.Kuchler).

Ţinând seama de raporturile care există între diferitele asociaţii vegetale şi factorii climatici. O. Drude (1897) a separat: zona glaciară arctică, zona temperată a coniferelor şi a arborilor verzi vara; zona subtropicală a arborilor şi arbuştilor (inclusiv coniferele), cu frunze persistente sau căzătoare; zona stepelor şi deşerturilor cu veri fierbinţi; zona formaţiilor tropicale cu frunze persistente şi a celor dependente de anotimpul ploios; zona subtropicală australă a arborilor cu tulpini ramificate şi a coniferelor; zona antarctică a tufişurilor scunde, sempervirescente şi a gramineelor şi plantelor ierbacee cu ritm periodic. Cunoaşterea legilor răspândirii geografice a solurilor, după cum susţinea V.V. Dokuceaev, se bazează pe cunoaşterea şi aprofundarea relaţiilor de interdependenţă dintre factorii pedogenetici (condiţiile climatice, organismele vegetale şi animale, relieful, materialul parental şi roca). Această repartiţie a permis împărţirea globului terestru în următoarele zone: zona polară, temperată, subtropicală şi ecuatorială. V.V. Dokuceaev a stabilit şi existenţa unei zonalităţi verticale, specifice regiunilor muntoase. În vederea evitării unor confuzii, pentru unităţile muntoase s-a renunţat la termenul de „zonă de vegetaţie”, fiind înlocuit cu acela de „etaj de vegetaţie”. Astfel, au fost separate următoarele etaje: etajul pădurilor de fag, etajul pădurilor de molid, etajul subalpin şi etajul alpin.

54

În cele ce urmează, vom prezenta următoarele asociaţii de vegetaţie şi faună în funcţie de distribuţia lor zonală, de la poli la ecuator: asociaţiile vegetale şi animalele din zona de tundră, asociaţiile vegetale şi animalele din zonele aride, formaţiunile de vegetaţie ierboasă, tufişurile de ericacee, tufişurile cu frunze aspre şi pădurile. 6.2.1. Vegetaţia şi fauna din zonele de tundră Tundrele sunt formaţiuni ierboase, subarbustive şi arbustive, scunde, deschise, formate sub influenţa climatului aspru polar, situate la limita pădurilor de conifere, între silvotundre şi deşerturile nivoglaciare. Tundra se află răspândită atât în emisfera nordică (tundra arctică) cât şi în emisfera sudică (tundra antarctică). În regiunile muntoase, în etajul alpin, se întâlneşte tundra alpină. 6.2.1.1. Tundra Arctică. Ocupă Islanda, nordul Peninsulei Scandinave, extremul nordic al Rusiei, estul Canadei. Aceasta se caracterizează printr-un climat foarte aspru, cu temperaturi medii anuale oscilând între 00C şi –40C în tundra europeană şi între –90C şi –140C în tundra asiatică. Precipitaţiile medii anuale sunt variabile, fiind cuprinse între 300 şi 400 mm în tundrele europene şi între 200 şi 250 mm în cele asiatice. Verile sunt răcoroase şi durează circa 3-4 luni, timp în care zăpezile se topesc integral. Zilele sunt foarte lungi, temperatura medie a lunii celei mai călduroase nu depăşeşte 100C. Iernile polare sunt lungi (7-9 luni) şi geroase. Temperatura medie în luna ianuarie coboară până la –400C. Grosimea stratului de zăpadă nu depăşeşte 30 cm în tundrele europene şi 25 cm în cele asiatice. Datorită vânturilor puternice (15-30 m/sec.) zăpada se depune neuniform sub formă de mici dune. Tundra arctică ocupă o suprafaţă de aproximativ 3 mil. km2, acoperind terenurile plane, movilele, dolinele, cât şi versanţii munţilor arctici. Solurile caracteristice tundrelor sunt podzolurile şi solurile mlăştinoase, sărace în humus şi elemente nutritive. Vara solurile se dezgheaţă pe o grosime de 0,2-1,6 m, stratul de adâncime permanent îngheţat (permafrost) menţinând la suprafaţă apele rezultate din topirea gheţii. Vegetaţia tundrei este foarte variată, prezentându-se ca un mozaic de plante, cu înălţimi reduse, cuprinse în 15 şi 50 cm. Vegetaţia tundrei este alcătuită din formaţiuni arbustive în care predomină tufişurile de sălcii şi mestecenii, până la landele de ericacee sau la pajiştile propriu-zise de tundră, alcătuite din graminee şi ciperacee. De la nord spre sud, paralel cu înrăutăţirea condiţiilor de viaţă se succed următoarele biocenoze: tundra cu arbuşti, tundra cu subarbuşti, tundra cu muşchi şi licheni şi tundra rară cu un grad mic de acoperire (sub 50% - fell-field şi barren). Tundrele din Eurasia ocupă mare parte din Islanda, nordul Peninsulei Scandinave şi extremul nordic al Rusiei până în peninsula Kamceatka. De la sud la nord în funcţie de condiţiile de climă şi sol se succed următoarele subtipuri de tundră: Tundra cu arbuşti se întâlneşte în peninsula Kola până la fluviul Lena, pe soluri umede şi impermeabile, adăpostite de vânturi, cu îngheţ puţin profund. Dintre formaţiunile lemnoase predomină mestecenii pitici (Betula nana, B.glandulosa), arinii pitici (Alnus crispa, A.fruticosa) şi sălciile pitice (Salix arctica, S.glauca). Stratul inferior este alcătuit din ierburi mărunte, muşchi şi licheni. Mlaştinile oligotrofe sunt populate cu muşchiul de turbă (Sphagnum), murul arctic (Rubus chamaemorus), bumbăcăriţa (Esiophorum angustifolium), ruginare (Andromeda polifolia), etc. Tundra cu subarbuşti se situează la nordul tundrelor cu arbuşti şi sunt edificate de ericacee scunde 8-15 (30) cm înălţime ca afinul (Vaccinium uliginosum), merişorul (V.vitis-

55

idaea), tufe târâtoare de vuietoare (Empetrum hermaphroditum), sălcii pitice (Salix herbacea) şi mestecenii pitici (Betula nana). Tundra mezofilă cu ciperacee şi graminee se dezvoltă pe solurile pemeabile, bine drenate şi care se dezgheaţă pe o grosime de 1m. Pajiştile sunt alcătuite din numeroase ciperacee (Carex rigida, C.nardina, C.pedata), graminee (Deschampsia arctica, Poa alpina), muşchi şi licheni. Tundra xerofilă se dezvoltă pe terenurile ridicate cu substrat calcaros. Vegetaţia este săracă, alcătuită din sălcii pitice, ericacee scunde- arginţica (Dryas octopetala), iarba şopârlelor (Polygonum viviparum), unele specii de rogoz (Carex). Tundra cu muşchi şi licheni ocupă regiunile nordice cu climat aspru şi uscat. Vegetaţia este scundă de 5-10 cm înălţime alcătuită din specii de muşchi (Aulocomnium turgidum, Camptothecium trichoides, Hylocomium proliferum) şi licheni (Cladonia rangiferina, Cl.alpestris, Cl.uncialis). Formaţiunea vegetală numită fell-field (în engleză fell-field=câmp pustiu) este alcătuită din fitocenoze de arginţică (Dryas integrifolia) cu rogozuri arctice (Carex nardina, C.rupestris, C.misandra), muşchi şi licheni care acoperă parţial solurile. Formaţiunea vegetală barren ( în engleză barren=sterp) se caracterizează prin uniformitate şi monotonie fiind alcătuită din comunităţi mici de arginţică (Dryas) şi ochii şoricelului (Saxifraga nivalis). Tundrele din America de Nord sunt asemănătoare celor din nordul Eurasiei. În funcţie de condiţiile climatice se diferenţiază: Tundra mezohigrofilă populează depresiunile umede din estul Canadei, fiind alcătuite din ciperacee higrofile (Carex aquatilis, Eriophorum), poacee (Artagrostis latifolia), ochii şoricelului (Saxifraga hirculus), iarba şopârlelor (Polygonum viviparum) şi unele specii de muşchi. Tundra xerofilă ocupă terenurile drenate, alcătuite dintr-un număr mare de rogozuri (Carex rupestris), horţi (Luzula confusa), arginţica (Dryas octopetala), poacee şi muşchi. Fauna tundrelor arctice este săracă şi omogenă pe tot cuprinsul Eurasiei şi Americii de Nord. Mamiferele care populează zona de tundră sunt adaptate la condiţiile climatice aspre, atât prin blana mare şi deasă, cât şi prin stratul gros de grăsime. Păsările prezintă un penaj dens şi de culoare albă. Dintre mamiferele care trăiesc în tundră putem menţiona: boul moscat (Ovibos moschatus) din America de Nord, azi pe cale de dispariţie, renul european (Rangifer tarandus), renul groenlandez (R.groenlandicus), iepurele polar (Lepus timidus), lemnigii (Lemmus lemmus), popândăul cu coadă lungă (Citellus undulatus), vulpea polară (Alopex lagopus) (fig.42), dihorul polar (Putonius nivalis), hermelina (Mustela erminea), nevăstuica (Mustela nivalis), lupul de tundră (Canis lupus laniger), ursul polar sau alb (Thalassarctos maritimus). Păsările care cuibăresc în tundră sunt: potârnichea albă (Lagopus lagopus), potârnichea de tundră (Lagopus mutus), ciuful alb (Nyctea Fig. 42 – Vulpea polară (Alopex lagopus). scandiaca), şorecarul încălţat (Buteo lagopus), pescăruşul cu capul negru (Sterna macrura), precum şi unele specii de raţe, gâşte şi lebede.

56

Reptilele se găsesc într-un număr redus, în schimb insectele sunt numeroase reprezentate prin muşte şi ţânţari. 6.2.1.2. Tundra Antarctică se caracterizează prin condiţii climatice aspre, cu temperaturi foarte coborâte. În luna cea mai caldă temperatura medie creşte foarte puţin peste 00C, iar în luna cea mai rece poate coborî până la –880C. Precipitaţiile sunt reduse (250-300 mm), iar vânturile sunt puternice, manifestându-se sub forma furtunilor violente. Vegetaţia de tundră se întâlneşte pe continentul Antarctida numai în zona ţărmurilor. Ocupă suprafeţe întinse pe insulele situate în jurul acestui continent (Macquarie, Kerguelen, Falkland, Georgia de Sud, etc.) unde climatul prezintă o nuanţă oceanică cu temperaturi scăzute tot timpul anului şi vânturi foarte puternice. Insulele Macquarie situate în sud-vestul Noii Zeelande sunt acoperite cu o vegetaţie ierboasă alcătuită din plante sub formă de periniţă (Acena adscendens) şi unele specii de graminee (Poa foliosa, Festuca erecta, etc.). Pe insulele Kerguelen situate în sudul Oceanului Indian vegetaţia este variată, fiind alcătuită din specii de plante cu flori şi tufişuri dese. De exemplu, se întâlnesc populaţii mixte alcătuite din tufe groase de Azorella, Acaena asociate cu unele graminee (Agrostis antarctica, Festuca erecta), varza de Kerguelen (Pringlea antiscorbutica) bogată în vitamina C, sânziana antarctică (Galium antarcticum), piciorul cocoşului (Ranunculus biternatus), iarba câmpului antarctică (Agrostis antarctica), păiuşul de Kerguelen (Festuca kerguelensis), precum şi numeroşi muşchi şi licheni. În insulele Falkland şi Georgia de Sud, situate în sudul Oceanului Atlantic pajiştile sunt alcătuite din păiuşuri (Festuca erecta, Poa flabellata, Deschampsia antarctica), plante în formă de periniţă (Acaena adscendens), numeroşi muşchi şi licheni. Tundrele Antarcticei sunt sărace, răspândite numai în zona ţărmurilor. Interiorul continentului Antarctic este acoperit cu o calotă de gheaţă permanentă. În zona ţărmurilor, în sezonul cald zăpada şi gheaţa se topesc pentru o scurtă perioadă, favorizând instalarea vegetaţiei unde domină numeroşi muşchi şi licheni şi câteva plante cu flori (Deschampsia antarctica, Acaena, Azorella, Poa pratensis, Poa annua). Fauna tundrelor antarctice este săracă, adaptată la condiţiile de climă aspră. Mamiferele lipsesc, iar păsările sunt reprezentate de pinguini (Pygoscelis antarctica), albatroşi (Diomedia exulans) (fig.43), pescăruşi (Megalestris Fig.43 – Albatrosul (Diomedea exulans). antarctica), cormorani, care folosesc uscatul numai ca loc de cuibărit şi de popas. Tundra alpină sau vegetaţia etajului alpin Vegetaţia sau fauna etajului alpin sunt în funcţie de condiţiile de climă şi sol ale fiecărei unităţi muntoase. Se găseşte răspândită în regiunea Holarctică, în Munţii Pirinei, Carpaţi, Caucaz, Himalaya, Munţii Japoniei, etc. La fiecare unitate muntoasă se pot distinge mai multe etaje de vegetaţie ale căror limite altitudinale variază de la un sistem montan la altul.

57

De exemplu, în Alpii Centrali, G.Lemée delimitează patru etaje de vegetaţie: etajul pădurilor de stejar (600-800 m), etajul pădurilor de fag în amestec cu bradul (1300-1700 m), etajul subalpin cu păduri de molid şi pin (1700-2300 m) şi etajul pajiştilor alpine (2500-3200 m). În Carpaţii Româneşti limita etajelor de vegetaţie diferă, de cea a Alpilor Centrali şi anume: etajul pădurilor de fag are ca limită inferioară în funcţie de masivul muntos 400-700 m, iar ca limită superioară 800-1200 m; etajul pădurilor de molid are o limită inferioară de 800-1200 m şi o limită superioară de 1300-1650 m; etajul subalpin se găseşte între 1650 şi 1800 m, iar etajul alpin ocupă înălţimi între 1800 şi 2450 m. Vegetaţia etajului alpin prezintă unele asemănări cu cea din tundra arctică. Pajiştile alpine se aseamănă cu vegetaţia ierboasă din tundră datorită faptului că au o perioadă de vegetaţie scurtă, plantele prezintă înălţimi cuprinse între 10-30 cm, iar foarte rar cresc specii arbustive. Condiţiile climatice în care se dezvoltă vegetaţia alpină sunt diferite de cele din zona de tundră. Astfel, cantitatea de precipitaţii este mai mare, mai ales sub formă de zăpadă. De exemplu, în Carpaţii Româneşti cantitatea de precipitaţii variază între 1200 şi 1400 mm/an. Temperatura medie a aerului scade în funcţie de altitudine. De pildă, în Alpii Centrali scade cu 10C la 140 m, în Munţii Caucaz 10C la 165 m, iar în Carpaţii Meridionali scade cu 0,60C la 100 m altitudine. În aceste condiţii climatice, plantele sunt pitice, cu florile viu colorate din cauza intensităţii mari a luminii, iar frunzele cresc aproape de suprafaţă. Sunt adaptate la temperaturi scăzute şi au o mare rezistenţă la geruri. De exemplu, unele plante au frunzele acoperite cu o pâslă de perişori, reducându-se procesul de transpiraţie (floarea de colţ- Leontopodium alpinum); alte specii de plante datorită vânturilor puternice şi a temperaturilor scăzute îşi formează nişte „perniţe” cu rădăcini bine fixate în crăpăturile stâncoase, cum sunt garofiţa alpină (Dianthus spiculifolius), guşa porumbelului alpin (Silene acualis) şi laptele stâncii (Androsace helvetica). Pajiştile alpine prezintă o importanţă economică deosebită pentru păşunat, fiind alcătuite din specii de graminee ca: păiuş (Festuca ovina, Festuca supina), firuţa (Poa alpina, Poa minor), iarba câmpului (Agrostis alba), unele ciperacee (Carex curvula, Carex sempervirens) şi plante cu flori viu colorate, frumos mirositoare (micşuneaua de munte, viorele galbene, garofiţa alpină, genţianele şi campanulele alpine). Vegetaţia lemnoasă apare în partea inferioară a etajului alpin fiind alcătuită din tufe de bujori de munte (Rhododendron kotschyi) (fig.44), afine (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitis idaea) şi din câteva specii de subarbuşti, jneapănul (Pinus mugo), ienupărul (Juniperus communis) şi sălcii pitice (Salix reticulata, S. herbacea, S.retusa). Fauna etajului alpin Fig.44 – Smirdar (Rododendron kotsckyi) Datorită conţinutului mic de oxigen din pe stâncării în etajul alpin din Munţii atmosferă, temperaturilor scăzute, persistenţa Făgăraş. îndelungată a zăpezilor, hrană puţină, etajul alpin oferă animalelor un mediu de viaţă puţin propice, numărul lor scăzând cu altitudinea.

58

Animalele din etajul alpin prezintă adaptări specifice faţă de condiţiile climatice mai puţin prielnice. Pentru a putea rezista frigului, mamiferele au blana mare şi deasă, iar păsările sunt acoperite de un penaj bogat. Faciesul rupicol constituie pentru multe animale alpine (în special pentru păsări), un adăpost şi un loc bun pentru cuibărit. În etajul alpin predomină rozătoarele, ierbivorele rumegătoare, păsările, insectele aptere, unele specii de insectivore şi carnivore. Rozătoarele larg răspândite în diferitele zone de vegetaţie urcă şi pe munţi până în etajul alpin. Putem menţiona: marmota alpină (Marmota marmota) din Europa, marmota roşie (Marmota caudata), şoarecele alpin (Microtus nivalis) din Alpi, Carpaţi, Caucaz, cincila (Chinchilla) şi viscaşa (Viscacia viscacia) din Anzi, etc. Dintre ierbivorele rumegătoare putem menţiona: capra neagră (Rupicapra rupicapra) răspândită în aproape toate masivele muntoase înalte din Europa, ţapul alpin (Capra ibex) populează Anzii, ţapul pirenaic (Capra pyrenaica) din Pirinei, ţapul siberian (Capra sibirica), goralul (Nemorhaedus goral) din Munţii Asiei Centrale, berbecul de zăpadă (Ovis nivicola) din Munţii Stâncoşi şi capra zăpezilor (Oreamnos americanus). Pentru Anzi sunt caracteristice două specii de lame: huanaco (Lama huanachus) şi vicunia (Lama vicugna). Ele sunt vânate de băştinaşi atât pentru carnea lor gustoasă, cât şi pentru blana folosită la Fig.45 – Ursul brun (Ursus arctos). confecţionarea îmbrăcăminţii. Carnivore şi omnivore specifice etajului alpin sunt foarte puţine. Dintre acestea putem menţiona: râsul (Lynx lynx), ursul brun (Ursus arctos) (fig.45) din Europa, pantera zăpezilor (Panthera uncia) din Asia, mâncăciosul (Gulo gulo) din Munţii Stâncoşi, iar în Anzi ursul cu ochelari (Tremarctos ornatus). Dintre păsările care cuibăresc în munţii înalţi eurasiatici menţionăm: stăncuţa alpină (Pyrrhocorax graculus), cioara alpină (Pyrrhocorax pyrrhocorax), lăstunul alpin (Micropus melba), acvila de munte (Aquila chrysaetos), vulturul pleşuv (Gyps fulvus), cocoşul de munte (Tetrao urogallus), condorul (Vultur gryphus), etc. Reptilele ajung la altitudini mari (3000 m). De exemplu, şopârla vivipară (Lacerta vivipara), precum şi o varietate a viperei comune (Vipera berus). Răspândirea batracienilor este limitată mai ales duratei foarte scurte a anotimpului favorabil vieţii active. Putem menţiona: broasca brună de munte (Rana temporaria), broasca râioasă (Bufo bufo), tritonul de munte (Triton alpestris) şi salamandra neagră (Salamandra atra).

6.2.2. Vegetaţia şi fauna din zonele aride Zonele aride cuprind pustiurile şi semipustiurile şi se caracterizează printr-un peisaj uscat unde vegetaţia este rară şi xerofilă, iar viaţa animalelor este sărăcăcioasă. În funcţie de condiţiile climatice, zonele aride se împart în două grupe: una care cuprinde deşerturile reci şi alta care include deşerturile calde şi uscate. Dintre deşerturile reci pot fi menţionate cele care sunt răspândite în ţinuturile arctice înzăpezite şi regiunile marilor înălţimi muntoase unde este îngheţat tot timpul anului.

59

Deşerturile uscate şi calde se află situate în zona temperat-continentală boreală şi intertropicală. Condiţiile climatice din cele două categorii de deşerturi se deosebesc prin evoluţia temperaturilor şi cantitatea de precipitaţii. Deşerturile reci din ţinuturile arctice şi cele de la marile înălţimi muntoase se caracterizează prin temperaturi medii anuale sub 00C, iar cantitatea de precipitaţii este moderată. Regiunile aride din zona temperat-continentală se caracterizează printr-un climat excesiv, unde verile sunt extrem de călduroase, cu temperatura medie anuală mai mare de 300C, iar iernile sunt aspre cu temperatura medie a lunii ianuarie sub –50C. Pustiurile şi semipustiurile din zona intertropicală, între 400 latitudine nordică şi sudică se caracterizează prin temperaturi medii anuale ridicate. În luna iulie, temperatura medie depăşeşte 320C, iar noaptea temperatura scade sub 00C (fig.46).

Fig.46 – Harta repartiţiei zonelor aride pe Glob (după P.Meigs, din G.Lemée, 1967): 1-zone semiaride; 2-zone aride; 3-zone hiperaride.

Vântul este un fenomen care în deşerturi se manifestă cu intensitate mare, transportând particulele foarte fine de nisip, formând dunele. Solurile variază după natura climatului, a substratului şi după relief. În deşerturile mai puţin aride se întâlnesc solurile cenuşii, solurile brune luvice şi sierozemurile. Solurile deşerturilor sunt sărace în humus şi elemente nutritive, au orizonturi compacte datorită acumulării de argilă, calcar sau ghips; în unele deşerturi sunt frecvente solurile cu textură lutoasă şi sărăturate (fig.47). În zonele hiperacide rocile se dezagregă datorită diferenţelor de temperatură şi apoi supuse acţiunii vântului, dau naştere unui relief caracteristic numit hamada, reg şi erg. Hamada reprezintă un podiş deşertic, format din stânci şi pietre colţuroase situat în jurul platourilor muntoase, acoperit de o peliculă discontinuă de nisip. Solul este foarte subţire sau lipseşte, iar uscăciunea este accentuată. Regul constituie deşerturile cu pietrişuri şi nisipuri grosiere transportate de torenţi şi vânturi din regiunea hamadelor pe terenurile mai joase ale reliefului. Ergul sau deşertul de nisip apare în urma acţiunii vântului, ocupând terenurile depresionare.

60

Deşerturile reci arctice se întâlnesc la nord de tundrele arctice, pe insulele Oceanului Îngheţat de Nord, acoperite aproape pe tot timpul anului cu zăpadă. Vegetaţia pe insulele Oceanului Îngheţat de Nord este alcătuită din pâlcuri mici şi rare de muşchi şi licheni, 70% din suprafaţă fiind acoperită de pietrişuri şi bolovani. Dintre plantele cu flori putem menţiona macul arctic (Papaver radicatum), saxifraga purpurie, arginţica (Dryas octopetala), etc. În interiorul insulelor nordice unde se menţine calota de gheaţă permanentă plantele lipsesc, cu excepţia algelor şi diatomeelor, care imprimă zăpezilor o culoare brună (alga albastră Anabaena nordenskioldi), alga Gloeocapsa sanguinea, care imprimă culoarea roşie şi alga verde Chlamydomonas nivalis, dând culoarea verde. Fauna deşerturilor arctice este foarte săracă, fiind reprezentată de câteva specii de Fig. 47 – Sol argilos crăpat de uscăciune în Valea Morţii (nordul Deşertului Mohave, păsări: martinul polar (Larus hyperboreus), raţa de SUA) (după H.Annaheim, 1969). gheţuri (Clangula hiemalis), gâsca polară (Brantha bernicla), rândunica de mare (Sterna hirundo), etc. Pe ţărmuri şi pe gheţuri trăiesc foca (Phoca vitulina) (fig.48), morsa şi ursul polar. Deşerturile reci antarctice ocupă continentul Antarctida cu o suprafaţă de 14,2 mil.km2 (aproape de două ori mai mare decât Australia). Clima acestor deşerturi este mult mai aspră, comparativ cu cea din Arctica, vânturile sunt foarte puternice şi aproape continui, vegetaţia este extrem de săracă, întâlnindu-se în locurile adăpostite de pe ţărmuri unde cresc muşchi şi licheni, iar dintre puţinele plante cu flori se remarcă păiuşul antarctic (Deschampsia antarctica). Pe calota de gheaţă trăiesc unele specii de alge albastre şi verzi care poartă numele savantului român Emil Racoviţă Fig.48 – Foca (Phoca vitulina). (Phormidium racovitzae, Scytonema racovitzae) care a explorat Antarctida pe vasul Belgica (1897-1899) studiind viaţa balenelor şi a pinguinilor. Fauna este foarte săracă, constituită din specii de insecte cu aripi rudimentare care trăiesc printre muşchi şi licheni. Putem menţiona: musca nearipată (Apetenus litoralis), ţânţarul cu aripi mici (Belgica antarctica), molia cu aripi înguste (Pringleopsis kerguelensis), etc. În interiorul continentului, dintre plante supravieţuiesc câteva specii de licheni, iar animalele lipsesc. Deşerturile reci de pe marile înălţimi muntoase Aceste deşerturi se situează deasupra pajiştilor din etajul alpin, unde apar grohotişuri, suprafeţe stâncoase şi zăpezi permanente. Datorită condiţiilor climatice şi edafice neprielnice, vegetaţia este sărăcăcioasă fiind formată din câteva specii de licheni. Această vegetaţie se întâlneşte în Alpi la 4200 m, în Killimandjaro la 5200 m, în Tibet la peste 5000m, iar în Himalaya până la 6200 m. De asemenea, pot fi observate unele plante ce cresc în rozete sau perniţe şi au flori viu colorate. Deşerturile din zona temperată Ocupă întinse teritorii din Asia Centrală în ţinuturile Gobi şi Tibet. Clima se caracterizează prin alternarea a două anotimpuri, unul uscat şi călduros de vară şi altul

61

friguros de iarnă. Temperatura medie a lunilor de vară este cuprinsă între 260C şi 310C, iar în cele de iarnă coboară până la –120C. Anotimpul secetos durează 7-10 luni. Precipitaţiile sunt reduse şi cad primăvara (martie-mai). Vegetaţia este săracă, fiind în funcţie de condiţiile climatice şi edafice locale. Este formată din specii de graminee şi ciperacee ca: firuţa bulboasă (Poa bulbosa), colilia (Stipa pennata), rogozurile de deşert (Carex pachystilis, C.horstii); dintre subarbuşti saxaulul alb (Haloxylon persicum) înalt de 3-4 m (fig.49), precum şi specii ierboase de drin (Aristida karelini) înalte de 1m, cârcelul (Ephedra alata) şi ierburi ţepoase (Salsola). Deşerturile sărăturoase adăpostesc numeroase plante halofile ca Salicornia Fig.49 – Saxaulul alb (Haloxylon persicum) herbacea, Anabasis salsa, Artemisia maritima din deşertul Karakum (după M.P. Petrov, din şi saxaulul negru (Haloxylon aphyllum) care I.Pop). formează tufişuri fără frunze împreună cu alte plante lemnoase (Halostachys, Kalidium), cât şi ierboase (Lasiagrostis spendens). Fauna deşerturilor din Asia Centrală este adaptată la condiţiile aspre de climă. Se întâlnesc unele specii de mamifere foarte rezistente la secetă: cămila cu două cocoaşe (Camelus bactrianus), antilopa cu guşă (Gazella gulturosa), iepurele de deşert (Lepus tolai), şoarecele săritor (Dipus sagitta), iepurele de pământ (Allactaya jaculus), hârciogul cenuşiu (Cricetus migratorius), popândăul galben (Citellus fulvus), popândăul cu degete subţiri (Spermophilopsis leptodactylus), râsul de deşert (Lynx caracal), vulpea şi lupul de deşert şi vulpea de deşert (Fennecus zerda) (fig.50). Dintre păsări putem menţiona dropia gulerată (Otis undula), gaiţa de deşert (Podoces panderi), cucuveaua de nisip (Athene noctua bactriana), găinuşa de pustiu (Pterocles alchata), iar dintre reptile şopârlele (Eremias arguta, E.grammica), şopârla mare urechiată (Phujnocephalus mystaceus). Deşerturile tropicale şi subtropicale Deşerturile calde şi aride sunt cuprinse între 400 lat.N şi 400 lat.S. Temperaturile maxime absolute diurne sunt foarte ridicate (580C în Sahara, 56,70C în Valea Morţii-California), noaptea coborând până la 00C. Precipitaţiile sunt foarte reduse, lumină intensă, iar Fig.50 –Vulpea de deşert (Fennecus vânturile bat aproape fără întrerupere. Răspândire. Se află răspândite în emisfera zerda). nordică: în Africa, Arabia, Irak, Iran, Pakistan, N-V Indiei, în America de Nord (Utah, Idaho, Oregon, Nevada, Arizona, California, Mexic); în emisfera sudică: în America de Sud (Atacama), Africa de Sud (Kalahari), în Australia (Victoria). Deşerturile din Africa ocupă suprafaţe mai mari comparativ cu celelalte continente. Sahara este unul dintre cele mai mari deşerturi, ocupând o suprafaţă de aproximativ 9 mil.km2. Relieful se prezintă variat cu munţi stâncoşi, hamade, reguri şi erguri. Sahara este

62

reprezentată de formaţiunea denumită acheb care cuprinde plante efemere (Convolvulus supinus), scunde de 1-2 cm, rareori 30-40 cm, a căror viaţă activă durează doar câteva săptămâni, atât cât durează sezonul umed, perioadă în care ele cresc, se dezvoltă şi-şi răspândesc seminţele. Vegetaţia nisipurilor şi dunelor este constituită din gramineul drin (Aristida pungens) cu rădăcini orizontale până la 25 m (fig.51), câteva specii de arbuşti ca retama (Retama retam), caligonum (Calligonum comosum), drobul deşertic (Genista saharae) şi cârcelul (Ephedra alata). Platourile stâncoase din centrul Saharei sunt acoperite cu o vegetaţie ierboasă săracă formată din graminee (Aristida) şi numeroşi Fig.51 – Dune nisipoase acoperite cu drin (Aristida subarbuşti. În zonele aluvionare ale pungens) în deşertul Sahara (după G.Lemée, 1967). văilor şi depresiunilor, unde climatul este mai umed se dezvoltă o vegetaţie bogată formată din arbuşti ca: Acacia harpophylla, Ziziphus lotus, Zilla spinosa, arborele de fistic (Pistacia atlantica) cu aspect de tufe spinoase. În zonele cu umiditate permanentă se dezvoltă o vegetaţie originală de oază (fig.52) unde creşte curmalul (Phoenix dactylifera), leandrul (Nerium oleander) şi palmierul dun (Hyphaene thebaica). Deşertul Namib situat în sud-vestul Africii, în vecinătatea Oceanului Atlantic este cunoscut prin diversitatea plantelor suculente cu flori viu colorate ca: stapelia (Stapelia), crasula (Crassula), litops (Lithops), muşcate (Pelargonium sp.), graminee xerofile (Aristida brevifolia) şi Fig.52 – Vegetaţie de oază din Sahara algeriană cu arbuşti de oleandru (Nerium oleander), pădurice cu palmieri şi curmalul (Phoenix dactylifera) (după R.Wettstein).

Fig.53 – Gimnospermul arhaic mirabilis (după R.Wettstein).

unii arbuşti xerofili din genul Acacia (Acacia horrida, A.giraffae). Tot în aceste deşerturi cresc şi pepenii verzi sălbatici (Citrullus lanatus). De un deosebit interes ştiinţific este gimnospermul mezozoic relictar Welwitshia mirabilis, cu trunchi napiform bilobat, purtând de o parte şi de alta câte o frunză lungă de forma unei panglici (fig.53). Deşertul Kalahari situat în sud-vestul depresiunii Kalahari este populat de graminee (Aristida) şi de diferite specii de arbuşti (Acacia, Rhigozum trichotomum). Fauna deşerturilor din Africa este săracă şi cuprinde specii din diverse grupe,

Welwitschia

63

adaptate la condiţiile aspre de pustiu. Reptilele sunt reprezentate de şopârla de deşert (Scincus officinalis), şopârla cu coada spinoasă (Uromastix aegypticus), şarpele de nisip (Eryx), cobra egipteană (Naja haje) şi broasca ţestoasă de deşert (Testudo sulcata). Nelipsiţi din deşertul Saharei sunt şi scorpionii (Euscorpius imperator) de 18-20 cm lungime, capabili de a ucide cu veninul lor un câine în câteva secunde, iar omul în 24 de ore. Păsările care populează deşertul sunt de dimensiuni mici: dropia gulerată (Otis undula), găinuşa de pustiu (Pterocles orientalis), hoitarul alb (Neophson percnopterus) şi silvia de deşert (Sylvia nana-deserti). Mamiferele rozătoare sunt bine reprezentate: iepurele egiptean (Lepus aegypticus), şoarecele alergător de nisip (Jaculus jaculus) (fig.54), şoarecele săritor (Pedetes caffer). Mamiferele rumegătoare sunt reprezentate de: gazele (Gazella subgutturosa, G.dama), antilopele de deşert (Addax nasomaculatus), antilopa vacă (Bubalis buselaphus), antilopa spadă (Oryx algazel), dromaderul (Camelus dromaderius), etc. Mamiferele carnivore cuprind: vulpea de deşert (Fennecus zerda), pisica de barcană (Felis margarita), pisica cu picioare negre (Felis nigripes), Fig.54 – Şoarecele alergător de deşert hiena vărgată (Hyaena hyaena). Deşerturile din America de Sud se întind de-a (Jaculus jaculus). lungul ţărmului vestic, între Oceanul Pacific şi Munţii Cordilieri. Atakama, din nordul statului Chile, este unul dintre cele mai mari deşerturi de pe pământ. Vegetaţia este alcătuită dintr-un amestec de arbuşti ţepoşi xerofili de Baccharis spinosa şi specii de cactuşi (Opuntia, Cereus). Deşerturile sărăturate sunt acoperite cu o vegetaţie de ierburi (Atriplex, Suaeda, Spirostachys) în amestec cu arbuşti halofili. Fauna este săracă în specii adaptate la ariditate excesivă. Aici se întâlnesc unele specii de carnivore: vulpea Zorro (Dusicyon); unele rozătoare ca: tuco-tuco (Ctenomys magellanicus) care produce zgomote repetate, ca nişte lovituri de ciocan, câinele lui Magelan (Canis magellanicus) şi struţul american sau pasărea nandu (Rhea pennata). Deşerturile din America de Nord se află răspândite în partea de sud-vest a SUA şi în nordul Mexicului. Sunt formate din semipustiurile: Marele Bazin, Mohave, Sonora, Arizona şi pustiurile Chihuahua şi Tamaulipa. Semipustiurile Marelui Bazin ocupă o regiune aridă înaltă, cuprinsă între Munţii Stâncoşi, Munţii Cascadelor şi Munţii Sierra Nevada. Clima se caracterizează prin ierni aspre şi veri foarte secetoase, iar precipitaţiile sunt reduse (120-150 mm/an). Vegetaţia este dominată de specii de pelin Fig.55 – Cactusul uriaş (Carnegia (Artemisia tridentata). gigantea) din deşertul Arizonei poate În semipustiurile Mohave, Sonora, Arizona atinge 8-15 m înălţime şi 50 cm şi pustiurile Chihuahua şi Tamaulipa clima este mai grosime (după R.Wettstein). 64

aspră, cu media anuală a precipitaţiilor între 70 şi 150 mm. Vegetaţia este alcătuită din plante suculente reprezentate de cactusul uriaş (Carnegia gigantea) (fig.55) ce atinge o înălţime de 15-18 m, cereuşul (Cereus giganteus) care îşi întinde ramurile în sus, sub forma unui candelabru (fig.56), agavele (Agave americana), liliaceele arborescente (Yucca brevifolia) şi cactacee mai mici (Opuntia arborescens, O.versicolor şi O.microdasys). În regiunile mai înalte şi anume în semipustitul Mahove şi în pustiul Chihuahua domină arbustul de creozot (Larrea tridentata) înalt de 1-1,5 m cu rădăcini profunde şi frunze mici, parţial persistente în anotimpul secetos şi arbustul Franseria dumosa. Fauna deşerturilor nord-americane este adaptată la condiţii de uscăciune. Dintre speciile de animale caracteristice putem menţiona câteva rozătoare: iepurele cu coadă neagră (Macrotolagus texennis), şobolanul cangur (Dipodomys spectabilis) cu picioarele posterioare mai lungi decât cele anterioare, iar coada lungă poartă în vârf un smoc de păr, şobolanul neotoma (Neotoma albigula) care sapă galerii în tulpinile cactuşilor cu care se hrăneşte; unele carnivore: coiotul (Canis latrans) rezistent la secetă, consumă iepuri şi ouă, vulpea cu urechi lungi (Vulpes macrotis); câteva specii de păsări: ciocănitoarea agavelor (Dryobates scalaris) şi cucul alergător (Geococcyx califormianus), Fig.56 – Cactuşi candelabru în Parcul Naţional iar dintre reptile: şerpi cu clopoţei (Crotalus) Organ Pipe (Arizona – SUA) (după Angela şi broaşte ţestoase (Gopherus agassizzi), etc. Lupaşcu). Deşerturile din Australia ocupă suprafeţe întinse în centrul continentului, acoperit de dune nisipoase cu vegetaţie adaptată la acest substrat, constituită din specii de graminee (Triodia basedourii, T.pungens, Spinifex), la care se adaugă arbori şi arbuşti din genurile Banksia, Casuarina, Eucalyptus, Gravillea. Fauna este săracă, fiind reprezentată de un număr redus de specii: cârtiţa marsupială de deşert (Notoryctes typhlops), şobolanul cangur marsupial (Caloprymnus campestris), şopârla moloh (Moloch horridus), broaştele de deşert (Chiroptes, Heleioporus) şi unele specii de păsări: prigoarea australiană (Cosmaerops ornatus) şi pietrarul (Saxicola moesta). 6.2.3. Savanele (Hiemiduriherbosa) Savanele sunt asociaţii de ierburi tropicale constituite majoritar din graminee xerofile şi megaterme, verzi în anotimpul ploios, grupate într-un strat compact, înalt de la câţiva decimetrii până la câţiva metri, peste nivelul căruia se ridică arbuşti şi arbori izolaţi sau în pâlcuri. Plantele din savană sunt foarte rezistente la secetă; arborii sunt mici, cu tulpini noduroase şi strâmbe, iar mugurii de pe ramuri sunt acoperiţi cu solzi. Clima este caldă cu temperaturi ridicate tot timpul anului, iar precipitaţiile medii anuale, cuprinse între 900 şi 1000 mm, sunt distribuite neuniform, în funcţie de sezonul ploios sau secetos. Solurile predominante sunt cele feruginoase, bogate în oxizi de fier care le imprimă culoarea roşie şi mai puţin frecvente sunt solurile negre de savană. Fauna este alcătuită din animale mari de turmă, bune alergătoare şi cu văzul bine dezvoltat (elefanţi, zebre, antilope) şi numeroase specii de insecte, unele migratoare, altele stabile pe aceste teritorii.

65

Savanele sunt răspândite în Africa, America de Sud, Australia şi mai puţin în sudul Asiei (fig.57).

Fig.57 – Repartiţia geografică a savanelor (după H.Elhai, din R.Călinescu şi colab.).

Savanele din Africa sunt cele mai reprezentative şi mai întinse de pe Glob, ocupând aproximativ 40% din suprafaţa continentului. Ele sunt situate între pădurile tropicale caducifoliate şi semideşerturi. Savana africană prezintă un relief uşor vălurit, acoperit cu ierburi aspre înalte de unu sau mai mulţi metri, în funcţie de gradul de ariditate sau de umiditate a solului. În funcţie de nuanţa climatului tropical, de constituţia solului şi de speciile de arbori preponderenţi, savana africană este de mai multe tipuri: savana cu baobabi, savana cu acacii, savana cu palmieri şi savana cu euforbiacee arborescente. Savana cu baobabi are stratul ierbos compact constituit din graminee înalte de 1,5-3,5 m ca: iarba elefanţilor (Pennisetum purpureum), specii de bărboasă (Andropogon), mei (Panicum), iarba imperata (Imperata cylindrica), peste care se ridică din loc în loc coroanele baobabilor (Adansonia digitata) (fig.58), numiţi şi arborii de pâine ai maimuţelor şi ale unor specii de acacii, arborele de unt (Butyrospermum parkii), parkia (Parkia), etc. Savana cu acacii are stratul ierbos de 1-1,5 m, format din graminee mai xerofile Fig.58 – Savană cu baobab (Adansonia (Aristida, Panicum), iar pâlcurile lemnoase sunt digitata) în anotimpul secetos (după formate din arbori şi arbuşti ale genului Acacia R.Wettstein, din I.Pop). (Acacia albida, A.arabica, A.giraffae), unele cu coroana în formă de umbrelă (fig.59). Comparativ cu celelelte specii de plante lemnoase din savană, acaciile îşi leapădă frunzele în anotimpul ploios şi nu în cel secetos unde intensitatea luminii şi ariditatea este mai mare. Savana cu palmieri caracterizează Africa apuseană. Speciile de palmieri mai frecvente sunt: palmierul hifene (Hyphaene), palmierul de ulei (Elaëis guineensis) şi Fig.59 – Savană cu acacii (Acacia spirocarpa) în anotimpul secetos (după Angela Lupaşcu).

66

palmierul evantai (Borassus aethiopium, B.flabelliformis) (fig.60). Savana cu euforbiacee arborescente se remarcă prin numărul mare de arbori înalţi de 5-8 m şi arbuşti din genurile Euphorbia şi Hymenocardia. Fauna savanelor africane este foarte abundentă, dominată de mamiferele ierbivore de turmă, bune alergătoare, urmate de cele carnivore. Dintre animalele Fig. 60 – Savană cu ronieri (Borassus flambelifera) în Africa ierbivore putem menţiona: occidentală (după R.Călinescu şi colab.). antilopele cu speciile antilopa canna (Taurotragus oryx), niala (Strepsiceros angasi), kudu (Strepsiceros strepsiceros), antilopa gnu (Connochaetes gnu), zebrele (Hippotigris, Dolichohippus), girafele (Giraffa camelapardalis) (fig.61), bivolul african (Bubalus caffer), rinocerul cu două coarne (Diceros bicornis) şi rinocerul alb (Ceratorhinus simum). Carnivorele frecvente în savană sunt: câinele hienă (Lycaon pictus), pisica de tufiş (Felis serval), ghepardul (Acinonyx jubatus), leopardul (Panthera pardus), leul (Panthera leo). Pe lângă apele curgătoare şi stătătoare trăiesc hipopotamii (Hippopotamus amphibius), crocodilul de Nil (Crocodylus niloticus) şi numeroase păsări de apă ca, flamingi (Phoenicopterus ruber), ibişi (Ibis ibis), pelicani, etc. Dintre insecte putem menţiona: lăcustele pelerine (Schistocerca gregaria), lăcustele călătoare (Locusta migratorioides) sunt specii migratoare care distrug toată vegetaţia în calea lor, termitele războinice care îşi construiesc muşuroaie solide înalte până la 6 m, ce dau aspect particular savanelor (fig.62). Savanele din America de Sud se întâlnesc în Brazilia (platourile Matto Grosso şi Minas Gerais), Venezuela, bazinul fluviului Orinocco, purtând diferite denumiri regionale: campos, lianos, palmares şi pantanaes. Fig.61 – Girafa (Giraffa Camposul ocupă camelopardalis). suprafeţe întinse pe platoul Braziliei fiind diferenţiat în campos-limpos (câmp luminat) cu un strat ierbos compact, cu foarte puţini arbuşti scunzi, având caracter xerofil şi campos-serrados cu ierburi mezofile de 1-2 m şi mulţi arbori şi arbuşti xerofili. Fig.62 – Cuib de termite în Lianosul (loc neted) caracteristic pentru Venezuela, savana Africii occidentale (după R.Călinescu şi colab.). cu numeroase specii de graminee (Panicum, Paspalum), dicotiledonate şi arbori izolaţi (Rhopala, Byrsonima, Copernicia).

67

Palmares şi pantanaes pentru Bolivia de est, Brazilia conţin specii de graminee şi plante lemnoase caracteristice. Fauna se caracterizează prin ierbivori mari ca: cerbul suliţar cenuşiu (Mazama nemorivaga), furnicari (Myrme cophaga jubata), tatui (Dasypus); unele carnivore: skunksul (Mephitis mephitis) şi surillo (Conepatus), asemănători dihorului, emiţând un miros neplăcut; păsări: struţul sud-american sau nandu (Rhea americana), seriema (Cariama cristata), etc. Savanele din Asia de Sud se întâlnesc în India, Shri-Lanka şi Indochina. Vegetaţia este dominată de asociaţii ierboase însoţite în India de arbori din genul Shorea, iar în Indochina de bambuşi (Bampusa procera). Fauna este dominată de numeroase mamifere ierbivore şi carnivore. Dintre ierbivore menţionăm: antilopa (Antilopa cervicapra), bivolul indian (Bubalus bubalis), rinocerul cu un corn (Rhinoceros unicormis); unele carnivore: tigrul de bengal (Panthera tigris), ghepardul (Acinonyx jubatus), hiena (Hyena), iar dintre reptile: pitonul (Python molurus), şarpele cu ochelari sau cobra (Naja tripudians), gavialul (Gavialis gangeticus), etc. Savanele din Australia ocupă teritorii în nordul şi estul continentului, mai ales în bazinul fluviului Darling. Vegetaţia este dominată de graminee caracteristice Australiei (Heteropogon contortus, Astrebla, Triodia), peste care se ridică arbori izolaţi sau grupaţi de eucalipţi, acacii (Acacia harpophylla), casuarine (Casuarina), iarba copac (Xanthorrhaea) (fig.63). Fauna caracteristică savanelor australiene este alcătuită din specii de marsupiale ierbivore şi carnivore (cangurul-Macropus giganteus), păsări Fig.63 – Savană australiană cu iarba copac nezburătoare (emu-Dromiceius (Xanthorrhaea pareissi) (după D.A.Herbert, din novaehollandiae) şi zburătoare (vulturul R.Călinescu şi colab.). cu coada în formă de pană – Uroaëtus andax). 6.2.4. Stepele (aestiduriherbosa) sunt formaţiuni ierboase, lipsite de arbori, dominate de graminee xerofile, răspândite în zonele de climă temperat-continentală. Pentru formaţiunile de climat cald subarid (de la subtropical la tropical) care fac trecerea spre savane şi deşerturi s-a propus termenul de pseudostepe. În stepe, pădurile lipsesc cu desăvârşire, cu excepţia celor din lunci şi zăvoaie alcătuite din plopi şi sălcii. Pădurile nu se pot dezvolta datorită climatului cu o lungă perioadă secetoasă şi cu precipitaţii reduse, insuficiente pentru creşterea arborilor. Stepele cu cea mai mare suprafaţă sunt în Eurasia şi America de Nord, sudul Americii de Sud şi în nordul şi sudul Africii. Stepele din Eurasia se întind ca o fâşie din Câmpia Bărăganului până în Mongolia orientală. Climatul este temperat continental, cu temperaturi medii anuale de 10-110C în Bărăgan şi Dobrogea, 90C în Ucraina şi 0,50C în Siberia, precipitaţii reduse (250-500 mm anual), dintre care puţine cad vara, astfel că în acest anotimp umiditatea aerului este mică (sub 50% în luna august), iar vânturile suflă aproape continuu. Solurile caracteristice sunt cernoziomurile şi solurile bălane cu un conţinut ridicat în humus şi elemente nutritive.

68

Vegetaţia ierboasă care domină stepele este alcătuită în cea mai mare parte din graminee ca: păiuşca (Festuca sulcata), negara sau colilia (Stipa capillata), obsiga sau iarba ovăzului (Bromus secalinus), bărboasa sau păiuşul dulce (Andropogon ischemum) şi ovăsciorul (Avenastrum pubescens); numeroase dicotiledonate cu flori viu şi variat colorate ca: jaleşul (Salvinia pratensis, S.nutans), oiţele (Anemone silvestris), aglica (Filipendula hexapetala) cu flori albe, capul şarpelui (Echium rubrum) cu flori roşii, nu-mă-uita (Miosotis silvatica); unele specii de plante cu bulb cum sunt: scânteioara (Gagea saxatilis) cu flori galbene, brânduşa de toamnă (Colchium autumnale) cu flori roşietice-liliachii, laleaua pestriţă (Fritillaria imperalis), laleaua galbenă (Tulipa silvestris), etc. Tot în stepă creşte pelinul (Artemisia pontica), scaiul dracului (Enyngium campestre), hodoleanul (Crambe tatarica) şi unele specii de plante cu ţepi: scaieţii sau ghimpele (Cirsium lanceolatum) şi ciulinii (Cardus nutans). Fauna stepelor din Eurasia este bogată şi variată datorită abundenţei de hrană. Dintre mamifere, mai răspândite sunt rozătoarele: iepurele european (Lepus europaeus), hârciogul comun (Cricetus cricetus), hârciogul cenuşiu (Cricetus migratorius), popândăul comun (Citellus citellus), popândăul pătat (Citellus suslica) (fig.64), iepurele de pământ (Allactaga jaculus), şoarecii de stepă (Sicista subtilis) şi unele carnivore ca: lupul (Canis lupus), vulpea (Canis vulpes), dihorul de stepă (Mustela nivalis), nevăstuica (Mustela mustela) şi viezurele sau bursucul (Meles meles). Păsările stepice sunt reprezentate de dropie Fig.64 – Popândăul pătat sau (Otis tarda), prepeliţă suslicul (Citellus suslica). (Coturnix coturnix), potârniche (Perdix perdix) (fig.65), cocoşul mic (Anthropoides virgo), iar dintre răpitoare şorecarul de stepă sau eretele alb (Circus macrurus), vulturul de stepă (Aquila nipalensis), etc. Reptilele sunt numeroase fiind reprezentate prin şopârle (Eremias arguta), şerpi (Vipera ursini) şi broaşte ţestoase de stepă (Testudo horsfieldi). Stepele din America de Nord, numite prerii, ocupă o Fig.65 – Potârnichea (Perdix fâşie în centrul continentului între 35 şi 320 lat.N şi între 95 şi perdix). 1170 lat.vestică. Ca urmare a reliefului diferit (câmpie în est, podiş în vest şi sud-vest) condiţiile climatice şi edafice variază foarte mult. Se disting următoarele tipuri de preerii: - Preria propriu-zisă ocupă teritoriile centrale (Dakota, Nebraska, Kansas), în care cad aproximativ 750 mm precipitaţii anual, iar perioada vegetativă durează 100 zile. Solurile de tip cernoziom favorizează dezvoltarea pajiştilor de graminee din genurile Poa, Stipa, Koeleria, Panicum în amestec cu unele dicotiledonate (Astragalus, Achillea, Aster, Helianthus, etc.) (fig.66); Fig.66 – Asociaţie de preerie în Nebraska de vest, cu ierburi înalte (Andropogon scoparius) şi ierburi 69pitice (Bouteloua gracilis, B.hirsuta) (după J.E. Weaver, din H.Walter, 1968).

- Preria de tip Andropogon întâlnită în estul fluviului Missouri rezultată în urma defrişării pădurilor de foioase, este formată din specii de graminee înalte până la 2 m: bărboasă (Andropogon), colilie (Stipa), pir (Agropyron); - Preria mixtă de tip Stipa- Bouteloua ocupă teritorii mai întinse în statele Colorado, Montana şi Dakota cu precipitaţii de 650-700 mm/anual. Reprezintă pajişti de tranziţie de la preeriile cu ierburi înalte la cele cu ierburi scunde. Stratul superior este dominat de graminee înalte (Stipa, Andropogon), iar cel inferior de graminee scunde (Bouteloua gracilis, Buchloe dactyloides); - Preria xerofilă de tip Andropogon-Stipa ocupă solurile nisipoase din statele Wasington, Oregon şi California cu precipitaţii medii anuale de 250-600 mm; - Preria scundă de tip Buchloë-Bouteloua se întâlneşte în statele cu climă caldă şi aridă (Kansas, Texas, Arizona) cu precipitaţii medii anuale ce nu depăşesc 400 mm, unde predomină pajişti xerofile de 5-8 m înălţime şi numeroase plante deşerticole (Artemisia purpurea, Solanum triflorum, Opuntia fragilis, Yucca, etc.). Fauna actuală a preriilor este sărăcită în specii, deoarece suprafeţe întinse de pajişti au fost desţelenite şi însămânţate cu diferite plante de cultură, iar altele sunt intens păşunate. Dintre ierbivore menţionăm: antilopa americana (Antilocapra americana), cerbul măgăresc (Odocoileus hemiomus), bizonul (Bison bison) care trăieşte astăzi în puţine exmplare numai în rezervaţii naturale; rozătoare: popândăul (Ictidomys franlini), şobolanul cu buzunare (Geomys bursarius), şoarecele săritor de câmp (Zapus hudsonicus), iepurele de preerie (Lepus towinsendii); carnivore: lupul de prerie (Canis latrans), dihorul de stepă (Mustela eversmanni), viezurele american (Taxidea taxus), vulpea de prerie (Vulpex velox); unele specii de păsări: găinuşa de prerie (Tympamuchus cupido), uliul (Circus hudsonicus), acvila de prerie (Haliaëtus), cucuveaua (Speotyto cunicularia); iar dintre reptile se remarcă şopârlele, şerpii şi broaştele ţestoase. Stepele din America de Sud, numite pampasuri, se întind pe şesurile din Argentina şi Uruguay. Ca o consecinţă a climatului mai umed (temperaturi medii anuale între 130C şi 170C şi precipitaţii între 400 şi 1000 mm/anual), flora este mult mai bogată decât a stepelor eurasiatice (aproximativ 2000 specii, din care jumătate sunt graminee). Dintre speciile de graminee fac parte genurile Stipa, Aristida, Festuca, Melica, Bromus, Poa, Koeleria Fig.67 – Pampas cu colilie (Stipa brachychaeta) din provincia Buenos-Aires (America de Sud) (după H.Walter, din R.Călinescu şi colab.).

(fig.67). Dintre animalele care populează pampasurile menţionăm: cerbul mic de pampas (Odocoileus bezoarticus), viscaşa (Viscacia), nutria (Myocastor coypus), pisica pampasurilor (Felis pajeros), câinele lui Magellan (Canis magellanicus), tatuu (Dasypus) şi pasărea nandu (Rhea).

70

Fig.68 – Stepa cu alfa (Stipa tenacissima) de lângă Rio Dulce din Spania (după R.Wettstein).

Stepele din Africa de Nord (Algeria şi Tunisia) situate în nordul Saharei, sunt sărace în specii datorită climei calde şi aride. Stepa cu alfa (Stipa tenacissima) este alcătuită din graminee înalte de 1m (fig.68) şi câteva tufe mărunte de ienupăr (Juniperus phoenicea), rosmarin (Rosmarinus officinalis), etc. Frunzele de colilie servesc la fabricarea hârtiei, iar din fibrele sale se confecţionează frânghii, rogojini şi diferite obiecte casnice. Stepa cu pelin alb (Artemisia herba alba) creşte în condiţii asemănătoare, dar prezintă un xerofilism mai mare. 6.2.5. Pădurile sunt formate din arbori de diferite înălţimi, arbuşti la care se adaugă liane şi epifite, iar pe parterul pădurilor cresc plante ierbacee, muşchi, licheni, alge, ciuperci. În funcţie de zonalitatea climatică şi de succesiunea anotimpurilor, speciile de arbori care intră în componenţa pădurilor sunt cu frunze persistente (semipervirescente) sau au frunze căzătoare. Pădurile au cea mai largă răspândire în zonele temperate (boreală şi australă) şi în regiunile ecuatoriale. 6.2.5.1. Pădurile tropicale umede Pădurea tropicală umedă, numită şi pădurea densă tropicală umedă (R.Schnell, 1971) sau pădurea ecuatorială (L.Emberger, 1950) este localizată în regiunile din apropierea ecuatorului. Se poate spune că repartiţia ei teritorială se confundă cu cea a climatului ecuatorial sau subecuatorial, caracterizat prin precipitaţii abundente repartizate uniform în tot timpul anului. Pădurea densă tropicală umedă nu coincide însă întotdeauna cu aria climatului ecuatorial, ea extinzându-se între cele două tropice, unde umiditatea este suficientă pentru a se dezvolta. Aceste formaţiuni forestiere se întâlnesc în America de Sud (bazinul Amazonului), America Centrală, Africa Centrală (bazinul Congo), estul Madagascarului, în sudul şi sudestul Asiei, insulele din sud-estul Asiei (Indonezia, Malayezia), în nordul şi estul Australiei, precum şi în insulele din Oceanul Pacific (Solomon, Samoo, Fiji) (fig.69).

Fig.69 – Răspândirea geografică a pădurii dense tropicale umede (după N.Polunin, 1967).

Clima este umedă şi toridă, favorabilă dezvoltării unei vegetaţii luxuriante. Precipitaţiile medii anuale oscilează între 2000 şi 4000 mm, fiind distribuite uniform tot timpul anului, iar temperatura medie anuală variază între 25 şi 300C. Solurile caracteristice cu cea mai largă răspândire sunt cele lateritice profunde, bogate în oxizi de fier şi aluminiu, care le imprimă o culoare roşie. Sunt sărace în humus şi substanţe nutritive. Fizionomia şi structura pădurii ecuatoriale este originală, diferită de a celorlalte păduri şi poate fi explicată prin diversitatea floristică, concurenţa pentru lumină, ritmul de

71

transformare a materiei prin activitatea nestăvilită a plantelor verzi ce se dezvoltă luxuriant în condiţii optime. Vom enumera câteva trăsături ale acestei păduri: este sempervirescentă, datorită căderii periodice şi neregulate (la 2-6 ani) a frunzelor; rădăcinile arborilor sunt superficiale şi pătrund în sol cel mult până la 1 m adâncime îşi asigură stabilitate fie prin lăţirea bazei tulpinii, fie prin rădăcini adventive proptitoare ce pleacă de pe tulpină sau chiar de pe ramuri; tulpinile sunt drepte, neramificate, cu scoarţa netedă, slab dezvoltată, prevăzute cu un buchet de frunze mari la vârf (palmieri, ferigi arborescente) şi cu flori prinse direct pe tulpină sau pe ramurile groase, fenomen cunoscut sub numele de cauliflorie (arborele de cacao-Theobroma cacao); concurenţa pentru lumină determină dispunerea pe 4-6 straturi supraterane: trei arborescente, unul arbustiv, 1-2 ierbacee; cu cât cantitatea de lumină ce ajunge la nivelul solului este mai redusă, cu atât straturile de arbuşti şi ierburi sunt mai accesibile pentru omul călător; stratul arborilor este distribuit în 2-3 etaje, imprimând pădurilor o boltă sinuoasă, specifică numai acestor păduri; o altă particularitate a pădurii ecuatoriale este prezenţa lianelor şi epifitelor. Lianele sunt plante agăţătoare care se servesc de trunchiul arborilor numai pentru suport. Lianele se caţără pe trunchiurile arborilor cu ajutorul ţepilor şi cârceilor sau se răsucesc în jurul lor, trecând de la un arbore la altul până în coronamentul acestora unde-şi etalează frunzele şi florile. Lungimea lor poate ajunge până la 200-250 m, iar grosimea este în jur de 15-20 cm. Dintre cele mai lungi liane menţionăm palmierul rotang (Calamus rotang) din Africa şi sud-estul Asiei, ale cărui tulpini depăşesc 100 m lungime, filodendronul (Monstera deliciosa) din pădurile braziliene, cultivat şi prin apartamente ca plantă ornamentală. Epifitele sunt foarte numeroase ca urmare a condiţiilor crescute de umiditate constantă. Ele se fixează de alte plante. Aparţin la diferite familii, dintre care cele mai frecvente sunt Orhideele (Stanhopea, Oncidium), Araceele (Aglaonema, Pothos), Bromeliaceele (Billbergia, Tillandsia), etc. Fauna pădurilor tropicale umede prezintă caractere originale, fiind foarte variată şi foarte numeroasă, ocupând diferitele strate de vegetaţie, precum şi parterul pădurii. În pădurea ecuatorială trăiesc două tipuri de animale: unele arboricole, care foarte rar coboară pe sol şi altele tericole, care îşi duc viaţa pe parterul pădurii, la umbra arborilor deşi. Animalele, în funcţie de mediul în care trăiesc, prezintă adaptări specifice: se agaţă foarte uşor cu ajutorul cozii prehensile (maimuţele din genurile Lagothix, Ateles, Collimico, furnicarul arboricol); a degetelor opozabile (maimuţe, papagali, ciocănitori) prevăzute la unele specii cu gheare lungi şi înconvoiate (leneş); discuri adezive în vârful degetelor (brotăcei, unele specii de lemurieni, lilieci şi insecte); membrane interdigitale (broasca zburătoare-Rhacophorus) şi pliuri intermembrale (şopârla zburătoare, câinele zburător, veveriţa zburătoare, câinele zburător) situate de o parte şi de alta a corpului care le ajută să planeze. Animalele care nu dispun de mijloace eficace de atac, pot lua un colorit imitativ de „protecţie” sau de „homocromie”. Cea mai frecventă culoare de protecţie întâlnită la animale este verdele (şopârle, şerpi, păsări, insecte). Păsările duc viaţă arboricolă, prezintă un colorit viu, talie mare şi voce vibrantă (papagali, păsările rinoceri, păsările indicatoare de miere). Dintre reptile, cele mai frecvente sunt pitonii şi boidele.

72

Fauna tericolă este ceva mai săracă, alcătuită din câteva specii de ierbivore (Okapi, Tragalus) şi unele suide (porcul moscat, porcul babirusa). Pădurile tropicale umede din America de Sud Se află răspândite în bazinul Amazonului, zona continentală a Anzilor Columbieni şi Ecuadorieni (provincia Pacifică) şi coasta Atlantică de est (70-300 lat.S), pe o lăţime de 50-100 km. Clima este caldă şi umedă cu temperaturi medii anuale ce variază între 190C şi 250 C în provincia Pacifică şi 260C în provincia Amazoniană, iar precipitaţiile sunt foarte bogate, oscilând între 2600 şi 10 000 mm/an. În funcţie de gradul de umiditate a solului se disting trei tipuri de păduri: hilea constant inundată („igapo”) ocupă zonele depresionare din vecinătatea Amazonului şi a afluenţilor lui; pădurile inundate sunt edificate de palmieri mici (Iriartea exorrhiza, Astrocaryum juary) a căror tulpini sunt prevăzute cu rădăcini adventive proptitoare; animalele duc mai mult o viaţă semiacvatică; hilea temporar inundată („varzea”) în timpul marilor revărsări, este alcătuită din palmieri cu dicotiledonate înalte (Cecropia, Hevea brasiliensis), liane (Monstera), epifite şi ferigi; animalele duc viaţă arboricolă; hilea neinundată („ete”) ocupă terenurile mai înalte, ferite de inundaţii şi versanţii munţilor până la 900-1300 m altitudine, pădurile sunt constituite dintr-un amestec de arbori, arbuşti, liane, epifite, cactuşi, orhidee, etc. Dintre arborii şi arbuştii brazilieni mai importanţi din punct de vedere economic menţionăm: castanul de Para (Bertholletia excelsa) de 60 m înălţime, produce fructe de forma unui pepene; nucile paradisului (Lecythis paraënsis) pentru seminţele bogate în ulei comestibil (51%), arborele de cauciuc (Hevea braziliensis) din care se obţine cauciucul natural, arborele de copac (Ceiba pentandra) cu lemnul alb şi moale din care se confecţionează butoaie, mahagonul (Swietenia mahagoni) pentru lemnul de calitate, arboraşul de cacao (Theobroma cacao) din făină cărora se prepară cacao şi ciocolată, arboraşul de coca (Erythroxylon coca) din ale cărui frunze se extrage alcaloidul cocaina folosit în medicină ca anestezic local sau sub formă de siropuri cu efect tonic şi excitant. Palmierul de fibre textile (Astrocaryum vulgare), palmierul de vin (Mauritia vinifera) din care se obţine prin fermentare o băutură alcoolică şi alte numeroase specii de palmieri (Cocos, Manicaria, Copernicia cerifera) (fig.70) utile care cresc în selva braziliană sau de-a lungul râurilor. Fauna pădurilor tropicale braziliene cuprinde un număr mare de animale arboricole şi anume: maimuţele urlătoare (Alonatta seniculus, Mycetes), maimuţa păianjen sau maimuţa miriki (Brachyteles arachnoides) cu părul scurt şi lânos, maimuţa lânoasă cenuşie (Lagotrix lagotricha), oposumul (Didelphis aurita), furnicarul arboricol (Tamandua tetradactyla), leneşul mic (Choloepus didactylus), porcul spinos cu coada prehensilă (Coendon prehensilis), furnicarul pitic (Cyclopes didactylus) de mărimea veveriţei, cu blana moale, mătăsoasă, cenuşie. Tot arboricole sunt numeroase specii de reptile şi amfibieni ce se Fig.70 – Palmierul de ceară (Copernicia cerifera) podoaba râurilor din nordul Braziliei (după R.Wettstein, din I.Pop).

73

prind cu ajutorul ventuzelor de la degete. Insectele sunt bine reprezentate de: furnici negre şi roşii, fluturi (Morpho, Papilio), păianjeni uriaşi (Avicularia), specii de albine cu rezistenţă mare la zbor (Apis maliphera). Din fauna terestră menţionăm: tapirul american (Tapirus terrestris), tatuul uriaş (Priodontes giganteus), jaguarul (Panthera onca), puma sau leul american (Felis concolor), câinele de pădure (Speothos venaticus), ursul spălător (Procyon cancrivorus), ursul cu nas sau coati (Nasua rufa). Pădurile tropicale umede din Africa Ocupă bazinul fluviului Congo, sudul Nigeriei, ţărmurile Libiei, ale Coastei de Fildeş şi Ghanei, între 80 latitudine nordică şi 50 latitudine sudică şi estul insulei Madagascar, acoperind o suprafaţă de 750.000 km2 (8% din suprafaţa Africii). Pădurile tropicale umede africane au o compoziţie floristică mai puţin diversificată (3000 specii de arbori) care depăşesc arareori 50 m, comparativ cu pădurea umedă braziliană. Dintre arborii cu importanţă economică menţionăm: arborele copac (Ceiba guineensis) din fructele căruia se obţin fibre sintetice, uapaca (Uapaca guineensis), arborele uriaş (Entandrophragma angolense) cu fructe mari, suculente şi acrişoare, plăcute la gust, acaju (Khaya), abanosul african (Diospyros), palisandrul (Dalbergia) şi terminalia (Terminalia macroptera) pentru lemnul lor de calitate, cola (Cola nitida) pentru seminţele lor utilizate la prepararea băuturii „coca-cola”, arboraşul de cafea (Coffea liberica, C.arabica), bananierii pentru fructele lor. Palmierii africani cresc la liziera pădurilor, precum şi la marginea apelor curgătoare. Dintre aceştia, mai importanţi sunt palmierul de ulei (Elaëis guineensis), din fructele căruia se obţine o grăsime vegetală folosită în alimentaţie şi palmierul de rafie (Raphia gigantea), cu frunze foarte lungi, folosite la confecţionarea unor obiecte casnice. Epifitele sunt mai puţin abundente decât în pădurile amazoniene, predominând ferigile (Platycerium, Polypodium, Asplenium) şi orhideele. Fauna este foarte bogată şi variată, repartizată pe diferite nivele de vegetaţie. Pe coroana arborilor se întâlneşte o specie de ciocănitoare (Piccidae) şi maimuţa diavol (Colubus satanes). În etajul următor de vegetaţie, unde coroanele arborilor sunt uşor umbrite, se găsesc mai multe specii de maimuţe: pavianul cu mantie (Papio hamadryas), pavianul pitic (Papio cynocephalus), maimuţa cu gâtul alb sau maimuţa Kima, mangabiul cu pălărie (Cerocebus agilis), mangabiul cu capul alb, maimuţa husar, maimuţa cu mantie sau cu blana roşie (Colobus palliatus), cimpanzeul (Pan troglodytes) – maimuţa fără coadă, înaltă de 1,7 m, trăieşte pe sol şi în arbori. Păsările sunt numeroase şi diverse: pasărea rinocer (Bycanistes cristatus), papagalul cu colier (Palaeormis tortquata), papagalul pitic (Agaporhis), pasărea consumatoare de banane (Musophaga), păunul african, păsările ţesătoare, păsările indicatoare de miere (Indicator indicator, I. variegatus). Reptilele arboricole sunt bine reprezentate de cameleoni, şopârle, şerpi, etc. Dintre animalele terestre menţionăm: antilopa okapi (Okapia johustoni), bangoul (Boocercus euryceros), antilopa uriaşă moţată (Cephalophus silvicultris), cerbul moscat de apă (Hyemoschus aquaticus), ţapii de pădure africani (Tragelaphus scriptus). În pădurile rare din vecinătatea savanelor trăieşte elefantul african (Loxodonta africana), cel mai mare animal terestru, iar dintre carnivore leopardul sau pantera (Panthera pardus), care trăieşte şi în sudul Asiei. Pădurile tropicale umede din Asia sunt răspândite pe ţărmul vestic al Indiei, insula Ceylon, Bangladesh, o parte din peninsula Indochina şi sudul insulei Hainan. Aceste păduri sunt constituite dintr-un amestec de numeroşi arbori de 40-75 m îmălţime cu valoare economică deosebită: abanosul negru (Diospyros ebenum), arborele cusi (Coompasia excelsa) importante pentru lemnul lor, mango ( Mangifera indica) produce fructe cu gust intermediar între piersică şi portocală, specii de ficuşi (fig.71), arboraşul de

74

scorţişoară (Cinnamomum zeylanicum), palmierul de zahăr (Arenga saccharifera), bananieri (Musa), bambuşi (Bambusa procera), palmierul evantai (Borassus). Deasemenea, în aceste păduri pluviale cresc liane şi epifite. Din rândul lianelor menţionăm palmierul rotang (Calanus extensus), iar dintre epifite specifice cităm unele plante mirmecofile (Mirmecodia, Hydnophytum), orhidee cu flori frumoase, plăcut mirositoare, ferigi ierboase (Drynaria quercifolia). Fauna este variată şi bogată. Menţionăm câteva specii de maimuţe: maimuţelemacaci (Macaca), maimuţele duk (Pygathrix) cu blană cenuşie şi cu faţa roşiatică, lemurienii (Anathana), veveriţa palmierilor (Funambulus palmarum), ursul buzat (Melursus ursinus) cu blana Fig.71 – Ficusul indian (Ficus bengalensis) (după Schimper, din mare de culoare neagră, ursul I.Pop). malayez (Helarctos malayanus); specii de păsări: păunul (Pavo cristatus), pasărea rinocer (Dichoceros bicornis), de mărimea unui curcan, cu cioc mare îngroşat deasupra, găina sălbatică bankiva (Gallus gallus), elefantul indian (Elephas maximus), tapirul asiatic (Tapirus indicus) care trăieşte în pădurile mlăştinoase din sudul Thailandei, Malayezia, rinocerul cu un corn (Rhinoceros unicormis), tigrul (Panthera tigris) caracteristic numai pentru sud-estul Asiei. Reptilele sunt reprezentate prin pitonul zebrat (Python reticulatus), pitonul uriaş (Python molurus) (fig.72), şarpele cu ochelari (Naja tripudians), cobra regală (Naja hannah). Pădurile tropicale umede din Insulele Indoneziei Ocupă locul al doilea ca întindere şi bogăţie în organisme, după cele din America de Sud. Pădurile sunt constituite din arbori ce ating 60-70 (100) m înălţime, sunt frecvenţi palmierii, bambuşii, ferigile arborescente (Cyathea), bananierii, orhideele, epifitele, lianele şi muşchii. Dintre arborii cu importanţă economică menţionăm: arborele de cuişoare (Caryophyllus aromaticus) din ai căror boboci florali se obţin „cuişoarele”, folosite ca ingrediente, muscatul (Myristica fragans) din fructele căruia se extrage ulei Fig.72 – Pitonul (Python molurus). eteric, iar sămânţa numită „nucuşoară” constituie un valoros condiment, mangustanul (Garcinia mangostana), ale cărui fructe sunt considerate cele mai bune din lume, arborele de pâine (Artocarpus) cu fructe de forma şi mărimea unui dovleac, sagotierul (Metroxylon rumphii) din care se obţine făina sago, numeroase specii de bambuşi.

75

Fauna pădurilor indoneziene este bogată şi variată. Deosebit de interesanţi sunt lemurienii-maimuţe primitive asemănătoare insectivorelor (Tupaia tana), maimuţe miniaturi de mărimea unui şoarece, numite şi makii fantomă (Tarsius tarsius), maimuţe pisici de mare, macacul (Macaca irus), maimuţa porc (M.nemestrina), gibonul argintiu (Hylobates leuciscus), gibonul negru (H.moloch), iar dintre maimuţele superioare fără coadă-urangutanul (Pongo pygmaeus). Multe dintre animalele arboricole au formaţiuni membranoase care le ajută la plantat: câinelel zburător (Galeopithecus volans), veveriţa zburătoare (Pteromys), şopârla zburătoare (Draco volans), broasca zburătoare (Rhacophorus lecuomystax). Dintre păsări se remarcă pasărea rinocer (Buceros rhinoceros), pasărea isit (Arachnothera longirostris), pasărea calao, păsări ale paradisului, fazanul bulver (Lobiophasis bulweri), pasărea cu cioc lat, sturzul măreţ (Pitta guajana), cucuveaua (Ninox scutulata). Animalele terestre sunt numeroase, de talie mijlocie şi mică: cerbul muntiac (Muntiacus muntjac), cerbul moscat cantcil (Tragulus javanicus) unul dintre cele mai mici rumegătoare (20 cm înălţime şi 45 cm lungime), boul sălbatic, mistreţul bărbos (Sus barbatus), rinocerul de Sumatra (Dicerorhinus sumatrensis), mangusta, pantera longibandă, broasca buboasă (Rana macrodon), şerpi, numeroase insecte. Pădurile tropicale umede din Australia ocupă ţărmurile estice ale continentului şi suprafeţe restrânse din cele nordice. Aceste formaţiuni forestiere tropicale se deosebesc prin compoziţia floristică de toate celelalte biocenoze conservând numeroase specii străvechi, imprimându-le un caracter cu totul original: arbori ce ating 165 m înălţime (Eucalyptus amygdalina) se ridică peste ferigi arborescente (Cyathea, Alsophila). Fauna este reprezentată de specii cu origine străveche, marsupialele fiind cele mai primitive mamifere terestre. Dintre cele arboricole cităm: ursuleţul marsupial sau koala (Phascolarctus cinereus), jderii marsupiali (Satanellas hallucatus), veveriţa zburătoare marsupială (Petaurus sciureus), numeroşi lilieci frugivori (Pteropus). Păsările se remarcă prin specii cu un penaj viu colorat ca pasărea liră (Menura superba), care poate imita glasul altor animale, păsările paradisului (Paradisea, Paradisornis), numeroşi papagali. 6.2.5.2. Pădurile tropicale cu ritm sezonier Se află răspândite în America de Sud, Africa, Asia de sud-est şi Australia, în zona formaţiunilor vegetale cu un anotimp ploios şi altul uscat. Aceste păduri mai sunt cunoscute sub numele de păduri uscate (R.Schnell, 1971) (fig.73). Cantitatea de precipitaţii este ridicată, dar dispunerea ei într-un singur anotimp duce la apariţia speciilor cu frunze căzătoare. În America de Sud şi în Africa, pe flancul marginal al pădurilor tropicale umede, în sezonul secetos, care durează 1-3 luni pe an, o parte din arbori îşi leapădă frunzele alcătuind bordura de păduri tropicale sezoniere semisempervirescente. În Australia se întâlnesc la vest de formaţiunile luxuriante de pe coasta nord-estică şi estică, ocupând o mare parte din nordul şi estul continentului pe câţiva zeci de km lăţime, aceste păduri fac trecerea către savana cu arbori. În Asia de Sud-Est în regiunile în care bat musonii, aceste păduri sunt denumite păduri musonice. Deasemenea, în unele regiuni din Africa şi din America de Sud, unde sezonul secetos durează mai mult de 6 luni îşi fac apariţia pădurile sezoniere de tip xerofil. 1. Pădurile musonice Ocupă o suprafaţă mai mare în Asia de Sud-Est (India şi peninsula Indochina) şi mai puţin în Indonezia. În anotimpul ploios de vară (aprilie-septembrie) vânturile musonice bat

76

dinspre ocean aducând umiditate şi ploi bogate (1500 mm/an), iar în anotimpul de iarnă (octombrie-martie) ele bat invers, dinspre uscat spre ocean producând secetă prelungită. Pădurea musonică cuprinde trei straturi principale: stratul arborescent cu bolta sinuoasă, stratul subarborescent dens, cu frunze mici şi dure şi stratul ierbos alcătuit din ierbacee scunde. În sud-estul Asiei se disting trei tipuri de păduri musonice: mixte, de teck şi de sal.

Fig.73 – Răspândirea pădurilor tropicale cu ritm sezonier (după H.Elhai, 1968).

Pădurile mixte sunt cele mai frecvente formaţiuni lemnoase musonice, constituite dintr-un amestec de numeroase specii de arbori cu lemn foarte preţios: santalul (Santalum album, Pterocarpus santalinus, Pt.indicus) cu lemnul foarte rezistent şi bogat în nuanţe, lemnul trandafiriu de India (Dalbergia latifolia), abanosul (Diospyros melanoxylon) cu lemnul negru, strălucitor şi numeroase specii de bambuşi, palmieri. Pădurile de teck sunt denumite astfel după specia Tectona grandis, un arbore înalt de 30-40 m, cu frunze mari care cad în perioada uscată a anului. Are un lemn foarte rezistent care se foloseşte la construcţia navelor. Subarboretul este edificat de numeroase specii sempervirescente, iar în stratul ierbos abundă specia Gastrochilus panduratum. Aceste păduri sunt frecvente în Gaţii de Vest, centrul Indiei şi peninsula Indochina. Pădurile de sal sunt dominate în proporţie de 90% de sal (Shorea robusta), un arbore ce nu depăşeşte 20 m înălţime, cu un trunchi gros, care-şi pierde frunzele în perioada uscată a anului. Aceste păduri se întâlnesc în partea de nord-est a Podişului Decan, în peninsula Indochina şi în unele părţi ale Malayeziei. Fauna pădurilor musonice este asemănătoare cu cea a pădurilor tropicale umede. În pădurile musonice din India se întâlnesc numeroase maimuţe: gibonul (Hylobates lar), veveriţe zburătoare (Petaurista oral), tapiri (Tapirus indicus), bivolul gaur (Bibos gaurus), reptile, insecte, etc. 2. Pădurile tropicale de tip xerofil Ocupă suprafeţe mari în Africa şi America de Sud şi mai mici în Asia (India) şi Australia. Se întâlnesc în regiunile unde sezonul secetos de vară durează 4-8 luni, precipitaţiile medii anuale variază între 500-1500 mm/an şi cad iarna când arborii sunt

77

înfrunziţi, de unde şi denumirea lor de păduri verzi iarna (Hiemisilvae). În anotimpul secetos pădurile sunt desfrunzite. Aceste păduri sunt constituite din două formaţiuni mai importante: păduri-savane şi păduri şi tufărişuri xerofile ghimpoase. Pădurile savane sau savane parcuri sunt păduri sezoniere de climat tropical care fac trecerea spre savane. Anotimpul secetos durează 3-4 luni, iar precipitaţiile oscilează între 1000-1500 mm/an. Pădurea este rară, luminoasă, cu arbori de 10-20 m înălţime, distanţaţi unul de altul. Coroana arborilor nu formează o boltă compactă, lumina pătrunzând până la sol şi permite dezvoltarea unui strat ierbos format din specii de graminee (Antropogon şi Penissetum). În anotimpul secetos pădurea este desfrunzită, iar stratul ierbos uscat. Pădurile savane din Africa sunt dominate de arbori mici din genurile: Bauhinia, Sclerocarya, Gyrocarpus, Combretum, Terminalia, Acacia, Isoberlinia. Subarboretul lipseşte sau este slab reprezentat. Fauna este alcătuită dintr-un amestec de animale provenite atât din savană, cât şi din pădurile tropicale umede. Pădurile şi tufărişurile xerofile ghimpoase se dezvoltă în regiunile tropicale cu climat continental mai accentuat, cu precipitaţii ce oscilează între 400-900 mm/an, iar anotimpul secetos durează 6-8 luni. Stratul superior al acestor formaţiuni este alcătuit din arbori mici, cu frunze rigide şi ţepoase, pe care le leapădă în anotimpul secetos. Se întâlnesc în Africa, America Centrală, America de Sud şi sud-estul Australiei. În Africa, aceste formaţiuni lemnoase xerofile se numesc bruse şi prezintă următoarele caracteristici: arborii au 3-5 m înălţime, se remarcă acaciile-candelabru (Euphorbia resinifera) şi altele (Parkinsonia, Prosopis, Khaya, Sarcostemma, Balamites); în stratul ierbos cresc numeroase plante suculente (Caralluma, Euphorbia tirucalli). Fauna acestor păduri este alcătuită din animale terestre mari de savană care efectuează migraţii sezoniere: antilope, girafe, elefanţi, rinoceri, maimuţe, struţi, numeroase păsări răpitoare, şopârle, şerpi, insecte. În America de Sud cunoscute sub numele de caatinga (pădure albă, în limba vestindiană) sunt răspândite atât în Venezuela, cât mai ales în bazinul fluviului Sao Francisco din nord-estul podişului Braziliei. Clima este aridă, precipitaţiile medii anuale fiind cuprinse între 500-700 mm/an, iar anotimpul secetos durează 7-9 luni (aprilie-octombrie). Caatinga reprezintă un ansamblu complex de formaţiuni vegetale xerofile alcătuite din păduri scunde, savane cu arbuşti, tufărişuri şi pajişti cu mărăcinişuri, care fac trecerea între pădurile tropicale umede şi savanele cu arbuşti xerofili. Arborii sunt scunzi sau mijlocii cu o creştere lentă, distanţate între ei, cu frunze căzătoare, sunt caracteristici arborii butoi (Chorisia, Cavanillesia) cu baza tulpinii îngroşată în formă de gulie uriaşă, în care se acumulează apa Fig.74 – Aspect din caatinga braziliană de la Calderao folosită în anotimpul secetos , arbori din dominată de cactacee (Cereus catingicola, Opuntia, familia leguminoase (Mimosa, Pilocereus) (după R.Wettstein). Piptadenia, Acacia), palmieri de ceară

78

(Copernicia cerifera), palmierul licuri (Cocos coronata), din seminţele căruia se extrage ulei comestibil; în stratul arbuştilor domină speciile spinoase (Anona, Coccoloba, Capparis), specii de cactuşi de toate dimensiunile (Cereus catingicola, Opuntia, Pilocereus) (fig.74), etc. Fauna din caatinga este asemănătoare savanelor cu care se învecinează. În Australia pădurile xerofile se diferenţiază în două formaţiuni după compoziţia floristică a stratului arborescent: păduri xerofile cu arboributoi (Brachychiton australe) (fig.75) în amestec cu alte specii arborescente (Polyscias, Gyrocarpus) şi au 20-25 m înălţime; stratul arbustiv înalt de 2,5-3 m alcătuit din numeroase specii semisempervirescente (Celastrus balocularis, Melia dubia, Carissa ovata); în stratul ierbos se remarcă Fig.75 – Păduri xerofile cu arborele butoi muşchii şi ferigile (Cheilanthes (Brachychiton australe) din sudul Australiei (după tenuifolia); C.E.S. Fryer, din H.Walter). păduri xerofile cu eucalipţi (Eucalyptus micrantha, E.microcorys) în amestec cu specii de palmieri (Archontophoenix cunninghamii) şi iarba copac (Xanthorrhaea). Fauna pădurilor xerofile australiene este reprezentată de numeroase marsupiale, întâlnite şi în savane. 6.2.5.3. Pădurile şi tufărişurile xerofile cu frunze dure şi mate Aceste formaţiuni de vegetaţie xerofile se află răspândite în regiunea Mării Mediterane, în vestul Americii de Nord (N-V Californiei), în vestul Americii de Sud (Chile), în sudul Africii şi în sud-estul Australiei. Clima este mediteraneană cu veri calde şi secetoase cu temperaturi medii în luna iulie între 22 şi 280C şi ierni blânde cu 5-120C în luna ianuarie, iar precipitaţiile medii anuale variază între 500-700 mm, fiind mai frecvente în timpul iernii. Pădurile şi tufărişurile xerofile sunt alcătuite din arbori şi arbuşti cu frunze semipervirescente de culoare cenuşie-verde, ştearsă sau mată, acoperite cu ceară sau peri sau cu frunze ori tulpini transformate în ţepi. În cadrul acestor formaţiuni vegetale se deosebesc mai multe tipuri de ecosisteme, unele de pădure xerofilă, altele de tufărişuri xerofile. 1) Păduri xerofile cu frunze dure şi mate din jurul Mării Mediterane populează versanţii munţilor până la 1300 (1600) m altitudine, edificate de diverse specii de stejar, învecinându-se cu formaţiunile forestiere de cedri (Cedrus atlantica, C.libani). Specia edificatoare este diferită în funcţie de substrat, de ariditatea climatului şi de regiunea la care ne referim: stejarul de stâncă sau stejarul mereu verde (Quercus ilex), înalt de 20 m, cu frunzele tari, scorţoase şi ovale, indiferent faţă de natura substratului, ocupă versanţii arizi până la altitudinea de 800-900 m; dacă substratul este calcaros, stratul arbustiv este bogat în specii, fiind alcătuit din mielărea (Arbutus unedo), fistic (Pistacia lentiscus), dârmoz (Viburmum tinus), oţetar (Rhus), stejarul cârmâz (Quercus coccifera), tulichină, cimbru, rosmarin, iar dacă este silicios, este sărac, dominat de iarba neagră (Erica arborea, E.scoparia), levănţică (Lavandula stoechas);

79

stejarul de plută (Quercus suber) de 20 m înălţime, vegetează numai pe substrat silicios, într-un climat mai puţin arid; creşte şi în amestec cu pinul marin (Pinus maritima), pinul de Alep (Pinushalepensis); în stratul arbustiv creşte fisticul (Pistacia lentiscus), mirtul (Myrtus communis), lemnul osului (Cistus), mărtăloaga (Calluna vulgaris), levănţica; alte specii de Quercus în Maroc, Israel, Iordania; în regiunile mai calde din jurul Mării Mediterane vegetează măslinul sălbatic (Olea europaea) şi roşcovul (Ceratonia siliqua); pe câmpii şi pe coaste cresc pădurile de pini (Pinus halepensis, P.pinea, P.pinaster), imprimând peisajului o notă distinctă, mediteraneeană (fig.76). Pădurile xerofile cu frunze dure şi mate din California se aseamănă foarte mult cu cele mediteraneene, de care însă se deosebesc din punct de vedere floristic. Aici pădurile sunt dominate de stejari xerofili sempervirescenţi cu frunze dure şi mate (Quercus chrysolepis, Q.wislizenii) precum şi alte specii lemnoase (Castanopsis, Umbellularia, Arbutus memziesii). În sud-estul Australiei aceste Fig.76 – Peisaj mediteranean cu pinul umbrelă (Pinus păduri sunt alcătuite din eucalipţi pinea), la Ravena (după M.Rikli, din I.Pop). (Eucalyptus marginatus, E.diversicolor), iar stratul arbustiv din specii de Acacia, Casuarina. 2) Tufărişurile xerofile cu frunze dure şi mate sunt de origine secundară rezultate în urma defrişării pădurilor xerofile. În funcţie de gradul de ariditate, înălţimea stratului lemnos oscilează între unu şi câţiva metri, cu frunze mici, rigide şi câteodată spinoase, cu ceară sau cu peri deşi, argintii (măslin, levănţică). Tufărişurile xerofile poartă următoarele denumiri locale: machia (maquis), frigana, garriga, tomillares, ciaparal (chaparral) şi mattoral. Machia (maquis) reprezintă tufărişuri Fig.77 – Ramură de stejar cârmâz (după sempervirescente dense, înalte de 6-11 m şi ocupă R.Anheiser, din I.Pop). dealurile (400-600 m) cu roci silicioase din Corsica şi alte regiuni din jurul Mării Mediterane. Predomină stejarul de stâncă (Quercus ilex), măslinul sălbatic (Olea europea) şi fisticul (Pistacia lentiscus) pe litoralul vestic al Italiei şi Silicia; tufăşirile de roscov (Ceratonia siliqua) şi palmierul pitic (Chamaerops humilis) populează ţărmul nordic al Siciliei, în insula Creta, Corsica tufărişurile sunt alcătuite din iarba neagră (Erica arborea), mirtul (Myrtus communis) şi lemnul osului (Cistis). Frigana, denumire greacă dată în Grecia, Creta, Asia Mică pentru tufărişuri ţepoase cu frunze persistente, de formă sferică. Din această categorie fac parte: drobiţa spinoasă (Genista acanthoclada), sorbestreaua spinoasă (Poterium spinosum), scorogoiul fruticulos (Phlomis fruticosa). Garriga reprezintă tufărişuri sempervirescente scunde de 1m înălţime ce cresc pe solurile calcaroase şi marnoase din sudul Franţei, sudul Spaniei, Algeria şi Maroc. Sunt

80

dominate de stejarul cârmâz (fig.77) (Quercus coccifera), rosmarin (Rosmarinus officinalis), specii de Erica, cimbru. Foarte originală este garriga cu palmierul pitic din sudul Spaniei, Algeriei şi Maroc (fig.78). Tomillares sunt tufărişuri scunde din Spania care şi-au primit denumirea după numele popular al cimbrului, în care predomină plante aromatice din familia lamiaceelor. Unele tomilare sunt edificate de cimbru (Thymus vulgaris), altele de rosmarin sau levănţică (Lavandula spica). În Africa de Sud predomină specii de Erica, fabacee, rutacee, proteacee, etc. Ciaparal (chaparral) sunt formaţiuni înalte de 1-3 m din nordvestul Californiei din America de Nord rezultate în urma defrişării pădurilor cu frunze dure prin dezvoltarea stratului subarbustiv format din stejari tufoşi sempervirescenţi (Quercus agrifolia, Q.dumosa), alături de panasia Fig.78 – Garriga din insula Mallorca formată din palmierul (Panasia densiflora), adenostema pitic (Chamaerops humilis) şi fistic (Pistacia lentiscus) (după R.Wettstein). (Adenostema fasciculatum) (fig.79). Mattoral sunt tufărişuri xerofile formate din arbuşti (Boldea boldus) şi câţiva arbori (Acacia cavenna, Quillaja sanoparia), cactuşi, care se desfăşoară pe ţărmul chilian al Americii de Sud. În sud-estul Australiei tufărişurile xerofile cu frunze dure şi mate, înalte de 1-3 m se numesc scrub. Ele vegetează pe nisipuri cu substrat calcaros într-un climat arid. În funcţie de compoziţia floristică s-au separat două categorii de tufărişuri xerofile denumite după specia edificatoare: mallescrub dominat de eucalipţi pitici (Eucalyptus dumosa) cu Melaleuca şi mulgascrub edificat de specii de acacii (Acacia acuminata, A.nervosa), alături de proteacee (Banksia, Grevillea, Hakea), casuarinacee (Casuarina). Fauna pădurilor şi tufărişurilor xerofile cu frunze dure şi mate este dominată de rozătoare, păsări, şopârle, şerpi, broaşte ţestoase şi insecte. Fig.79 – Asociaţie de chaparral cu Yuca whipplei în sudul Californiei (după H.Walter, din R.Călinescu şi colab.).

6.2.5.4. Pădurile cu frunze căzătoare din emisfera boreală Se află răspândite în zona temperată boreală şi în emisfera australă. Pădurile de foioase caducifoliate ocupă şesurile, dealurile şi munţii din Europa centrală şi de nord, Asia (nord-estul Chinei, Peninsula Coreea, Japonia), sud-estul Americii de Nord şi sudul Americii de Sud (Patagonia, Ţara de Foc). Pădurile climatului temperat umed din emisfera australă se întâlnesc în Noua Zeelandă, în sudul statului Chile şi Patagonia.

81

Pădurile de foioase sunt verzi începând din primăvară şi până toamna (aprilieoctombrie), iar în anotimpul de iarnă îşi leapădă frunzele intrând într-o perioadă de repaus. Clima este temperat-continentală moderată, cu temperatura medie a lunii celei mai calde de 13-220C, iar a celei mai reci între –60C şi –120C, iar precipitaţiile medii anuale de 500-800 mm sunt distribuite uniform aproape pe întreg anul. Pădurile de foioase se pot dezvolta numai în regiunile în care media temperaturii celor 4 luni de vară depăşeşte 100C, fiind limitate în sud de seceta din timpul verii, iar în nord de frigul prelungit. 1. Pădurile cu frunze căzătoare din Europa Ocupă o bună parte din Europa occidentală şi centrală, la est de Nipru pădurile se întind sub forma unei benzi subţiri până în apropiere de Munţii Urali. Pădurea este structurată în cel mult 4 straturi: stratul arborescent este alcătuit din arbori înalţi de 20-40 m; trunchiurile şi ramurile arborilor sunt protejate de un ritidom (scoarţă) gros, iar mugurii sunt protejaţi de solzi; frunzele arborilor sunt moi, caduce, mai mici decât la arborii tropicali şi late ca o foaie, de unde şi denumirea arborilor de foioase; urmează stratul arbustiv cu înălţimea de câţiva metri şi stratul ierbos format dintr-un mozaic de specii de plante. Principalele formaţiuni lemnoase caducifoliate sunt stejărişurile, ceretele, gârniţetele, gorunetele, cărpinetele şi făgetele. Dintre acestea, cele mai frecvente sunt stejărişurile, gorunetele şi făgetele. Pădurile de quercinee sunt dominate de stejar (Quercus robur), cer (Q.cerris), gârniţă (Q.frainetto), gorun (Q.petraea), carpen (Carpinus betulus). Speciile edificatoare ale pădurilor de quercinee se găsesc arareori în stare pură, ele se asociază cu alte specii de foioase: paltin de câmp (Acer platanoides), frasin (Fraxinus excelsior), ulm (Ulmus foliacea), plop tremurător (Populus tremula), mesteacăn (Betula verrucosa), cireş-sălbatic (Cerasus avium), tei (Tilia). Stratul subarborescent şi arbustiv este constituit din: jugastru (Acer campestre), glădiş (Acer tataricum), mărul pădureţ (Malus silvestris), părul pădureţ (Pyrus pyraster), păducelul (Crataegus monogyna), porumbarul (Prunus spinosa), caprifoiul (Lonicera xylosteum), cornul (Cornus mas), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), sângerul (Cornus sanguinea), dârmozul (Viburmum lantana), măceşul (Rosa canina), alunul (Corylus avelana), etc. Stratul ierbos are o floră mai săracă în specii, în funcţie de reacţia solului şi tipul de humus. Pe solurile neutro-bazifile (mull) cresc numeroase specii de plante cum ar fi: firuţa de pădure (Poa nemoralis), obsiga de pădure (Brachypodium silvaticum), golomăţ (Dactylis glomerata), lăcrămioare (Convalaria majalis), pecetea lui Solomon (Polygonatum officinalis), spânz (Helleborus purpurascens), brebenei (Corydalis), floarea paştelui Fig. 80 – Interiorul unei păduri de gorun pe substrat acid în (Anemone nemorosa), ghiocei Munţii Zarandului. Stratul arborescent dominat de gorun (Galanthus nivalis), sălăţica (Ficaria (Quercus petraea), iar cel ierbos de horşti (Luzula verna), etc. luzoides), păiuşul flexuos (Dechampsia flexuosa), afin Pe solurile acide, stratul (Vaccinium myrtillus) (după I.Pop). ierbos este sărac, fiind alcătuit din

82

horşti (Luzula luzuloides), afin (Vaccinium myrtillus), muşchi (fig.80). Pădurile de fag numite făgete se dezvoltă într-un climat mai umed, de tip atlantic. Ocupă mari suprafeţe în nord-vestul Europei, acoperind şesurile şi colinele, în timp ce în sudul şi sud-estul Europei ocupă dealurile şi versanţii montani până la 1200 (1600) m altitudine.

Fig.81 – Interiorul unei păduri de fag neutro-bazifile de la Poiana Braşov, masivul Postăvarul, cu numeroase specii ierboase (Asperula odorata, Primula acaulis, Dentaria bulbifera).

Făgetele central-europene sunt edificate de fagul european (Fagus sylvatica) care formează păduri pure sau de amestec cu paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), carpenul (Carpinus betulus), etc. Stratul arbustiv este mai puţin evident decât la stejărete. Se disting făgete cu soluri neutro-bazifile cu stratul ierbos bogat şi variat alcătuit din vinariţă (Asperula odorata), ciuboţica cucului (Primula acualis), colţişor (Dentaria bulbifera), laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), feriga (Dryopteris filis-max) (fig.81) şi făgete acidofile cu stratul ierbos slab dezvoltat, în care se remarcă firuţa flexuoasă (Deschmapsia flexuosa), păiuşul de pădure (Festuca drymeia), horşti (Luzula luzuloides), afinul, merişorul (Vaccinium vitisidaea), mărtăloaga, ferigile, muşchii şi ciupercile. Fauna pădurilor de foioase din Europa este bogată şi variată. Dintre mamifere menţionăm: căprioara (Capreolus capreolus), cerbul (Cervus elaphus), mistreţul (Sus scrofa), vulpea, lupul, iepurele, ursul brun (Ursus arctos), jderul, veveriţa (Sciurus vulgaris), dihorul (Mustela putorius), pisica sălbatică (Felis silvestris); numeroase păsări ca ciocănitoarea verde (Picus viridis), sturzul mare (Turdus viscivorus), grangurul (Oriolus oriolus), mierla (Turdus merula), pupăza (Upupa epops), cucul (Cuculus canorus), ciuhurezul de pădure (Strix aluco), porumbelul de scorbură, etc. 2. Pădurile cu frunze căzătoare din America de Nord Se întâlnesc în partea de sud-est a continentului, fiind reprezentate de următoarele formaţiuni ajunse în stadiul de climax: - stejărişuri (Quercus alba, Q.coccinea, Q.montana) în amestec cu păduri de castan nord american (Castanea dentata) în sud-est; - stejărişuri (Quercus borealis, Q.velutina, Q.alba, Q.rubra, Q.macrocarpa) în amestec cu păduri de nuci (Carya ovata) în sud-vest şi vest; - făgete (Fagus grandifolia) şi păduri de arţar de zahăr (Acer saccharinum). Fauna este reprezentată de cerbul napiti (Cervus elaphus canadensis), elanul american (Alces americanus), cerbul de Virginia (Odocoileus virginianus), veveriţa cenuşie (Sciurus carolinensis), veveriţa roşie, veveriţa zburătoare mică, oposumul, râsul roşu (Lynx canadensis), ursuleţul spălător (Ursus americanus), etc.

83

3. Pădurile cu frunze căzătoare din America de Sud se întâlnesc în Patagonia şi în insula Ţara Focului. Sunt alcătuite din fagi australi caducifoliaţi (Nothofagus antarctica, N.pumilio) (fig.82) de 20 m înălţime, iar în stratul arbustiv se întâlnesc specii de drăcilă (Berberis) şi magnoliaceul austral (Drimys winteri). 4. Păduri cu frunze căzătoare din Asia Orientală Se află răspândite în nord-vestul Chinei, peninsula Coreea şi Japonia. Pădurile de foioase sunt alcătuite din specii cu caracter endemic: stejari (Quercus mongolica, Q.dentata), frasini (Fraxinus mandshurica), tei (Tilia mandshurica, T.amurensis), arborele de catifea (Phellodendron amurense), magnolia (Magnolia kobus), salcâmul japonez (Sophora japonica), etc. Fauna este reprezentată prin cerbul pătat (Cervus nippon), cerbul de apă (Hydropotes inermis), iepurele manciurian (Lepus mandshuricus), pisica sălbatică orientală (Felis euptilura), câinele enot (Nyctereutes procyonoides), ursul negru himalaian (Ursus tibetanus), raţa mandarin (Aix galericulata), fazanul manciurian (Phasianus colchicus pallassi), fazanul auriu (Chrysolophus pictus), etc.

Fig.82 – Fagul austral cu frunze căzătoare (Nothofagus pumilio) în anotimpul de iarnă (desfrunzit şi invadat de semiparazitul Myzodendron punctulatum) vegetând împreună cu fagul austral sempervirescent (Nothofagus betuloides) la Ushaia din Ţara Focului (după H.Walter).

6.2.5.5. Pădurile climatului temperat umed din emisfera australă Se desfăşoară în emisfera sudică între 380 şi 580 latitudine sudică în America de Sud şi 0 38 şi 580 latitudine sudică în America de Sud şi 360 şi 450 latitudine sudică în Noua Zeelandă. Clima se caracterizează prin cantităţi mari de precipitaţii (2300 mm/an), dispuse uniform tot timpul anului, iar temperatura medie anuală variază între 10-120C.

84

Fig.83 – Etajarea vegetaţiei în regiunea valdiviană (după A.Hueck, din R.Călinescu şi colab.): 1-pădurea sempervirescentă cu arbori de talie medie; 2-pădurea sempervirescentă valdiviană; 3-pădurea de fag; 4-pădurea de conifere (Fitzroya); 6-tufişuri de fagi (Nothofagus); 7-etajul alpin; 8-păduri de conifere (Libocedrus din Chile); 9-stepa Patagoniei.

Aceste păduri sunt alcătuite din fagul austral (Nothofagus australis), conifere (Podocarpus, Araucaria), magnolii, bambuşi, mesteceni şi plopi, la care se adaugă subarboretele cu numeroase esenţe cu frunza mică. a) Pădurea australă din America de Sud Cea mai reprezentativă zonă cu păduri australe este Valdivia (Chile). Climatul este răcoros cu nuanţă oceanică cu temperaturi medii anuale de 11,90C şi precipitaţii de 2500 mm/an care cad tot timpul anului. Pădurea valdiviană sempervirescentă este constituită din foioase aparţinând genului Nothofagus cu specia principală coihu (Nothofagus dombeyi) ce atinge 45 m înălţime (fig.83). Genul Nothofagus este constituit din specii cu frunze căzătoare Nothofagus obliqua, N.procera (între paralele de 360 şi 380), Nothofagus dombeyi cu frunze persistente (între paralele de 380 şi 440), iar N.pumilio şi N.antarctica cu frunze căzătoare ating extremitatea sudică a continentului (370 latitudine sudică). La ea se mai asociază laricele Valdevian (Fitzroya patagonica) de 50 m înălţime, coniferul Podocarpus nubigenus, unele magnoliacee şi bambuşi. Pădurea australă este bogată în epifite, muşchi, ferigi arborescente şi numeroase liane. b) În sud-vestul Noii Zeelande se întâlnesc păduri de fag cu frunze persistente (Nothofagus fusca, N.solanderi) şi câteva specii de conifere endemice: Podocarpus, Araucaria, Agathis, libocedrul neozeelandez (Libocedrus bidwilli), etc. 6.2.5.6. Tufărişurile de ericacee Aceste tufărişuri care sunt tot timpul anului verzi sunt alcătuite din arbuşti şi subarbuşti din familia ericaceelor. Dezvoltarea acestor formaţiuni de vegetaţie este legată de condiţiile climatice şi de cele edafice. Clima este temperat-oceanică, cu ierni blânde şi veri răcoroase, iar precipitaţiile uniform repartizate pe întreg anul, imprimă atmosferei o umiditate constant ridicată. Temperaturile medii anuale evoluează între 10 şi 180C. Solurile pe care cresc aceste tufărişuri sunt sărace, unele nisipoase sărace în elemente nutritive, iar altele acide cu humus brut (moor) care prin levigare formează podzolul humicoferiiluvial. Tufărişurile de ericacee, numite şi lande sunt răspândite în partea vestică şi nordvestică a Europei (Irlanda, Anglia, nordul Franţei, Belgia, Olanda, Germania, Danemarca, sudul Norvegiei) şi insular în nordul Americii de Nord.

85

Speciile care intră în componenţa tufărişurilor de ericacee au frunzele de tip ericoid, adică în formă de ace cu vârfurile înconvoiate şi puţin răsucite. Frunzele tufărişurilor de ericacee au caractere xerofile (datorate nu lipsei apei, ci vânturilor frecvente care intensifică transpiraţia şi acizilor humici din sol care fac dificilă absorbţia). Principalii constituienţi ai landelor sunt ericaceele şi fabaceele arbustive. Din prima categorie fac parte mărtăloaga (Calluna vulgaris), iarba neagră (Erica tetralix), afinul (Vaccinium myrtillus), strugurii ursului, vuietoarea, iar din a doua categorie drobiţa (Genista anglica), drobul (Sarothamnus), ulex (Ulex galii). Tufărişurile asemănătoare ericaceelor atlantice se întâlnesc şi în America de Nord, într-o provincie situată la sud de golful Sf.Laurenţiu, în Patagonia şi pe insula Falkland, fiind alcătuite dintr-o specie de vuietoare (Empetrum rubrum). Landele au suferit în mod deosebit intervenţia omului. Ele se mai păstrează în stare naturală numai acolo unde vânturile nu au permis plantarea arborilor. În rest, cultura arborilor, în special a răşinoaselor, păşunatul sau incendierea pentru obţinerea de noi terenuri agricole, au dus la distrugerea asociaţiilor primare de ericacee. 6.2.5.7. Pădurile de conifere din emisfera boreală Sunt caracteristice zonei temperate a emisferei boreale, ocupând suprafeţe întinse din Europa de Nord, Siberia şi America de Nord. Climatul este temperat continental excesiv, temperatura medie a lunii celei mai calde oscilează între 10 şi 190C, iar a celei mai reci scade până la –100C (în Siberia se înregistrează scăderi până la –520C). Precipitaţiile medii anuale oscilează între 400 şi 1000 mm/an şi cad mai mult sub formă de zăpadă. Perioada de vegetaţie este foarte scurtă (1-4 luni/an). Solurile predominante sunt podzolurile şi solurile brune feriiluviale, unde datorită climei aspre, substanţele organice moarte din litieră sunt descompuse lent de către microorganisme, acumulându-se la suprafaţa solului sub formă de humus brut foarte acid. Aceste soluri alternează cu solurile turboase, mlăştinoase şi nisipoase prezente pe văile râurilor, sărace în elemente nutritive. Pădurea de conifere este tot timpul verde şi rezistă la temperaturi scăzute. Există specii ca laricele (Larix decidua) din Europa care îşi leapădă frunzele iarna, rezistă până la –400C, iar Larix daurica din Asia rezistă până la –600C. În pădurile de conifere, se disting spre deosebire de cele de foioase două sau cel mult trei straturi. Stratul arborilor este alcătuit fie dintr-o singură specie dominantă (Picea, Pinus, Abies, Larix), în cazul pădurilor de conifere pure, fie din două sau mai multe specii formând păduri de amestec. În stratul arborescent se remarcă dintre speciile de foioase mesteacănul (Betula verrucosa) şi plopul tremurător (Populus tremula). Stratul arbuştilor şi al subarbuştilor (Juniperus, Salix, Vaccinium, Empetrum) este mult mai sărac şi mai puţin dens decât al pădurilor de foioase caducifoliate, datorită atât climatului aspru, cât şi umbrei persistente din interiorul biocenozelor şi a stratului gros de litieră format din cetină. Stratul ierbos este sărac, monoton, format din plante cu flori Pirola uniflora, Linnaea borealis, etc. Pădurile de conifere se învecinează la nord de tundre, iar la sud de pădurile de foioase şi în unele locuri de stepă şi silvostepă. Ocupă o treime din suprafaţa împădurită a globului. Pădurea de conifere eurasiatică ocupă teritoriile din nord-vestul Europei până la Oceanul Pacific. De la vest la est se disting următoarele formaţiuni de conifere:

86

Molidişurile europene nord-occidentale răspândite în Scandinavia până la fluviul Onega. Stratul arborescent este dominat de molidul european (Picea excelsa), molidul finlandez (Picea fennica), pinul european (Picea silvestris), pinul laponic (Pinus lapponica) în

Fig.84 – Pădure de molid cu afin (Vaccinio-Piceetum) din Finlanda centrală (după H.Walter, din I.Pop).

amestec cu specii de foioase (mesteacănul, plopul tremurător) (fig.84); Taigaua rară europeană între fluviile Onega şi Pecioara este dominată de pădurile pure de molid siberian (Picea obovata) sau de amestec cu mesteacăn (Betula verrucosa), iar pe solurile nisipoase se dezvoltă pinetele (Pinus silvestris); Taigaua Siberiei occidentale este cuprinsă între Pecioara şi Enisei. De la nord la sud compoziţia floristică a acestor păduri variază după următoarea succesiune: taigaua nordică este alcătuită din molidişuri siberiene în amestec cu pinul siberian (Pinus sibirica) pe solurile mlăştinoase, iar cele nisipoase sunt dominate de pinete; taigaua mijlocie este dominată de specii siberiene de molid, brad şi pin, iar stratul ierbos este edificat de rogozuri (Carex), părăluţa (Pirola), merişor (Vaccinium vitis-idae), afin (Vaccinium myrtillus); taigaua sudică este reprezentată de molidişuri şi brădeto-molidişuri siberiene în amestec cu numeroase specii de foioase caducifoliate (tei, arţar, ulm, alun, etc.); Taigaua Siberiei centrale este alcătuită din păduri rare de lariţă siberiană (Larix sibirica) şi lariţă dahurică (Larix dahurica), uneori în amestec cu pinul siberian (Pinus sibirica), pinul arbustiv (Pinus pumila) şi unele specii de foioase, formând păduri rare la tranziţia spre tundre; Taigaua extremului nord este edificată de pini (Pinus jezoensis) şi brazi (Abies ruphrolepis) în amestec cu diferite foioase. Fauna din taiga prezintă o anumită omogenitate, dar săracă ca număr de specii. Dintre ierbivore menţionăm: elanul siberian (Cervus elaphus sibiricus), căprioara (Capreolus capreolus), moscul (Moschus sibiricus), renul de pădure (Rangifer sibiricus); rozătoare: lemingul de pădure (Myopus schisticolor), şobolanul de apă (Arvicola terrestris); insectivore: chiţcanul de apă (Neomys fodiens); carnivore: ursul brun (Ursus arctos), hermelina (Mustela erminea), nevăstuica siberiană (Mustela sibirica), zibelina (Martes zibellina), lupul, vulpea; numeroase păsări: cocoşul de munte (Tetrao urogallus) (fig.85), potârnichea albă (Lagopus lagopus), raţa sunătoare; reptile: vipera (Vipera berus), şopârla vivipară (Lacerta vivipară).

87

Fig.85 – Cocoşul de munte (Tetrao urogallus).

Pădurea de conifere canadiană ocupă cea mai mare parte din suprafaţa Canadei, regiunea Marilor Lacuri americare şi Alaska. Pădurile de conifere din Canada sunt edificate de molizi (Picea nigra), brazi (Abies balsamea), pini (Pinus banksiana), laricele american (Larix americana), tuia (Thuja occidentalis) în amestec cu diferite specii de foioase caducifoliate ca mesteacănul de hârtie (Betula papyrifera) şi plopul tremurător (Populus tremuloides), etc. Pădurile de conifere din jurul Marilor Lacuri sunt cuprinse între pădurile boreale de conifere şi pădurile de foioase meridionale. Clima este moderat-umedă, cu precipitaţii medii anuale de 600-1150 mm şi cu temperaturi extreme. Aceste păduri sunt alcătuite din pinul strob (Pinus strobus), pinul de răşină (Pinus resinosa), ţuga (Tsuga canadensis), molizi şi brazi în amestec cu specii de foioase ca plopul tremurător şi arţarul de zahăr (Acer saccharum). Pădurile de conifere din Alaska sunt alcătuite din molizi (Picea nigra, P.sitchensis), ţuga (Tsuga heterophylla), tuia (Thuja occidentalis), pini (Pinus murrayana), chiparoşi de Alaska (Chamaecyparis nutkaensis). Fauna cuprinde numeroase specii caracteristice: elanul american (Alces americanus), renul de pădure (Rangifer caribou), veveriţa zburătoare mică (Glaucomys volans), veveriţa roşie (Sciurus hudsonicus), porcul spinos arboricol, jderul mare, zibelina americană (Martes americana) şi unele specii comune cu taigaua eurasiatică. Pădurea de conifere de pe litoralul Pacific numită şi pădure de coastă sau pluvială (datorită precipitaţiilor abundente) ocupă fâşia de ţărm cu lăţime variabilă din sudul Alaskăi până în centrul Californiei. Clima este oceanică, cu veri relativ uscate, răcoroase şi cu nebulozitate ridicată. Precipitaţiile oscilează între 1000 şi 3000 mm anual, fiind distribuite majoritar în anotimpul rece. Pădurile sunt luxuriante şi greu de străbătut din cauza trunchiurilor doborâte şi numărului mare de arbuşti. Aceste păduri se caracterizează printr-o mare densitate şi omogenitate fiind constituite din câteva specii caracteristice: arborele hemlok (Tsuga heterophylla), tuia sau arborele vieţii (Thuja plicata), molid (Picea sitchensis), duglas (Pseudotsuga taxifolia), apoi diferite specii de brazi (Abies grandis, A.amabilis, A.nobilis). În munţii Coastei creşte arborele roşu (Sequoia sempervirens), iar în Munţii Sierra Nevada este prezentă pădurea cu arborele mamut (Sequoia gigantea) (fig.86). Fauna acestor păduri este deosebită de a celor boreale; se remarcă cerbul vapiti occidental (Cervus canadensis occidentalis), cerbul cu coadă neagră (Otelaphus columbianus), ursul negru, vulpea nordamericană. Fig.86 – Pădure de conifere din California cu arborele mamut (Sequoia gigantea) (după Schimper, din I.Pop).

88

6.3. DOMENIUL SUBTERAN Este unul dintre cele mai întinse de pe planetă, cuprinzând mai multe tipuri de ecosisteme cu condiţii ecologice ce se deosebesc fundamental de cele de la suprafaţă. Domeniul subteran terestru cuprinde toate categoriile de peşteri, cavernele artificiale (galerii, tuneluri, catacombe), microcavernele construite de unele specii de animale. Domeniul subteran acvatic se referă la apa din peşteri cu apă dulce, peşteri marine, pânze freatice din aluviuni, râuri subterane din peşteri. Factorii ecologici sunt obscuritatea, temperatura, umiditatea, ventilaţia şi hrana în domeniul terestru şi, în plus la domeniul acvatic, regimul hidrologic şi chimismul apelor. Obscuritatea prezintă următoarele consecinţe: lipsa plantelor cu clorofilă şi a animalelor fitofage; lipsa pigmentării la animale care fug de lumină deoarece au tegumentul foarte sensibil, vulnerabil la razele luminoase; au ochii atrofiaţi până la lipsa totală, orientarea în spaţiu făcându-se cu alte simţuri. Temperatura în zona profundă a peşterilor se apropie de media anuală a temperaturii înregistrată la exterior în zona deschiderii. Amplitudinea variaţiei anuale de 3-150C este mai mică în peşterile mari, slab ventilate şi mare în peşterile mici bine ventilate. Umiditatea este factorul cel mai important în viaţa cavernicolelor. Într-o peşteră mare, starea higrometrică a aerului este mult mai ridicată şi tinde spre saturaţie, fiind cu atât mai crescută cu cât temperatura aerului este mai ridicată. O corespondenţă între perioadele de uscăciune de la exterior şi umiditatea peşterii nu există, pentru că reţeaua hidrografică subterană funcţionează ca un sistem regulator care tinde să conserve o oarecare valoare a umidităţii aerului. Regimul hidrologic al domeniului subteran acvatic este în legătură cu precipitaţiile. Inundaţiile parţiale sau totale ale galeriilor duc la distrugerea faunei terestre şi amestecul faunei acvatice din diferiţi biotopi. Chimismul apelor subterane. Un factor important pentru respiraţia fiinţelor acvatice este cantitatea de oxigen dizolvat. Prezenţa oxigenului se poate explica numai prin dizolvarea pasivă a acestuia la zona de contact dintre apă şi aer, în condiţiile de temperatură mai scăzută. Cantitatea cea mai ridicată de oxigen se poate întâlni în apele unui torent sau ale unei cascade, datorită posibilităţii sporite de contact cu aerul al particulelor de apă. În domeniul subteran vegetaţia lipseşte cu desăvârşire datorită întunericului. Câteva plante verzi se întâlnesc la gaura peşterilor, iar în interiorul lor cresc unele specii de alge şi ciuperci. Fauna este săracă, fiind adaptată la condiţiile menţionate. Animalele care trăiesc în peşteri, denumite cavernicole, sunt în general carnivore, din cauza lipsei de vegetaţie. După modul de adaptare la viaţa cavernicolă animalele se împart în trei categorii: animale troglofile, care îşi duc viaţa în vecinătatea şi la gura peşterilor; animale troglobii, care trăiesc numai în peşteri; animale trogloxene, care vin în peşteri numai în mod întâmplător. 6.3.1. Biotopurile cavernicole terestre În orice peşteră, ca urmare a condiţiilor ecologice, începând de la intrare până în profunzime se întâlnesc comunităţi de viaţă care populează atât pereţii şi tavanul galeriilor, cât şi parterul acestora. Comunitatea biotică care populează pereţii şi tavanele peşterilor formează asociaţia parietală. În cea mai mare parte membrii acestei asociaţii cuprind specii de tricoptere, diptere, lepidoptere, coleoptere. Aici trăiesc unele specii de insecte care vin numai vara (specii estivale) sau numai iarna (hibernale), cum este cazul Acrolepiei, care iernează în peşteri. Pe porţiunile de pereţi şi tavane umede sau ude, îşi duce viaţa o bogată floră şi faună

89

microscopică, formată din elemente edafice (cărate în peşteri de apa inflitraţiilor sau de viituri) sau alte elemente ce aparţin în parte mediului cavernicol (mucegaiuri, bacterii, etc.). Păsările folosesc aceste biotopuri îndeosebi pentru cuiburile lor, orientându-se în peşteri pe principiul ecoului. În rest nu prezintă adaptări deosebite la mediul cavernicol deoarece cea mai mare parte a vieţii o petrec în exterior. De exemplu, pasărea Steatornis caripensis, ce trăieşte în peştera Cueva del Guacharo (Venezuela), numită de localnici guacharo sau murracca îşi face cuibul în pereţii peşterilor, unde îşi cloceşte şi ouăle. Steatornis este o pasăre frugivoră nocturnă, adunându-şi hrana din zbor (ca şi colibriile) pornind în căutarea ei la distanţe deosebit de mari. În peşterile din sud-estul Asiei şi Australiei trăiesc un fel de lăstuni aparţinând genului Collocalia, care pătrund în peşteri numai în perioada reproducerii. Îşi produc un cuib din salivă sau salivă amestecată cu alge, folosit de localnici ca aliment. Mamiferele care folosesc peşterile ca adăpost sunt numeroase, fiind reprezentate mai ales prin specii de lilieci (ordinul Chiroptera). Pe parterul peşterilor, pe acumulările organice, se întâlneşte o faună formată din specii de oligochete, araneide, miriapode, coleoptere, etc. În solurile de la intrarea peşterilor îşi depun ouăle unii amfibieni. Este cazul speciei Plethodon glutinosus, rudă cu salamandra de la noi. Puii de Plethodon nu rămân în peşteră decât 1-2 zile după care trec în litiera pădurii unde-şi desfăşoară independent restul ciclului lor vital. În unele peşteri se semnalează prezenţa guanoului, pe spaţii restrânse, produs de lilieci. Pe suprafaţa guanoului trăiesc câteva specii de acarieni şi coleoptere saprofage. În peşterile din zona tropicală, alături de guano de lilieci se mai găseşte şi guano de alte mamifere sau de insecte ortoptere. 6.3.2. Biotopurile cavernicole acvatice Sunt formate din cursuri de apă repezi, adică râurile şi torenţii ce curg pe un pat de sedimente grosiere de dimensiuni mari şi lacuri de mărimi diferite. Aceste biotopuri şi în special apele subterane din peşteri sunt populate de o faună bogată şi variată alcătuită din anelide, crustacei, insecte, amfibieni şi peşti. Dintre anelide fac parte lipitorile, viemii laţi şi râmele. În unele peşteri din Iugoslavia se întâlnesc lipitori (Herpobdella absoloni), iar într-o peşteră din Herţegovina trăieşte o specie de râmă (Marifugia acvatica), tipic cavernicolă. Crustaceii cuprind cel mai mare număr de nevertebrate care trăiesc în apele subterane. Putem menţiona genurile: Australobathynella, Parabathynella, Allobathynella ce cuprind specii depigmentate, oarbe, caracteristice pânzelor freatice din aproape toate regiunile globului. Insectele strict acvatice sunt puţine. Frecvent se întâlnesc colembolele acvatice. Menţionăm specia troglofilă Folsonia distincta. Amfibienii sunt dominaţi de un număr redus de specii. În peşterile din Europa se întâlneşte genul Proteus, iar în America de Nord genul Necturus. Genul Proteus cuprinde animale a căror lungime depăşeşte 20 cm, cu un corp cenuşiu sau roz, alungit, serpentiform, prevăzut cu patru picioare scurte, înapoia capului pe care nu se vede nici o urmă de ochi se găsesc cele trei perechi de branhii externe. Aceste animale se deplasează lent, târându-se pe fundul bazinelor, dar pot să şi înoate, ondulându-şi corpul. Maturitatea sexuală este atinsă la 14 ani; fapt constatat de A.Vandel şi J.Durand (1970) în urma experienţelor obţinute în peştera laborator de la Moulis (Ariège) – Franţa. Peştii sunt reprezentaţi prin circa 50 specii, dintre care putem menţiona: mreana cavernicolă (Barbus figuigensis), specifică izvoarelor arteziene din Algeria, mreana oarbă

90

(Coecobarbus geertssi), întâlnită în peşterile din R.Zair şi R.P.Congo, peştele orb cavernicol (Typhlichtis subteraneus) întâlnit în peştera Mamutului din SUA, etc. Putem afirma că domeniul subteran nu este un habitat primitiv, el este populat de un amestec eterogen de specii de vârste şi biologii diferite, imigraţi din biotopuri variate epigee şi endogee, în perioade diferite de timp.

91

7. REGIUNILE BIOGEOGRAFICE ALE GLOBULUI Pornind de la asemănările şi deosebirile existente pe suprafaţa uscatului fito şi zoogeografii au delimitat anumite regiuni cu aceeaşi componenţă floristică sau faunistică. Ţinându-se seama de cele mai reprezentative categorii sistematice, în special de endemisme, de centrul lor biogenetic, de vârsta organismelor, cât şi de arealele ordinelor, familiilor, genurilor şi speciilor, uscatul a fost împărţit în regiuni, provincii, domenii şi districte biogeografice. Regiunea biogeografică reprezintă un teritoriu cu o floră şi o faună specifică şi omogenă cu ordine, familii, genuri şi specii de organisme endemice, grupate în biocenoze proprii, ca rezultat al evoluţiei istorice comune în condiţii de izolare relativă geografică. Până în prezent, se cunosc mai multe sisteme de împărţire a uscatului atât în regiuni fitogeografice, cât şi în regiuni zoogeografice. Pentru simplificare, folosim regionarea biogeografică cea mai recentă elaborată de G.Lemée (1967), unde am deosebit următoarele şapte regiuni biogeografice terestre: regiunea Holarctică, Neotropicală, Africano-Malgaşă, Indo-Malayeză, Australiană, Polineziană şi Antarctică (fig.87).

Fig.87 – Harta regionării biogeografice a Globului: I-Regiunea Holarctică; II-Regiunea Neotropicală; III-Regiunea Africano-Malgaşă; IV-Regiunea IndoMalayeză; V-Regiunea Australiană; VI-Regiunea Polineziană; VII-Regiunea Antarctică (după R.Călinescu şi colab.).

7.1. Regiunea Holarctică Această regiune cuprinde o mare parte din emisfera nordică: Europa, o mare parte din Asia, America de Nord şi o parte din nordul Africii. Climatul regiunii variază foarte mult, de la climatul polar până la cel subtropical, lipsind climatul tropical şi cel ecuatorial. În estul regiunii se simte influenţa oceanică, iar în vest cea continentală.

92

Flora şi fauna Holarctică este bogată şi variată. Dintre famiile de plante cu un areal întins se numără Ranunculaceaele, Caryophyllaceaele, Rosaceaele, Brassiaceaele, Compositaele, Fagaceaele, Betulaceaele, Salicaceaele, Pinaceaele a căror reprezentanţi intră în constituţia pădurilor şi a pajiştilor. Fauna holarctică este reprezentată de următoarele 12 familii de mamifere endemice: cârtiţele eurasiatice şi nord-americane (Talpidae) dintre insectivore; castorii eurasiatici şi nord-americani (Castoridae), iepurii şuierători eurasiatici şi nord-americani (Ochotonidae), şoarecii săritori asiatici şi nord-africani (Dipodidae), şoarecii săritori eurasiatici şi nord-americani (Zapodidae), orbeţii eurasiatici (Spalacidae), veveriţele castor nord-americane (Aplodontidae), şobolanii cu buzunar nord-americani (Geomyidae) dintre rozătoare; antilocaprele nord-americane (Antilocapridae) dintre rumegătoare; urşii eurasiatici şi nord-americani (Ursidae) dintre carnivorele terestre. Datorită întinderii vaste şi heterogenităţii condiţiilor, regiunea se caracterizează printro mare diversitate a lumii vegetale şi animale, atât ca număr de specii, cât şi ca formaţiuni bioecologice, determinând separarea următoarelor 10 subregiuni: Arctică, Euro-Siberiană, Chino-Japoneză, Pontico-Central-Asiatică, Mediteraneană, Saharo-Indiană de pustiu, Macaroneziană, Est-Americană-Atlantică, Vest-Americană-Pacifică, Sonoriană. 7.1.1. Subregiunea Arctică Ocupă părţile nordice ale regiunii holarctice (ţărmurile nordice ale Europei, Asiei, Americii de Nord şi insulele Oceanului Îngheţat), ce aparţin zonei de tundră. Fitocenozele de tundră sunt sărace în specii şi adaptate la condiţiile climatice vitrege (iarna durează 9-10 luni), fiind alcătuită din muşchi, licheni, ierburi şi tufe mărunte, iar spre sud domină arbuştii care fac trecerea spre silvostepă. Flora arctică nord-americană cuprinde 450 specii, cea eurasiatică 350 specii, a Groenlandei 390 specii, a arhipelagului arctic 204 specii, iar a insulelor nordice 38 specii. Speciile arborescente lipsesc, iar dintre arbuşti se remarcă familia Betulaceae cu mestecenii (Betula tortuosa, B.nana, B.glandulosa) şi arinii pitici (Alnus crispa, A.fruticosa), familia Salicaceae cu sălciile pitice (Salix arctica, S.glauca, S.lapponum), familia Ericaceae cu vuietoare (Empetrum hermaphroditicum), ledum (Ledum palustre), etc. Plantele ierboase şi semilemnoase sunt dominate de rogozuri arctice (Carex aquatilis, C.nardina, C.rigida), bumbăcăriţe (Eriophorum angustifolium), graminee (Poa, Trisetum, Artagrostis); unele specii de plante cu flori viu colorate ca piciorul cocoşului nordic (Ranunculus pallasii), arginţica (Dryas octopetala) (fig.88), hreanul arctic (Cochlearia arctica), murul arctic (Rubus chamaemorus), macul arctic (Papaver radicatum) şi cerenţelul glaciar (Novosieversia glacialis). Printre acestea cresc abundent câteva specii de muşchi (Aulocomnium, Polytrichum, Dicranum) şi licheni (Cladonia rangifera, Cetraria islandica, Alectoria ochroleuca). Fauna cuprinde câteva specii de mamifere şi păsări endemice. Dintre mamiferele endemice menţionăm: boul moscat groenlandez (Ovibos moschatus), renii (Rangifer Fig.88 – Arginţica (Dryas tarandus, R.arcticus), iepurele polar (Lepus timidus), vulpea octopetala). polară (Alopex lagopus), ursul polar (Thalassarctos maritimus), iar dintre păsările endemice: potârnichile polare (Lagopus lagopus, L.mutus), ciuful alb (Nyctea scandiaca), şorecarul încălţat (Buteo lagopus).

93

Fauna piscicolă este săracă, fiind dominată de specii criofile ca: somonii (Salmonidae) (fig.89), cicarii (Petromyzonidae), zlăvocul (Cottus) şi daliile (Dallia pectoralis) care trăieşte în mlaştini având o mare rezistenţă la îngheţ.

Fig.89 – Somonul Salmo salar

7.1.2. Subregiunea Euro-Siberiană Este cea mai mare subregiune, ocupă aproape toată Europa şi o mare parte din Asia. Clima temperat continentală cu precipitaţii suficiente favorizează vegetaţia formată din păduri de răşinoase tip „taiga” şi păduri de foioase. Particularităţile floristice şi faunistice ale acestei subregiuni au determinat diferenţierea următoarelor domenii: circumboreal, central-european, atlantic-european şi al munţilor înalţi. Domeniul circumboreal situat în sudul tundrelor arctice cuprinde pădurea de „taiga” din nordul Europei şi Siberiei alcătuită din esenţe forestiere din familia Pinaceae: pinul de pădure (Pinus silvestris) (fig.90), pinul siberian (Pinus sibirica), molidul siberian (Picea obovata), molidul european (Picea excelsa), bradul siberian (Abies sibirica), lariţa siberiană (Larix sibirica), zâmbrul (Pinus cembra), cele mai multe endemice acestui teritoriu.

Fig.90 – Răspândirea pinului (Pinus silvestris) în Europa (după I.Pişota).

Fauna este săracă în specii caracteristice, fiind dominată de: elanul (Alces alces), zibelina (Martes zibelina), hermelina (Mustela erminea) (fig.91) dintre mamifere, cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), mătăsarul (Bombycilla garrulus) dintre păsări. Domeniul central european ocupă Europa Centrală şi cuprinde arealul pădurilor de foioase edificate de Fagaceae (Quercus petraea, Q.robur, Fagus silvatica), Aceraceae (Acer pseudoplatanus), Tiliaceae (Tilia platyphyllos), Ulmaceae (Ulmus levis). Dintre plantele ierbacee caracteristice pădurilor de foioase menţionăm: mierea ursului (Pulmonaria officinalis), ciuboţica cucului (Primula officinalis), păştiţa (Anemone nemorosa), ghiocelul (Galanthus nivalis), lăcrămioarele (Convallaria majalis), etc.

94

Fig.91 – Hermelina (Mustella erminea).

Animalele caracteristice acestui domeniu sunt: cerbul (Cervus elaphus), căprioara (Capreoles capreoles), pisica sălbatică (Felis silvestis), jderul (Martes martes), ciocănitorile (Picus viridis, P.canus), silvia de grădină (Sylvia borin), etc. Cea mai mare parte a teritoriului ţării noastre aparţine acestui domeniu, excepţie făcând masivele înalte din Carpaţi şi stepa din sud-estul ţării. Domeniul atlantic-european ocupă teritoriile vest-europene cu climat oceanic. Este dominat de tufărişuri cu ulex (Ulex europaeus), drobiţă (Genista anglica), mărtăloagă (Calluna vulgaris), iarba neagră (Erica tetralix), etc. Animalele sunt reprezentate de moluşte (Geomalacus maculosus) şi miriapode (Polydesmus gracilis). Domeniul munţilor înalţi cuprinde masivele muntoase înalte din Europa şi Asia: Pirinei, Alpi, Apenini, Carpaţi, Balcani, Caucaz, Himalaya, etc. În munţi, biocenozele se etajează după altitudine şi anume: păduri de foioase, păduri de conifere, tufărişuri şi pajişti alpine, mărginite pe vârful munţilor înalţi cu zăpezi permanente şi gheţari. Pajiştile alpine au o largă răspândire fiind dominate de iarba câmpului (Agrostis alba), păiuş (Festuca ovina), firuţa (Poa alpina), iar dintre subarbuşti afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-idaea) şi bujorul de munte (Rhododendron). Fauna este specifică marilor înălţimi şi anume: în Alpi şi Carpaţi întâlnim capra neagră (Rupicapra rupicapra), marmota alpină (Marmota marmota), în Pirinei ţapul pirenaic (Capra pyrenaica), în Asia montană este răspândit iakul (Poëphagus) grunniensis), berbecul de zăpadă (Ovis nivicola), oaia din Pamir (Ovis ammon), irbisul (Panthera uncia), etc. În ţara noastră acest domeniu este reprezentat de flora şi vegetaţia etajului montan superior, subalpin şi alpin al Carpaţilor unde se întâlnesc pădurile de fag şi conifere, tufărişurile subalpine şi pajiştile alpine bogate în neoendemisme carpatice. 7.1.3. Subregiunea Chino-Japoneză Ocupă ţinutul Amurului, Japonia, Peninsula Coreea, S-E Chinei şi partea orientală a munţilor Himalaya. Clima este blândă cu precipitaţii cuprinse între 500-1500 mm anual care cad în majoritate vara. În sud, iernile sunt blânde, iar în nord aspre. Flora acestei subregiuni este foarte bogată în specii: 20000 în China, 2000 în Peninsula Coreea, 5500 în Japonia. Fondul floristic se remarcă prin numeroase endemisme străvechi dintre gimnosperme şi angiosperme. Gimnospermele sunt reprezentate de: cicas (Cycas revoluta), arborele pagodelor (Ginkgo biloba), cedrul himalayan (Cedrus deodara), iar dintre angiosperme: magnolia (Magnolia excelsa), cornaceul aucuba (Aucuba japonica), araliaceul jen-şen (Panax ginseng), important din punct de vedere medicinal, aralia (Aralia mandshurica), cameliile (Camellia japonica), stejarii şi fagii orientali (Quercus annulata, Fagus crenata), alunul manciurian (Corylus mandshurica), teiul de Amur (Tilia amurensis), frasinul manciurian (Fraxinus mandshurica), viţa de Amur (Vitis amurensis), liliacul de Amur (Syringa amurensis), arborele de camfor (Cinnamomun camphora). În această subregiune se remarcă prezenţa multor plante de cultură ca: meiul, hrişca, varza, dudul, camforul, bambuşii, caisul, piersicul, prunul şi citricele. Fauna este foarte bogată, fiind alcătuită din numeroase carnivore: ursul negru (Ursus tibetanus), câinele enot (Nyctereutes procyonoides), jderul cu gâtul galben (Martes flavigula) şi tigrul manciurian (Panthera tigris longipillis); unele păsări: raţa mandarin (Aix galericulata), fazanul auriu (Chrysolophus pictus), fazanul argintiu (Gennalus nicthemerus); iar dintre reptile se remarcă şarpele de apă japonez (Natrix tigrina) şi broasca ţestoasă chinezească cu trei degete (Amyda sinensis).

95

7.1.4. Subregiunea Pontico-Central-Asiatică Ocupă teritoriile din estul Europei până în Tibet, cuprinzând câmpiile Ungariei, României, sudul Ucrainei, Siberia apuseană, Asia centrală, Mongolia şi o parte din Tibet. Climatul est specific zonei temperat-continentale, cu temperaturi extreme şi precipitaţii reduse, repartizate neuniform, fiind frecvente secetele îndelungate. În estul şi nordul acestei subregiuni cu climat mai puţin arid domină stepele, iar în cele sudice şi sudvestice cu climat mai arid se întâlnesc deşerturile. Predomină formaţiunile ierboase sub formă de pajişti şi tufărişuri xerofile, iar pădurile lipsesc. Flora subregiunii este dominată de elementele pontice, mediteranean-pontic, turanic, central-asiatic, nord-cazahstanic. Sunt caracteristice familiile Poaceae(Festuca, Stipa, Bromus, Avenastrum, Poa, Koeleria, Agropyron), Liliaceae (Tulipa, Gagea, Allium), Cyperaceae (Carex pachystylis, C.hostii), Chenopodiaceae ( cu 15 genuri endemice: Eurotia, Haloxylon, etc.), Tamaricaceae, Polygonaceae, Fabaceae (Astragalus cu 1600 specii), Lamiaceae (Salvia), Brassicaceae, Asteraceae (Artemisia, Centaurea, Cousinia, etc.). În această subregiune îşi au originea mai multe plante de cultură: grâu, mazăre, secară, linte, bob, bumbac, pepenele galben, morcovul, ceapa, usturoiul, spanacul, cireşul, mărul, migdalul, caisul, gutuiul, viţa de vie. Stepele şi deşerturile din Asia sunt sărace în specii de plante şi animale. Dintre plantele ierboase predomină speciile de Artemisia, Astragalus, Stipa, Festuca, iar dintre lemnoase saxaulul (Haloxylon), Calligonum, Tamarix, Eurotia. Fauna este dominată de mamifere rozătoare: hârciogul (Cricetus critecus), popândăul comun (Citellus citellus), cârtiţa (Talpa europaea), orbetele (Spalax leucodon); unele carnivore: dihorul de stepă (Mustela eversmanni), lupul, vulpea, nevăstuica (Mustela mustela), iar dintre păsări o largă răspândire o au: uliul păsărilor (Accipiter nisus), uliul de stepă (Circus macrourus), şoimul rândunelelor (Falco subbuteo), găinuşa de stepă (Syrrhaptes paradoxus), cioara cenuşie (Corvux cornix) (fig.92). Reptilele se remarcă prin genocide, viperide (Vipera ursini) şi broaştele ţestoase de stepă. Animalele endemice se remarcă prin cămila cu două cocoaşe (Camelus bactrianus), antilopa saiga (Saiga tatarica), antilopa cu guşă (Gazella guturosa), culanul (Hermionus hermionus), vulpea corsac (Vulpes corsac), râsul de deşert (Lynx caracal), pisica de barcană (Felix margarita), precum şi numeroase păsări şi reptile. Această subregiune datorită suprafeţei mari şi a unor particularităţi distincte, a fost divizată în patru provincii: provincia Pontică, provincia stepelor vestsiberiene, provincia Turanică sau provincia pustiului central-asiatic şi provincia Armeano-Iraniană (Asia Mică, Iranul, Armenia). Fig.92 – Cioara cenuşie (Corvus cornix).

96

7.1.5. Subregiunea Mediteraneană Ocupă teritoriile din jurul Mării Mediterane, inclusiv insulele din Mediterană. Clima se caracterizează prin veri uscate şi secetoase şi ierni blânde şi umede. Cea mai mare parte din flora mediteraneană îşi are originea în cea tropicală adaptată la climatul secetos, multe specii de plante au caracter sempervirescent. Flora este dominată de câteva relicte tropicale ca: palmierul pitic (Chamaerops humilis), laurul (Laurus nobilis), lemnul de fier (Argania sideroxylon), roşcovul (Ceratonia siliqua), arborele lui Juda (Cercis siliquastrum); paleoendemisme cu afinităţi nord-africane (unele specii de Brassicacee şi Asteracee); numeroase neoendemisme mediteraneene (1000 specii) din familiile Apiaceae, Lamiaceae, Asteraceae, Liliaceae, Iridaceae şi Amaryllidaceae; plante lemnoase cum sunt pinii mediteraneeni (Pinus pinea, P.pinaster, P.halepensis), cedrii (Cedrus atlantica, C.libani) şi chiparoşii (Cupressus) dintre gimnosperme, stejarul de plută (Quercus suber), stejarul de stâncă (Quercus ilex), stejarul cârmâz (Quercus coccifera), măslinul (Olea europaea) (fig.93), mirtul (Myrtus communis), leandrul (Nerium oleander), cimişirul (Buxus sempervirens), dintre angiospermele sempervirescente, precum şi castanul comestibil (Castanea sativa), platanul (Platanus orientalis) dintre speciile cu frunze căzătoare. Dintre plantele de cultură specifice acestei subregiuni menţionăm: grâul tare, ovăzul bizantin, tutunul, inul, sfecla, varza, orezul, bumbacul, iar dintre arborii fructiferi: citricele (lămâiul, portocalul, mandarinul), măslinul, smochinul, roşcovul, arboraşul de ceai, etc. Fauna mediteraneeană cuprinde numeroase endemisme: muflonul (Ovis musimos), hiena vărgată (Hyaena hyaena), şacalul auriu (Canis aureus), hârciogul mic (Mesocricetus auratus), inariţa verde (Serinus serinus), prigoarea (Merops apiaster), cormoranul pitic (Phalacrocorax pugmaeus), vulturul pleşuv (Gyps fulvus), vipera cu corn (Vipera ammodytes), broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni) (fig.94), scorpionul (Euscorpius europaeus). Fig.93 – Ramură de măslin (Olea În România influenţa climatului mediteranean se europaea) cu fructe (după O.Schneil, resimte în partea de sud (Banat şi Oltenia) şi sud-est din R.Călinescu).

(Dobrogea) unde cresc numeroase elemente submediteraneene ca: smochinul (Ficus carica), liliacul (Syringa vulgaris), jugastrul mediteranean (Acer monspessulanum) şi iasomia (Jasminum fruticans). Dintre animalele meridionale care trăiesc şi în ţara noastră menţionăm vipera cu corn, broasca ţestoasă de uscat, potârnichea de stâncă (Alectoris graeca), călugăriţa (Mantis religiosa), etc.

Fig.94 – Broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni).

97

7.1.6. Subregiunea Macaroneziană Cuprinde insulele din nord-vestul Africii (Azore, Madeira şi Canare), în majoritate de origine vulcanică, populate cu specii cu caracter endemic, unele de origine mediteraneană, altele de origine tropicală având caracter de trecere de la subregiunea Mediteraneană la regiunea Africano-Malgaşă. Relieful a determinat etajarea vegetaţiei astfel: câmpiile insulelor sunt acoperite cu tufărişuri şi plante suculente, iar în munţi păduri subtropicale umede sempervirescente continuate cu păduri de pini (Pinus canariensis) şi tufărişuri (Cistus, Daphne) alternând cu pajişti scunde la altitudini mari. Flora acestei subregiuni este originală şi bogată în endemisme. Astfel, insulele Azore sunt populate de 478 specii de angiosperme, 648 în Madeira şi 1552 în insulele Canare. Dintre endemisme se remarcă curmalul de Canare (Phoenix canariensis) (fig.95), dragonierul (Dracaena draco) – un liliaceu arborescent – şi arbusierul (Cistus Fig.95 – Curmalul de Canare (Phoenix canariensis) pe masivul Tenerife nubingens). În aceste (după M.Rikli). insule se cultivă citricele şi viţa de vie. Fauna are caracter mediteraneean. Aici trăiesc unele moluşte endemice din genul Helix şi şopârlele endemice (Macroscincus); dintre mamifere câteva specii de lilieci, iar dintre păsări unele specii comune Europei şi nordului Africii. 7.1.7. Subregiunea Nord-Africană-Indiană de Pustiu Se întinde în Africa de Nord, Peninsula Arabia şi nord-vestul Indiei. Flora este săracă în specii datorită condiţiilor foarte aspre de deşert. Aici creşte drinul (Aristida pungens), unele specii de plante spinoase (Alhagi maurorum, Zilla spinosa), iar dintre arbuşti numai specia Retam retam. Pe văile râurilor şi în oaze se cultivă orezul, trestia de zăhar, bumbacul, arboraşul de cafea, curmalul şi palmierul Borassus). Fauna este adaptată la viaţa de deşert, cele mai multe animale îşi desfăşoară activitatea în timpul nopţii. În deşertul Sahara se întâlnesc câteva reptile: vipera cu coarne (Cerastes cornutus), cobra egipteană (Naia haje), broasca ţestoasă de deşert (Testudo sulcata). Dintre mamifere cităm: dromaderul (Camelus dromaderius), antilopa de deşert (Addax nasomaculatus), iepurele egiptean (Laepus aegypticus), vulpea de deşert (Fennecus zerda) şi pisica cu picioarele negre (Felis nigripes), iar dintre păsări: pitulicea de deşert (Sylvia nanadeserti), găinuşa de pustiu (Pterocles orientalis), hoitarul alb (Neophron perenopterus), etc. 7.1.8. Subregiunea Nord-Americană de Est (Atlantică) Se întinde din Alaska până la Atlantic (Marile Lacuri), teritoriu în care predomină pădurile de răşinoase şi de aici până în Golful Mexic unde sunt prezente pădurile de foioase.

98

Datorită suprafeţei foarte mari şi heterogenităţii condiţiilor pedoclimatice, această subregiune se divide în patru provincii: Provincia Alaska-Canada este provincia pădurilor de conifere, cuprinzând 2000-3000 de specii şi anume: molidul alb (Picea alba), molidul negru (Picea nigra), molidul european (Picea excelsa), bradul de balsam (Abies balsamea), pini americani (Pinus banksiana, Pinus strobus), zada americană (Larix americana), ienupărul american (Juniperus occidentalis), chiparosul de baltă (Taxodium distichum); în asociaţii cresc câteva specii de foioase: plopul tremurător (Populus tremula), mesteacănul de hârtie (Betula papyrifera) şi arţarul de zahăr (Acer saccharum). Provincia Marilor Lacuri Americane este dominată tot de conifere şi anume: pinul moale (Pinus Fig.96 – Pinul moale (Pinus strobus) strobus) (fig.96), ţuga (Tsuga canadensis), tuia (Thuja a-lujer cu frunze; b-fasciculă cu ace; c-con matur; d-seminţe aripate. occidentalis), ienupărul american (Juniperus occidentalis) şi de foioase: arţarul de zahăr (Acer saccharum), etc. Provincia sudică (Mississippi-Alegani) cuprinde bazinul mijlociu al fluviului Mississipi unde predomină pădurile de foioase cu câteva specii caracteristice: arţarul (Acer negundo), fagul cu frunza lată (Fagus grandifolia), stejari (Quercus alba, Q.rubra, Q.borealis) (fig.97), nucul negru (Junglas nigra), arborele de lalea (Liriodendron tulipifera), salcâmul (Robinia pseudoacacia) care creşte spontan, magnolia (Magnolia acuminata), etc. În sudul provinciei, datorită climatului mai cald, îşi fac apariţia câteva plante tropicale (palmieri, bambuşi), iar pe nisipul litoral câteva specii de pini (Pinus rigida, P.palustris). Provincia preeriilor nord-americane ocupă partea centrală a SUA, influenţată de climatul temperat-continental excesiv. Formaţiunea vegetală caracteristică este preria; înălţimea ierburilor scade Fig.97 – Stejar roşu (Quercus borealis) de la est (1,5 m) la vest (40 cm) datorită reducerii a-ramură şi frunze cu flori femele; b-fruct umidităţii. Flora este mai bogată decât a stepelor şi cupă; c-lujer cu muguri. palearctice. Dintre genurile endemice menţionăm: Bouteloua, Buchloe, Amorpha, Rudbeckia, Coreopsis, iar dintre cele comune: Andropogon, Stipa, Poa, Festuca. Fauna provinciilor forestiere se remarcă prin oposum (Didelphis virginiana), cerbul de Virginia (Odocoileus virginianus), elanul uriaş de Alaska (Alces gigas), vulpea cenuşie (Urocyon cinereo-argenteus), curcanul (Meleagris gallopavo) (fig.98), gaiţa albastră, ierunca americană, şarpele de mlaştină (Francia abacura), şarpele regal comun, peşti endemici şi unele nevertebrate. În provincia stepică se întâlnesc animale caracteristice ca: antilopa americană (Antilocapra americana), bizonul (Bison bison), lupul preriilor sau coiotul (Canis latrans), 99

vulpea de prerie (Vulpes velox), popândăii nordamericani, iepurele preriilor, şoareci săritori cu buzunare, cocoşul preriilor, şarpele taur (Pituophis sayi), şarpele cu clopoţei sau crotalul (Crotalus confluentus), etc.

Fig.98 – Curcanul (Meleagris galopavo).

7.1.9. Subregiunea Nord-Americană de Vest (Pacifică) Cuprinde teritoriile dintre Munţii Stâncoşi şi zona litorală a Pacificului din sudul Alaskăi până în nordul peninsulei California. Clima este oceanică umedă spre litoral şi secetoasă spre interior. Flora şi vegetaţia subregiunii se deosebeşte foarte mult de cele din subregiunea estică. În zona litorală domină pădurile de conifere pluviale constituite din molizi (Picea sitchensis), brazi (Abies concolor, A.grandis), ţuga (Tsuga martensiana), arborele vieţii (Thuja gigantea), iar spre sud predomină două specii de Sequoia: arborele roşu (Sequoia sempervirens), arborele mamut (S.gigantea), care ajung până la 112 m înălţime şi la un diametru de 15-16 m şi pinul de Montezuma (Pinus Montezumae). În zona cu climat secetos (între Sierra Nevada şi Munţii Stâncoşi) se întinde un teritoriu de semipustiu cu vegetaţie xerofilă – pajişti de pelin (Artemisia tridentata) şi tufărişuri xerofile. Fauna subregiunii cuprinde numeroase endemisme: cerbul cu coadă neagră (Otelaphus columbianus), capra zăpezilor (Oreamnos americanus), berbecul zăpezilor (Ovis nivicola), veveriţa castor, veveriţa din Oregon, iepurele californian (Sylvilagus hachmani), cârtiţa californiană (Scapanus townsedii), etc. 7.1.10. Subregiunea Sonoriană Ocupă deşertul Sonora din sudul SUA, nordul şi centrul Mexicului, precum şi o parte din peninsula California. Relieful se prezintă sub forma unui podiş înalt de 900-1200 m în nord şi 2000-2400 m în sud. Clima este aridă în podiş, iar în munţi este temperată şi friguroasă. Formaţiunile vegetale ale subregiunii sunt: pădurile cu frunze dure sempervirescente pe versanţii muntoşi din nord-vestul subregiunii; stejărete şi pinete pe versanţii masivelor centrale cu Pinus montezumae şi chiparosul de baltă (Taxodium mexicanum); deşerturi şi semideşerturi pe podişul central cu climă aridă. Flora sonoriană cuprinzând aproximativ 10000 specii este dominată de un număr mare de cactuşi (1500 specii) aparţinând la numeroase genuri: Opuntia, Cereus, Carnegia, Echinocactus, Ferocactus, Mammillaria, etc. Dintre genurile endemice se remarcă liliaceele Yucca şi Dasylinion. Mexicul este ţara multor plante de cultură ca porumbul, floarea soarelui, fasolea, ardeii graşi, câteva specii de bumbac. Fauna sonoriană prezintă caractere de tranziţie între cea neoarctică şi neotropicală. Dintre carnivore caracteristice sunt: pisica veveriţă şi vulpea cu urechi lungi (Vulpes macrotis); unele reptile: şopârla gila (Heloderma suspectum), şopârla cu solzi carenaţi (Gerrhonotus kingii) şi broaştele ţestoase mexicane (Gopherus agassizii, G.berlandieri).

100

Peştele pisică umblător (Clarias batracchus) din Florida este o adevărată curiozitate, parcurgâng pe uscat peste 400 m, în timp ce branhiile funcţionează ca plămâni. 7.2. Regiunea Neotropicală Ocupă teritorii întinse din Mexic, America Centrală şi America de Sud. Clima regiunii este în funcţie de poziţia geografică şi de formele de relief, variind între limite largi, de la tropicală până la temperată. Flora şi fauna neotropicală este deosebit de bogată comparativ cu cea holarctică, variată şi omogenă. Formaţiunile vegetale cuprind peste 70 000 specii, cele mai răspândite fiind cele din familiile Palmae, Euphorbiaceae, Myrtaceae, Cactaceae, Bromeliaceae, iar dintre endemisme se remarcă familia Arecaceae cu cele 36 specii neotropicale, etc. De asemenea, aici se întâlnesc pădurile tropicale umede şi de paletuvieri, stepele, savanele, deşerturile, pădurile montane şi pajiştile alpine. Fauna este bogată mai ales în mamifere endemice grupate în 24 familii caracteristice, numeroase genuri şi specii de reptile şi amfibieni, iar păsările cuprind peste 4500 de specii şi subspecii. Regiunea este împărţită în 3 subregiuni după cercetătorii europeni (Central-americană, Tropicală sau Braziliană şi subregiunea Anzilor) şi în cinci subregiuni după cercetătorii americani, fiecare având una sau mai multe provincii. Cele cinci subregiuni biogeografice sunt: subregiunea Caraibilor, subregiunea Amazoniană, subregiunea Guyanelor, subregiunea Chaquena şi subregiunea Andino-patagoneză. 7.2.1. Subregiunea Caraibilor În funcţie de diversitatea florei şi faunei subregiunea se împarte în cinci provincii: America Centrală sau Mesoamericană montană, xerofilă Mexicană, Caraibilor, Guajira şi Galapagos. Provincia Americană Centrală sau Mesoamericană montană cuprinde zonele montane înalte dintre Sierra Madre de Est şi Sierra Madre de Vest din Mexic (1400-4000 m) şi regiunea montană din Guatemala şi Panama. Clima se caracterizează prin temperaturi medii de 80C şi 230C şi precipitaţii cuprinse între 600 şi 1300 mm/an. Vegetaţia lemnoasă cuprinde pădurile de pini (Pinus hartwegii, P.montezumae, P.rudis) în amestec cu câteva specii de brad (Abies religiosa, A.guatemalensis) şi stejar (Quercus tuberculata, Q.albocincta), iar stratul ierbaceu este alcătuit din specii de graminee (Festuca tolucensis, Stipa, Calamagrostis). Fauna are caracter de tranziţie. Dintre mamifere menţionăm: ursul, coiotul, puma (Felis concolor) (fig.99); numeroase rozătoare; amfibieni; dintre păsări specii de colibri; precum şi câteva specii de broaşte (Bufo, Rana) şi salamandre (Pseudoerycea, Thorius). Provincia xerofilă mexicană cuprinde cea mai Fig.99 – Puma (Felis concolor). mare parte a Mexicului. Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 18-200C, iar precipitaţile medii anuale variază între 50-500 mm/an. Vegetaţia şi fauna prezintă adaptări la secetă (până

101

la 11 luni). Dintre speciile de plante xerofile predomină cele din genurile: Acacia, Yucca, Idria, Carnegia, Prosopis şi formaţiunile de matorral constituite din subarbuşti ca: Larrea divaricata şi Franseria dumosa. Platoul Chihuahua (1000-2000 m altitudine) din nordul Mexicului este acoperit de o vegetaţie ierboasă cu specii de graminee din genurile Bouteloua, Aristida, Andropogon. Fauna este originală, bogată în specii adaptate la condiţii de secetă. Putem menţiona unele specii de rozătoare: popândăi (Citellus), iepuri (Lepus), şoareci, antilopa americană, ursul spălător, râsul, puma (Felis pardalis); numeroase păsări: barza (Nyctycorax nyctycorax), porumbei (Columbigallina); reptile, amfibieni. Provincia Caraibilor ocupă Antilele Mari şi Antilele Mici. Datorită condiţiilor geografice variate, diversitatea asociaţiilor vegetale este foarte mare. Clima este tropicală, favorabilă dezvoltării a numeroase specii de palmieri: palmierul de Sabal (Sabal perviflora), palmierul de Sierra (Gaussia princeps), palmierul Copernicia (Copernicia pauciflora), palmierul cubanez (Bactris cubensis), palmierul regal (Roystonea regia); păduri de pini (Pinus tropicalis, P.caribaea), de stejar (Quercus virginiana), de mangrove (Rhizophora mangle, Avicennia nitida, Laguncularia racemosa). Fauna este bogată şi variată; aici trăiesc numeroase specii de rozătoare: şobolanul arboricol, şobolani cu blana preţioasă (Capromys, Geocapromys, Plagidonta); mamifere insectivore mici denumite „almiqui”, specii mici de marsupiale (Didelphis marsupialis), diferite păsări: porumbei (Columba), pasărea tocororo (Prinotelus temnurus), papagali (Aratinga, Amazona) şi câteva specii de reptile: iguana mare (Cyclura), iguana dungată (Leiocephalus vittatus), şopârla scurmătoare (Crisosaura), şarpele boa (Epicrates angulifer). Provincia Guajira cuprinde partea nordică a litoralului columbian şi venezuelean. Clima este secetoasă cu temperaturi medii anuale de 280C şi precipitaţii de până la 400 mm/an. Vegetaţia este săracă, are caracter xerofil şi cuprinde specii de arbori: Caesalpinia coriacea, Prosopis juliflora, Acacia tortuosa, palmieri (Copernicia), cactuşi de formă columnară. Fauna este dominată de specii endemice de păsări: prepeliţa (Colinus cristatus), porumbei (Columba passerina), papagali (Aratinga pertinax), cuci bărboşi (Hypnelus), pasărea olar (Furnarius infus), pasărea tiran (Empidonax). Provincia insulelor Galapagos se situează la circa 1000 km vest de coastele Ecuadorului. Flora este constituită din 640 specii diferenţiată pe zone de altitudine astfel: arbori de mangrove în zona litorală (Rhizophora mangle, Laguncularia racemosa, Avicennia nitida); la 120-200 m altitudine o zonă aridă dominată de cactuşi arborescenţi (Opuntia galapageia, O.megasperma), acacii (Acacia rorudiana, A.macrantha) şi prosopis (Prosopis juliflora); la 200-550 m altitudine pâlcuri de scalese (Scalesia cordata, Fig.100 – Iguana terestră de Galapagos (Conolophus S.pedunculata), iar pe platourile umede subcristatus). cresc ferigi şi rogozuri. Fauna este bogată în specii endemice şi are şi ea o repartiţie etajată. Se întâlnesc specii de pinguini (Spheniscus), flamingi (Phenicopterius), fregate (Fregata), albatroşi (Diomedes), şorecarul de Galapagos (Zenaida); dintre reptile sunt specifice iguana marină sau şopârla de mare (Amblyrhyncus cristatus) care atinge 135 cm lungime, de culoare cenuşie, se hrăneşte cu

102

alge, iguana de uscat (Conolophus subcristatus) (fig.100) trăieşte numai pe uscat, este feroce şi agresivă, broasca ţestoasă gigantică (Testudo elephantopus) ce ajunge la 250 kg şi 200 ani. 7.2.2. Subregiunea Braziliană sau Amazoniană Ocupă zona de mijloc a Americii de Sud şi o parte din America Centrală, cu o suprafaţă de aproximativ 5 mil.km2. Clima este caldă şi umedă favorabilă dezvoltării unei flore şi faune bogate şi variate. Flora braziliană cuprinde aproximativ 40 000 specii, predominând cele din familia leguminoase, lauracee, myrtacee, palme, etc. Subregiunea a fost împărţită în 9 provincii: Provincia amazoniană se suprapune peste bazinul Amazonului cuprinzând pădurea ecuatorială denumită „Selvas” sau „Hylaeas”. Clima este umedă, cu temperaturi medii anuale de 260C şi precipitaţii între 1800-2600 mm/anual, ce favorizează dezvoltarea unei păduri luxuriante, cu arbori înalţi de 30-50 m, deasă şi stratificată. Stratul arborilor este dominat de palmierul de vin (Mauritia), palmierul de fibre textile (Astrocaryon vulgarae), cocotierul (Cocos nucifera), arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis), arboraşul de cacao (Theobroma cacao), arborele de balsam (Balsamamum copaiferum), nuca paradisului (Lecythis paraënsis), ferigi arborescente (Alsophila şi Cyathea), numeroase liane şi epifite. Multe dintre aceste specii sunt importante din punct de vedere economic, produsele lor fiind valorificate în industria lemnului, alimentară, farmaceutică. Fauna este foarte numeroasă ca număr de specii şi de indivizi, multe specii sunt endemice. Cele mai multe specii duc o viaţă arboricolă, dintre care menţionăm: maimuţa agaţătoare neagră (Ateles paniscus), maimuţa urlătoare (Alonatha seniculus), leneşii, maimuţa călugăr, maimuţa diavol, specii de papagal. Fauna tericolă este dominată de ursul furnicar (Myrmecophaga tridactila), rozătorul aguti (Dasyprocta aguti), două specii de marsupiale: opossumul american (Didelphis) şi şobolanul marsupial (Chironectes minimus), tapirul american (Tapirus terrestris), cerbul de pădure (Odocoileus), tatuul mare (Priodontes maximus). Păsările sunt reprezentate prin numeroase specii de papagali: ara (Ara choloptera), ararauna (Ara ararauna), arakanga (Ara macao), iar dintre reptile şarpele regal idol (Constrictor constrictor) şi anaconda sau kamuti (Eunectes murinus). Provincia pacifică ocupă partea vestică a Anzilor ecuadorieni şi columbieni şi coasta sud-vestică a Americii Centrale, fiind una din zonele cele mai umede de pe glob

Fig.101– Pădure de mangrove cu Rhizophora brevistyla, Avicennia nitida, Laguncularia racemosa (după Emm.de Martonne).

103

(10 000 mm/an) cu temperaturi medii cuprinse între 23 şi 300C. Domină pădurea ecuatorială asemănătoare cu cea amazoniană, cu specii din familia leguminoase, moracee, anonacee, iar în zona litorală se dezvoltă pădurile de mangrove cu Rhizophora brevistyla, Avicennia nitida, Laguncularia racemosa (fig.101). Fauna este diversă şi bogată în specii. Se întâlnesc maimuţe agăţătoare, leneşi; rozătoare; unele carnivore: vulpea Zorro (Icticyon), ursul spălător (Procyon cancrivorous), ursul cu nas (Nusua rufa); ierbivore: cerbul suliţar cenuşiu (Mazanea), porcul pecari (Tayassus pecari), tapirul, iar dintre păsări: papagali (Amazona, Ara), tucani (Rhamphastos tuco). Provincia de las Yungas ocupă o fâşie îngustă pe flancul estic al Anzilor (500-3500 m altitudine), din Venezuela şi până în nord-estul Argentinei. Vegetaţia este alcătuită din păduri tropicale umede, păduri cu frunze căzătoare (Alnus jorullensis) şi păduri de conifere în zonele montane (Podocarpus oleifolius, P.parlatorei). Fauna are caracterul celei amazoniene. Aici trăieşte tapirul american (Tapirus terrestris), jaguarul (Felis onca), ursul spălător, iepurele tapeti, tuco-tucos; dintre păsări: papagalul Amazona, Aratinga şi pasărea Penelope, iar dintre reptile şarpele coral (Mycrurus corallinus) (fig.102), şarpele cascabel (Crotalus). Provincia Cerrado ocupă Platoul Central din vestul Braziliei, cu o suprafaţă de aproximativ 2 mil. km2. Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 20-250C şi precipitaţii bogate (1200-2000 mm/an): Predomină formaţiunile de savană cu ierburi de 30-50 cm înălţime alcătuite din specii de graminee (Panicum, Paspalum, Andropogon, Elionurus) care formează asociaţii denumite „campos limpios”. Savanele cu pâlcuri de arbori (de 8-10 m) se mai numesc „campos cerrado”. Fauna este reprezentată de animale cu platoşă: tatuul cu 9 brâie (Desipus novamcinctus), tatuul carreta (Priodontes Fig.102 – Şarpele coral (Mycrurus corallinus). maximus); unele specii de maimuţe; de carnivore: vulpea de câmpie (Dusycyon vetulus), pisica de câmpie (Felis colocolo); numeroase păsări: nandul (Rhea americana), cherata (Ortalis canicollis), papagali (Ara spiri, Amazona aestiva); reptile: şarpele cascabel, şarpele boa (Tropidurus torquatus). Provincia Paranense ocupă sudul Braziliei, nord-estul Argentinei şi estul Paraguayului. Clima este caldă şi umedă, cu temperaturi medii anuale de 16-220C şi precipitaţii cuprinse între 1500-2000 mm/anual. Vegetaţia este constituită din păduri subtropicale sempervirescente cu arbori de 20-30 m, unde predomină specii din familiile leguminoase, lauracee, myrtacee; păduri de conifere (Araucaria angustifolia) (fig.103), Podocarpus lambertii, Drimys brasiliensis), savane şi stepe în câmpie dominate de specii de graminee. Fauna este reprezentată prin câteva specii de marsupiale; carnivore: vulpea zorro, ursul spălător; rozătoare şi specii de păsări: papagali, tucani, păsări răpitoare (Harpia, Buteogallus). Provincia de savană ocupă Llanosul din Venezuela şi Columbia unde predomină specii de graminee din genurile Imperata, Andropogon, Axonopus, Gymnopogon.

104

Pâlcurile de arbori sunt dominate de speciile Curatella americana, Byrsonima crassifolia şi palmierul Copernicia tectorum. Fauna este săracă, reprezentată de unele specii de rozătoare şi păsări. Provincia venezueleană se întinde între savana din Venezuela şi Columbia, până în munţii Anzi. Climatul se caracterizează prin temperaturi foarte ridicate 0 (24-28 C) şi precipitaţii bogate (1200-1800 mm/anual), ce favorizează dezvoltarea pădurilor pluviale şi păduri în alternanţă cu savană. Fauna este reprezentată de specii de savană şi specii de pădure pluvială. Provincia Atlantică ocupă o fâşie în zona de coastă a Braziliei Fig.103 – Pădure de conifere cu Araucaria angustifolia. (7-300 lat.S), lată de 50-100 km, cu 0 climă caldă şi umedă (19-25 C, 2000-4000 mm/an). Vegetaţia este alcătuită din păduri pluviale cu arbori de 30-40 m înălţime, palmieri, liane şi epifite şi păduri de mangrove (Rhizophora mangle, Avicennia nitida, Conocarpus erecta) pe coastele inundate. Fauna este asemănătoare celei amazoniene. Provincia del Parano cuprinde sistemul montan andin, între 3800-4500 m din Venezuela, Columbia şi Ecuador. Vegetaţia este dominată de câteva specii foarte frecvente: Espeletia alba şi E.harvegiana – plante arborescente de 3m terminate în rozetă, diverse plante ierboase (Festuca, Deyeuxia), plante cu flori (Miconia buxifolia, Hypericum laricifolium). Fauna este montană cu specii de tapir pitic (Tapirus pirichaque), cerbul cariaco, capra pudu (Pudu pudu), puma (Puma concolor), vulpea zorro. 7.2.3. Subregiunea Guyana Ocupă un platou înalt până la 2000 m altitudine, situat în nordul-estul Americii de Sud. Flora este bogată şi variată cuprinzând 8000 specii endemice. Predomină specii din familia ciperacee (Everardia), graminee (Myriocladus) şi bromeliacee (Navia). Fauna este originală, fiind reprezentată de: ursul furnicar, tapirul, cerbul (Mazama), jderul (Eira barbara), ursul cu nas-coati (Nasua nasus vittata), veveriţa (Sciurus aestuaus macconelli), şoareci şi şobolani. 7.2.4. Subregiunea Chaquena Ocupă un areal cu caracter disjunctiv (I.Pişota, 1999): un spaţiu din nord-estul Braziliei sub denumirea de provincia Caatinga şi un vast teritoriu din nord-vestul Argentinei, sudul Boliviei, centrul Paraguayului şi o parte din platoul Mato Grosso. Datorită suprafeţei foarte mari, această subregiune a fost divizată în 6 provincii: Provincia Caatinga (cuvântul indian „caatinga”=pădure deschisă) este situată în nordestul Braziliei. Clima este caldă şi secetoasă cu temperaturi medii anuale de 270C şi precipitaţii scăzute (400-750 mm/an). Vegetaţia este alcătuită din specii xerofile: pădurile de amestec cu brauna (Schinopsis braziliensis), arborele de balsam (Myroxylon peruiferum), arborele butoiaş (Cavanillesia arborea) îşi pierd frunzele în perioada mai-septembrie;

105

palmierii (Copernicia cerifera), arborele joaziero (Zizyphus joaziero) şi arborele Licania rigida îşi păstrează frunzele. Cactuşii arborescenţi (Cereus jumacam, Cereus squamosus) şi cactacee mai mici (Pilocereus gounellei) sunt adaptaţi la secete prelungite. Fauna este şi ea adaptată la condiţii de secetă. Aici trăiesc maimuţe cu coada prehensilă (Cebus apella, Callithrix pacchus); animale carnivore (Felis colocolo, F.tigrina) şi numeroase păsări: nandul (Rhea americana), pasărea yacutinga (Penelope jacucaca), porumbei (Columbina picui, C.cyanopsis), papagali (Ara). Provincia Chaquena ocupă un teritoriu întins din sudul Boliviei, Paraguay şi nordul Argentinei. Climatul este continental cu ploi de vară (500-1200 mm/an) şi cu temperaturi medii anuale de 20-230C. Vegetaţia este constituită din păduri xerofile cu frunze căzătoare dominate de speciile quebracho colorat (Schinopsis balansae), quebracho alb (Aspidosperma quebracho blanco) însoţite de un strat de graminee (Penisetum, Digitaria). Pe terenurile degradate cresc specii de cactuşi (Eriocereus, Opuntia, Cleistocactus). Fauna este bogată, alcătuită din maimuţe, jderi, tuco-tucos (Ctenomys), vişcaşa, cerbul de pantanos (Blastocerus dischostomus), numeroase păsări (Penelope, Egretta, furnarius) şi reptile. Provincia Espinal este o fâşie arcuită în partea centrală a Argentinei. Clima este caldă şi umedă, cu precipitaţii ce scad de la nord la sud (1000-3000 mm). Formaţiunile vegetale sunt constituite din pâlcuri de arbori din genurile Prosopis (P.nigra, P.alba, P.caldenia), Acacia (Acacia cavena) şi graminee (Panicum, Sporobolus). Provincia Prepunena ocupă nord-vestul Argentinei, între 22 şi 300 lat.S, la 1000-3400 m altitudine. Clima este caldă şi secetoasă, favorabilă dezvoltării unei vegetaţii de tufişuri xerofile în amestec cu cactuşi arborescenţi. Fauna este reprezentată de rozătoare: tuco-tucos, şoarecele de câmp; unele carnivore: puma, vulpea zorro, iar dintre păsări condorul (Vultur gryphus). Provincia Montana ocupă vestul provinciei Espinal, între 27 şi 400 lat.sudică. Clima este caldă şi secetoasă cu precipitaţii reduse (80-250 mm/an), iar temperaturile medii anuale variază între 13 şi 150C. Flora este omogenă şi dominată de speciile de lareea (Lareea divericata, L.nitida), prosopis (Prosopis alpataco) alcătuind formaţiunile de matorral. Fauna este variată, reprezentată de animale carnivore: vulpea zorro, pisica sălbatică de sărătură (Felis geoffroyi salinarum), puma (Puma concolor); rozătoare: mara (Dolichotis patagonum), vişcaşa (Lagostomus), tuco-tucos, numeroase păsări: potârnichea (Nothoprocta cinerascens), lăstunul (Eudromia elegans). Provincia Pampeană sa Pampas este situată în bazinul inferior al râului Parana cu o suprafaţă de 0,5 mil.km2. Clima este umedă (600-1200 mm/an) cu temperaturi moderate (13-170C). Vegetaţia este dominată de graminee sub formă de tufe (60-100 cm) numite „tussock”, alcătuite din Stipa, Poa, Aristida, Panicum; acolo unde precipitaţiile sunt reduse creşte o vegetaţie lemnoasă formată din specii de prosopis (Prosopis alba), soc (Sambucus australis). Fauna este reprezentată de unele marsupiale (Marmosa pusilla); animale carnivore: vulpea zorro, nevăstuica, pisica de pampas (Felis geoffroyi); rozătoare: tuco-tucos, mara; diferite păsări: nandul de pampas (Rhea americana), coţofana comună (Myopsitta monacha), forfecarul, sturzii (Turdus). 7.2.5. Subregiunea Andină Patagoneză Se întinde de-a lungul Anzilor columbieni, ecuadorieni, bolivieni, peruani, argentinieni şi chilieni, incluzând şi deşertul peru-chilian şi stepa patagoneză. Subregiunea se împarte în 5 provincii: Provincia Andină Înaltă ocupă cordiliera andină între 10-540 latitudine sudică. Clima este rece, cu precipitaţii mai mult sub formă de zăpadă. Vegetaţia este dominată de plante

106

xerofile, predominând gramineele sub formă de tufă: Festuca sublimis, F.orthophylla, Poa orthophylla, Stipa hansmeyeri. Fauna este formată din câteva mamifere: lama vicuna (Vicugna), lama guanaco, tuco-tucos; păsări: găinuşa, flamingo (Phoenicopterus ruber roseus) (fig.104), raţe, bâtlani (Nyctycorax nyctycorax), cormorani (Phalacrocorax), condorul (Vultur gryphus), specii de colibri. Provincia Punena ocupă interiorul Anzilor sau platoul Andin situat între 15 şi 270 latitudine sudică. Clima este rece (8-90C) şi secetoasă (600-700 mm). Vegetaţia este tipică de stepă; fauna este asemănătoare celei andine înalte. Provincia deşertică Peru-chiliană se întinde pe coasta pacifică între 5 şi 300 latitudine sudică. Clima este caldă şi extrem de secetoasă (0-80 Fig.104 – Flamingo (Phoenicopterus mm/an). Vegetaţia este foarte săracă şi adaptată la ruber roseus). condiţii de xerofilism: acacii (Acacia macrantha), cactuşi şi subarbuşti ţepoşi (Franseria fruticosa) foarte rezistenţi la secetă. Fauna prezintă şi ea adaptări la condiţii de deşert. Sunt prezente unele animale rozătoare: şoarecele de pustiu (Akodon), tuco-tucos; reptile (Liolaemus). Provincia central-chiliană ocupă o mare parte din statul Chile, între 32 şi 380 latitudine sudică. Vegetaţia este constituită din formaţiuni de matorral şi tufişuri pitice xerofile. Fauna este săracă. Menţionăm unele mamifere: pisica sălbatică (Felis colocolo), vulpea zorro, vişcaşa de munte (Lagidium viscacia) şi păsări. Provincia Patagoniei este situată în sudul Argentinei, până în apropiere de strâmtoarea Magellan. Clima se caracterizează prin temperaturi între 5 şi 150C şi precipitaţii puţine (100-270 mm/an). Vegetaţia este formată din tufişuri ţepoase de forma conopidei (Mulium spinosum) şi graminee (Stipa, Poa, Festuca). Fauna este asemănătoare cu cea din provincia central-chiliană. 7.3. Regiunea Africano-Malgaşă Regiunea cuprinde cea mai mare parte a Africii, împreună cu Insulele Madagascar, Seichelles, Comore, Mascarene şi Socotra. Flora celei mai mari părţi a Africii (excepţie sudul continentului) se aseamănă foarte mult cu a celorlalte teritorii aparţinând domeniului paleotropical: sudul Asiei, Madagascar şi nordul regiunii australiene. Clima regiunii este ecuatorială, tropicală şi subtropicală în extremitatea sudică a continentului. Flora şi fauna Africano-Malgaşă prezintă afinităţi cu a Indo-Malayeziei datorită legăturilor geografice ale celor două continente. Vegetaţia este constituită din formaţiuni de stepă, savană, păduri tropicale caducifoliate şi păduri tropicale umede sempervirescente; predomină specii din familiile Moraceae, Euphorbiaceae (Euphorbia kamerunica), Mimosaceae (Acacia arabica, A.albida), Rubiaceae (Coffea arabica, C.liberica), Palmaceae (Raphia ruffia, Phoenix dactylifera, Borasus flambelifera), Poaceae (Pennisetum purpureum). Fauna regiunii este bogată şi variată, formată din endemisme de diferite vârste şi specii de largă răspândire. Mamiferele endemice sunt reprezentate de hipopotami (Hippopotamus amphibus) şi girafele (Giraffa cameleopardalis şi Okapia joshtoni), de origine asiatică şi care au pătruns în Africa în pliocen. Alte mamifere africane au specii înrudite în sudul Asiei: elefanţi, rinoceri,

107

antilope, zebre, bivoli. Dintre animalele carnivore menţionăm: leul (Panthera leo), câinele sălbatic (Lycaon pictus), ce trăiesc în savane şi dealuri şi leopardul sau pantera (Panthera pardus), răspândit în toată Africa şi în sudul Asiei. Păsările sunt reprezentate de numeroase familii care arată legăturile cu regiunea indomalayeză. Menţionăm: struţul african, pasărea secretar, barza africană, flamingul african, păsările cu barbă. În funcţie de modul de răspândire al plantelor şi animalelor, regiunea AfricanoMalgaşă se împarte în trei subregiuni: Africană sau Etiopiană, Capului şi Malgaşă. 7.3.1. Subregiunea Africană sau Etiopiană Ocupă toată partea centrală a Africii, insulele est africane (Socotra) şi sudul Arabiei. Diversitatea floristică este legată de condiţiile climatice (subregiunea ocupând zonele ecuatorială şi tropicală), influenţată de relieful înalt. Flora este bogată şi variată cu peste 12 000 specii de plante, fiind distribuită în următoarele formaţiuni bioecologice: savane şi păduri tropicale umede. Savanele sunt dominate de ierburi înalte ca: iarba elefanţilor (Pennisetum purpureum) şi iarba imperata (Imperata cylindrica) şi diferite specii de arbori cu frunze căzătoare făcând să se delimiteze în: savane cu acacii (Acacia arabica, A.girraffae), savane cu baobabi (Adansonia digitata) şi savane cu palmierul Borassus flambelifera. Pădurile tropicale Fig.105 – Welwitschia mirabilis (după Emm. de Martonne). umede apar în vestul Africii, bazinul Zair (Congo) şi zona litorală a Golfului Guineea, sempervirescente, foarte dese şi dispuse în mai multe straturi pe baza etajării arborilor care ating 50-60 m înălţime, cu liane, epifite, ferigi; aici cresc arborele de cafea (Coffea liberica, C.arabica), arboraşul cola (Cola nitida), mahonul de Senegal (Knaja senegalensis), arborele uapaca (Uapaca guineensis), arborele copac (Ceiba guineensis), palmierii (Elaeis guineensis, Raphia vinifera, Cocos nucifera). La nord de această subregiune se întinde deşertul Sahara; la sud se desfăşoară o vegetaţie de stepă şi de pustiu (Kalahari şi Namib) cu tufişuri xerofile (Acacia horrida), plante cărnoase (Mesembryanthemum salicornioides), plante suculente (Euphorbia, Aloe), plante ierboase (aristida brevifolia); aici creşte „tumboa” (Welwitschia mirabilis) (fig.105), o plantă endemică cu aspect ciudat ce se aseamănă cu o buturugă cu două frunze lungi. Fauna subregiunii este bogată şi variată, fiind legată de tipurile de vegetaţie. În pădurile ecuatoriale trăiesc numeroase maimuţe: pavianul cu mantie (Papio hamadryas), mangabiul cu pălărie (Cerocebus agilis), cimpanzeul (Pan chimpanse), gorila (G.gorilla), veveriţa palmierilor de ulei (Protoxeurus stangeri); numeroase păsări: papagalul Jako (Psittacus erithacus), papagalul pitic (Agapornis), pasărea consumatoare de banane (Musophaga), păsările indicatoare de miere (Indicator indicator), pasărea rinocer (Bycanister cristatus), bibilici (Numdia), păunul de Congo; dintre animalele terestre menţionăm specii

108

ierbivore: antilopele okapi (Okapia johnstoni), ţapii de pădure (Tragelaphus scriptus), elefantul african (Loxodonta africana) (fig.106). În savane se întâlnesc marile ierbivore: rinocerul alb (Cerathotherium simus), rinocerul negru (Diceros bicornis), girafa de savană (Giraffa camelopardalis), antilopa kudu (S.strepticeros), antilopa gnu (Conmochaetes gnu), hipopotamul (Hippopotamus amphibius); unele carnivore: leul (Panthera leo), hiena pătată (Hyaena crocuta) şi specii de păsări: struţul (Struthio camelus), pasărea secretar (Sagittarius serpentarius), bibilica (Numidia meleagris), etc.

Fig.106 – Elefantul african (Loxodonta africana).

7.3.2. Subregiunea Capului Această subregiune numită şi sud-africană ocupă partea de sud-vest a Africii unde predomină climatul de nuanţă mediteraneană. Vegetaţia este variată fiind alcătuită din savane, semideşerturi şi deşerturi, puţine păduri subtropicale umede la poalele munţilor şi tufişuri cu frunze dure şi mate. Flora este deosebit de bogată şi originală, cuprinzând aproximativ 12 000 de specii, în bună parte endemice. Caracteristice sunt familiile: Grubliaceae, Brumiaceae, Aizoaceae (gheţişoara Mesembryanthemum cu aproximativ 300 specii), Ericaceae (Erica cu 600 specii), Proteaceae (cu aproximativ 260 specii, dintre care semnificativ este arborele de argint Leucadendron argenteum); zonele aride îşi au flora lor specifică, alcătuită din specii suculente (120 specii de Crassula, 80 specii de Stapelia, Aloe, Cotyledon, Euphorbia, etc.). Flora sud-africană are legături cu subregiunea Etiopiană şi Australiană (prin Proteaceae, Restionaceae, Epacridaceae) şi cu regiunea Holarctică prin 50 genuri, dintre care piciorul cocoşului (Ranunculus acris), inul (Linum ustitatissimum), toporaşul (Viola odorata), creţişoara (Alchemilla vulgaris), urzica (Urtica dioica), colilia(Stipa pennata). Din Africa de Sud provin numeroase plante ornamentale cultivate prin grădini, sere şi apartamente ca muşcata (Pelargonium adoratissimum), siminocul (Helichrysum arenarium), lobelia (Lobelia erinus), asparagus (Asparagus plumosus), gladiola (Gladiolus) şi frezia (Freesia). Fauna este asemănătoare celei etiopiene, dar conţine unele endemisme specifice: cârtiţele aurii (Chrysochloridae), rozătoarele săpătoare de plajă (Georychus capensis), iepurii săritori, zebra montană (Hippotigris zebra), mica antilopă de munte (Antidorcas marsupialis), fenecul (Fenecus zerda), hiena brună (Hyaena brunnea), lupul de pământ (Proteles cristatus). Dintre păsări putem menţiona: păsările ţesătoare sud-africane (Ploceus capensis), dropia uriaşă (Choriotes kori), nectarina cu coadă lungă (Promerops caffer), iar dintre reptile şopârla cu brâu galben-portocaliu (Cordylus cordylus) şi vipera săgeată (Causus rhombeatus).

109

7.3.3. Subregiunea Malgaşă Cuprinde insula Madagascar, desprinsă de Africa încă de la începutul mezozoicului şi o serie de alte insule mici ca Seychelles, Amirante, Comore şi Mascarene. Flora acestor insule este foarte bogată, cuprinzând 7000 specii dintre care 5900 sunt endemice, datorită izolării insulei de continentul African. Dintre arborii de origine malgaşă, menţionăm „prunul” de Madagascar (Pandanus edulis), abanosul de Madagascar (Diospyros perrieri), palmierul de rafie (Raphia ruffia) şi palmierul insulelor Seychelles (Lodoicea seychelarum). Flora apuseană a insulei are afinităţi şi legături cu cea africană, iar cea răsăriteană cu cea a Indiei, stabilite prin intermediul insulelor Mascarene şi Seychelles. Vegetaţia este formată din păduri tropicale umede, savane şi semipustiuri. Pădurile tropicale umede se întâlnesc în estul insulei alcătuite din arbori înalţi, cu specii de palmieri: palmierul pandanus (Pandanus edulis), palmierul de rafie (Raphia ruffia), prunul de Madagascar, abanosul de Madagascar, mahonul, arborele călătorilor (Ravenala madagascariensis) (fig.107) şi palmierul de cocos (Cocos nucifera) pe insula Seychelles. Savanele ocupă partea centrală şi de nord-vest a insulei, Fig.107 – Arborele călătorilor (Ravenala madagascariensis) alcătuite din formaţiuni ierboase (după R.Călinescu şi colab.). însoţite de baobabi (Adansonia digitata). Semipustiurile sunt caracteristice părţii de vest a insulei şi sunt formate din asociaţii de stepă, iar în partea de sud-vest apar formaţiuni de cactuşi şi aloe. Fauna insulei provine din vechea faună africană. Insula Madagascar este centrul biogenetic şi de răspândire a lemurienilor (semimaimuţe primitive, endemice, asemănătoare insectivorelor) şi tenrecilor (insectivore primitive acoperite cu păr ţepos sau aspru ca aricii). Aceştia prezintă o coadă lungă ca şoarecii, majoritatea trăiesc pe uscat (Teurec ecaudatus, Setifer setosus) şi numai puţini (Limnogale) pe lângă ape. Carnivorele sunt reprezentate tot de specii primitive cum sunt: fora de Madagascar (Cryptoprocta ferox), fanaloca (Fossa fossa); dintre păsări rale cu picioroange (Mesoenatidae), dumbrăvence terestre şi sfrâncioci-albaştri (Vaugidae); iar reptilele sunt reprezentate de şopârlele cu solzi pătaţi (Zonosaurus madagascariensis), şarpele boa (Boa madagascariensis), broaşte ţestoase de uscat (Testudo radiata, Pyxis arachoides). 7.4. Regiunea Indo-Malayeză Cuprinde aproape toată India, Sri Lanka, Peninsula Indochina, Insulele Indoneziei şi Filipine, având legături cu regiunile holarctică, africano-malgaşă şi australiană. Vegetaţia este constituită în cea mai mare parte din păduri ecuatoriale care prezintă o diversitate floristică mare. Flora malayeză cuprinde aproximativ 45 000 specii vasculare, iar cea indiană aproximativ 21 000 specii. Indo-Malayezia este patria a numeroase plante de cultură tropicale şi anume: orezul (Oryza sativa), trestia de zahăr (Saccharum officinarum), bananierul (Musa paradisiaca), citricele (lămâiul, portocalul, mandarinul), mango (Mangifera), piperul (Piper nigrum),

110

scorţişoara (Cinnamomum zeylanicum), cuişoarele (Caryophyllus aromaticus), nucşoara (Myristica fragans), plante textile: bumbacul (Gossypium herbaceum), iuta (Corchorus caspularis); se mai cultivă cocotierul (Cocos nucifera), din fructele căruia se obţine untul de cocos, arboraşul de cafea, tutunul, arahidele, dar acestea provin din alte regiuni tropicale. Animalele caracteristice regiunii Indo-Malayeze sunt grupate în 6 familii de mamifere, o familie de păsări şi 6 familii de reptile. Suprafaţa ocupată de această regiune fiind foarte vastă, a fost, necesară divizarea ei în două subregiuni: Indiană şi Malayeză. 7.4.1. Subregiunea Indiană Cuprinde teritoriul Indiei şi al Insulei Ceylon (Sri Lanka) aflată sub influenţa climatului musonic. Vegetaţia predominantă este constituită din păduri musonice. Ţărmul vestic al Indiei şi al Insulei Ceylon este acoperit cu păduri tropicale umede, iar partea de sudvest a Indiei şi centrul insulei sunt acoperite de savane. Pădurile tropicale sunt dominate de specii de palmieri Borassus flambellifera, curmalul (Phöenix silvetris), smochinul indian (Ficus bengalensis); unele specii de plante de mare importanţă economică: scorţişoara (fig.108), cuişoarele, piperul, nucşoara; unele plante textile: bumbacul, iuta, ramia (Boehmeria tenacissima); unele plante de cultură: trestia de zahăr (Saccharum officinarum) (fig.109), cartoful dulce sau batatul (Ipomoea batatas), arboraşul de pepene (Carica papaya). În pădurea mixtă de influenţă musonică cresc cei mai frumoşi arbori din India ca: lemnul trandafiriu de India (Dalbergia latifolia), lemnul negru de abanos (Diospyros melanoxylon), lemnul alb de santal (Santalum album), lemnul de sal (Shorea robusta) şi lemnul de teck Fig.108 – Scorţişorul (Cinnamomum zeylanicum). (Tectona grandis). În Birmania şi peninsula Malacca litoralul este ocupat de pădurile de mangrove alcătuite din specii ale genului Rhizophora, Avicennia, Sonneratia în amestec uneori cu palmieri. Pe teritoriile defrişate se întind savane dominate de specii de graminee înalte: Imperata cylindrica, Saccharum spontaneum, Anthistinia gigantea. Fauna este bogată şi variată, fiind reprezentată de: elefantul indian (Elephas indicus), rinocerul indian (Rhinoceros unicornis), bivolul indian (Babulus bubalis), antilopa cu patru coarne (Tetracerus quadricornis), antilopa gaura (Antilopa cervicapra), cerbul porc (Rusa porcinus), maimuţe (Anathana, Laris, Presbytis), vulpea zburătoare (Pterops giganteus), veveriţa palmierilor; dintre carnivore: tigrul de Bengal (Panthera tigris), ghepardul (Acinonyx jubatus), lupul indian (Canis pallipes), ursul buzat (Melursus ursinus); specii de păsări: pasărea rinocer cu două coarne (Dichoceros bicornis), găina sălbatică (Gallus gallus), raţa de junglă, vulturul bengalez, pasărea cu 9 culori (Pitta brachyura); iar dintre reptile: şarpele tigru (Python molurus), şarpele cu coadă Fig.109 – Trestia de zahăr (Saccharum officinarum).

111

aspră (Uropeltis), cobra regală, vipera cu lanţ (Vipera russeili), crocodilul de mlaştină (Crocodylus palustris), broaşte ţestoase de apă dulce (Chitra indica, Hardella thurjii) şi broaşte ţestoase de uscat (Testudo elegans). 7.4.2. Subregiunea Malayeză Cuprinde aproape întreaga Indochină, Peninsula Malacca, Insulele Indoneziei şi Filipine. Clima se caracterizează printr-o umiditate foarte mare, datorate ploilor ecuatoriale şi musonice. Vegetaţia este dominată de pădurea tropicală umedă, cu numeroase specii de palmieri: palmierul mic de nipa (Nipa fruticans), palmierul agăţător sau rotangul (Calamus extensus), palmierul de cocos (Cocos nucifera), palmierul de zahăr, sagotierul (Metioxylon rumphii), arborele de pâine (Artocarpus integer), ficusul (Ficus elastica), arborele de cuişoare (Caryophyllus aromaticus), arborele de mango (Mangifera indica), bambuşi, bananieri (fig.110), ferigi arborescente şi unele specii de epifite. Fauna din Malayezia este bogată şi variată. Caracteristice acestei subregiuni sunt: maimuţa cu nasul mare (Nsalis larvatus), maimuţa cu braţe lungi sau siamangul (Symphalangus syndactylus), orangutanul (Pongo pygmaeus), mistreţul pitic, cerbul moscat (Tragulus javanicus), cerbul cu coamă (Rusa hippelaphus), rinocerul de Sumatra (Dicerorhinus sumatrensis), ursul malayez (Helarctos malayanus), pisica de Sumatra (Felis temmincki); numeroase păsări: pasărea rinocer (Buceros rhinocerus), pasărea isit (Argusianus argus), acvila maimuţelor (Pithecophaga jefferyi), porumbelul lovitură de pumnal (Phogoenas luzonica), stârcul de Sumatra (Ardea sumatrana), pasărea cu ciocul lat (Caliptomeua Fig.110 – Bananierul (Musa whiteheadi). Numeroase animale supranumite „zburătoare” sunt paradisiaca). capabile să execute salturi sub formă planată, de pe un arbore pe altul. Putem menţiona: şopârla zburătoare (Draco volans), câinele zburător (Galeopithecus volans), broasca zburătoare (Rhacophorus leucomystax), şarpele paradis sau zburător (Chrysopelea paradisi), etc. 7.5. Regiunea Australiană Cuprinde teritoriul Australiei, Tasmania, Noua Guinee şi insulele de pe platforma continentală australiană, teritorii care au aparţinut în trecutul geologic de continentul Gondwana. Despărţite de Asia şi Antarctica încă din cretacic, aceste teritorii sunt populate de o floră şi faună bogate sub raportul endemismelor şi al paleoendemismelor, prezenţa lor fiind accentuată tocmai de această izolare. Flora cuprinde un număr de circa 12 000 specii de plante din care 9000 sunt endemice (75%). Formaţiunile vegetale caracteristice acestei regiuni sunt pădurile tropicale umede în Noua Guinee şi pe ţărmul estic; pădurile subtropicale umede de-a lungul litoralului pacific; pădurile subtropicale uscate cu largă răspândire în zonele continentale; savane cu şi fără ecucalipţi; „scrub”- formaţiuni arbustive sempervirescente, întâlnite în zona secetoasă a continentului; pustiuri cu ierburi xerofile şi halofile pe teritorii centrale alternând cu formaţiunile de „scrub”. Fauna este bogată, fiind reprezentată de numeroase specii endemice şi mamifere arhaice (marsupialele şi monotremele). Această regiune, datorită particularităţilor biogeografice deosebite, a fost separată în patru subregiuni (fig.111):

112

Fig.111 – Regiunea Australiană şi subregiunile sale biogeografice (după I.Pişota).

7.5.1. Subregiunea Australiană Din punct de vedere geomorfologic, Australia reprezintă un podiş mărginit de munţi în partea estică. Clima datorită reliefului şi aşezării geografice se caraterizează prin mai multe tipuri de regim, şi anume ecuatorială în N şi NE, tropical secetoasă în partea centrală şi subecuatorială în SE. Temperaturile medii anuale cele mai ridicate se înregistrează în luna ianuarie, între 100C (Alpii Australiei) şi 350C (în regiunile deşertice), iar în luna iulie temperaturile medii variază între 5 şi 250C. Precipitaţiile sunt repartizate neuniform. Astfel, în Cordiliera Australiană se înregistrează cele mai mari cantităţi de precipitaţii( (2000 mm/an); în Marea câmpie a Australiei şi în Platoul Central precipitaţiile oscilează între 100 şi 500 mm/an, iar în sud-estul Australiei precipitaţiile variază între 800-1000 mm/an. Formaţiunile vegetale caracteristice sunt următoarele: pe ţărmul nord-estic şi mai puţin pe cel nordic, cu precipitaţii abundente (2000 mm/an) se întâlnesc păduri tropicale umede asemănătoare celor indo-malayeze; pe ţărmul sud-estic, păduri subtropicale umede; pe ţărmul sud-vestic, păduri subtropicale umede şi păduri cu frunze dure şi mate; în interiorul continentului, savanele, tufărişurile spinoase (scrub) şi stepele încorsetează marele deşert Victoria care se întinde până pe ţărmul apusean şi sudic al Australiei; în Tasmania, pădurile subtropicale sunt constituite din ferigi arborescente, eucalipţi înalţi şi fag austral. Flora Australiei cuprinde aproximativ 12 000 specii, dintre care 70% sunt endemice. Majoritatea speciilor sunt răspândite în partea de răsărit a continentului şi mai puţine în cea de apus; numai 10% din numărul speciilor sunt comune. Această repartiţie denotă legăturile florei nord-estice cu Indo-Malayezia, iar cele vestice cu Africa de Sud şi cu America de Sud.

113

Dintre genurile de arbori caracteristici Australiei cităm eucalipţii (Eucalyptus) cu peste 350 specii, alcătuind păduri veşnic verzi. Înălţimea eucalipţilor variază între câţiva metri şi 150 m, întâlnindu-se în păduri, savane şi în semideşert. Un alt gen mult răspândit este Acacia (aproximativ 480 specii), în partea centrală şi vestică a Australiei formând „scrubul australian”, denumit de localnici „mulga”. Casuarina este un gen de arbori arhaici, cu ramuri verzi şi frunze solzoase ce creşte în deşerturi, iar liliaceele arborescente cum sunt iarba copac (Xanthorrhoea), Kingia, Dasypogon cresc în savane. Gimnospermele australiene sunt reprezentate de sagotieri (Macrozamia, Bowenia, Cycas media). În regiunile montane cresc şi unele plante de origine antarctică ca fagul austral (Nothofagus) şi câteva conifere cu frunza lată (Dacrydium, Phylloladus, Podocarpus). Subregiunea Australiană este foarte săracă în plante agricole şi industriale proprii. Au fost introduse din alte continente, diferite plante de cultură (grâul), arboraşul de cafea, viţa de vie, etc. Fauna australiană este originală, deosebindu-se de celelalte continente prin vechimea ei şi prin formele sale endemice. Este dominată aproape în exclusivitate din marsupiale şi monotreme. Dintre monotreme (mamifere primitive care depun ouă, le clocesc, iar puii îi alăptează) menţionăm: echidna (Tachyglossus aculeatus) (fig.112) şi ornitorincul (Ornithorhynchus anatinus). Echidna seamănă cu un arici. Are corpul acoperit cu ţepi tari şi lungi. Este un animal terestru de aproximativ 50 cm lungime, cu coada scurtă şi cioc lung, cu limba vermiformă care serveşte la captarea insectelor cu care se hrăneşte. Ornitorincul prezintă un corp turtit, de aceeaşi mărime cu al echidnei. Se aseamănă cu o vidră. Are un cioc foarte lat, apropiat de cel al raţei, duce o viaţă acvatică de unde îşi procură hrana (viermi, scoici, melci), dar trăieşte şi pe suprafaţa terestră (fig.113). Fig.112 – Echidna (Tachyglosus aculeatus)

Animalele marsupiale (aproximativ 150 specii în Australia) sunt tot mamifere primitive, superioare monotremelor, fără placentă, element care serveşte pentru fixarea foetusului de pereţii uterului. Puii se nasc foarte mici (de mărimea unui bob de fasole) şi sunt introduşi imediat în pungă (marsupiu), unde se hrănesc cu lapte din glandele mamare. Dintre familiile de marsupiale mai răspândite menţionăm: familia jderilor marsupiali cu lupul marsupial (Thylacinus cynocephalus) din Tasmania, dihorul marsupial, şoarecele săritor marsupial, chiţcanul marsupial; familia furnicarilor marsupiali cu Myrmecobius fasciatus; familia cârtiţelor marsupiale cu Notoryctes typhlops; Fig.113–Ornitorincul (Ornythorhynchus anatinus).

114

familia bursucilor marsupiali cu Perameles gunni, Macrotis lagotis, Chaeropus ecaudatus; familia marsupialelor agăţătoare cu maki (Pseudocheirus lemuroides), ursuleţul koala (Phascolarctus cinereus), veveriţa marsupială; familia cangurilor cu cangurul comun (Macropus giganteus), cangurul moscat (Hypsiprymnodon moschatus), cangurul cu abdomen roşu, cangurul de stâncă, cangurul arboricol, cangurul pitic (Onychogale fraeneta), canguri-iepuri; familia vombaţilor cu Vombatus ursinus. Din celelalte grupe endemice mai slab reprezentate menţionăm: liliecii frugivori, rozătoare australiene (Hydromyinae), carnivore placentare (câinele dingo – Canis dingo). Păsările australiene prezintă o mare varietate, fiind mult deosebite de a celorlalte, dintre care menţionăm: casuarii (Casuarius casuarius), pasărea Emu sau struţul australian (Dromiceius novaehollandiae) (fig.114), porumbelul cu aripi de bronz (Phaps chalcoptera), numeroşi papagali, pasărea liră (Memura superba), pasărea paradisului mătăsoasă (Ptilonorhynchus violaceus), vulturul cu coadă în formă de pană (Uroaëtus audax). Reptilele endemice sunt reprezentate de agama gulerată (Chlamydosaurus kingi), agama de apă, agama cu barbă (Amphibolurus barbatus), şopârlele cu picioare solzoase, şopârlele scurmătoare, vipera neagră, vipera morţii, şarpele tigru, broasca ţestoasă australiană. Fauna piscicolă este săracă. Cuprinde peşti de apă dulce descinzând din strămoşi arhaici (Neoceratodus forsteri, N.miolepsis), ce respiră prin plămâni când seacă apele şi peşti de origine marină adaptaţi recent la viaţă dulcicolă (bibanul, o specie de ştiucă şi una de păstrăv). 7.5.2. Subregiunea Noua Guinee Această insulă se caracterizează prin prezenţa unui climat tropical umed, favorabil pădurii ecuatoriale. Datorită compoziţiei sale floristice are un caracter de tranziţie între Indo-Malayezia şi Australia având în comun mai multe specii de Eucalyptus şi Melaleuca. Pădurile sunt dominate de: cocotierul (Cocos nucifera), arborele de pâine (Artocarpus incisa) şi arborele de cauciuc (Ficus elastica). Fauna este originală şi bogată în endemisme. Dintre speciile caracteristice cităm: dintre marsupiale, cangurul arboricol (Dendrolagus), vangalul (Phalanger), iar dintre Fig.114 – Emu (Dromiceius monotreme, echidna cu ciocul lung sau proechidna novaehollandiae). (Zaglossus bruynii) asemănător unui arici. Deosebit de frecvenţi sunt şi liliecii frugivori, cunoscuţi sub numele de câini zburători (Pteropus). În insula Noua Guinee trăiesc cele mai frumoase păsări de pe pământ – păsările paradisului (Paradiseidae) (aproximativ 100 specii). Dintre acestea menţionăm: pasărea paradisului comună (Paradisea apoda), pasărea paradisului regală (Cicinnurus regius), coţofana paradisului (Astrapia nigra). Aceste păsări fiind vânate pentru penele aspectuoase folosite ca podoabă, supravieţuirea lor devine din ce în ce mai dificilă. Alte păsări specifice: porumbeii fazani (Otidiphaps), papagalii cacaduşi (Probosciger, Calyptorhynchus), papagalii ciocănitori (Micropsitta), papagalii nobili (Eclectus), casuarii, etc. Dintre reptile deosebit de interesante sunt şopârlele vermiforme oarbe (Dibamidae) cu viaţă subterană şi o singură specie de broaşte ţestoase (Carettochelys insculpta) care populează apele dulci şi salmastre.

115

7.5.3. Subregiunea Maluku, Sulawesi şi Sondele Mici Cuprinde teritoriul de tranziţie între subregiunea malayeză şi cea australiană. Vegetaţia este reprezentată de pădurile tropicale umede cu mulţi palmieri (Kentia) şi arbori cu fructe valoroase (Myristica fragrans). Fauna prezintă multe afinităţi indo-malayeze, reliefate prin câteva specii: porc spinos, cervid, porc mistreţ, bivolul capră (Anoa depressicornis), porcul cerb sau babiruşa (Babirussa babirussa) şi câteva specii primitive de maimuţe (Tarsius). Păsările caracteristice se fac cunoscute prin cocoşul ciocan (Megacephalon maleo), papagalii lilieci (Loriculus stigmatus), pasărea rinocer mică (Penelopides escavatus), Fig.115 – Varanul (Varanus komodensis). ciocănitoarea de Sulawesi (Lichtensteinipicus fulvus), etc. În insula Komodo din grupul Sondelor Mici trăieşte ocrotit varanul uriaş (Varanus komodoensis) (fig.115), cea mai mare şopârlă carnivoră din lume (2-3 m lungime). 7.5.4. Subregiunea Noua Zeelandă Această subregiune se caracterizează prin biocenoze cu caracter paleondemic; flora şi fauna şi-a păstrat caracterul său de la sfârşitul mezozoicului. Situată în zona temperată, condiţiile climatice prezintă o nuanţă subtropicală în Insula nordică şi de nuanţă temperat oceanică în Insula sudică. O bună parte din aceste teritorii insulare sunt dominate de păduri subtropicale umede, edificate de gimnosperme şi fagi australini, învecinate la sud-est cu stepe. Flora cuprinde 1922 de specii, dintre care 75% sunt endemice. Formaţiunile vegetale caracteristice sunt pădurile umede subtropicale dominate de gimnosperme cuprinzând specii cu frunzele mai mult sau mai puţin lăţite (Podocarpus purdicana, Agathis australis), arbuşti şi arbori sempervirescenţi (Cordyline australis, Laurelia novae-zelandiae); pădurile umede antarctice edificate de fagul austral (Nothofagus) ce se întinde în zonele muntoase până în etajul subalpin; tufişuri sempervirescente pe cele mai întinse teritorii ale insulei. Din Noua Zeelandă provine şi planta decorativă inul neozeelandez (Phormium tenax) cultivată şi în Europa. Fauna subregiunii este cea mai veche de pe Terra, cuprinzând câteva specii de animale mezozoice. Este foarte săracă în mamifere terestre fiind reprezentate de două specii de lilieci (Mystacops) şi de o specie de şobolan. Păsările sunt reprezentate de 87 specii încadrate în şapte familii endemice. Dintre acestea putem menţiona: pasărea kiwi (Apteryx australis) de mărimea unei găini, cu cioc lung şi aripi scurte nefuncţionale, trăieşte în pădure şi se hrăneşte cu insecte şi viermi; papagalul Kea (Nestor notabilis) este o pasăre dăunătoare, bună zburătoare. Atacă oile, găurindu-le pielea cu ciocul şi apoi le consumă grăsimea şi carnea.

116

Papagalul de vizuină (Strigops habroptilus) mai este denumit papagalul bufniţă sau kakapo, trăieşte în scorburi de copaci sau în vizuini scobite la rădăcinile copacilor. Are aripile ceva mai dezvoltate, dar nu poate zbura din cauza penelor destul de moi. Este de culoare verde măslinie, stă pe sol, hrănindu-se cu rădăcini şi muşhi. Este vânat pentru carnea lui. O pasăre care prezintă un accentuat diformism sexual este coţofana neozeelandeză (Neteralocha acutirostris), cu un penaj de culoare neagră-albastră. Masculul prezintă un cioc drept, de două ori mai mic decât al femelei. Reptilele sunt foarte slab reprezentate, cuprinzând 8 specii aparţinând rinocefalidelor, scincidelor şi gecomidelor. Rincocefalul „tuatara” (Sphenodon punctatum) este una dintre cele mai vechi reptile de pe Pământ. Ca aspect seamănă cu o şopârlă lungă de 75 cm, cu capul pătrat, ochii foarte mari şi limba extrem de mare. Are culoarea verde măslinie cu pete albe. Trăieşte în vizuini pe lângă ţărmul mării. Amfibienii sunt reprezentaţi de un singur gen arhaic: Leiopelma hochstetteri. Insectele neozeelandeze sunt puţine, în special fluturii cu 16 specii. Datorită numărului mare de endemisme străvechi această insulă a fost încadrată de unii biologi într-o regiune zoogeografică aparte. 7.6. Regiunea Polineziană (Archinotică) Cuprinde toate insulele Oceaniei şi anume Noua Caledonie, Polinezia, Micronezia, arhipelagurile Fiji şi Hawai. Majoritatea acestor insule sunt de origine vulcanică şi numai Noua Caledonie se presupune că ar fi de origine continentală. Flora insulelor Hawai cuprinde aproape 1200 specii (90% endemisme), flora Noii Caledonii cuprinde 3000 specii vasculare (80% endemisme), iar flora insulei Samos din Polinezia numără 600 de specii, dintre care 150 sunt endemice. Însulele joase au o floră şi o vegetaţie săracă constituită din cocotieri (Cocos nucifera), palmieri caracteristici Oceaniei (Gyphokentia, Microkentia), iar insulele mai înalte, stâncoase sunt acoperite cu păduri tropicale umede edificate de speciile Aleurites, Elaeocarpus, Eugenia, Ficus, Degenaria vitiensis, etc. Pe litoralul mlăştinos se întâlnesc pădurile de mangrove, alcătuite din Avicennia officinalis, Sonneratia alba, Rhizophora mucronata, Rh. mangle. Insulele Hawai posedă o floră tropicală constituită din 860 specii autohtone, dintre care aproximativ 700 sunt fanerogame. Ferigile arborescente şi cocotierii, imprimă vegetaţiei hawaiene prin abundenţa lor, un aspect caracteristic. Fauna este în general săracă, tipic insulară, alcătuită din animale călătoare şi autohtone specifice diferitelor insule, care au luat naştere din cele venite aici demult, prin adaptare la noile condiţii de mediu. Putem menţiona: liliecii din genul câinilor zburători (Pteropus); lăstunii sau salanganele (Collocalia francia, C.esculanta), un soi de rândunele frecvente în IndoMalayezia şi Polinezia, a căror cuiburi construite din saliva lor întărită la aer se consumă în Orient sub numele de „cuiburi de rândunele”; numeroşi porumbei frugivori (porumbelul dinţat din Samoa-Didunculus strigirostris), papagali cu limbă în formă de pensulă şi pescăruşi. Reptilele sunt reprezentate numai prin geconide şi iguanide. Peştii şi nevertebratele de apă dulce sunt de origine marină, care au provenit din apele marine înconjurătoare prin adaptare la condiţiile de apă dulce. În insulele Noua Caledonie se întâlneşte pasărea Kagu (Rhinochetus jubatus) care prin moţul său lung se aseamănă cu un stârc de noapte, duce activitate nocturnă, are aripile slab dezvoltate şi din acest motiv nu poate zbura. Femela depune un singur ou pe care-l cloceşte într-un cuib construit pe sol. Mamiferele lipsesc, cu excepţia unor specii de lilieci şi a unor rozătoare mici (muride).

117

Dintre animalele endemice se ramarcă: păsările haină (Drepanididae) cu 35 specii (Drepanis pacifica) din penele cărora în trecut regii hawaieni îşi confecţionau haine de gală; o familie de gasteropode terstre (Achatinellidae) cu 331 specii; o familie de insecte (Proterhinidae) din ordinul coleopterelor. 7.7. Regiunea Antarctică Cuprinde partea de sud-vest a Americii de Sud, insulele Antarctice (Falkland, Georgia de Sud, Kerguelen, Macquarie, Auckland) şi Antarctida, continent acoperit în cea mai mare parte cu zăpadă şi gheaţă. Datorită poziţiei mai izolate a acestor teritorii, dar mai ales condiţiilor oropedoclimatice, biocenozele sunt foarte sărace din punct de vedere floristic şi faunistic. Datorită condiţiilor climatice aspre, vegetaţia este săracă, asemănătoare cu cea din tundra arctică, alcătuită din câteve fanerogame, muşchi şi licheni. În insulele Falkland şi Georgia de Sud caracteristice sunt unele specii de graminee, şi anume păiuşurile (Poa flabellata, Festuca erecta, Deschampsia antarctica), licheni (Neoropogon melaxanthum), iar dintre subarbuşti pitici vuietoarea (Empetrum rubum). În insula Kerguelen, situată în Oceanul Indian, vegetaţia de tundră este alcătuită din câteva specii de plante cu flori, specii de graminee cu Agrostis antarctica şi Festuca erecta, licheni (Neoropogon), tufişuri pitice de Azorella selago, Acaena adscendens şi varza de Kerguelen (Pringlea antiscorbutica). Pe insulele Macquarie, datorită temperaturilor scăzute şi a vânturilor puternice, vegetaţia de tundră este dominată de specii de graminee (Poa annua, P.foliosa, Festuca erecta) şi plante sub formă de perniţă (Acaena selago). În America de Sud se delimitează o provincie subantarctică situată în partea de sud a statului Chile şi ocupă cordiliera andină dispusă între paralela de 340 lat.sudică şi Capul Horn. Clima se caracterizează prin precipitaţii ce variază între 1000 mm pe versanţii estici şi peste 5000 mm pe coastele occidentale, iar temperatura medie anuală scade de la nord (9,50C) spre sud (5,40C). Vegetaţia este constituită din păduri de foioase cu frunze persistente şi cu frunze căzătoare, pâlcuri de conifere şi formaţiuni turboase. În sudul Americii de Sud predomină pădurile de răşinoase (Araucaria imbricata, Libocedrus tetragona, Fitzroya patagonica şi făgete australe (Nothofagus betuloides, N.antarctica, N.pumilio) cu numeroase endemisme printre care şi un magnoliaceu (Drimys wintesi). În partea centrală a provinciei se întâlneşte pădurea de fag cu frunze persistente (Nothofagus dombeiy) şi cu frunze căzătoare (Nothofagus procera), cunoscută sub numele de pădurea waldiviană. Fauna provinciei subantarctice sud-americane este alcătuită din unele mamifere: capra pudu (Pudu pudu), cerbul huem (Hippocamerus bisulcus), lama guanac (Lama huanacus), puma (Felis concolor), vulpea cenuşie (Pseudolopex gracilis patagonicus) şi numeroase păsări: nandul (Rhea penata) (fig.116), condorul pleşuv (Vultur gryphus), raţa uriaşă, gâsca uriaşă, lebăda cu gâtul negru, etc. În Antarctida vegetaţia se întâlneşte numai la marginea ţărmurilor lipsite de gheţuri şi zăpezi. Flora este deosebit de săracă constituită din câteva specii de graminee (Deschampsia antarctica, Poa pratensis, Poa annua), muşchi (Brachytecium antarcticum, Pogonatum alpinum, Tortula excelsa, etc.) şi licheni

118

Fig.116 – Nandu (Rhea americana).

(Cladonia pyxidata, C.coccifera, Neoropogon melaxanthum). Fauna este săracă, adaptată la condiţiile de climă aspră. În Antarctida pe ţărmurile reci trăiesc unele specii de foci şi otaride: foca Weddell (Leptonychotes weddelli), leopardul de mare (Hydrurga leptonyx), elefantul de mare (Macrozhinus leoninus), foca cu coamă (Otaria byronia). Mamiferele lipsesc în totalitate. Dintre păsări, pinguinii sunt reprezentaţi de 17 specii, unii extinzându-şi arealul spre nord până în Africa de Sud şi Insula Galapagos; pentru ţărmurile Antarctidei este caracteristic pinguinul imperial (Aptenodytes forsteri) care atinge 1,4 m înălţime; pinguinul regal (A.patagonica) care trăieşte pe coasta Georgiei de Sud şi a insulei Ţara de Foc atinge 1 m înălţime. Pinguinii trăiesc în colonii mari de până la 5 milioane de indivizi, clocesc un singur ou timp de 75 de zile, duc o viaţă marină, cu excepţia perioadei de clocire. Dintre păsările zburătoare mai cunoscute sunt petrelul uriaş (Macronectus giganteus), petrelul zăpezilor (Pagodroma nivea), o specie de rândunică (Sterna vittata), o specie de pescăruş (Larus dominicanus), etc.

119

8. ASPECTE DE BIOGEOGRAFIE A ROMÂNIEI 8.1. Vegetaţia României Răspândirea naturală a vegetaţiei s-a făcut sub influenţa acţiunii factorilor climatici şi edafici. Teritoriul ţării noastre este situat în întregime în climatul temperat, unde se întâlneşte influenţa climatului temperat-moderat, caracteristic Europei de Vest şi Centrale, cu climatul temperat excesiv al Europei de Est. Datorită acestui fapt, pe de o parte şi datorită prezenţei Munţilor Carpaţi, pe de altă parte, vegetaţia ţării noastre este foarte variată, zonându-se după trei direcţii: latitudinal, de la ecuator spre poli, zonele de vegetaţie urmând zonele climatice, longitudinal, după poziţia uscatului faţă de oceane şi mări şi altitudinal, zonare determinată de relieful muntos. Vegetaţia României se zonează numai latitudinal, în zone de vegetaţie (zona de stepă, zona de silvostepă şi zona nemorală) şi altitudinal în etaje de vegetaţie (etajul nemoral, etajul boreal, etajul subalpin şi etajul alpin) (fig.117). Zonarea longitudinală pentru România este neînsemnată. 8.1.1. Zonele de vegetaţie din România 1) Zona de stepă Este larg răspândită pe teritoriul ţării noastre, îndeosebi în Dobrogea centrală şi sudică, estul Bărăganului, în sudul Olteniei, sudul şi estul Munteniei, sudul Moldovei şi mai puţin în vestul ţării – în Banat şi Crişana. Prin stepă se înţelege o suprafaţă de teren pe care, datorită unor condiţii de climă şi sol, se instalează o vegetaţie ierboasă caracteristică, pădurile lipsesc, sau apar sub formă de pâlcuri, iar vegetaţia lemnoasă este reprezentată prin câteva specii de arbuşti sau subarbuşti, ce formează tufişuri pitice. Stepa ocupă formele de relief plane sau slab ondulate (0-150 m altitudine); climatul este temperat excesiv, cu temperaturi medii anuale de 10-11,50C şi precipitaţii reduse (350-450 mm/an); solurile, în general, cernoziomuri tipice şi carbonatice, iar în Dobrogea soluri bălane. Vegetaţia stepei este alcătuită din plante ierboase şi puţini arbuşti. Pădurea lipseşte în stepă din următoarele cauze: precipitaţiile în jur de 500 mm, în timp ce vegetaţiei arborescente îi trebuie peste 500 mm, temperatura cu variaţii sezoniere mari, vânturile puternice şi uscate din timpul verii care măresc transpiraţia, umiditatea atmosferică mică, soluri bogate în săruri solubile, dăunătoare arborilor ce se află la mică adâncime, apa freatică la mare adâncime; toate acestea nu sunt favorabile dezvoltării pădurii. Vegetaţia ierboasă a stepei este alcătuită din numeroase specii adaptate la secetă prelungită. O grupă mare de xerofite o formează gramineele de stepă cum ar fi: firuţa cu bulbi (Poa bulbosa), peliniţa de stepă (Artemisia austriaca), pirul gros (Cynodon dactylon), păiuşurile stepice (Festuca valesiaca, F.sulcata, F.pseudovina), pir crestat (Agropyron cristatum), coliliile (Stipa joannis, S.lessingiana), negara (Stipa capillata), bărboasa (Botrichloa ischaeum), etc. Alte familii de plante caracteristice stepei sunt: compozitele cu specii de mături (Centaurea orientalis, C.spinulosa, C.diffusa); leguminoasele cu specii de trifoi (Trifolium pratense, T.diffusum), de măzăriche (Vicia seratifolia, V.norbonensis), culbeceasa (Medicago falcata), sulfină (Melilotus officinalis, M.albus); labiatele cu specii de jaleş (Salvia austriaca, S.nutans), cimbrişor (Thymus); liliaceele cu specii de ceapă (Allium), etc. Vegetaţia lemnoasă din stepă este reprezentată în general prin insule de tufărişuri alcătuite din câţiva arbuşti: porumbar (Prunus spinosa), cireşul (Cerasus avium), vişin de stepă (Cerasus fructicosa), migdalul pitic (Amygdalus nana), mur de mirişte (Rubus caesius), păducelul (Crataegus monogyna). 120

În stepa Dobrogei, pe coastele nordice se întâlnesc petice mici de păduri, denumite popular „meşelicuri” , cu aspect de tufărişuri, formate din cărpiniţă (Carpinus orientalis), vişin turcesc (Padus mahaleb), mojdrean (Fraxinus ornus), ulm (Ulmus foliacea) şi mulţi arbuşti:corn (Cornus mas), sânger (C.sanguinea), păducel (Crataegus monogyna), iasomie (Jasminium fruticans). În exemplare izolate vegetează aici, pe alocuri, stejarul pufos (Quercus pubescens) şi stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora). 2) Zona de silvostepă Silvostepa reprezintă zona de tranziţie de la vegetaţia de pădure la cea de stepă. Unii cercetători mai numesc „antestepe” sau „stepe cu păduri”. Se caracterizează prin prezenţa unor petece de vegetaţie forestieră în alternanţă cu vegetaţia ierboasă, ca rezultat al condiţiilor climatice şi edafice care favorizează existenţa acestui aspect. Întinderea silvostepei în ţara noastră depăşeşte cu mult pe cea a stepei. Cuprinde partea de vest a Bărăganului, Câmpia Burnasului, Câmpia Olteniei, partea nordică a platformei Covurluiului Câmpia Jijiei, Câmpia Timişului, Mureşului, Câmpia Crişurilor şi a Transilvaniei, nordul şi sud-vestul Dobrogei. Relieful are altitudini de 50-300 m în Moldova şi Dobrogea şi de 50-150 m în restul ţării. Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 9,5-110C, precipitaţiile oscilând între 500-600 mm/an sau chiar peste 600 mm în Oltenia şi sud-vestul Munteniei şi sub 500 mm în vestul Bărăganului şi sudul Moldovei, iar perioadele de secetă fiind mai reduse. Solurile caracteristice silvostepei sunt cernoziomurile cambice, cernoziomurile argiloiluviale, solurile brun roşcate, brune argiloiluviale, etc. Vegetaţia din silvostepă este formată din elemente floristice ce se întâlnesc şi în zona nemorală vecină sau în stepă. Vegetaţia lemnoasă este formată din stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejarul pufos (Quercus pubescens), stejarul (Quercus robur); ele apar fie în arborete pure, fie în şleauri alături de cer (Quercus cerris), gârniţă (Quercus frainetto), teiul alb (Tilia tomentosa), jugastrul (Acer campestre), paltinul de câmp (Acer platanoides) (fig.118), frasinul (Fraxinus excelsior). Arbuştii cei mai frecvenţi din silvostepă sunt: gherghinarul sau păducelul (Crataegus monogyna), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), sângerul (Cornus sanguinea), cornul (Cornus mas), măceşul (Rosa canina), porumbarul (Prunus spinosa). În silvostepa din Podişul Transilvaniei, pădurile sunt alcătuite îndeosebi din gorun (Quercus petraea) sau din stejar (Quercus robur), ultimul fiind localizat mai ales pe versanţii cu exces de umiditate). Fig.118 – Paltinul de câmp (Acer platanoides) În silvostepa Olteniei, Câmpia a-lujer; b-frunză; c-inflorescenţă; e-floare; f-fruct; Burnasului, sudul Moldovei se află numeroase g-plantulă. păduri de Quercus pubescens, în amestec cu Quercus pedunculiflora, Q.frainetto, Ulmus foliacea. În Dobrogea pe lângă stejarul pufos (Quercus pubescens) apar şi unele specii termofile caracteristice ţinuturilor submediteraneene, sâmbovina (Celtis australis), sfineacul (Carpinus duinensis).

121

Vegetaţia ierboasă este cea caracteristică stepei. Apar şi o serie de plante mai puţin xerofile: graminee cu rizomi (Bromus inermis, Poa angustifolia, Agropyron repens), leguminoase mezofile (Trifolium pratense, T.repens), pe izlazuri creşte masiv peliniţa de stepă (Artemisia austriaca), pe margini de drumuri şi locuri bătătorite: holera (Xanthium spinosum), scaieţi (Cardus nutans), laptele cucului (Euphorbia sp.), firuţa de livadă (Poa pratensis var.angustifolia), păiuşul (Festuca sulcata), umbra iepurelui (Asparagus officinalis), etc. Sunt prezente unele grupări intrazonale (semihalofile) şi azonale (grupări de lunci, acvatice, palustre). 3) Zona nemorală (a pădurilor de stejar) Ocupă suprafeţe întinse în Oltenia şi Muntenia, Banat şi Crişana, în centrul Transilvaniei, mai reduse în Moldova şi cu totul izolat în Dobrogea. Relieful este reprezentat de câmpii înalte, coline şi platforme joase, sau de dealuri cu altitudini de 150-400 (500). Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 8-110C în Banat, Oltenia, Muntenia şi Dobrogea şi 8-90C în Moldova şi Transilvania şi precipitaţii ce variază între 550-700 mm/an. Pe teritoriul ţării noastre se întâlnesc două din subzonele zonei nemorale: subzona pădurilor de stejari xeromezofili-termofili (sau a pădurilor de cer şi gârniţă) şi subzona pădurilor de stejari mezofili (sau subzona stejăreto-gorunetelor). Speciile principale de plante lemnoase sunt: pentru Moldova stejarul (Quercus robur) şi stejarul pufos (Q.pubescens), în sudul şi vestul ţării cerul (Q.cerris) şi gârniţa (Q.frainetto), iar în Dobrogea stejarul brumăriu (Q.pedunculiflora) şi gârniţa. În Transilvania predomină pădurile de stejari mezofili: stejăreto-gorunete, stejăretocărpinete. Tufărişurile rezultate în urma defrişărilor sunt dominate de păducel (Crataegus monogyna) şi porumbar (Prunus spinosa). Vegetaţia ierboasă are caracter xero şi xeromezofil, fiind alcătuită din păiuş de stepă (Festuca valesiaca), colilii (Stipa joannis, S.stenophylla), bărboasă (Botriochloa ischaemum), lucernă (Medicago sativa), culbeceasa (Medicago falcata), cimbrişor (Thymus glabrescens), rogoz (Carex humilis), etc. 8.1.2. Etajele de vegetaţie din România 1) Etajul nemoral (al pădurilor de foioase: gorunete şi făgete) Ocupă întreg centrul şi nordul ţării sub forma unui teritoriu aproape continuu întrerupt de insule mai mari sau mai mici, reprezentând munţii înalţi sau podişurile joase cu alte etaje sau zone. Sub formă de insule mici, etajul mai apare în nordul şi centrul Moldovei şi în Dobrogea de Nord. Limita superioară se situează la altitudini ce variază de la 800-1200 m în nordul ţării şi de 1300 m în sudul ţării. Limita inferioară a etajului corespunde cu limita inferioară de răspândire a gorunetelor, situată în medie la 300 m altitudine. În estul Moldovei şi în Dobrogea ea scade sub 300 m şi poate ajunge chiar la 200 m, iar în bazinul Transilvaniei este, în general, mai ridicată (400-500 m). Explicaţia acestor diferenţe constă în faptul că gorunetele sunt formate din trei specii: Quercus petraea, Q.dalechampii, Q.polycarpa, ale căror areale şi cerinţe ecologice nu sunt identice. Coborârea limitei gorunetelor în partea de vest, sud şi est a ţării ar putea fi o urmare a răspândirii mai largi a ultimilor două specii, adaptate la un climat ceva mai cald şi uscat. Pe teritoriul României, în cadrul etajului nemoral sunt conturate următoarele subetaje: subetajul pădurilor amestecate de răşinoase şi fag, subetajul făgetelor, subetajul gorunetelor. a) Subetajul pădurilor amestecate de răşinoase şi fag ocupă suprafeţe destul de însemnate. Pe versantul estic al Carpaţilor Orientali, aceste păduri se întind în toată regiunea

122

mijlocie şi inferioară a munţilor, în schimb pe versantul vestic al Carpaţilor Orientali, se întinde ca o fâşie foarte îngustă, întreruptă în locurile unde molidişurile vin în contact direct cu făgetele pure. În Munţii Gutâi şi Ţibleş se întâlnesc insule mici, izolate, ale acestui subetaj. În Carpaţii Occidentali limita inferioară a subetajului se întâlneşte la 300 m (Munţii Semenicului), în Poiana Ruscă şi Munţii Apuseni limita se găseşte la circa 900-1000 m. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată de cele trei specii principale: fagul, bradul, molidul, care intră în alcătuirea tuturor pădurilor. În exemplare rare, se pot găsi paltinul şi ulmul de pădure, scoruşul, frasinul şi chiar teiul pucios. În Carpaţii Orientali apare şi pinul silvestru. Stratul ierbos este constituit din păiuşul roşu (Festuca rubra), păiuşca (Agrostis tenuis), ghizdei (Lotus corniculatus), măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), horşti (Luzula nemorosa), păiuş de pădure (Festuca silvatica), pieptănariţa (Cynosurus cristatus), etc. b) Subetajul pădurilor de fag (al făgetelor) Ocupă teritorii întinse, situate între subetajul de răşinoase şi fag sau etajul boreal şi subetajul gorunetelor de la dealuri. Pădurile de fag (Fagus silvatica) sunt răspândite în toate provinciile ca făgete pure sau în amestec cu alte specii. Limita inferioară a acestui subetaj este la altitudini de 300-500 m, unde pădurile de fag se întrepătrund cu cele de stejar. Limita superioară atinge 1270 m în Maramureş, 1320 m în Carpaţii Orientali, 1360 m în cei sudici, 1320 m în Bihor şi 1560 m în Munţii Ţarcu şi Godeanu (fig.119). Fagul poate fi întâlnit şi în câmpie, izolat sau în masive reduse, la altitudini mici, de exemplu în Câmpia Transilvaniei, în sudvestul Munteniei, Banat şi valea Dunării Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 6-90C, iar precipitaţiile oscilează între 600-900 mm/an. Specia dominantă în acest subetaj este fagul (Fagus silvatica), un arbore de climat răcoros cu nuanţe oceanice (subatlantic) (fig.120). Arealul său este situat în întregime în centrul şi vestul Europei. În România se găseşte şi cealaltă specie de fag european (Fagus orientalis) al cărui areal se întinde în Fig.119 – Fagi la limita superioară a etajului estul Europei. În regiunea de munte, alături de fag se (1200 m alt.) în platforma Bran, Fundata, întâlnesc paltinul şi ulmul de munte, bradul jud.Braşov. În pajiştea din jurul fagilor se vede apariţia rocii calcaroase la zi. sau molidul, plopul tremurător, mesteacănul. În regiunea de dealuri, cresc uneori gorunul, cerul, gârniţa, carpenul, paltinul de munte şi de câmp, teii (Tilia cordata, T.platyphyllos), cireşul păsăresc (Cerasius avium), frasinul (Frasinul excelsior), ulmul (Ulmus montana, U.foliacea). Stratul de arbuşti este slab reprezentat, fiind dominat de socul roşu (Sambucus racemosa), socul negru (S.nigra), tulichina (Daphne mezereum), caprifoiul (Lonicera xylosteum), la care se adaugă unele specii caracteristice pentru pădurile de stejar; alunul (Corylus avelana), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), cornul (Cornus mas), sângerul (C.sauguinea), clocotişul (Staphylea pinnata).

123

Flora cu mull din făgete este alcătuită: vinariţa (Asperula odorata), trepădătoare (Mercurialis perennis), colţişor (Dentaria glandulosa, D.bulbifera), ciocul berzei (Geranium robertianum), laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), urzica moartă galbenă (Lamium galeobdolon), mierea ursului (Pulmonaria rubra), sănişoară (Sanicula europaea). Flora acidofilă din făgete este dominată de: horşti (Luzula nemorosa), trestia de pădure (Calamagrostis arundinacea), păiuşul de pădure (Festuca silvatica), firuţa de pădure (Poa nemoralis), măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), afinul (Vaccinium myrtillus), murul (Rubus hirtus), etc. c) Subetajul gorunetelor Ocupă cele mai întinse teritorii în Depresiunea Transilvaniei. O răspândire deosebit de largă a gorunetelor se remarcă în Podişul Târnavelor şi pe dealurile Someşurilor. Gorunete se întâlnesc şi pe toate dealurile şi piemonturile pericarpatice, între Crişul Alb şi Mureş, în Munţii Dognecei, în Piemontul Getic, în Subcarpaţii şi piemonturile din estul Munteniei, sudul şi centrul Moldovei. Ajung insular până în nordul ţării şi în Podişul Dobrogei. Relieful are altitudini ce variază de la 300-600 până la 700 m. Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 7,5-90C şi precipitaţii ce variază între 600-800 mm/an. În România gorunetele sunt formate din trei specii de gorun: Quercus petraea, Q.dalechampii, Q.polycarpa, fiecare având altă origine şi areale ce coincid numai în parte (fig.121). Gorunetele de Quercus petraea – arbore de origine central europeană – ocupă bazinul Transilvaniei şi teritoriile mai înalte ale dealurilor din afara arcului Carpatic. Gorunetele de Q.dalechampii, gorunul balcanic, sunt mai frecvente în partea inferioară a dealurilor din sudul şi estul ţării, îndeosebi din Dobrogea şi Moldova de est. Gorunetele din Q.polycarpa (arbore de origine sudică), sunt mai puţin frecvente şi se întâlnesc împreună cu cele de Q.dalechampii. Pădurile de gorun, denumite şi „şleauri de deal” sunt dominate de specii caracteristice: stejar (Quercus robur), gorun (Q.petraea), gârniţa (Q.frainetto), stejar pufos (Q.pubescens); în amestec mai apar carpenul (Carpinus betulus), ulmul (Ulmus foliacea), arţarul (Acer platanoides), jugastrul (Acer campestre), frasinul (Fraxinus excelsior), teiul pucios (Tilia cordata), teiul cu frunza mare (Tilia platyphyllos). În regiunile cu climat mai blând (Banat, Oltenia, Dobrogea, dealurile de la curbura Carpaţilor), stratul de arbori poate fi format din mojdrean (Fraxinus ornus), cărpiniţă (Carpinus orientalis), vişin turcesc (Padus mahaleb), alunul turcesc (Corylus colurna), etc. Tufărişurile sunt alcătuite din porumbar (Prunus spinosa), păducel (Crataegus monogyna), măceş (Rosa canina), alun (Corylus avelana), lemnul râios (Evonymus europaea), cornul (Cornus mas), clocotişul (Staphylea pinnata). În regiunile mai calde, de exemplu în defileul Dunării, pe dealurile de la Curbura Carpaţilor şi în Dobrogea, stratul arbuştilor poate fi dominat de specia submediteraneeană scumpia (Cotynus coggygria). Vegetaţia ierboasă est dominată de firuţa de pădure (Poa nemoralis), păiuşul sulcat (Festuca sulcata), obsigă (Brachipodium silvatica), iarba câmpului (Agrostis alba), mărgeluţa (Melica uniflora), golomăţul (Dactylis polygama). Flora de mull din gorunete este alcătuită din vinariţă (Asperula odorata), trepădătoarea (Mercurialis perennis), laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), sănişoara (Sanicula europaea), urzica moartă (Lamium galeobdolon), mierea ursului (Pulmonaria officinalis). În gorunetele şi şleaurile cu floră acidofilă predomină în stratul ierbos rogozul (Carex pilosa), horşti (Luzula nemorosa) şi murul (Rubus hirtus).

124

2) Etajul boreal (al molidişurilor) Cuprinde fâşia altitudinală situată imediat sub etajul subalpin şi se caracterizează în special prin păduri de conifere boreale (molid). În România etajul boreal este prezent în toate grupele Carpaţilor. Relieful este reprezentat de masive muntoase cu văi înguste şi depresiuni intramontane, cu altitudini ce variază între 800 şi 1700 (1800) m. În Oltenia, limita inferioară a etajului este de 1200-1400 m, în vestul Munteniei 900-1000 m, în cea de est 700-800 m, iar în nordul Moldovei coboară până la 500 m. Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 2-5 (60C) şi precipitaţii medii de 700-1400 mm/an. Solurile cele mai frecvente în molidişuri sunt cele brune acide, brune feriiluviale şi podzolurile humico-feriiluviale. Elementul principal al etajului este molidul (Picea excelsa) (fig.122), specie boreală şi boreal montană (în Europa de vest). În amestec cu molidul se întâlneşte bradul (Abies alba) şi pinul (Pinus silvestris). Destul de rar se întâlneşte scoruşul (Sorbus aucuparia), paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), mesteacănul (Betula alba). Spre limita superioară (Bucegi, Gârbova, Ciucaş, Lotru) apar zada (Larix decidua), zâmbrul (Pinus cembra), ca şi tisa (Taxus baccata), astăzi relict. Arbuştii din molidişuri sunt puţini şi reprezentaţi mai ales prin socul roşu (Sambucus racemosa), specii de caprifoi (Lonicera nigra, L.xylosteum), coacăzul de munte (Ribes alpinum), tulichina (Daphne mezereum), cununiţa (Spiraea ulmifolia), iar dintre subarbuşti afinul (Vaccinium myrtillus). Vegetaţia ierboasă este alcătuită din măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), degetăruţul (Soldanella montana), perişorul (Pyrola uniflora), horştii (Luzula silvatica), numeroase specii de ferigi (Athyrium filix femina, Dryopteris filis max), muşchii verzi (Hylocomium splendeus, Politrichum commune, P.juniperinum, Dicranum scoparium), etc. Specia cea mai des întâlnită a pajiştilor secundare, instalate pe locul pădurilor de molid, este păiuşul roşu (Festuca rubra var.fallax), urmată de ţepoşica (Nardus stricta) şi târsa (Deschampsia caespitosa). 3) Etajul subalpin (sau al jnepenilor) Cuprinde vegetaţia culmilor alpine între limita inferioară a etajului alpin şi limita superioară a pădurii încheiate. În general, limita inferioară este considerată la 1500-1600 m, iar limita superioară corespunde cu limita superioară a jnepenişurilor, de 1900 m în Carpaţii Meridionali şi în Carpaţii Orientali numai în Munţii Rodnei şi Călimani. Clima este rece şi umedă cu temperaturi medii anuale de 0-20C şi precipitaţii cuprinse între 800 şi 1200 mm/an. Vântul este puternic şi aproape permanent, din acest motiv plantele ierboase sunt mici, iar cele lemnoase au tulpinile târâtoare sau puţin ridicate de la suprafaţa solului. Solurile caracteristice acestui etaj sunt podzolurile humicoferiiluviale, solurile humicosilicatice şi litosolurile. Etajul jneapănului se întinde până la altitudinea de 2100-2200 m. Vegetaţia lemnoasă este formată din câteva specii de arbuşti: pinul de munte sau jneapănul (Pinus mugo) (fig.123), ienupărul pitic (Juniperus sibirica), aninul de munte (Alnus viridis), smirdarul (Rhododendron kotschyi), afinul (Vaccinium myrtillus) şi merişorul (Vaccinium vitis idaea). În rarişti de arbori, pe lângă vegetaţia de jnepeniş se întâlnesc şi o serie de specii lemnoase din zona forestieră ca molidul (Picea excelsa), zada (Larix decidua), bradul (Abies

125

alba), zâmbrul (Pinus cembra), mesteacănul (Betula alba), iar pe văi se întâlnesc tufişuri de anini de munte (Alnus viridis) şi de coacăză (Bruckenthalia spiculifolia). Vegetaţia ierboasă se prezintă sub formă de pajişti cu păruşca (Festuca supina), iarba vântului (Agrostis rupestris), firuţa (Poa media), ţepoşica sau părul porcului (Nardus stricta), păiuşul roşu (Festuca rubra), peptănariţa (Cynosurus cristatus) şi târsa (Deschampsia caespitosa) (fig.124), etc.

Fig.124 – Târsa (Deschampsia caespitosa).

Fig.123 – Jnepeniş (tufăriş cu Pinus mugo) în Căldarea Iezerului Mare din Munţii Cibinului. În prim plan pajişte cu smirdar (Rododendron kotskyi).

4. Etajul alpin Cuprinde vegetaţia de pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor şi se întâlneşte sub formă de insule în Carpaţii Meridionali şi Orientali la altitudini de peste 2200 m. Clima este rece şi umedă cu temperaturi medii anuale de –2,5-00C, precipitaţii medii de 1200-1600 mm/an, vânturi frecvente şi puternice, diferenţe mari între noapte şi zi, iar perioada de vegetaţie este scurtă. Vegetaţia lemnoasă este formată din câţiva subarbuşti târâtori: arginţica (Dryas octopetala), sălciile pitice (Salix reticulata, S.retusa, S.herbacea). Mai rar ajung, aici, din etajul subalpin, smirdarul (Rhododendron kotschyi) sau ienupărul pitic (Juniperus sibirica). Flora ierboasă este bogată, constituită din coarna (Carex curvula, C.sempervirens), rugina (Juncus trifidus), păruşca (Festuca supina); unele plante dicotiledonate ca ochiul găinii (Primula minima), degetăruţul (Soldanella pussila), piciorul cocoşului alpin (Ranunculus alpestris), clopoţei (Campanula alpina). O grupă deosebită o formează plantele ce se dezvoltă sub formă de periniţe: iarba roşioară (Silene acualis) (fig.125), laptele stâncii (Androsace chamaejasme), ochiul şarpelui (Eritrichium nanum). Fig.125 – Iarba roşioară (Silene acualis).

126

8.1.3. Vegetaţia intrazonală sau azonală În afară de vegetaţia descrisă mai înainte, dependentă de anumiţi factori climatici, la noi în ţară mai există şi alte tipuri de vegetaţie, numită intrazonală, care depinde în special de factorii edafici. Această vegetaţie intrazonală o întâlnim oriunde se află un anumit factor edafic de care este dependentă. de stâncării şi grohotişuri. Sunt numeroase plante care trăiesc pe suprafaţa stâncilor numite litofite, iar cele din interiorul crăpăturilor stâncilor se numesc hasmofite. Dintre acestea putem menţiona: păiuşul (Festuca rupicola ssp.saxatilis), coada iepurelui (Sesleria rigida), Gypsophilla petrea, mărţişor (Geum montanum), rogoz (Carex humilis), garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus spiculifolius), guşa porumbelului alpin (Silene acualis), pinul de Banat (Pinus nigra var.banatica) (fig.126), arginţica (Dryas octopetala), firuţa alpină (Poa alpina), iarba vântului (Agrostis rupestris), iarba surzilor (Saxifraga aizoon); de nisipuri (specii psamofile):a) maritime:perişorul (Elymus arenarius), rogozul de nisip (Carex colchica), varza de mare (Crambe maritima), jaleşul de nisip (Stachys maritima), pelinul de nisip (Artemisia arenaria); b) continentale: troscotul de nisip Fig.126 – Pinul de Banat (Pinus (Polygonum arenarium), Fragus racemosus, pătlagina de nigra var. banatica) pe Muntele Domogled. nisip (Plantaco indica), Aspera spica-venti; de sărături (specii halofile): sărăcica (Salsola soda), brânca (Salicornia herbacea) (fig.127), ghirinul (Suaeda maritima), iarba de sărătură (Puccinelia distans), pelin (Artemisia maritima), limba peştelui (Statice gmelini), pir (Agropyrum elongatum); acvatică: nufărul galben (Nuphar luteum), nufărul alb (Nymphaea alba), broscăriţa (Potamogeton natans); ciulini (Trapa natans), săgeata apei (Sagittaria sagittifolia), peştişoara (Salvinia natans), lintiţa de baltă (Lemna gibba), foarfeca bălţii (Stratiotes aloides), otrăţelul de baltă (Utricularia vulgaris); palustră: trestia de baltă (Phragmites australis), pipirig (Scirpus sylvaticus), papura (Typha latifolia, T.angustifolia), mana apei Fig.127 – Brânca (Salicornia herbacea). (Glyceria maxima), rogoz (Carex riparia, C.vulpina, C.acutiformis), barba ursului de bahne (Equisetum palustre), limbariţa (Alisma plantago); mlaştini de turbă: a) eutrofe (bahne): specii ale genului Carex (Carex stricta, C.caespitosa, C.paniculata), Calla palustris, Drosera anglica; b) oligotrofe (tinoave): specii ale genului Sphagnum (Sphagnum fuscum, Sph.nemoreum, Sph.palustre, Sph.medium) în amestec cu unele specii ale Carex (Carex limosa, C.pauciflora, C.stellulata), roua cerului (Drosera rotundifolia), Empetrum nigrum; de luncă şi zăvoaie este specifică suprafeţelor din lungul apelor, supuse deseori inundaţiilor, cu apa freatică la mică adâncime. Vegetaţia lemnoasă este formată din sălcii (Salix alba, S.fragilis, S.purpurea), plopul alb (Populus alba), plopul tremurător (Populus tremula), plopul alb (Populus alba), plopul tremurător (Populus tremula), plopul negru

127

(Populus nigra), aninul negru (Alnus glutinosa) dintre specile cu lemn moale şi stejar (Quercus robur), ulm (Ulmus foliacea), frasin (Frasinus excelsior), măr pădureţ, păr pădureţ dintre speciile cu lemn tare. În lungul râurilor şi în special în lungul luncii Dunării, alături de speciile de esenţă moale se întâlnesc şi pajişti de luncă, dintre care unele inundate destul de des. Vegetaţia acestor pajişti este alcătuită din specii de graminee (Gliceria acvatica, G.fluitans), cyperacee (Carex vulpina, C.acutiformia), juncaceae (Juncus effusus, J.compressus) prin părţile joase mlăştinoase. Prin locurile mai ridicate vegetează: iarba câmpului (Agrostis alba), coada vulpii (Alopecurus pratensis), pirul (Agropyrum repens), păiuşul (Festuca pratensis), firuţa (Poa pratensis), păpădia (Taraxacum officinale), trifoiul roşu (Trifollium pratense); ruderală şi segetală este formată din buruieni care se dezvoltă pe terenurile influenţate de activitatea omului, de regulă, în jurul aşezărilor omeneşti, pe marginea drumurilor, pe terenurile virane – vegetaţie ruderală: troscotul (Polygonum aviculare), iarba de gazon (Lolium perenne), pătlagina mare (Plantago major), nalbă de pădure (Malva sylvestris), bozul (Sambucus ebulus), coada şoricelului (Achillea millefolium); iar în culturile agricole vegetaţia segetală: neghină (Agrostemma githago), lobodă (Chenopodium album), busuioc sălbatic (Galinsoga parviflora), susai (Sonchus arvensis), zârna (Solanum nigrum), pălămida (Cirsium arvense). 8.2. Fauna României Fauna este dispusă spaţial, împreună cu vegetaţia, în etaje şi zone biogeografice pe cele trei mari forme de relief (munţi, dealuri, câmpii) (fig.128).

Fig. 128 – Etajele şi zonele biogeografice din România: 1-etajul alpin; 2-etajul boreal; 3-etajul nemoral; 4-zona nemorală; 5-zona silvostepei; 6-zona stepei; 7-zona pădurilor submediteraneene (după C.Drugescu).

128

8.2.1. Fauna munţilor După compoziţie, evoluţie paleogeografică, origine şi repartiţie, fauna Carpaţilor prezintă o serie de trăsături specifice care o individualizează foarte clar în ansamblul faunistic românesc. Cea mai vizibilă însuşire care impune această faună în peisajul zoogeografic de pe teritoriul României este dispunerea ei în formaţiuni faunistice altitudinale după cum urmează: etajul alpin (de la 2200 m în sus), etajul subalpin (între 1850 şi 2200 m), etajul boreal (între 1850 şi 1250 m) şi etajul nemoral (sub 1250 m până spre 800 m), acesta din urmă continunduse şi în regiunea dealurilor. 1) Etajul alpin. Fauna alpină este puţin diversificată şi alcătuită din elemente euritope. Pentru culmile munţilor, cel mai reprezentativ mamifer este capra neagră (Rupicapra rupicapra) care are o arie de răspândire destul de bine conturată. Este un animal foarte sprinten, face sărituri până la şapte metri şi trece cu uşurinţă peste locurile cele mai prăpăstioase şi primejdioase. Mai rar se întâlneşte marmota alpină (Marmota marmota (fig.129). Acestora li se adaugă un rozător care trăieşte prin Fig.129 – Marmota alpină (Marmota grohotişuri, sub bolovani şi rădăcini: şoarecele marmota). alpin (Microtus nivalis). Păsările caracteristice culmilor alpine sunt puţine. Dintre acestea putem menţiona: fâsa de munte (Anthus spinoletta) şi ciocârlia urechiată (Eremophila alpestris) în păşunea alpină, brumăriţa de stâncă (Prunella collaris) şi codroşul de munte (Phoenicurus ochruros) prin grohotişuri şi bolovănişuri, fluturaşul de stâncă (Tichodroma muraria) şi acvila de stâncă (Aquila chrysaetos) pe pereţii drepţi şi stâncoşi şi prundăraşul de munte (Eudromias morinellus) în apropierea zăgoanelor din căldările glaciare. Ca o consecinţă a condiţiilor grele de viaţă, animalele din etajul alpin prezintă o serie de adaptări particulare. Astfel, păsările care îşi caută hrana printre ierburi şi în tufărişuri sunt slab zburătoare, clocesc o singură dată pe sezon, în marea lor majoritate, în etajele inferioare. Datorită temperaturilor scăzute şi a perioadei favorabile scurte, şopârla de munte (Lacerta vivipara) este ovovivipară (ouăle dezvoltându-se complet în corpul femelei), făcând direct pui. Melanismul reprezintă o altă formă de adaptare la frig, culoarea întunecată fiind întâlnită atât la vertebrate cât şi la nevertebrate. De exemplu, vipera comună (Vipera berus berus) este reprezentată prin forma ei melanică – vipera neagră (Vipera berus praester), iar şopârla de munte şi tritonul de munte prezintă culoare neagră. 2) Etajul subalpin este reprezentat de şopârla de munte (Lacerta vivipara), vipera comună (Vipera berus), cocoşul de munte (Tetrao urogallus), cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix), fluturele Argyroplace schulziana în tufărişurile de jnepeni. 3) Etajul boreal corespunde biotopului pădurilor de conifere, caracterizat prin luminozitate redusă, precipitaţii ridicate, ierni reci şi lungi (5 luni). Acest etaj este bine reprezentat în Carpaţii Orientali şi Meridionali, iar în Carpaţii Occidentali (Munţii Apuseni) este slab reprezentat.

129

Dintre mamiferele carnivore menţionăm: ursul (Ursus arctos) şi râsul (Lynx lynx) (fig.130), frecvente şi în etajul nemoral; unele rozătoare: şoarecele vărgat (Sicista betulina), şoarecele scurmător (Clethriomomys glareolus). Păsările sunt numeroase, fiind reprezentate de cocoşul de munte (Tetrao urogallus) şi cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix). Dintre răpitoarele de zi importanţă prezintă şoarecele comun (Buteo buteo) şi corbul (Corvus corax), iar dintre răpitoarele de noapte caracteristice acestor locuri sunt huhurezul mare (Strix aluco) şi buha (Bubo bubo) (fig. 131). Păsările cântătoare sunt dominate de piţigoiul de brădet (Parus ater), piţigoiul de munte (P.montanus), mierla gulerată (Tardus

Fig. 130 – Râsul (Lynx lynx).

torquatus), etc. Numeroase sunt şi alte păsări cum ar fi ciocănitoarea cu trei degete (Picoides tridactylus), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), gaiţa de munte (Nucifraga caryocatactes), auşelul sprâncenat (Regulus ignicapillus), etc. Reptilele şi amfibienii sunt dominate de şopârla de munte (Lacerta vivipara), vipera comună (Vipera berus), tritonul de munte (Triturus alpestris), etc. 4) Etajul nemoral. Ocupă jumătatea inferioară şi poalele munţilor înalţi, munţii mijlocii, precum şi culmile dealurilor mai înalte, fiind cea mai bogată şi întinsă formaţiune faunistică a Carpaţilor, cuprinzând bitopul pădurilor de fag şi gorun, împărţit în două subetaje biogeografice: subetajul făgetelor şi subetajul gorunetelor. În etajul nemoral condiţiile de viaţă se îmbunătăţesc, deoarece intensitatea şi durata luminii cresc, Fig.131 – Buha (Bubo bubo). gradientul de căldură este mai ridicat, iar producţia de biomasă mai bogată şi mai variată. În subetajul fagului dintre mamiferele ierbivore cea mai larg răspândită este căprioara (Capreolus capreolus), iar în pădurile compuse din mai multe strate de vegetaţie, care au atât locuri deschise, cât şi desişuri greu penetrabile trăieşte cerbul (Cervus elaphus) (fig.132). Fauna mamiferelor rozătoare este reprezentată de şoarecele gulerat (Apodemus tauricus), veveriţa (Sciurus vulgaris), pârşul (Glis glis), pârşul cu coada tufoasă (Dryomys nitedula), pârşul de alun (Elyomis quercinus), etc. Pe malul apelor şi în locuri mai umede, se întâlnesc: şoarecele scurmător (Clethrionomys glareolus) şi şoarecele de câmp (Microtus arvalis). Alte mamifere care mai trăiesc aici sunt viezurele (Meles meles), ursul brun (Ursus arctos), lupul (Canis lupus), jderul de munte (Lepus europaeus), etc.

130

Bogată este şi fauna păsărilor din pădurile de fag. O pasăre caracteristică pentru aceste păduri este ierunca (Tetrastes bonasia), care face parte din aceeaşi familie cu cocoşul de munte şi cocoşul de mesteacăn, fiind tot sedentară. Denumirea de „bonasia” derivă din latinescul bona assa, adică „mâncare minunată”, lăudându-se astfel calitatea deosebită a cărnii de ieruncă. Preferă pădurile întinse, cu subarboret şi tufărie multă, în special de alun, culegând cu plăcere muguri şi amenţi. Alte specii de păsări caracteristice pădurilor de fag sunt cinteza (Fringilla coelebs), codroşul de grădină (Phoenicurus phoenicurus), sturzul de vâsc (Turdus viscivorus), porumbelul sălbatic (Columba palumbus) şi porumbelul de scorbură (C.oenas), etc. Fauna subetajului gorunetelor reprezintă una din cele mai bogate, variate şi întinse comunităţi de pe teritoriul României ocupând Subcarpaţii, piemonturile mai înalte şi mici suprafeţe din podişuri. Condiţiile de viaţă pentru animale sunt foarte bune deoarece gorunetele au spectrul floristic larg, gradul ridicat de acoperire a terenului şi stratificarea structurală verticală complexă. Fig. 132 – Cerbul (Cervus elaphus). Speciile de păsări caracteristice pentru aceste păduri sunt porumbeii sălbatici (Columba palumbus, C.oenas), turtureaua (Streptopelia turtur), graurul (Sturnus vulgaris), mierla (Turdus merula), stăncuţa (Corvus monedula), privighetoarea neagră (Sylvia atricapilla), privighetoarea roşie (Luscinia megarhynchos), ciocănitoarea sură (Picus canus), piţigoiul de livadă (Parus lugubris), gaiţa (Garrulus glandarius) (fig.133), etc. Dintre păsările răpitoare importanţă prezintă gaia roşie (Milvus milvus), viesparul (Pernis apivorus), răpitor specializat în hrănirea cu larve de viespi şi albine sălbatice, care-şi fac fagurii în pământ şi uliul porumbar (Accipiter gentilis). Mamiferele sunt reprezentate de vulpea (Vulpes vulpes), mistreţul (Sus scropha), pârşul de stejar sau de ghindă (Eliomys quercinus), pârşul cu coada stufoasă (Dryomys nitedula), etc. Fig.133– Gaiţa (Garrulus glandarius). 8.2.2. Fauna dealurilor şi podişurilor Principala caracteristică a faunei dealurilor este marea lor heterogenitate zootaxonomică, ecologică şi zoogeografică. Existenţa în zonele deluroase a unor biotopi comuni în regiunile înalte şi joase ale ţării au favorizat prezenţa permanentă sau temporară şi deplasarea în ambele sensuri a unor specii sudice, precum şi larga repartiţie pe verticală şi orizontală a multor zooelemente, imprimând faunei un aspect tranzitoriu între cea de munte şi cea de câmpie. Ele aparţin la două formaţiuni biogeografice proprii Europei: etajul nemoral şi zona nemorală. Animalele fiind mai puţin dependente de sol şi de microclimat decât plantele, este mai greu a face o distincţie între fauna subetajului gorunetelor şi cea a subzonei pădurilor de stejari mezofili şi a celei de stejari submezofili-xerofili.

131

Animalele care trăiesc în pădurile de stejar, în majoritate nu sunt locuitori ai acestora, ci ajung până la munte (veveriţa, pârşii) sau chiar în stepe (iepurele). Căprioara (Capreolus capreolus) se întâlneşte mai frecvent în pădurile de stejar decât în făgete şi cele de răşinoase; din contră veveriţa, pârşii şi şoarecele gulerat (Apodemus tauricus) în condiţiile actuale sunt mai puţin frecvenţi în făgete. Mamifere foarte răspândite sunt lupul, iepurele şi vulpea, în mai mică măsură mistreţul şi pisica sălbatică (Felis silvestris) (fig.134). Dintre păsări, în afară de mierlă, mai des întâlnite în timpul verii sunt: sturzul de vâsc (Turdus viscevorus) şi sturzul cântăreţ (Turdus philomelos). Prin tufărişuri, la marginea pădurilor de deal, trăieşte potârnichea (Perdix perdix), care poate fi întâlnită şi în etajul alpin, ca şi în stepă. În pădurile de deal se întâlnesc unele specii de piţigoi, caracteristic fiind piţigoiul de livadă (Parus lugubris) care nu coboară la şes şi urcă rar la munte. O specie larg răspândită în pădurile de deal este gaiţa (Garrulus glandarius), pasăre sedentară la noi. Tot aici trăieşte fazanul (Phasianus colchicus), pasăre originară din Caucaz, colonizată în vestul ţării încă din secolul al XVIII-lea. Fazanul preferă pădurile umede cu tufişuri numeroase. Prin poieni şi la marginea pădurii se întâlneşte pupăza (Upupa epops), iar în tufişurile pădurilor de la câmpie trăiesc privighetorile. În zăvoaie se întâlneşte silvia (Sylvia curruca), oaspete de vară la noi. Fig.134 – Pisica sălbatică (Felis În tufişurile de soc şi păducel, cuibăreşte alt silvestris). oaspete de vară, sfrânciocul-berbecel (Lanius collurio). Păsările insectivore sunt reprezentate de: cojoaica (Certhia familiaris), ţicleanul (Sitta europaea caesia) care circulă în spirală pe trunchiul arborilor, mai întotdeauna cu capul în jos. Ciocănitorile sunt reprezentate la noi prin mai multe genuri şi specii, toate sedentare. ciocănitoarea de grădină (Dendrocopos syriacus balcanicus), ciocănitoarea mică (Dendrocopos minor hortorum), ciocănitoarea mare (Dendrocopos major) (fig.135), ciocănitoarea de stejar (Dendrocopos medius), ghionoaia sură (Picus canus) şi ciocănitoarea verde (Picus viridis) trăiesc în pădurile de foioase la şeş şi deal. La păsările de pădure mai sus amintite se adaugă grangurele (Oriolus oriolus), botgrosul (Coccothraustes coccothraustes), sedentar în stejărişuri şi făgete, presura de grădină (Emberiza hortulana), oaspete de vară şi inăriţa (Carduelis chloris), oaspete de iarnă. Totodată, de la altitudini mai mari, coboară în zona dealurilor şi podişurilor căldăraşul (Pyrrhula pyrrhula), şorecarul comun (Buteo buteo), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), măcăleandrul (Erithacus Fig. 135 – Ciocănitoarea mare rubecula), fluierarul de munte (Trynga hypoleucos), iar (Dendrocopos major). în sezonul estival urcă din câmpie câneparul (Carduelis cannabina), etc.

132

În Subcarpaţii Olteniei s-a observat că în iernile mai aspre coboară din munţi chiar brumăriţa de pădure (Prunella modularis) şi codroşul de munte (Phoenicurus ochruros). Unele specii ca gaiţa (Garrulus glandarius) şi toate răpitoarele efectuează deplasări zilnice pentru căutarea hranei. 8.2.3. Fauna câmpiilor Din punct de vedere spaţial fauna câmpiilor aparţine la două unităţi biogeografice zonale: stepa şi silvostepa, întrerupte în desfăşurarea lor latitudinală de Munţii Carpaţi. Ele prezintă o serie de adaptări la mediul ţinuturilor deschise (asemănătoare cu cele ce trăiesc în zona alpină) ca dimensiuni mici, zbor rapid şi foarte aproape de sol (din cauza vânturilor şi lipsei de adăpost), femele lipsite de aripi, diformism sexual slab pronunţat sau absent, hibernare în timpul iernii. Dintre animalele care populează câmpiile noastre, cele mai tipice sunt cele cu xerofilie ridicată, legate de terenurile cu vegetaţie ierboasă. Ele ocupă în România suprafeţe mici, insulare. Dintre mamifere importanţă prezintă rozătoarele, iar cel mai reprezentativ este popândăul (Citellus citellus), răspândit în toate câmpiile şi dealurile joase, lipsind însă din colinele Transilvaniei, hârciogul (Cricetus cricetus) (fig.136), şoarecele de câmp (Microtus arvalis), orbetele (Spalas leucodon), şoarecele pitic (Micromys minutus), şoarecele de stepă (Sicista subtilis), şobolanul de câmp (Apodemus agrarius); la Fig.136 – Hârciogul (Cricetus cricetus). acestea se adaugă: iepurele de câmp (Lepus europaeus), căpriorul (Capreolus capreolus), pisica sălbatică (Felix silvestris), jderul (Martes martes), iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus), şobolanul de apă (Arvicola terrestris) şi bizamul (Ondatra zibethica). Dintre carnivore mai frecvente sunt lupul, vulpea şi viezurele. Păsările sunt mai numeroase, unele dintre ele fiind pe cale de dispariţie, este cazul dropiei (Otis tarda), specie sedentară, femela fiind monument al naturii. Spârcaciul (Otis tetrax), specie migratoare, oaspete de vară, întâlnită în Bărăgan, Dobrogea şi sudul Moldovei, declarată monument al naturii. Pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus) este o specie de stepă (şi deşerturi nisipoase). O pasăre răspândită în stepă este graurul (Sturnus vulgaris), oaspete de vară, care zboară în stoluri numeroase, în special toamna. Ciocârliile sunt păsări de stepă, în parte adaptate câmpului cultivat. Ciocârlia de Bărăgan (Melanocorypha calandra) trăieşte în stepele din sud-est şi ciocârlia de stol (Calandrella brachydactyla) trăieşte exclusiv în stepe şi pustiuri, la noi numai în Dobrogea. Fâsa de câmp (Anthus campestris) este şi ea o specie de stepă, migrează în fiecare toamnă spre sud, revenind în aprilie. Numeroase sunt păsările răpitoare din stepă. De exemplu, heretele alb (Circus macrourus) cuibăreşte în Dobrogea şi în Bărăgan, rămânând aici din martie până în octombrie; şorecarul mare (Buteo rufinus), acvila sudică (Aquila rapax orientalis) şi şorecarul încălţat (Buteo lagopus). Reptilele sunt reprezentate prin şerpi ca: Eryx jaculus turcicus, un reprezentant balcanic al familiei boidelor, Elaphe quatorlineatus sauromates şi Coluber jugularis caspius; şopârle (Lacerta taurica, L.agilis chersonensis); broaştele ţestoase de uscat sunt reprezentate prin Testudo graeca ibera din Dobrogea, care trăieşte atât în stepa dobrogeană, cât şi în

133

poienile pădurilor din nordul Dobrogei; broasca râioasă comună (Bufo viridis), specie ubicvistă ce se ascunde în găurile solului, în timpul zilei, ieşind seara la vânătoare de insecte; cele două broaşte de pământ (Pelobates fuscus, în toată ţara, P.syriatus balcanicus în Dobrogea şi în lungul Dunării) pătrund şi ele în stepe şi silvostepe. 8.2.4. Fauna azonală În afara zonelor şi etajelor faunistice, fauna României cuprinde şi o specie de complexe de animale cu areale mai restrânse, fiind legate de condiţiile topoclimatice, edafice şi trofice speciale de pe stâncării, grohotişuri, nisipuri, sărături, turbării, lunci, ruderală, etc. 1) Fauna stâncăriilor (petrofilă) Pentru a putea rezista în condiţiile austere de trai din acest biotop, animalele petrofile prezintă o serie de adaptări speciale, ca ventuze şi cârlige (insectele), ghiare foarte ascuţite şi tălpi cu suprafaţă rugoasă (pasărea Trichodroma muraria), etc. Preferinţa unor animale pentru acest biotop îşi are multiple explicaţii. Pentru unele, stâncile şi grohotişurile reprezintă un loc excelent de vânătoare şi cuibărit: vânturelul roşu (Falco tinnunculus), şoimul călător (Falco peregrinus), brumăriţa de stâncă (Prunella collaris), mierla de piatră (Monticola saxatilis), stâncuţa (Coleus monedula), codroşul de munte (Phoenicurus ochruros), lăstunul de stâncă (Hirundo rupestris), acvila de stâncă (Aquila chuisaetos), etc. 2) Fauna nisipurilor (psamofilă, arenicolă). Ca mediu de viaţă, nisipurile prezintă un biotop cu totul aparte prin mobilitatea substratului, marea variaţie a umidităţii şi a acoperirii reduse cu vegetaţie. Organismele de pe nisipuri prezintă o serie de adaptări morfofiziologice corespunzătoare: transpiraţie mai redusă (datorită învelişului chitinos la insecte şi solzos la reptile), viaţă nocturnă şi endogee, deplasare rapidă, homocromie, ţepi chitinoşi sau peri elastici cu care contracarează mobilitatea subtratului. Cele mai numeroase specii ce trăiesc aici aparţin insectelor şi reptilelor, învelişul tegumentar impermeabil şi produsele de evacuare uscate permiţându-le supravieţuirea cu o cantitate de apă mică. Păsările care populează acest biotop sunt numeroase: pasărea ogorului (Burchinus oedicnemus), prundăraşul gulerat mic (Charadrius dubius curonicus), cenuşarul (Ailanthus altissima), ciovlica roşcată (Glareola pratincola) şi ciovlica negricioasă (G.nordmanni). Dintre vertebrate remarcabile sunt şopârlele de nisip (Eremias arguta deserti) care sapă galerii în dunele de nisip din Delta Dunării şi de la Hanu Conachi la adăpostul tufelor de Euphorbia, Juncus, Elymus, etc. Preferinţă pentru dunele de nisip o au şi broaştele de pământ (Pelobates fuscus şi P.syriacus balcanicus). Pentru realizarea galeriilor aceste broaşte au la picioarele posterioare câte un tubercul în formă de lopăţică. 3) Fauna sărăturilor (halofilă) Animalele de pe sărături sunt slab reprezentate, ocupând suprafeţe mici (circa 1% din suprafaţa ţării) sub formă de areale insulare, în zonele de stepă şi silvostepă ale Câmpiei Române şi Câmpiei Tisei, în jurul lacurilor sărate, al lagunelor şi de-a lungul litoralului Mării Negre şi în jurul izvoarelor sărate din Podişul Transilvaniei, Subcarpaţii de Curbură, Depresiunea Jijiei, etc. Puţinele animale care trăiesc în acest biotop sunt dependente în special de componenta vegetală a ecosistemului. Astfel, prezenţa fluturelui Cuculia asteris este determinată de plantele gazdă Aster tripolium şi A.punctatum, a heteropterului Leptoceraea viridis de Suaeda

134

maritima, a prundăraşului de sărătură (Charadrius alexandrinus) de tufele de Salicornia herbaceae care le oferă adăpost, hrană, cuibărit. 4) Fauna turbăriilor oligotrofe (tinoavelor) Turbăriile reprezintă o formaţiune biogeografică cu o poziţie intermediară între mediul terestru şi cel acvatic. În ţara noastră există aproximativ 440 turbării ce ocupă o suprafaţă de circa 7000 ha. În funcţie de particularităţile fizico-chimice, fizionomice şi biologice turbăriile se împart în trei tipuri: eutrofe (bahne), oligotrofe (tinoave) şi mezotrofe. Dintre acestea, cea mai importantă din punct de vedere biogeografic este turbăria oligotrofă cu Sphagnum. Sub raport ecologic, caracteristica tinovului o constituie aciditatea ridicată (pH=3,5-5), sărăcia în substanţe minerale (sub 0,03%) şi temperaturi mai scăzute, care au determinat existenţa unui număr redus de specii cu adaptări extreme. Dintre nevertebrate, importanţă prezintă relictele glaciare tipice: rotiferele Elosa woralli şi Dinocharis intermedia, ambele găsite la Poiana Stampei, tardigradul Macrobiotus dubius, colectat tot la Poiana Stampei, araneele Tersidium undulatum (bazinul Dornei), Drassodes cognatus (bazinul Dornei), coleopterele Coeliodes migritarsis, Thamnoteltrix tornellus, himenopterele Morulina gigantea (bazinele Dornei şi Lucina) şi Formica fusca picea (bazinul Dornei), etc. Vertebratele sunt mai slab reprezentate. Se cunoaşte asociaţia ornitologică Dendrocopeto majoris-Anthetum trivialis caracteristică turbăriilor oligotrofe de la altitudini de 900-1200 m. 5) Fauna luncilor şi zăvoaielor În luncile râurilor şi în stuful bălţilor îşi duce viaţa o faună higrofilă, de umezeală, bogată şi variată, formată din animale terestre, strâns legate de apă, care îşi caută hrana în apă sau la marginea apei, ori duc o viaţă amfibie –atât terestră cât şi acvatică – pentru care au adaptări specifice. Dintre mamifere, mai numeroase sunt vidra (Lutra lutra), şobolanul de apă (Arvicola terrestris), vulpea (Vulpes vulpes), mistreţul (Sus scropha), iepurele (Lepus europaeus), etc. Fauna păsărilor este mult mai variată şi bogată. Putem menţiona: raţa cârâietoare (Anas querquedula), raţa sălbatică (A.plathyrhynchos), raţa lingurar (A. clypeata), privighetoarea de baltă (Lusciniola melanopogon), piţigoiul de stuf (Panurus biarmicus), lişiţa (Fulica atra) (fig.137), sitarul (Scolopax rusticola), porumbelul gulerat (Columba oenas). Pe pajiştile din Lunca Dunării frecvente sunt codobatura galbenă (Motacilla flava), cârsteiul de baltă (Rallus aquaticus), cârsteiul pestriţ (Porzana porzana), cârsteiul de iarbă (Crex crex), etc. Pentru zăvoaie caracteristice sunt boicuşul (Remiz pendulinus), care are cuibul în formă de pungă, împletit din puf de salcie, lână, fire, atârnată de o ramură, greluşelul de zăvoi (Locustella fluviatilis), cucul (Cuculus canorus), oaspete de Fig.137– Lişiţa (Fulica atra). vară, dumbrăveanca (Coracias garrulus), specie insectivoră ce cuibăreşte în scorburi de arbori în zăvoaie, dar şi în păduri de şes, precum şi câteva răpitoare ca: acvila de câmp (Aquila heliaca) care cuibăreşte în zăvoaiele Dunării de Jos, acvila ţipătoare mică (A.pomarina), acvila ţipătoare mare (A.clanga), o specie de pasaj în ţara noastră, şoimul dunărean (Falco cherrug) şi gaia neagră (Milvus migrans), se hrăneşte cu păsări şi mamifere mici, la care se adaugă insecte, hoituri, peşte. Migrează iarna la mari distanţe, în Africa tropicală şi sudică.

135

6) Fauna ruderală Terenurile pe care sunt depozitate resturile menajere, deşeurile industriale, pietrele şi bolovanii reprezintă biotopul preferat al câtorva specii de animale. De exemplu, în locurile cu gunoaie şi deşeuri industriale se întâlneşte şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus) şi ciocârlanul (Galerida cristata). Grămezile de pietre sunt populate de şoareci de câmp (Microtus arvalis) care atrag carnivore ca dihorul de casă (Mustela putorius) (fig.138) şi viezurele (Meles meles). În porţiunile însorite ale acestor biotopuri pot fi observate şopârla de ziduri (Lacerta muralis), guşterul (Lacerta viridis) şi pietrarii (Oenanthe oenanthe, O.pleschanka).

Fig. 138 – Dihorul de casă (Mustela putorius).

136

Bibliografie selectivă Abbayes H., Chadefaud M., et colab. (1963) – Botanique, Masson, Paris. Anghel Gh., Răvăruţ M., Turcu Gh. (1971) – Geobotanica, Editura Ceres, Bucureşti. Antonescu C.S. (1966) – Mamifere din mări şi oceane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Bănărescu P., Boşcaiu N. (1973) – Biogeografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Beldie Al. (1967) – Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi, Editura Acad.R.S.R., Bucureşti. Birot P. (1965) – Les formations végétales du Glob, S.E.D.E.S., Paris. Berca M. (2000) – Ecologie generală şi protecţia mediului, Editura Ceres, Bucureşti. Bobrinschi N.A. (1953) – Zoogeografia, Editura Agro-silvică, Bucureşti. Bogoescu C. (1957) – Viaţa în apele curgătoare de munte, Natura, 6,9. Botnariuc N. (1960) – Viaţa în Deltă, Editura tineretului, Bucureşti. Botnariuc N. (1967) – Principii de biologie generală, Editura Acad.R.S.R., Bucureşti. Bratosin S. (1963) – Păienjenişul viu (relaţiile dintre animale), Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Braque Rene (1988) – Biogeographie des continents, Masson Editeurs, Paris, France. Călinescu R. (1956) – Curs de geografia animalelor, Litogr. Înv., Bucureşti. Călinescu R. (1958) – Curs de geografia plantelor cu noţiuni de botanică, Litogr.Înv., Bucureşti. Călinescu R., et colab. (1969) – Biogeografia României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Călinescu R., Bunescu A., Pătroescu N. M. (1972) – Biogeografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Ciocârlan V. (1990) – Flora ilustrată a României, Editura Ceres, Bucureşti. Cristea V., Denaeyer S., Herremans J.P., Goia Irina (1993) – Ocrotirea naturii şi protecţia mediului în România, Editura Cluj University Press, Cluj Napoca. Drugescu C. (1994) – Zoogeografia României, Editura All, Bucureşti. Iaroşenko P.D. (1962) – Geobotanica, Editura Acad.R.P.R, Bucureşti. Ionescu M.A. (1962) – Viaţa în pădure, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Lémée G. (1967) – Précis de biogéographie, Masson, Paris. Linţia D. (1946) – Păsările României, Editura Acad.R.P.R., I, Bucureşti. Lupaşcu Angela (2001) – Biogeografie, Editura Fundaţiei, „România de Mâine”, Bucureşti. Martonne de Emm. (1932) – Biogéographie, Librairie Armand Colin, Paris. Murgoci A. (1957) – Viaţa în adâncurile oceanelor, S.R.S.C., 204, Bucureşti. Naumov N.P. (1961) – Ecologia animalelor, Editura Acad.R.S.R., Bucureşti. Ozenda P. (1964) – Biogéographie végétale, Doin, Paris. Partin Zoe (2003) – Atlas zoologic, Editura Corint, Bucureşti. Pişota I. (1999) – Biogeografia, Editions du Goeland, Bucureşti. Polunin N. (1967) – Eléments de géographie botanique, Gauthier-Villars, Paris. Popa A., Ogruţan I., Ghiuţă M. (1962) – Floricultură şi dendrologie, Editura Agro-silvică, Bucureşti. 137

Pop E. (1960) – Mlaştinile de turbă din Republica Populară Română, Editura Acad.R.P.R., Bucureşti. Pop I. (1973, 1979) – Biogeografie ecologică, Editura Dacia, Cluj Napoca, vol.I-II. Popovici L., Moruzi C., Toma I. (1993) – Atlas botanic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Radu V.Gh., Radu V.V. (1972) – Zoologia vertebratelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Schnell R. (1970) – Introduction à la phytogéographie des pays tropicaux, Gauthier-Villars, Paris. Stugren B. (1965) – Ecologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Stugren B. (1982) – Făgetele carpatine şi istoria recentă a faunei de amfibieni şi reptile, În Făgetele carpatine, Acad.R.S.România, Filiala ClujNapoca, Cluj. Ţopa E. (1960) – Endemismele floristice din R.P.Română, Natura, 12, 4, Bucureşti. Vasiliu D.G., Bănărescu P. (1960) – Animalele de apă dulce şi răspândirea lor, Editura ştiinţifică, Bucureşti. Walter H. (1974) – Vegetaţia Pământului în perspectiva ecologică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

138

139

Fig.120 – Arealul fagului (Fagus silvatica) în România (după P.Enculescu).

Fig.121 – Arealul gorunilor (Quercus, seria Sessilis) în România (după C.Georgescu, I.Morariu). 1. Quercus petraea; 2. Quercus dalechampii; 3. Quercus polycarpa.

Fig.122 – Arealul molidului (Picea excelsa) şi al zadei (Larix decidua) în România (după Al.Beldie şi colab.). 1. Arealul molidului. 2. Arealul zadei.

Fig.117 – Harta vegetaţiei din România (după R.Călinescu şi colab.). 1.Etajul alpin; 2.Etajul subalpin; 3.Etajul pădurilor de molid (boreal); 4.Etajul pădurilor de foioase (nemoral); 4.1.Subetajul pădurilor amestecate de răşinoase şi fag; 4.2.Subetajul pădurilor de fag-4.2a de munte, 4.2b de dealuri; 4.3.Subetajul pădurilor de gorun-4.3a fâşia alternanţei pădurilor de gorun şi de fag, 4.3b fâşia pădurilor de gorun şi amestec; 5.Zona pădurilor de stejari; 5.1.Subzona pădurilor de stejari mezofili (Quercus robur, Q.petraea); 5.2.Subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (Quercus cerris, Q.frainetto; 6.Zona silvostepei; 6.1.Subzona silvostepei nordice (cu păduri de stejari mezofili); 6.2.Subzona silvostepei sudice (cu păduri de stejari subxerofili-termofili – Quercus pedunculiflora, Q.pubescens); 7. Zona stepei; 7.1. Subzona stepei cu dicotiledonate şi graminee; 7.2. Subzona stepei cu graminee; 8.Vegetaţia teritoriilor inundabile şi a Deltei Dunării; 9.Limita între zone şi etaje; 10.Limita de zonă; 11.Limita de etaj; 12.Limita de subzonă; 13.Limita de subetaj; 14. Limita unor fâşii zonale de vegetaţie; 15. Limita dintre seriile de zonalitate vest-europeană şi esteuropeană; 16-Limita principalelor teritorii inundabile.